Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A OPTA

XIII

Dar nu se grăbi să plece, începu să-mi examineze odaia cu priviri circulare. "Ce frumos e la tine! zise. Şi cum ai aranjat tu radioul, daaa, şi bancheta asta... şi biroul cu planşetă de arhitect... De ce ţi-ai ales un birou aşa mic şi ai pus pe el o astfel de planşetă?" îi răspunsei că aşa am găsit odaia, a stat aici o fată, o arhitectă, fiica gazdei, care s-a măritat, şi că eu am cumpărat tot ce se vede, fiindcă mi-a plăcut... O luă spre geam, pe care îl deschise, şi rămase nemişcată, contemplînd panorama oraşului... "Daaa, continuă, şi doi plooopi cu vîrfurile sub fereastră! Cum stau ei aici aşa, ca doi fraţi (imita parcă gîndirea plopilor) şi cresc împreună, şi unul nu e mai mare decît altul... daaa, exclamă auzindu-le, în chiar acea clipă, frunzele prin care trecuse o adiere, foşnesc, freamătă... şi primesc vizitele vrăbiilor..."
Mă apropiai şi rămăsei la distanţă. Dar era ca şi cînd fiinţa ei ar fi fost eu însumi, atît de puternic şi în acelaşi timp atît de delicat şi diafan era transferul acesta misterios către mine al identificării simţirii ei cu sufletul plopilor, cu tresărirea frunzelor lor şi cu zborul cîrdului de vrăbii care tocmai ţîşnise auzindu-i glasul... Îi apucai mîna şi degetele noastre se strînseră. "Daaa, şi acolo jos e o cîrciumioară (şi continuă acum imitînd cîrciumioara), unde puteţi veni să mîncaţi, avem grătar şi salată din aia mare şi fragedă cu oţet şi untdelemn şi un petit vin blanc, din care puteţi să beţi şi o sticlă întreagă, fără să vă ameţiţi... Şi pe urmă ploaia o să stea şi o să apară iar soarele peste oraş şi vă invit la o plimbare pe străzile mele ude, o întoarse ea vorbind acum în numele oraşului, pe care o să rătăciţi pînă ce o să vă intre picioarele în gît, iar seara o să vedeţi un film care o să vă amuze oricum, oricît de tîmpit ar fi... Mergem?" tresări cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca şi cînd viziunea orelor care vor urma i-ar fi apărut mirifică şi nimic pe lume n-o să ne împiedice s-o trăim...
Da, nimic pe lume! afară de pasiunea ei pentru case şi conversaţia despre ele, care punea parcă între noi un perete. Crezusem prima dată că e o simplă toană. Excursia în sufletul unei femei, de care vorbeşte un scriitor român zicînd că e mai pasionantă decît un voiaj, de pildă, la Istanbul, se dovedea în cazul ei inoperantă. Da, excursia e posibilă şi poate fi pasionantă, dar numai dacă şi ea doreşte să-i intri pe cărările sufletului, dacă nu te împiedică chiar s-o faci, în cazul în care ai încerca să-i forţezi barierele ei naturale. Matilda se expunea fără grijă unor astfel de excursii... Suzy pălăvrăgea necontenit despre case, iar în cîrciumioară despre tot ceea ce vedea în jur, despre cei doi cîrciumari, doi fraţi care, îmi spunea ea, ca şi cînd asta ar fi fost negreşit interesant, nu semănau deloc cu cîrciumarii de altădată, erau nişte domni, dacă i-ai fi întîlnit pe stradă ai fi zis că sînt nişte gentlemeni, nici tu mustăcioşii tradiţionali şi nici burtoşii de pe vremuri, cu mînecile suflecate în spatele tejghelii, ci doi tipi eleganţi, politicoşi, plini de curtenie, da, domniţă, vă putem servi pentru început nişte ficăţei de pasăre cu ciuperci, sau melci, specialitatea casei, sau pui de baltă pane (adică broaşte), păstrăvi şi apoi, ce fripturi bune, ce vin excelent, nu? Nu-i aşa?! Da, o grozăvie, ce să mai vorbim! Aşa e? "Uite, aici să venim mereu, la Braserie e prea scump..." Şi ochii îi jucau în cap să nu-i pot întîlni...
Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, la început pe tema schimbării timpului ("ai văzut?! ai văzut că a ieşit iar soarele?"), apoi pe aceea a caselor, e drept, de astă dată reuşind să mă antreneze şi pe mine, fiindcă într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu străin de un gînd mai adînc, care putea să însemne o retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea ce începuse să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă fragilă, care trebuia protejată... Dacă era să fie mai mult, să nu grăbim nimic, ba chiar să încetinim cît putem creşterea simţirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu avusesem eu un prim gînd de gelozie cînd mă întrebasem dacă surîsul ei îmi era numai mie adresat?) şi am începe, astfel, iubindu-ne, să suferim...
Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... Iar dacă nu va fi nimic, cu atît mai bine, despărţindu-ne, tot ceea ce a fost va rămîne curat, pur, o amintire de neşters. Da, de acord, îmi spusei, mai ales că această intuiţie a stării ei de spirit coincidea în mod ciudat cu ceea ce gîndisem eu însumi mai înainte.
Ce doream eu de fapt de la ea? Bineînţeles, să ne cunoaştem, adică să începem împreună fascinanta excursie pe care apoi s-o transformăm în ceva mai grav. În expediţie, în căutarea... O, da, în eterna căutare a ceea ce e ascuns în noi înşine, acel lucru miraculos care ne face să visăm, spre care aspirăm încă de mici, mereu cu speranţa că îl vom dobîndi: la început o mare împlinire pe acest pămînt, o mare descoperire, o mare victorie care să uimească această lume, apoi un vis de iubire care să învingă în noi ceea ce este greoi şi efemer... Nu, parcă îmi spunea ea, acaparînd clipa prezentă şi scufundînd-o în insignifiant, fără excursii şi fără expediţii. Atunci ce? gîndeam încercînd să înlătur un sentiment care mi se insinua, că fata asta începea să mă plictisească cu vorbăria ei. Nimic! Uită-te la mine şi atîta tot. Nu ajunge? Nu! gîndeam Şi atunci îmi oferea cu acel secret şi tandru humor, ca şi cînd mi-ar fi ghicit gîndurile, un fulger din acel surîs al ei fascinant, repede însă retras, şi care pierea în inepuizabila ei vervă incoloră şi fastidioasă.
"Nu sînt interesantă? se întrerupse de astă dată şi nu mă lăsă să-i răspund, ştiu că nu sînt, am aflat asta demult, cînd m-am îndrăgostit de primul băiat, care m-a părăsit repede. Am fost curioasă să aflu de ce şi am rugat o prietenă să-l tragă de limbă."
Ei, asta da, putea fi pasionant! Dar aici se opri în dreptul unei vitrine de galanterie, şi după ce se uită cîtva timp la ceva, intră înăuntru şi ceru să vadă nişte pulovere foarte viu colorate. "Da, zise, nu sînt urîte, dar credeam că sînt de lînă". Şi ieşirăm. "Sînt din nylon", zise. "Totuşi, zisei, lumea moare după ţesăturile astea." "Păi pentru că sînt ieftine şi păstrează aparenţa că ar fi naturale, fiindcă nimeni nu te pipăie să vadă din ce sînt făcute." "Bine, zisei, şi ce plăcere secretă simţi tu dacă sînt de lînă?" "Nu ştiu, zise, lîna e lînă, mi-ajunge să ştiu eu că e de pe oile alea pe care le păzesc ciobanii pe munte!" "Bun, şi nylonul e din nisipu-ăla pe care îl topesc muncitorii sau din petrolul pe care îl scot sondorii din adîncul pămîntului şi alţi specialişti îl fac fire, nu văd de ce aceeaşi simpatie adresată ciobanilor trebuie retrasă celorlalţi..." "Dacă ai vrea să-mi faci vreodată cadou nişte perle artificiale să nu te gîndeşti cumva că nu e nici o deosebire între ele şi cele pe care le face apa mării din trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii...! N-am să le primesc!" Şi se uită la mine cu expresia ei de uitucă, în timp ce privirea ei mă întreba: vrusesem să-ţi spun ceva mai înainte... Unde am rămas? Ce-ar fi să nu-i spun? gîndii. E chiar uitucă sau ideile îi zboară din cap fiindcă nu le acordă nici un interes? Ia să vedem ce e pentru ea demn de memorat? Eu, de pildă, însemn ceva pentru ea în clipa de faţă? Eram hotărît să întrerup plimbarea dacă nu şi-ar fi amintit ce vrusese să-mi spună cînd pomenise de prima ei dragoste. Se lăsă o tăcere care se prelungi şi pe care n-o rupsei. "De ce eşti indiferent?" zise ea indiferentă. "Nu sînt indiferent! Te ascult!", zisei cu o enervare mascată. "Aşa, zise, şi surîse pentru sine, un alt surîs, de satisfacţie că eram iritat (asta părea chiar s-o înveselească) şi am aflat. «Ce s-a întîmplat, dragă, de te-ai supărat pe Suzy? Ce ţi-a făcut?» l-a întrebat prietena asta a mea. «Nu mi-a făcut nimic, zice, dar vorbeşte prea mult!»
Şi aici izbucni în rîs, luînd o notă foarte înaltă şi juvenilă, semn că tot astfel rîsese şi atunci cînd aflase că primul băiat de care se îndrăgostise ea o părăsise fiindcă vorbea prea mult! Îmi reprimai răspunsul care îmi veni: chiar de pe atunci sufereai de limbariţă? Mi-l intui însă şi, privindu-mă dintr-o parte, rîse din nou, de astă dată de mine: "Da, zise, aşa era, îmi mergea gura fiindcă el era un mutălău, prost şi drăguţ, care nu mai ştia ce să mai facă dacă eu tăceam..." "Poate că îl intimidai!? zisei. Ai o puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie." Se opri din mers şi îmi oferi o privire care cerea de la mine o desminţire: nu e aşa că nu? Nu e aşa că sînt o femeie
ca oricare alta? "Ce drăguţă eşti, zisei, mi-eşti foarte dragă, aşa vorbăreaţă cum eşti !"
O încurajam deci să persiste în ceea ce îmi displăcea? Da, îi sugeram că putea fi cu mine pe deplin liberă, şi asta nu pentru a o amăgi, pentru ca apoi, cînd va fi prinsă în laţ, s-o închid într-o colivie. Pe deplin liberă? Da, absolut, era o garanţie a propriei mele libertăţi. Nu există în nimeni virtuţi în stare pură şi nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un om îi aparţine şi nu putem să-l punem, ca Arhimede, în apă, ca să aflăm prin calcul cît bine şi cît rău e în fiinţa lui, care sînt, în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar. Nu putem decît să ne bucurăm de partea de aur şi să nu ne chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută şi sîntem condamnaţi să fim nişte regi care ştiu că ceea ce pun pe cap nu e clin aur pur. Surîsul ei? Cum aşi fi putut gîndi dacă aflam că îl va avea cu toată lumea? De ce aşi dori să cred că mi-era adresat numai mie? Şi dacă nu, mi-ar fi fost mai puţin dragă? Bineînţeles că nu, clar înainte să-mi dau pe deplin seama de cît de dragă mi-era, ar fi apărut decepţia, primul fior de suferinţă. "Lasă asta, zise ea (adică declaraţia mea că îmi era dragă), răspunde la întrebare!" "Probabil, zisei, eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce doreşti atît de tare acest lucru. Îţi ajunge că eşti conştientă de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te fereşti să nu fii. Asta nu înseamnă că nu-l intimidai pe băiatu-acela, care sînt sigur că nu era, cum zici, un mutălău." "Ba era, ba era, se împotrivi. Să nu crezi că nu cunoaştem şi valoarea tăcerii. Am şi tăcut, dar n-a folosit la nimic, şi rîse iar, ai fi zis cu încîntare. Dacă aşi fi tăcut mereu, reluă, ar fi zis el despre mine că nu ştiu să leg două vorbe." "Da, convenii, chestiune insolubilă la vîrsta aceea, cînd dialogul e încă un secret apăsător." "Totuşi mi-ai creat două complexe, spuse ea, cu o voce şoptită şi cu o ironie de astă dată de tandru alint. Puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie, contemplă ea pentru sine aceste cuvinte. Vorbăreaţă! Eu nu sînt vorbăreaţă! Şi nu mi-a spus nimeni pînă acum că aşi avea o puternică personalitate! Mi-ai creat două complexe!"', repetă cu un reproş de întristată înstrăinare. "Aşa de repede? zisei rîzînd la rîndul meu de subtilul ei humor. Înseamnă că la fel de repede pot să ţi le şi alung!" "Nu mai poţi, gata!" îmi răspunse ea intratabilă. (Abia mai tîrziu aveam să aflu că era chiar intratabilă şi că speculaţiile pe seama caracterului ei nu-i păreau superflue, oricît de neînsemnate şi oricît de fireşti apăreau ele într-o conversaţie lipsită de orice gravitate; în acest punct semăna cu Matilda, fără însă să le memoreze, aceste speculaţii, pentru totdeauna, şi să le acorde o importanţă atît de catastrofică, totuşi pe loc o şocau şi nu mai vroia să audă nici un fel de explicaţii.)
Veselia ei se stinse, chiar şi vorbăria încetă. Îi luai mîna şi i-o sărutai. Ea se uită la mine cu un infinit reproş şi deodată îmi surîse. "Mergem la cinema", zise. "Mergem!" Iar în sală trecu multă vreme pînă să bag de seamă cum stătea ea în scaun: genunchii îi erau îndreptaţi spre mine şi îi ţinu astfel pînă ce se termină filmul (o peliculă senzaţională despre felul cum fusese asasinat Kirov, "marele cetăţean"; palpitant, patetic, bine jucat şi mascat; ficţional, Kirov se numea Şatov şi cădea sub gloanţele asasinului nu la sediul comitetului de partid din Leningrad, cum ştiam, ci într-o sală de festivităţi...)
În partea a doua, în care se instală plictisitor o istorie cu un şantier şi cu un fiu de chiabur care fusese însărcinat de conspiratori să-l ucidă pe erou la o vînătoare, cu un glonţ de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului şi îi mărturiseşte totul, erou care nu se alarmează pentru atît, dat fiind optimismul său debordant, mă relaxai şi mă mişcai în scaun cu intenţia să schimb poziţia genunchilor partenerei mele. "Îţi place?" o întrebai la ureche. "Fiul ăsta de chiabur e cam neverosimil, zise, dacă ar fi spus că îl apucase frica să omoare un astfel de ştab ar fi fost mult mai bine", şi îşi plecă faţa şi îi văzui ochii mari lîngă fruntea mea aplecată, în timp ce îşi reaşeza genunchii şi mai aproape de ai mei. Trăgeam cu ochii spre ea în clipele cînd lumina pe care pelicula puternică o arunca din cînd în cînd asupra sălii şi îi vedeam aceşti genunchi tot acolo, rotunzi şi frumoşi, strîns alăturaţi, fideli şi frăţeşti, îndreptaţi spre mine, în timp ce expresia chipului ei părea alterată şi absentă, parcă adormită de istoria de pe pînză, al cărei sens îi scăpa, deşi vroia să-l descifreze, intimidată de tăcerea sălii arhipline şi de vitalitatea încrezătoare, energică, tumultuoasă, a eroului... Părea buimăcită, avea gura uşor întredeschisă, şi ochii ei mari, cu gene negre, clipeau rar, somnolenţi, împotrivindu-se parcă unei hipnoze pe care o respingea instinctiv, fiindcă nu accepta un truc atît de copleşitor, cu atîtea necunoscute. Ce era acolo? Ce vroia să i se spună? Din ce planetă îi venea o astfel de istorie?
"Istoria e reală şi s-a petrecut aievea, îi spusei afară, ca un erou shakespearian (Hamlet, care pune în scenă o crimă imaginară ca să descopere o alta, adevărată, printre spectatori), abia existam noi cînd s-au întîmplat toate acestea... Se găsesc totdeauna amatori care să dea un sens superior, chiar metafizic, crimelor demenţiale, numai pentru că sînt comise de personalităţi istorice. Marii autori, ca Shakespeare, n-o fac... În timp ce la noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stîrpească răul din ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Pînă şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne... Numai că pretexte pentru a ucide se găsesc la tot pasul şi e riscant să atribui unui domnitor idealuri de bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie care poate nu era leneşă (legenda spune că într-adevăr ar fi tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat nu avea cămaşa spălată, adică pentru lenevie), ci poate că era doar bolnavă, şi chiar dacă ar fi fost leneşă, nu era şi nu va fi niciodată singura şi e stupid să glosezi pe tema îndreptării acestui viciu prin violenţă; ar trebui atunci să tragi în ţeapă cel puţin un sfert dintre femei, şi chiar dacă, să zicem, ai arăta la televizor un spectacol ca ăsta, n-ai putea îndrepta natura umană, fiindcă la originea lenei, la femei ca şi la bărbaţi, stă plăcerea contemplaţiei, un sentiment superior, pe care numai cei bogaţi îşi pot permite să-l aibă în voie: ceilalţi trebuie să trudească din greu... Şi dacă unii dintre ei se satură de trudit? Aşa! Se satură şi nu le mai pasă de nimic. Soluţia pentru ei ar fi revolta, pe care însă domnitorii o îneacă în sînge... Legenda cu adunarea unei mari mulţimi de cerşetori într-o magazie, unde li s-a dat o masă şi apoi li s-a dat foc, nu poate decît să ilustreze şi mai bine cruzimea demenţială a domnitorului, altfel viteaz în luptă, încercarea lui de a pătrunde numai cu o mînă de oameni spre cortul sultanului spre a-l ucide, şi puţin a lipsit să-i reuşească, arată pe lîngă un curaj sublim şi o admirabilă consecvenţă de gîndire antiotomană, despre care avem şi alte dovezi. Fiindcă cerşetoria, ca şi lenea, dealtfel, nu e un viciu în sine, care poate fi stîrpit prin exterminarea celor care îl practică. Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa..."
Se lăsa, desigur, condusă spre casa ei, fiindcă se înserase şi părăsisem demult centrul oraşului. Avea, de astă dată, pasul decis şi părea obosită, fiindcă tăcea, nu părea să fi ascultat peroraţia mea. Mă aşteptam să mă întrebe ce legătură aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai îl văzusem, semn că discuţia pe astfel de teme o interesa. Dar nu mă întrebă. Se opri la poarta unui bloc mic, de două etaje (poarta era alături şi dincolo de ea o închipuire de curte). Scoase nişte chei şi, fără să se întoarcă, mă invită să intru, să bem un ceai. "Nu deranjez pe nimeni?" zisei. "Nu, dimpotrivă, părinţii mei se culcă tîrziu, o să le facă plăcere să te cunoască." Din curte urcarăm nişte scări de ciment negru foarte curate şi intrarăm într-un hol care avea lăţimea casei, destul de mare, gîndii, cînd ea aprinse lumina. În dreapta, o masă de sufragerie, stil nu ştiu care, frumoasă, cu motive intarsiate, scaune de piele cu spetează curbată, asemănătoare cu cele pe care le văzusem în spaţioasa vilă, fotolii joase şi masă de hol spre fereastra care da în stradă, iar alături, în stînga, o dormeză cu noptieră mare, plină de cărţi. Plafoniera era aceeaşi din camera ei de fată, lacrimi şi frunze de cristal, iar parchetul, denivelat, era totuşi galben ca lămîia. Mă mirai, în timp ce ea dispăruse pe o mică uşă de lîngă dormeză, că în acest spaţiu mai avea loc în stînga o pianină pe care fusese aşezată o fotografie cu suport de carton.
Era ea, cu o expresie nostalgică, ca şi cînd ar fi murit la acea vîrstă timpurie, şaisprezece ani, inocentă, dar cu decolteul larg, privire languroasă şi opacă spre viaţa pe care trebuise în mod tragic s-o părăsească... Moartă fotografie retuşată care încerca să facă dintr-o fetiţă o femeie... O lăsai din mînă cînd ea reapăru. "De ce ţii chestia asta aici?" o întrebai. "Da, ştiu, e oribilă, dar îi place mamei, am făcut-o cînd mi-am luat bacalaureatul..." "E funebră, zisei, arunc-o pe foc, aşa arată tot ceea ce e excesiv şi falsificat...''
Se posomorî auzind această judecată ea însăşi excesivă (chiar aşa, mama ei era atît de străină de înfăţişarea adevărată a fiicei?), dar nu mai avu timp să-mi răspundă, părinţii ei apărură şi repetă ceea ce le spusese, pesemne, în odaia lor: "...am fost la cinema, mamă, cu un coleg, putem şi noi să bem un ceai?" Şi se uită la ea cu o falsă interogaţie, dar fără surîsul care ar fi trebuit s-o însoţească. Mă înclinai şi îi sărutai doamnei încheietura dosului palmei, răspunsei cu aceeaşi vigoare strîngerii de mînă a soţului ei "...Victor Petrini, Culala, şeful meu, mamă, fost asistent universitar la filozofie..." "Încîntaţi... Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastră, luaţi loc...''

XIV

Fata semăna cu tatăl ei (un ardelean spătos) şi deloc cu mama. "Şi ce film aţi văzut?", zise ea. Avea un glas de o blîndeţe extremă şi mi se adresă ca şi cînd m-ar fi cunoscut de totdeauna. "A, da, exclamă Suzy, Marele cetăţean, spune-i tatei, domnule Petrini, discută cu el..." Şi se ridică, pesemne să se ducă la bucătărie, să prepare ceaiul. "Suzy, zise doamna Culala, puteai să dai un telefon, avem icre proaspete de crap, le făceam dacă aşi fi ştiut..." "Nu e nimic, mamă, zise Suzy din uşă, le prepar eu." Doamna Culala se uită la mine cu o expresie de complicitate, invitîndu-mă parcă să simt şi eu aceeaşi duioşie faţă de ceea ce spusese fiica ei. "Le prepară ea! exclamă surîzînd. Da, întări, straşnic!" şi se ridică, chipurile, cu gîndul să se ducă după ea, să vadă minunea şi s-o admire. "Aţi văzut filmul?" îl întrebai pe domnul Culala. "Da, zise, de două ori!" "Chiar?! Aşa de mult v-a plăcut?" "Nu chiar. După ce l-am văzut prima oară am discutat cu un prieten subiectul şi de la el am aflat unele detalii despre asasinarea lui Kirov. Nicolaev, mi-a spus el, a intrat prima dată în sediul comitetului regional din Leningrad cu un pistol asupra lui. La percheziţie, la poartă, a fost prins cu el. În mod normal ar fi trebuit arestat şi împuşcat. Nu, n-a fost nici măcar arestat, i-au dat drumul, şi cînd a venit a doua oară, peste cîteva săptămîni, nimeni de la poartă nu l-a mai oprit, şi în sediu toţi gardienii dispăruseră, chiar şi cel însărcinat cu paza directă a lui Kirov. Nicolaev a pîndit liniştit pe culoar ieşirea acestuia din birou şi a tras. O enigmă! Complotiştii, după cum vedeţi, reuşiseră să anihileze nu numai paza sediului, dar îşi aveau oamenii lor şi în sînul securităţii regiunii, fiindcă e imposibil să nu se fi ştiut de prima tentativă a lui Nicolaev, cînd fusese prins cu o armă asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit să se soldeze cu anihilarea individului. Prietenul ăsta al meu, care citise cîndva o carte despre această senzaţională crimă politică a secolului, a emis ipoteza că atentatorul a fost lăsat liber să se poată depista întreaga reţea de complotişti, manevră clasică în astfel de istorii... Dar nu mai înţelegea nici el de ce a doua oară i se netezise perfect drumul ca să nu mai dea greş. M-am dus să revăd filmul. Nici o fisură, totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este prins şi arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troţki, desigur, strecurat atît de sus. Luat ca atare, ca o ficţiune, filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nici o valoare, fiindcă nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunoştea nominal grupul opoziţionist din Leningrad, cu toate ramificaţiile lui, să nu fi putut pune mîna pe complotişti. În dorinţa lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit nimic. De pildă, în ce scop trebuia eliminat Kirov? După cum se ştie, ca urmare a acestui asasinat, un val de represiune s-a abătut asupra Rusiei. Sînt enigme politice de nepătruns ale unei revoluţii, şi aşa încărcată de atîtea enigme. Dumneata, care eşti un om tînăr, poate că o să asişti cîndva la desvăluirea lor." "Eu tocmai îi spuneam fiicei dumneavoastră că lui Stalin i-o fi plăcut mult acest film, din moment ce i-a dat drumul."
Domnul Culala parcă nici nu auzi aceste cuvinte şi recunoscui în tăcerea lui absentă pe cea a fiicei lui cînd părea prinsă de o bruscă amnezie asupra unei chestiuni care tocmai se discuta. Nu-l interesau acest gen de supoziţii? "Nu cred, zise, că filmul a fost realizat pe vremea cînd trăia Stalin." "Adevărat, nu m-am gîndit la asta", spusei mai mult pentru mine, fiindcă domnul Culala avusese în glas aceeaşi absenţă, care ar fi continuat chiar dacă eu i-aşi fi infirmat ipoteza că filmul ar fi fost realizat recent. O tăcere se instală, căzu parcă jos, ca şi cînd universul ne-ar fi apăsat, apoi presiunea slăbi şi domnul Culala mă privi întrebîndu-mă mut dacă prezenţa mea însemna ceva în această clipă pentru fata lui. Nu mai mult decît însemna existenţa ei pentru mine, îi răspunsei tot fără cuvinte, ridicîndu-mă şi uitîndu-mă distrat pe pereţii încărcaţi de tablouri întunecate şi desigur de valoare, fiindcă, gîndii, nu era verosimil ca el şi fata lui să fi vîndut din garajul lui secret Luchieni şi Grigoreşti şi să fi păstrat acasă vulgare pînze de gang cu nuduri de ţigănci pietroase, sau strălucitoare compoziţii pompieristice cu cerbi pe fond de pădure înzăpezită, cu mesteceni... Domnul Culala se sculă şi aprinse luminile aplicelor şi îmi spuse că mai păstrau, iată, un nud pe iarbă... e o schiţă de Tonitza, se văd, prin ulei, trăsăturile desenului... Paladi, da... iată un Pe-traşcu... ăsta e un Ghiaţă, un bun cunoscător al ţăranilor ardeleni... modest, foarte modest, părea să-mi spună domnul Culala, deşi eu ştiam că numai o singură pînză de pe pereţii lui valora cît salariul fiicei lui pe un an...
Ne aşezarăm la masă şi Suzy servi ceaiul. Părinţii ne asistară. "Auzi, mamă, zise ea, şi domnul Petrini spune că fotografia mea de pe pianină e oribilă. Mai rău, cică e funebră!" "Vai de mine, cum se poate!" exclamă doamna Culala, surprinsă şi derutată, şi se uită la mine aşteptînd cu nelinişte o desminţire. "Nu, zisei cu tărie, am spus că tot ceea ce e falsificat nu are viaţă, fotografia a fost prea retuşată, la vîrsta aceea fata dumneavoastră sînt sigur că arăta mult mai frumoasă..." "Ba nu arăta deloc", zise doamna Culala deîndată supărată, realistă şi practică, şi se ridică, zise să-mi aducă un album şi să mă conving... Nu mai spuse ca să mă conving de contrariu, dar înţelesei că dintre toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianină era cea mai... Suzy avu o jumătate din surîsul ei minunat, aşteptînd să văd şi eu albumul. Îşi mînca sandviciurile cu icre cu acest surîs şi îşi bău ceaiul accentuîndu-l cu secreta ei ironie... "Ai să vezi, zise, ai să te convingi..." Să mă conving în ce sens? Că aveam eu dreptate, sau maică-sa? Ei ce i-ar fi convenit? Stătea lîngă mine şi mă uitai îndelung şi posomorît spre peretele din faţă: genunchii îi erau, ca şi în sala de cinematograf, lipiţi unul de altul şi îndreptaţi spre mine. "Uitaţi-vă", zise doamna Culala cu un glas parcă îndurerat vindicativ, desfăcînd albumul.
Şi capetele noastre, al ei peste masă, al fiicei de alături şi al meu peste serviciul de ceai, se întîlniră să vadă o fată care nu-mi lăsa nici o nădejde că în paginile următoare ale albumului ar fi putut fi alta. Urîţenia ce este? Greu de descris, ca şi frumuseţea. Ai fi zis că era rău pieptănată aici, fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară, vrînd să arate veselă, şi o mişcare a picioarelor rău prinsă, vrînd să arate graţioasă? În poza următoare acelaşi chip apărea din alte unghiuri... precocitate de fetiţă neînzestrată cu inocenţa vîrstei, focar plin şi din faţă, fără putinţă de iluzie: sprîncene groase, frunte incertă (dar nu incertitudinea miraculoasă a îmbobocirii), oval asimetric, dar care nu te asigura că acest oval n-ar putea deveni pătrat, sau cabalin, pentru ca apoi în paginile următoare ale albumului să apară surpriza, dar nu era cea aşteptată: ovalul devenea hexagon, strîmb însă într-o parte, cu un zadarnic surîs care nu se vroia, dar nici... nu era serafic. Adolescenta avea fie o paletă de tenis în mînă pe un teren de tenis în costumul respectiv, fie beţe de schi pe o pîrtie de zăpadă cu o ridiculă căciuliţă pe cap, fie rame de barcă, pe fond de lac cu putrezi copaci împrăştiaţi ici-colo pe suprafaţa apei. "Ăsta e Lacul roşu, strigai, Ghilcoşul, nu?!", ca şi cînd dacă era aşa, parcă vroiam eu să spun, mama fetei avea dreptate, dar îi scăpa totuşi ceva... "Da, zise, e Ghilcoşul!" "Păi vedeţi?!" strigai triumfător. "Da, mă îngînă, sărăcuţa, ce s-a supărat ea atunci!"
Şi mama şi fiica se priviră. "Spune!", zise Suzy. "Taică-său a vrut să schimbe filmul şi nu ştiu cum a făcut că i-a căzut aparatul în apă." "Şi pe urmă?", zise fata cu un glas care o invita pe maică-sa să povestească totul cu tot dinadinsul. "S-a aplecat să-l prindă şi era să ne înecăm toţi." "Da, şi?" "Nu ne-am înecat!" "Da, şi ce-am mai făcut?", continuă Suzy ca şi cînd ar fi ascultat o placă.
Urmă o tăcere care parcă o ghemui pe doamna Culala în scaun: înţelesei din acel "era să ne înecăm toţi'' că mai era cineva de faţă, un al patrulea, care îi ajutase desigur să nu se înece. În mod sigur: în poza de pe lac apăreau toţi trei, tatăl, mama şi fiica. Nu apărea cel ce o făcuse. "Noapte bună", zise doamna Culala cu o afectuoasă privire rătăcită, de la mine la fiica ei, şi se ridică, iar soţul ei făcu la fel. "Noapte bună, mamă, te sărut", zise Suzy, dar fără să se uite la ea, întorcînd distrată paginile albumului, în timp ce genunchii i se răsuciseră cu totul spre mine. "Aici ce e?" o oprii. Se uită şi ea curioasă. Fotografie de grup pe fond de mare cu plajă... o fată singură în centru cu şapte, opt bărbaţi împrejur, toţi cu capetele îndreptate spre ea. "Cine e?", zisei, scrutînd atent un chip necunoscut cu păr ridicat într-o claie miţoasă. "Eu", zise. Mă uitai mai aproape. Nu era ea. "Şi cine sînt ceilalţi?" "De la şantier, zise. Eram într-o excursie", şi, firesc, întoarse fila. Firesc?!
Mă ridicai şi tot atît de firesc îmi ridicai braţele în sus şi îmi întinsei oasele înţepenite de atîta şedere. O luai apoi, adică nu, mă repezii, dar fără grabă, spre ieşire. Mă însoţi pînă jos la poartă. "Sărut mîna", îi spusei, însă nu putui să-i ating degetele, mă agăţai instinctiv de grilaj, căutînd un adăpost. Dar ca şi cînd prin fierul porţii ar fi trecut un curent electric de înaltă tensiune, mă zgribulii. "Ah! strigai, străbătut de un fior rece care venea din chiar adîncul fiinţei mele, dincolo de care nu mai avem scăpare, de unde nu mai putem da înapoi să găsim căldura secretă care ne ţine în viaţă. Mi-e frig!" "Victor, îi auzii glasul, ce e cu tine, nu e frig deloc!" Şi îi văzui în întuneric privirea extrem de neliniştită şi chipul, sub al meu, cercetător, părăsit, predat, şi gura şoptindu-mi ca unei singure fiinţe umane de care ar fi dorit să fie crezută. "Victor, dragul meu, ce ţi se întîmplă?" "Nimic, zisei, clănţănind, nimic!", şi fugii, o luai literalmente la goană, să scap de frigul interior care urca tot mai mult din adîncuri şi ameninţa să mă îngheţe, spunîndu-mi liniştit că dacă fugeam, căldura nu pierise din mine... Mă oprii apoi gîfîind, dar mă îndoii ca sub crivăţ, tremuram din toate mădularele. Desigur, îmi spuneam, acolo lîngă geam unde stătusem mă trăsese tot timpul un curent şi cu nu-l simţisem... Găsii un taxi şi acasă mă vîrîi îmbrăcat sub două pături. Apoi, frigul, treptat, mă părăsi. Mă ridicai să mă desbrac clănţănind, cînd gazda mea intră cu telefonul în mînă. "Sînteţi
căutat, îmi spuse aluziv, cu o gelozie epurată. Primiţi?" "Da", strigai. "Victor, ţi-e bine? auzii glasul ei în receptor. Te rog să mă ierţi, m-am zăpăcit, nu trebuia să te las să pleci, cred că ai prins o gripă, trebuia să te întorci să mai bei un ceai şi să-ţi dau o aspirină! Ai acolo o aspirină? Cere-i gazdei aceleia indiscrete şi pune-o să-ţi facă un ceai de tei!" "Nu, zisei, acum mă simt bine. Cred că m-a tras un curent acolo lîngă geamul acela al vostru." "Da, acolo totdeauna e frig, chiar şi vara, e prea răcoare, şi tata a prins odată un guturai... Probabil că după ploaia rece de azi... trebuia să-mi fi dat seama..." "Da, zisei, am stat eu la carcere, iarna, afară şi numai în cămaşă, nopţi întregi, dar n-am simţit vreodată că mă zgîlţîie o asemenea drăcovenie... Te pomeneşti că am îmbătrînit, rîsei, iată un semnal..." "Asta e o prostie, te rog să bei imediat un ceai de tei şi să iei o aspirină. Ai un termometru acolo?" "N-am!" "Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie să aibă!..." "Bine, bine, noapte bună!"
După care mă vîrîi în pat cu o stranie şi plăcută senzaţie de convalescenţă. Adormii imediat...

"Ce mă interesa pe mine atît de tare o simplă fotografie a unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa oglinzii în timp ce mă bărbieream. Că se culcase cu toţi cei opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?" Mă oprii din bărbierit şi mă apropiai de oglindă, să-mi văd de foarte aproape ochii. "Chiar? mă întrebai. Ai putut crede o clipă în această vedenie?" Da, gîndul că o fată nu se poate poza singură în mijlocul unor hăndrălăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără ca între ei şi acea fată să nu fi fost nimic, se repezise vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Că erau de la şantier, într-o excursie. "Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, acelaşi lucru." Îmi retrăsei faţa şi continuai să mă rad. "Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei fete, dar şi din a părinţilor, o... Numai dacă toţi cei opt i-ar fi fost rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în album, putea adică goni primul gînd al privitorului străin, cum eram eu, gînd care ne vine în minte cu aceeaşi precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvîntul roşu într-un test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, mai departe gîndul devenea greoi, galben, albastru, violet, că erau nişte colegi, foarte buni prieteni... camarazi de şantier care... da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în nici un caz pentru mine...
Dar ce se întîmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adînc îmi spunea că ar trebui să mă opresc aici, că nu puteam trece peste această istorie cu fotografia, că adică totul trebuia retras, şi tandreţea şi prietenia. Cum să treci peste o asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi... Nu, deloc, cu nici un chip, nici o fată nu putea să justifice cum ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sînt cel puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de bărbaţi... Dar una singură cu opt...
Încremenii cu aparatul de ras în mînă. Cum o fi fost? Au plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o... Şi ea a acceptat... Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din Transilvania pînă pe litoral... Deci au fost împreună un număr de zile, şi nu numai o clipă, cînd au pozat... Şi deodată înţelesei: unul din ei îi era prieten, se iubeau, cum de n-am înţeles dintr-odată un lucru atît de simplu?
Dar şi aici era ceva care nu rima... nu era deloc atît de simplu... De obicei cei ce se iubesc evită grupurile... Bineînţeles, vor să rămînă singuri... Îmi amintii excursia lor comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre ea... şi nici unul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o expresie cît de cît de intimitate mai mare (şi dealtfel nici ea nu avea), adică aveau toţi o expresie, ca să zic aşa, de inexpresivitale străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea pe unul dintre ei şi era iubită de acela mi se păru inconsistentă, şi fotografia rămase mai departe în mintea mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi neverosimilă, stupidă, inacceptabilă... La urma urmei, o privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. Nu e treaba mea! Şi această gîndire făcu să scadă şi apoi să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentări. O pusese în albumul de familie, s-o păstreze acolo în eternitate. Era, desigur, ceva de preţ şi ţinuse să n-o uite... Să-şi amintească de ea atît timp cît va avea memorie, ea şi urmaşii ei... cît timp va ţine albumul, cît timp cineva va mai recunoaşte în chipurile din el o mamă, o bunică sau o străbunică... Pînă cînd hîrtia se va îngălbeni, se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o mînă din alt secol, va arunca totul în foc...
Dar nu acelaşi lucru îl spusei cînd ne văzurăm apoi la birou. Intră fără indecizia pe care i-o cunoşteam, dar rămase cîteva clipe lîngă uşă ca s-o văd. Tresării. Pieptănătura îi desvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi apăruse prima oară în fosta ei odaie de fată. Îmbrăcase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu foncé, dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi. Se apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făcea să semene cu o tînără regină... Mă ridicai în picioare... Dar tînăra regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei de zidăriţă într-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei perplexitate şi cu o desarmantă şi timidă îngrijorare. "Ai văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!" Şi avea aerul că o să se clatine. Da, vedeam... Vedeam pentru întîia oară un astfel de spectacol divin şi nicicînd nu mi-aşi fi închipuit că într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de o atît de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe... Îi trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa!, adică se bucură că am văzut şi am ameţit şi am ghicit chiar că se va clătina şi a fost din partea mea un gest... că i-am tras la timp acel scaun... Apoi expresia i se schimbă: parcă ar fi vrut să spună că nu putem trăi tot timpul clătinîndu-ne amîndoi. "Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai băut un ceai de tei?" "Nu, îi răspunsei, demonul care m-a zgîlţîit atît de tare a plecat singur..."
Dar nu mă auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în treacăt: "Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din album şi s-o pui pe foc". "Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu cînd am văzut-o acolo. După ce ai plecat tu ne-am şi certat... Ăştia erau un grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am acceptat fiindcă mi-au spus că mă plătesc bine. Tocmai părăsisem şantierul şi m-au rugat să merg cu ei în excursie pe litoral..." "Da?! spusei amorţit. Cu opt..." "Da, ce-ţi închipui, erau cu soţiile..." "Care nu apar în fotografie", spusei visător. "Nu apar, au insistat să aibă o «amintire» de la «profesoara» lor... Hai să nu mai vorbim despre asta, e o prostie... Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se apucase să povestească fără nici un rost istoria cu aparatul de fotografiat căzut în apă... Şi asta totdeauna cînd avem musafiri... Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit... Sînt sigură că în lipsa mea, cînd m-am dus să prepar icrele, ţi-a făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mă amuză, dar alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată am ars eu un crap, şi de-atunci... E drept că era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era seară şi nu mai aveam nimic în cămară, am rămas nemîncaţi... Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost Cănuţă om sucit, care se desparte de nevastă-sa din pricina unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea chestii mult mai... Aşa e şi mama, cîte nu-i fac eu, rabdă de mă face să am remuşcări, şi cînd colo e şi mirată că îi cer scuze. Şi pe urmă deodată i se năzare din te miri ce, şi degeaba fac mea culpa, nu uită, şi abia aşteaptă un musafir să mă ponegrească..." Mă înveselii. "Nu?! zise. Nu e aşa că ţi-a făcut cu ochiul?" Izbucnii în rîs. "Nu chiar!" zisei. "Ba da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie să se uite... Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar... Cînd am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. «Lasă, Suzy, mi-a zis, o să spăl şi rufe pentru tine, dacă o să fie nevoie...»" "Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic nefiresc."
Se uită în altă parte şi tăcu, dînd din cap, adică nu e aşa, ştie ea ce spune... "Puţin a lipsit în istoria cu aparatul să nu înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decît pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea un telefon..." "Chiar?" "Daaa, mă iubeşte, o să te roage să mă protejezi, sau cine ştie ce parascovenie... E foarte ataşantă, după ce-ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, «mă şi mir, zice, că se uită la tine un om aşa de serios»! Ca şi cînd cine s-a uitat pînă acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus ceva (şi se uită la mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?" "Nu, zisei, nu bănuiesc!" "Că eşti chipeş!" "A! exclamai, frumos! Şi serios, şi chipeş! Combinaţie rară!" "Dar tot aşa, ca şi cînd fostul meu logodnic ar fi fost o stîrpitură!" "Şi bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat că te-ai fi putut logodi cu un strîmb!" "Soţia ta cum era?" răsuci ea deodată, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară intensitate stăpînită. "Normală!" "Lasă tu asta, cum era, blondă, brunetă?" "Şatenă!" "Înaltă sau scundă?" "Foarte voinică." "Bun, şi era frumoasă sau urîtă?" "Şi una şi alta!" "Am înţeles, şi cînd era frumoasă cum era?" "Hm! Se vedea la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei voinţi încăpăţînate şi indestructibile.'' "ça te mettais à l'épreuve... Bun, şi ce ciorapi purta?" Mă pufni rîsul. "Purta ciorapi cu dungă sau fără?" preciză ea. "Fără! Ce semnificaţie au ciorapii?" Nu-mi răspunse, se uită într-o parte în felul ei, ca şi cînd n-ar fi auzit întrebarea.
Expresia i se schimbă, părea mulţumită de sumarul interogatoriu. "După-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi puţin?" "Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin pădure. Te invit la cîrciumioara din cartierul meu. Îţi convine? Sau ai vrea să mănînci acasă?" "Daaa, zise, la cîrciumioara! Îmi convine perfectamente. Plecăm împreună de-aici, nu?" "Bineînţeles, dacă nu te deranjează că o să fim văzuţi de gaiţele de sus!" "Daaa, se nelinişti deodată, dar mai mult simulînd, nu e bine să fim văzuţi, chiar plec în biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi."'

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa