Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A NOUA

Începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deşi cînd rămîneam singur aveam foarte net sentimentul că de-ar fi să nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în clipa aceea chiar o doream. Cîtva timp mă iritai de ceva, pînă aflai despre ce era vorba şi cedai. Nu de faptul că era vorbăreaţă, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încînte, fiindcă foarte adesea ţîşnea din vorbăria ei o astfel de surpriză încît stîrnea în spiritul meu o mare veselie, aşa cum se întîmplase în dimineaţa aceea în birou cînd se interesase de ce fel de ciorapi purta Matilda. Aveam senzaţia că mă împiedica să-i spun ceva esenţial. Asta mă irita. Chiar şi atunci cînd tăcea (şi cu timpul impresia că era vorbăreaţă într-un fel calculat mi se confirmă) mă trezeam cu gîndirea blocată.
Încercam să-i vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă urmărea doar pînă la un punct şi deodată... (mă făcea să schimb vorba...), fie că mă apuca de braţ şi mimînd uimirea, îmi spunea că asta e ceva extraordinar, contrariindu-mă, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea ce îi spusesem. Singurătatea mea lîngă ea mă făcu să ies de sub farmecul iniţial al primei noastre zile în care parcă prea repede... şi îmi păruse o adorabilă creatură. Da' era, mă întrebai, era în realitate? Ce se întîmplase cu minunatul ei surîs? Se stinsese pentru totdeauna? Începui, în timpul interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la "cîrciumioară", în timpul îmbrăţişărilor la mine în odaie sau al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenţie. Unde îi sboară gîndul? mă întrebam. Chiar credea că mi se păreau pasionante desvăluirile ei...? Amintirile ei din copilărie... cînd fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea cu săniuţa şi o prinsese rapida coborîre a serii şi se rătăcise în oraş, şi ce păţise acasă... El da, se rătăcise, şi ce era cu asta?! Bun! Şi ce păţise? Că o certaseră... Mă uitam pe cer, să-mi sboare gîndul, să iau martori norii că nu pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească singură. Îl înţelegeam în schimb pe primul ei iubit, de ce o părăsise. Te pomeneşti, îmi spuneam, că o fi crezînd şi despre mine că sînt un mutălău. Da, stai să vezi, şi mă apuca o clipă de mînă, să stau, ca şi cînd, cine ştie, mi-ar fi trecut prin cap s-o iau la fugă - (surîdea ironic de această intenţie a mea) ce mai păţise odată cînd nu se ştie de unde făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) de o seringă da, da, o seringă adevărată, şi ea le făcea injecţii în braţ, cu cerneală roşie... stăteau la rînd cu braţele suflecate şi ea cu seringa în mînă potrivea acul în piele şi hîrşti! rîsete generale, rîdea fetiţa de-atunci, rîdea fata de lîngă mine, rîdeam eu fals, dar nu rîdeau şi copiii? Nuuu! Cum o să rîdă, plîngeau! (şi iar rîsete generale) plîngeau, săracii, dar nici unul nu fugea, hi, hi, era la injecţie, cum o să fugă, toată lumea trebuia să stea la rînd, pînă într-o zi cînd unul din ei făcu o bubă la braţ şi se află cine era cu isprava şi treci încoace, Suzy, afurisito (a luat-o mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă şi a fugit din hol, dar a rămas tata), ei, atunci a mîncat şi ea bătaie, a desvelit-o la fund şi jaaap... hi, hi!... Nu (pe acest hi-hi apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surîs), nu, nu se stinsese pentru totdeauna acest surîs complice supus, stăpînit şi tăcut al fiinţei ei lăuntrice... Cum, nu ne sărutăm şi noi doi puţin?! Daaa, nici vorbă...
"Lasă-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi scăpau şi frînturi de idei), tu nu eşti o problemă, ştiu că eşti superior, cu mine e ce e... ştiu că ţii la mine, nu prea mult, nu poţi încă să mă iubeşti, acum mai degrabă iubeşti iubirea, ai vrea să iubeşti, chiar foarte tare, dar eşti încă prea independent... şi aşa e foarte bine, rămîi aşa... cu mine lucrurile sînt mai complicate, nu căuta să afli mai mult dincolo decît ceea ce par, aşa sînt chiar, o aparenţă...", totul sugerat sau exprimat printr-un joc de expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, modulaţia glasului, sărutări, dulci şi lacome, încremeniri uluite uitîndu-se ţintă la mine, neliniştită că descoperea un necunoscut, "şi ce-o să se întîmple cu noi doi, chiar o să ne îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gîndim la asta!"
Să nu ne mai gîndim! Începui să surîd, bine, să nu ne mai gîndim!... să nu ne mai gîndim chiar deloc, să renunţăm la acest obicei prost, care nu ne aduce decît ponoase. Astfel cedai, nu mai gîndeam, senzaţie bizară de pierdere a identităţii (asta exprimat pretenţios), popular prostire. Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se ştie că atunci cînd taci, priveşti mai mult... nu cumva asta era şi intenţia ei secretă?), începu să mă obsedeze. Avea gura nespus de frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat şi pur, fără nici o sugestie de senzualitate, rîsul inocent şi cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urîta adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea care venise (tot nu ştiam cîţi ani are, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte?) Urechile îi erau puţin mai libere decît ar fi trebuit, dar foarte puţin, aşi zice atît cît era necesar, printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de transilvăneancă (există un alb al chipului de Transilvania, păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de cel de cîmpie, din Bărăgan, mai închis, mai amestecat, ars de verile lui toridă).
Nu simţeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mă îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu aşa cum ştiam eu că mi se poate întîmpla, ci parcă aşa cum i s-ar putea întîmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei... Eu (fiinţa mea lăuntrică) aşi fi zis că rămăsesem rece, insensibil şi pe deplin independent... Straniu transfer!
Îi spusei acest lucru şi rîse cu neîncredere, cu ironie, în cascade (roşind însă, cum să creadă aşa ceva?). "Şi cum e? zise cu maliţie, să mă simt flatată sau jignită?" Dar oricum sentimentul ei era în altă parte, vroia totuşi să-i explic ca să se distreze. Bună ocazie să-i vorbesc, să-i spun ceea ce mi se întîmplă după ce ne despărţim, şi-i spusei cum aprind adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o şoaptă misterioasă, glasul ei care mă chema. "M-ai chemat?!" "Bineînţeles", îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest sens, îndoieli. Cum tresar cu putere pe străzi văzînd-o întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate produce prin trimiterea în lume a fiinţei noastre de către o forţă misterioasă şi pe care cei care ne-au văzut simultan în două locuri diferite pot s-o confirme... Dar nu mă lăsă nici măcar să-i răspund la întrebare. "Sigur, zise, toată lumea vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce i se pare lui straniu! Zi mai bine că nu mă iubeşti şi lasă tu teoria transferurilor misterioase." "Oare?! reflectai. Stai să mă gîndesc!" "Gîndeşte-te!" spuse cu o astfel de intonaţie încît înţelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp.
Stăteam pe un dîmb lîngă un mic afluent al rîului care înconjura oraşul. Pădurea, în zare, pe marele deal veşnic prezent, îşi arăta strălucirea de aramă, de galben şi de verde, uriaş covor care cădea prin văi adînci şi se ridica pe creste sub un soare încă blînd, în acea toamnă de vis (cum mi-a rămas în amintire). Tăcui. Gîndurile mele îmi părură mici... Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna să se îndrăgostească întîi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o să fie. Dacă se îndrăgosteşte şi dacă ne place (fiindcă s-ar putea abia atunci să nu ne mai placă) venim şi noi din urmă cu aerul că sîntem la unison - şi dacă nu, bine am făcut că nu ne-am înşelat. "Şi totuşi, îi spusei, am această certitudine bizară că m-am îndrăgostit în locul tău!" "Bine, şi tu, tu ce simţi? Lasă-mă pe mine! Un semn bun, continuă ea precipitat, ar fi că ai început să spui lucruri ridicole şi sofisticate. Eu ţin foarte tare la tine, mi-eşti foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu! şi rîse de-a dreptul batjocoritor, fără nici o precauţie. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră zi, cînd mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ţi-aminteşti, ţi-aminteşti?" "Daaa", ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsînd să apară în glasul meu intonaţia glasului ei cînd exprima ceea ce gîndesc lucrurile... "Păi vezi? mă blocă. Păi vezi?!" repetă de astă dată ca şi cînd m-ar fi pus faţă în faţă cu mine însumi, cu un reproş că de fapt mă ascundeam de ea, cînd mult mai simplu ar fi fost să...

Cît de rare şi de puţine erau aceste scene directe cînd vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-aşi fi pierdut repede capul. Se vroia simplă, dar farmecul fiinţei ei era atît de ferit, încît orice destăinuire smulsă mă făcea să simt un straniu regret. Vroiam să-i descopăr repetirile, fiindcă orice se repetă, începînd cu răsăritul şi apusul soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele cardinale ale caracterului ei. Simţeam că, fără s-o iubesc, mă subjugă. Frumuseţea unei flori e cifrată în sămînţă, dar adesea sămînţa asta poate fi halucinogenă... Nu era ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, şi aveam senzaţia că chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aşi fi putut să văd lumea cu ochii ei, pînă la sursa gîndirii şi a sentimentelor, n-aşi fi descoperit nimic peste ceea ce exprima ea prin cuvinte şi gesturi, surîs şi ocheade, tăceri sau cascade de veselie. Vălurile care acopăr sufletul şi pe care, dîndu-le la o parte (cum spune Tolstoi că procedează artiştii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea. Însemna cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. Din povestirea ei de fostă studentă reieşea că nu, dimpotrivă, era bine apărată. Aveam copleşitoarea impresie că alchimia fiinţei ei era permanent dată pe faţă, că nu se cenzurează nimic din ceea ce e acolo şi că în fiecare clipă spectacolul interior se proiectează în afară şi timpul trăirii ei curge asemeni unui rîu... Rîul are însă o albie, cu maluri rîpoase sau pline de ierburi şi un cadru uriaş, o cîmpie sau nişte dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea hotarele obişnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi calitatea inteligenţei (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de ceea ce numim noi astfel), fermitatea, de pildă, a prejudecăţilor (cine nu le are şi cine nu ştie cît sînt de rele?), gîndul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce fată nu se gîndeşte la măritişul ei, la întemeierea unei familii, la un loc bun în societate şi în profesiune?). Ei bine, Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un fatalism senin: "dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc şi-aşa, îmi răspunsese o dată cu o seninătate agresivă, ba chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, să dau peste un prost care o să vrea - e bărbat, nu? - să-i spăl ciorapii, sau şi mai rău, să vrea să mi-i spele el pe ai mei" (rîs batjocoritor şi vesel, ca în faţa unei mari comicării). Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor noastre nu pot trece decît rar, cînd îl inundă (sau poate niciodată), şi care ne defineşte şi ne urmăreşte pînă la contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor inexistent. Mi-era imposibil să cred că era atît de ascuns încît nu-l descifram eu, sau că nu era încă format. Cînd se zice despre cineva că n-are caracter se subînţelege că e liber pentru toate relele. Nu cumva?!... Cine poate să ştie? Caracterul fiind daimonul nostru, cum spuneau cei vechi, la unii poate fi absent, lăsînd conturul unui caracter... Dar cel adevărat poate într-o zi să apară pe neaşteptate şi să... Nu, Suzy ştia tot ce trebuie să ştie o fiinţă umană, nu avea, să zicem, ezitări în faţa unui fapt care se petrece sau în care se pomenea implicată, era adică o fată matură şi cu un ferm cod moral, cum se dovedise în timpul tragicului eveniment din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele şi răul, şi fără să fie laşă, să simtă frica, să se sperie chiar şi retrospectiv, încercînd să înţeleagă ceea ce e nefiresc.
Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, "zugrăveşte", e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...
Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion de cîteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saëns. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rînjind, dansînd şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atît de tare auzul, încît am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel. Încîntată să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cîntăreţi de altădată. Într-o zi mă şocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atît de curioasă în înlănţuirea ei sonoră, încît o pusei de zece ori, să-i pot descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. Îndată ce se termina nu-mi mai rămînea în urechi decît o chemare, un extaz, un strigăt parcă din junglă al unui negru, în care se amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adoraţia şi superstiţia. Totul concentrat într-o armonie atît de strînsă. Încît arunca parcă în aer ca o dinamită geometria cîntecelor noastre europene atît de leneşe. O puneam din nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare şi cu neputinţă de memorat. O pusei atunci pe o turaţie lentă de 45. Vocea însă se îngroşă şi nu se mai auzi decît un behăit, un fel de muget de bivol bolnav. Luai placa şi într-o vizită la Ciceo i-o pusei şi lui. "Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înţeleg nimic, dar e extraordinar! Lasă-mi-o pînă sîmbăta următoare." Iar cînd ne revăzurăm îmi spuse că a pus-o la mai mulţi inşi, printre care şi un profesionist, şi că a fost distracţie mare. Nimeni nu reuşea, încercînd s-o redea, decît să emită un soi de răcnete caraghioase şi atît de groteşti încît îi apuca pe toţi un rîs nebun. Nu poţi prinde secretul unei rase necunoscute chiar dacă îl ai la îndemînă zgîriat cu fidelitate pe o placă.
Tot astfel era şi ea. O vedeam zilnic, prezenţa ei îmi încînta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poţi cînta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atît mai puţin vei reuşi să descoperi sufletul cuiva care nu doreşte (sau nu poate) să ţi-l desvăluie. În mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ea în locul ei. Degeaba, îndată ce rămîneam singur, mi se făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întîlni acest dor al meu investit. De obicei chiar aşa li se întîmplă aproape tuturor. A doua zi întîlneam o fiinţă aproape necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem memora fraza aceea comprimată şi indescifrabilă. Nerăbdarea cu care aşteptam să treacă orele, să treacă noaptea, să mă trezesc dimineaţa, să-i văd iar chipul şi poate şi surîsul, să-i ascult vocea ei voalată, ai cărei debit altădată mă iritase iar acum îmi suna ca o melodie plină de vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar...
Dar nimic din ce simţeam eu şi trimeteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogăţită, după încredinţarea tuturor îndrăgostiţilor, care simt, şi li se confirmă cînd se revăd, că amîndoi au aşteptat cu aceeaşi febrilitate trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, dor, visări, şoapte spuse în intimitate, minunata plutire în mers, senzaţia de zbor, sentimentul indescriptibil de împlinire, de ataşament şi părăsire, o îmbrăţişare pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, continuă şi amplificată de încredere, entuziasm, golire a întregii noastre fiinţe de sentimentul ascuns al tragicului, contopire pe care o numim fericire... Dar nu puteam să spun nici că eram contrariat. Da, aşi fi spus fără vreun sentiment abisal că eu o iubesc şi ea nu, şi aşi fi aşteptat liniştit ca totul să-mi treacă şi ruptura să vină într-o zi de la sine. Mi se întîmpla chiar să contemplu senin această perspectivă. Dar... Iarăşi dar! Era suficient doar să gîndesc acest lucru în prezenţa ei, ca să tresară cu putere şi o suferinţă acută, însoţită de panică, să i se aştearnă pe chip. "Ce e cu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, repetînd cu o şoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mă auzi, ce e cu tine?!" Şi atunci tresăream eu însumi ca trezit dintr-un somn şi alungam gîndul despărţirii ca pe o fantasmă...
Într-o zi însă nu-l mai alungai, fiindcă nu mai era în puterea voinţei mele...

III

Eram la mine acasă, pe o vreme atît de urîtă încît nici cele două mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult aer în odaie, nu mai reuşeau să mă facă să simt că pe lume există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbuşit şi pierdut în negură sugerau sfîrşitul lumii, care ar fi putut semăna cu această pîclă geologică, reapărută după cine ştie cîte milioane de ani de cînd soarele o alungase de pe pămînt. "Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu şi-a anunţat astfel sosirea..." "Lasă tu vremea, îmi spuse, nu vremea e de vină că arăţi tu aşa de independent." I-auzi! gîndii. Deci a fi independent e o culpă. Tăcui însă mai departe, căci tonul ei spunea mai mult decît sensul vulnerabil al cuvintelor, iar eu învăţasem (sau mă învăţase) să n-o judec după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă. Cum să rezist? "Niciodată, continuă, n-ai fost tu afectat de vremea rea sau bună. Dimpotrivă, prima oară cînd am venit la tine erai fericit că eram udă de ploaie."
Nu ştiu de ce mă pufni rîsul. Adevărurile ei erau totdeauna însoţite de un evantai de sugestii, protest infantil (să nu devii brutal şi să jigneşti o fetiţă!), reproş voit exagerat şi în acelaşi timp parcă imediat retras, să nu-ţi închipui că chiar îţi fac această favoare, dar totuşi să ştii că eşti vinovat... "De ce rîzi?", zise surîzînd ea însăşi cu ironie, a cărui tandreţe întoarsă în interior, spre siguranţa de sine că se ştia iubită, mă oprea totdeauna să duc cu ea pînă la capăt o discuţie mai gravă. De astă dată însă rezistai, rămăsei mai departe ţeapăn întins în pat lîngă ea, cu mîinile sub ceafă şi cu adevărat turburat de întunericul care începuse să se lase peste o zi aşa de întunecată.
Aprinsei veioza şi urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s-o văd cum arată. Vroiam să se uite ea la mine şi să mă vadă. "Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie să fie tîrziu, plec!" Şi sări sprintenă peste mine şi începu să se îmbrace. Aşa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord să ne despărţim, gîndul meu neexprimat n-o mai turbură, îi e frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nici nu ştiam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezenţa ei nu-mi mai apărea încărcată de vrajă. Aşa era, a simţit că vreau să-i spun ceva şi, cu toate că sîmbetele şi duminicile le petreceam la mine, acum vroia să plece. Oare? Da, de-a binelea, îşi trăsese botinele şi acum îşi căuta mantoul, dacă nu cumva vroia s-o opresc. "Stai, zisei, unde vrei să pleci?", fără să adaug că nu înţelegeam de ce se abătea de la... "Bine, mai stau, zise cu vocea ei voalată şi impersonală (cînd voia să-şi păstreze deplina ei voinţă de a decide), dar trebuie să plec!" Nu-i spusei că nu mă anunţase dinainte că voi petrece acest week-end singur... Mă ridicai şi mă îmbrăcai şi eu în tăcere. Bine, gîndii aşezîndu-mă în fotoliu în faţa ei, nu vroia să mai stea, nu vroia să mă asculte. Foarte bine! "Vreau să-ţi spun ceva", zisei totuşi. "Da, te ascult!", răspunse ea docilă. Îmi luai capul în mani. Cum să-i spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe şi cum aşi fi putut să-i vorbesc aşa cum stătea, fără să pară, pe picior de plecare? "Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărţim!" Se uită la mine cu chipul, dar nu cu ochii, şi îmi spuse fără umbră de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: "Nu vorbi aşa, zise, mîine o să-ţi pară rău de ceea ce ai spus!". Bine, gîndii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă. Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mă hotărîi, am să încetez s-o mai văd, fără declaraţii de despărţire, care nu sînt crezute: ştia ea mai bine că pe urmă o să regret... "Dar nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?" Era clar: mă avea în mînă. Îmi ghicea, fără greş, gîndurile. În curînd, din lipsă de mister, aceste gînduri ale mele or să înceapă s-o plictisească. "Dealtfel nici nu ştiu ce vrei să-mi spui, de te porţi cu mine aşa de brutal", reluă de astă dată cu o intonaţie necunoscută, oricum pentru întîia oară fără vreun evantai interior de sugestii contrarii şi pline de farmec: direct, sigură pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai mi-o atribuise. (Deci nu fi tu brutal, ca să fiu eu!) "Am plecat", zise, şi se ridică şi o luă spre uşă. Îi privii paşii ei şovăielnici, care ai fi zis că mergeau înapoi (demult nu-i mai avusese: racule! gîndii, zodie bizară, chiar o să pleci?). Aşteptai să pună mîna pe clanţă şi să se întoarcă spre mine... Aşa şi făcu: "La revedere", spuse umilă ca la început cînd intrase după concediu, în biroul meu şi ieşise cu mapa sub braţ, în care ai fi zis că nu ducea hîrtii contabile, ci stranii documente în care erau înscrise cu semne cabalistice rele prevestiri care îi apăsau soarta. Sării şi într-o clipă fui lîngă ea şi îi desfăcui mîna de pe clanţă. Nu se opuse, dar rămase decisă: "Trebuie să plec!", zise ferindu-se să mă privească. "Nu!", zisei. "Ba da, te rog să mă laşi să plec!". "Nu!", repetai şi îi pusei pe braţ mîna pe care mi-o retrăsei în clipa următoare, simţind din uşoara ei tresărire că era, fizic, intangibilă. Se resemnă şi începu să se uite pe fereastră. "Te rog să mă laşi să plec", spuse iar şi în aceeaşi clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. "Nu, răspunsei, nu înţeleg de ce trebuie să pleci, şi dacă te las, pleci pentru totdeauna!".
Nu auzea si deodată izbucni în hohote. Îşi împreună mîinile şi se uită la mine în sus cu chipul înecat de neverosimile lacrimi: "Te rog, lasă-mă să plec!". Era o halucinaţie? Se repeta o scenă cu Matilda? în care însă nu mie mi se spunea să plec... Dar nu avui timp să-mi viu în fire. Mă ocoli cu o dibăcie de felină şi n-o mai văzui. Plecă. Sau, mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici paşi precipitaţi şi nici uşi deschise sau trîntite. Mă întorsei însă imediat pe urmele ei, ieşii pe palierul pustiu, coborîi în goană în stradă să-i văd măcar silueta îndepărtîndu-se. Nu era, dispăruse, ai fi zis că zeii întunericului şi ai ceţii o răpiseră îndată ce ieşise. Revenii în odaie, stinsei lumina şi mă aşezai liniştit la geam. Ei, mă întrebai. Ce-ai aflat? E în disproporţie mare ceea ce s-a întîmplat cu puţinul lucru care ţi s-a desvăluit despre ea. Ce ţi s-a desvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare... Nu e rău, gîndii. Nu s-a terminat rău. Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i făcusem chiar nimic, absolut, nici măcar nu-mi descopeream o intenţie cît de vagă şi obscură de a-i pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atît, că dorisem să nu plece, se îngrozise atît de tare, ce s-ar întîmpla dacă răul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă asupra mea? Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa pornirilor iraţionale, a stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu sîntem iubiţi, că sîntem trădaţi, înşelaţi sau pur şi simplu duşi de nas - cine suportă să fie dus de nas? Nu, nu se terminase rău, dar păcat, îmi spuneam, mi-era aşa de dragă, o să-mi fie greu să-mi iau gîndul de la ea. Să-mi iau gîndul! Dar cine mă silea? Nimeni, putea să-mi rămînă dragă chiar dacă s-ar fi măritat şi aşi fi întîlnit-o pe stradă cu bărbatul de braţ. Nu era nici o îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea să fie ca mine, deci ca să-i placă, şi ea trebuia să fie alta... niciodată un adevăr nu putea fi mai evident!). Şi atunci de ce mi-ar păsa? Chiar! Iată, ne despărţiserăm şi mă simţeam perfect liniştit şi detaşat...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa