Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A NOUA

Ca şi cînd n-aşi fi ştiut că nu liniştea şi detaşarea sînt semnul despărţirii. Ba nu! Ăsta era semnul, astfel se petrecuse cu Nineta şi Căprioara. Dar nu cu Matilda! Oricum, adormii cu sentimentul că nu se întîmplase nimic. Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep să urle din senin (aşa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă o fi să aflu, dacă nu cumva această reacţie nu era chiar semnul că evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să ne detaşăm pe imensa elipsă pe care fuseserăm proiectaţi la naştere, pentru a nu ne mai întîlni niciodată.
Bineînţeles că nu se întîmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagră şi mai lungă), avea totdeauna acest aer, această expresie de reproş sfios... Că a fost bruscată, ea care... Ei! Ea care, ce?! "Cum, şoptea, aşa? Nu mă mai iubeşti? Am ştiut eu!..." Şi într-adevăr coala cu semne complicate şi indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăşi albă şi sentimentul că ieri nu s-a întîmplat nimic copleşea, în faţa unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care se acumulaseră, îndoielile adînci care îmi dăduseră tîrcoale.
Intră în biroul meu şi se opri lîngă uşă: era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eşuase în strădania ei încăpăţînată de a-i dovedi fostului ofiţer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos; smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe fereastră). Bineînţeles, nici eu nu eram acel cămătar! "E voie?!" îmi şopti ea dintr-o parte, cu aerul că eu aşi putea să zic nu (şi cu tandra ei ironie că asta n-o să se întîmple decît dacă aşi putea să rezist ochilor ei mari şi frumoşi, glasului ei catifelat şi colorat, de o dulce uimire, gurii care în astfel de clipe se frăgezea şi se făcea mai pură decît a unei inocente fetiţe) sub imperiul unei intense dorinţi ca fiinţa ei să fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată, în voia ei, ea care... Ei, ea care ce? Ce anume din fiinţa ei putea fi prins şi să zici: este!? Chiar nu se întîmplase nimic ieri şi în general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău?...
Surîse, ghicindu-mi aceste întrebări şi acest surîs şterse ca un suflu de generozitate năvalnica hotărîre de a mă despărţi de fiinţa aceasta care îmi aştepta, umilă, învăluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură. Mă ridicai de la birou şi mă apropiai de ea. "Te iubesc!" îi şoptii. "Da?! îmi şopti la rîndul ei. Atunci cere-ţi iertare pentru purtarea ta de ieri!"
Ei, aia e! Izbucnii în rîs. "Da, strigai plimbîndu-mă cu paşi mari de la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, realmente înveselit, bineînţeles că îmi cer, dar nu ştiu pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ţi-am făcut?! Ar fi o mare victorie pentru mine dacă aşi afla!" Ea avu de astă dată un surîs interior: "Lasă că ştii tu! zise. Ai fost brutal!" Fui gata să-i răspund că oricît s-ar părea de ciudat, brutală a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas practic şi hotărît: "Hai să nu mai vorbim despre asta! Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, e o vreme infectă, mergem la tine şi-i spui tu lui nenea ăla de la cîrciumioară să ne aducă totul sus şi o sticlă din vinu-acela alb, ştii care... Aşi putea să beau, din el, ăhă, chiar şi-o sticlă întreagă, numai eu singură!" Părea încîntată că e în stare de o asemenea ispravă. Mă oprii lîngă uşă, pusei mîna pe clanţă să simt din vreme dacă cineva, vreun funcţionar, ar vrea să intre şi îi spusei: "Bine, acum du-te în biroul tău, te aştept la mine acasă." Dar nu-i deschisei uşa. "Suzy, îi şoptii, te iubesc!" Îşi apropie chipul de-al meu şi îi văzui o expresie gravă, voit rătăcită. Îmi repetă spusele ca si cînd era întîia oară cînd le auzea: "Mă iubeşti? Victoraş, mă iubeşti?". "O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te iubesc atît de tare, că vor să sune la salvare!" "Asta ce mai e?" "Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a muri să i le transmit iubitei lui; ascultă:

Iubito, mă gîndesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord
Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord ."

"Cum?!! strigă, îndepărtîndu-se de uşă (nu vroia să plece!), mai spune o dată'' (şi se uită vrînd parcă să ia martori nişte inşi că n-a mai auzit pînă acum o astfel de gravă năzdrăvănie). Lăsai clanţa şi începui iarăşi să mă plimb... "Frumoase versuri zisei, şi abia acum îmi dau seama că nu i-am îndeplinit poetului dorinţa şi n-am căutat-o pe iubita lui să i le transmit." "De ce?" "Pentru că nu credeam că o să moară şi n-am memorat adresa ei pe care el totuşi mi-o dăduse... Credeam, pe atunci, că e un farseur, îşi bătea joc de noi, şi numai la iubita lui nu ne era nouă gîndul... Depărtarea şi moartea umplu acum de viaţă, în amintirea mea, caricatura fiinţei lui... Ascultă iar cum sună..." Şi repetai strofa. Ea fluieră şi ieşind avu un gest pornind de la tîmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, admiraţie? Formidabil, sau... Da, formidabil, sau... Ei?
I se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu ştie nimic despre mine şi vrea să ştie...? Eram un necunoscut interesant. În posesia unor astfel de lucruri tragice şi fascinante? Niciodată nu renunţase la verdictul ei pe care îi dăduse la prima noastră întîlnire la Braserie: "Ştiu, domnule Petnni! Totul se ştie."
O vreme gîndisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înşela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu minţim? Plecînd de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare. Totuşi, gîndisem mai tîrziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atît
de mult, încît fără asta nu ştiu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atît de dragă, şi mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică desvăluire. Îi părea rău că o făcuse? Vroia s-o retragă, ca pe-o greşeală? Posibil, chiar sigur, fiindcă îmi spusese: "Nu ştiu dacă mîine sau mai tîrziu aşi mai putea să-ţi povestesc!" Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pe care o să ţi-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeaşi din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puţin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai păţise şi după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deşi explicaţiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gîndeam, şi un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, cînd rămîneam singur. Gîndul impur mă ducea la garajul lui Vintilă şi trăiam pentru întîia oară o adîncă nelinişte. Dacă, îmi spuneam, întîmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viaţa noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens? M-aşi putea oare despărţi de ea? Şi atunci descopeream cît de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă... Hotărît, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubeşte... Sau mă iubeşte într-un fel atît de ciudat, încît eu nu înţeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Şi de ce şi-ar da atît de total pe faţă întregul ei arsenal de seducţie? Nu cumva se credea urîtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eşec? Nu tresărise ea cu putere cînd îi spusesem că femeile superioare sînt ocolite de bărbaţi şi ţinuse s-o asigur că ea era o femeie obişnuită? Că fusese ocolită şi că trăise eşecuri, cum ar fi putut să mi le povestească? Şi bineînţeles că nici ale mele n-o interesau...
Astfel mă linişteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. De ce, de pildă, despre noi înşine (care eram prezentul) se ferea cu atîta dibăcie să vorbească şi să se angajeze într-o comunicare mai gravă? Te pomeneşti că...
Dar iat-o că vine spre mine... Ba nu, m-a văzut şi nu vine, aleargă... Şi ne îmbrăţişam în plină stradă şi îi simţeam, lipit de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, şi mă îmbăta mirosul părului ei, şi îmi părea fierbinte răceala urechilor si freamătul întregii ei fiinţe... o imensă tăcere voluptuoasă... O pace adîncă îmi inunda sufletul...

Abia în preajma Anului nou ploile şi vîntul se transformară în viscol şi oraşul fu acoperit de zăpadă. Şi ca şi cînd dorinţele noastre atît de diferite, devenite dorinţă unică, ar fi putut determina prin unda spiritului condensări fantastice în norii care parcă nu mai vroiau să părăsească regiunea noastră, în chiar ajunul Anului nou viscolul încetă şi apăru pe cer soarele, parcă rîzînd de noi că îi uitasem existenţa şi strălucirea... Vreţi să petreceţi, parcă ne spunea, să uitaţi anul care a trecut... da, iată-mă, eu nu sînt simbolul speranţei, sînt chiar speranţa, cît timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi... Haide, lăsaţi zăpada, amînaţi curăţatul, troienele au farmecul lor, daţi-i drumul prin magazine, lăsaţi telefoanele să zbîrnîie, cumpăraţi vin dacă încă n-aţi făcut-o pînă acum, schimbaţi-vă programul dacă vremea rea v-a făcut apatici şi combinaţiile voastre au fost aranjate fără entuziasm.
Astfel îmi spusese şi Suzy cîteva zile mai înainte: "Pe o vreme ca asta n-am chef de nici un Revelion, îl facem în doi, la tine, unde să mergem?" (îi propusesem Braseria, care de Anul nou se unea cu restaurantul şi organizau în ambele săli revelioane la care nu oricine putea obţine un loc: mie îmi putea reţine o masă domnul Jenică). Dar ea nu-şi schimbă starea de spirit, care în ultima vreme era curioasă, devenise foarte tăcută, fără să fie melancolică sau preocupată de ceva, sau cît de cît neliniştită, cum e a oricărui om care tace zile întregi. Nu era apatică şi nici neatentă, pur şi simplu tăcea, şi aşi putea spune că o făcea cu mare poftă (dacă mă pot pronunţa astfel!), tot aşa cum mai înainte îi plăcuse să sporovăiască, şi această tăcere era la fel de obstruantă pentru a comunica cu ea... Cred că nu sînt exact afirmînd că nu era preocupată, se vedea că avea un gînd care era prezent în tăceri, dar impenetrabil. Ai fi zis însă că acest bizar gînd era copilăresc, ca şi gesturile. Lua, de pildă, un pahar gol în mînă şi mi-l întindea. "Ce să-ţi aduc în el? o întrebam. Vrei apă sau vin?" Şi vocea mea era puţin ridicată, ca şi cînd iubita mea ar fi fost mută, şi îi cercetam atent şi amuzat chipul, ca să-i descifrez dorinţa, fiindcă părea şi surdă. Făcea cu degetele răschirate un gest, insistent şi nedefinit, în timp ce se răsucea în pat, se întorcea cu spatele la mine şi îşi trăgea pledul pe cap. Îi aduceam apă şi o băteam pe umăr. Se ridica în capul oaselor, apuca paharul cu o expresie puerilă de satisfacţie, îl bea pe jumătate, parcă foarte grijulie cu setea ei, dar şi cu apa, apoi deodată se îndoia ca pisica, deschizînd simplu ochii şi la fel de simplu readormea. Se schimbase la faţă, frumoasa ei gură se subţiase şi căpătase o vagă culoare vineţie. Părea foarte
mulţumită că mă învîrteam cu grijă în jurul ei şi îi respectam tăcerea.
Într-o zi mă aşezai la birou şi începui să-mi răsfoiesc hîrtiile. Era mare linişte în odaie în timp ce afară plopii mei adolescenţi, lipsiţi acum de frunze, se aplecau uneori foarte tare, chinuiţi de rafalele vîntului. Îmi simţeam sufletul plin de această linişte şi de prezenţa ei în patul meu. Din cînd în cînd mă întorceam să văd ce face şi privirea mi se oprea îndelung pe lucrurile ei, ceasul aşezat pe lunga noptieră încărcată cu cărţi, cismele lăsate alături, cu căputele îndoite şi cu vîrfurile îndreptate cuminte spre pat, blana întinsă în fotoliu... şi gîndeam: "De ce n-ar rămîne această fată la mine pentru totdeauna? E atît de dulce prezenţa ei! Aşi putea lucra chiar dacă ar fi trează şi ar roboti ca orice soţie în micul ei cuib." La un moment dat simţii că mă privea. Mă răsucii şi o văzui cum stătea liniştită rezemată în perne şi îşi smulgea gînditoare, cu mişcări încetinite ca şi cînd ar fi depănat ceva, fire de păr din creştetul capului (îi descoperisem acest obicei asemănător cu al celor care îşi rod unghiile). "Ai să rămîi cheală", îi spusesem. "Nu, îmi răspunsese, creşte la loc." Înainte de a-l arunca, trecea firul prin dinţi şi îl crănţănea. Era în astfel de clipe într-o stare de absenţă, ca să zic aşa, lucidă, stare de vid, pe care îl contempla fără gînduri şi aşi fi zis fără vreun sentiment.
Mă ridicai de la birou şi mă aşezai lîngă picioarele ei, pe care începui să i le mîngîi. "Te iubesc, Suzy! îi şoptii. Nu e aşa, continuai, că te simţi bine la mine? Eu n-aşi vrea să mai pleci. Rămîi la mine, şi dacă tu vrei, ne căsătorim. Iată, te cer de nevastă!" Mă privi cu intensitate în timp ce, ca şi cînd ar fi avut ceva în gură, înghiţi şi apoi îşi linse buzele cu vîrful limbii foarte satisfăcută, dar nu de cererea mea în căsătorie, ci parcă de o senzaţie unică de confort, de un bien-être pe care i-l aducea clipa de faţă, lungimea ei şi conştiinţa că pînă la sfîrşitul vieţii era atît de mult timp încît se putea spune că, practic, sîntem de fapt nemuritori: iată ce noapte lungă o să urmeze, şi nu e decît una din nenumăratele care vor veni... va trece şi iarna asta, va veni primăvara, apoi vara, apoi toamna... ehe! şi asta doar într-un an... Îşi duse mîna la gură şi căscă îndelung, într-adevăr cu mare poftă de a se vîrî iar sub pled şi să doarmă mai departe. Mă ridicai şi izbucnii în hohote. "Eu o cer în căsătorie, zisei, şi ea îmi răspunde printr-un imens căscat! Bravo, Suzy, aşa ceva n-am mai auzit să i se fi întîmplat vreunui pretendent!"
Dar nu se culcă, se dădu jos din pat cu un gest foarte decis, intră în baie, auzii robinetul şuroind, apoi se întoarse cu şervetul în mînă ştergîndu-se pe faţă foarte aplicat, cu gesturi grăbite de şcolăriţă înainte de a pleca la şcoală, îl aruncă pe aparatul de radio, se vîrî la loc în pat şi luă o carte pe care o începuse şi se întoarse, ca de obicei în ultima vreme, cu spatele la mine. (Întorsul acesta al lor cu spatele se pare că e universal, cel puţin pe bietul Petrică îl arunca pe cele mai înalte culmi ale indignării neputincioase.) Mă apropiai, stinsei plafoniera şi îi aprinsei veioza.
Nu era bolnavă, venea la birou ca de obicei şi la întrebarea mea îngrijorată îmi răspunsese printr-o tăcere pe care o făcu elocventă de astă dată cu o mişcare definită a degetelor, de respingere a unei asemenea ipoteze. Totuşi, într-o zi refuză să mai ia masa cu mine, adică mă asistă, dar nu ceru nimic. Nu mă alarmai, dar se alarmară părinţii, mama ei îmi dădu un telefon. "Ba da, zise ea, e bolnavă..." şi ezită să-mi dea lămuriri, dar repetă că să am grijă de ea, s-o protejez, să n-o necăjesc... O să-i treacă... Peste o săptămînă o să văd că o să-i treacă, o să-şi
revină. Totuşi nu slăbi prea tare şi cînd îi spusei că ar fi bine s-o duc la un doctor făcu un gest curios cu palma: da, dar nu acum, şi apoi unul aproape nedefinit care putea să însemne că să părăsesc acest subiect... pentru moment, o să-mi spună ea cînd. Chiar zise, ieşind foarte firesc din tăcere: "te anunţ eu!". Şi într-adevăr peste o săptămînă îmi spuse că are puţină treabă undeva, dacă vroiam s-o însoţesc...
Era la un spital. Intrarăm într-o sală de aşteptare plină numai de fete, multe ţărănci tinere, unele chiar în jurul a şaisprezece ani. Suzy plăti la un ghişeu o taxă de 30 de lei şi apoi ne aşezarăm pe bănci. Nu aşteptarăm mult, la un moment dat ieşi dintr-o încăpere de alături un tînăr şi păros medic (cu favoriţi pînă la falcă) şi rosti: "Cine e la rînd?", dar o văzu pe Suzy şi o chemă: "Poftiţi, doamnă Culala! Poftiţi şi dumneavoastră, mi se adresă, să-i daţi puţin curaj." (Într-adevăr, o văzui pe Suzy şovăind cu privirea agăţată de cea a medicului, implorîndu-l parcă tocmai pe el, la care venise, să-i alunge spaima). Intrarăm în cabinet şi medicul sparse o fiolă şi îi supse conţinutul cu o seringă. Cu ea în sus se întoarse spre Suzy şi îi spuse să-şi desvelească fesa. "Haide nu vă speriaţi de-o înţepătură. Restul, n-o să mai simţiţi nimic!" Şi se apropie şi o împinse cu blîndeţe să se aşeze cu faţa în sus pe canapeaua de piele. Suzy se supuse, aproape pierdută, şi medicul o dezveli şi mă şi mirai că îndată se şi îndepărtă, atît de rapid îi înfipsese seringa, sau atît de nedumerit eram încît clipele se comprimaseră pentru percepţia mea. "Gata, zise părosul, acum puteţi să ieşiţi. Dumneavoastră, mi se adresă, doamna mai rămîne un sfert de oră."
Nu chiar un sfert de oră, poate chiar o oră întreagă, atît de lungă mi se păru aşteptarea. Fetele, deşi nu se cunoşteau între ele, aveau o expresie comună: ştiau ce se petrece înăuntru (vor intra şi ele), şi nu se temeau nicidecum. "Te adoarme?", zise una. "Da' de unde!", i se răspunse. "Şi nu zaci pe urmă?" "Da' ce, crezi că doctorul e babă, să-ţi bage fusul? Îţi face o injecţie şi nu simţi nimic..." În sfîrşit uşa sa deschise. Suzy ieşi. Era, nu palidă, ci albă ca creta. "Cine e la rînd?", întrebă medicul, şi o altă fată se ridică şi dispăru în cabinet. "Suzy, îi şoptii, ţi-e rău?" "Nu, murmură, mi-e foame! Caută un taxi şi du-mă la cîrciumioară. Vezi că se găsesc la ieşirea din spital, să tragă aici."
Pînă la cîrciumă n-o mai întrebai nimic (fiindcă înţelesesem) şi nici acolo, unde începu să mănînce tot ce putu să i se aducă pînă ce i se pregăti mititei şi un muşchi de vacă ("să fie mare, zise ea, şi multă salată verde"). În schimb, eu nu mîncai nimic. După friptură, mai ceru un mic. "Unul singur?", întrebă cîrciumarul mirat: "Da, numai unul şi încă un ardei iute". Îl mîncă foarte aferată şi se uita la mine într-un fel care se vroia elocvent, asemeni unui copil care s-ar fi lăudat altuia că iată ce mănîncă el şi celălalt n-are. "La urmă de tot, îmi explică, se simte gustul micului!" Şi încîntarea ei puerilă mă convinse că era ferm încredinţată. Oricum, culorile îi reveniră şi îmi spuse în treacăt, după ce bău pe nerăsuflate un pahar întreg de vin roşu, că a făcut o întrerupere de sarcină, care la ea e totdeauna atît de toxică, încît pînă n-o scoate nu poate mînca nimic. "Ştii, zise cu o uimire pe care o contemplă ea însăşi cu o mare curiozitate, eu n-o să pot să fiu niciodată mamă, sau cel puţin pînă nu se descoperă un medicament care să..."
Aşadar părosul o sfîrtecase acolo în cabinet, unde lucra oficial şi pe bandă rulantă, în schimbul taxei de 30 de lei. Atît cerea statul pentru a suprima o viaţă în embrion. "Şi fetele acelea, zisei, tot pentru asta veniseră?" "Da". "Aşa deci! exclamai indignat. Şi probabil că asta se petrece zilnic?!" "Probabil, sau poate o dată pe săptămînă..." "Şi tărăncile acelea..." "Da, şi ţărăncile, zise Suzy. Unele stau la zeci de kilometri de spital, se întorc acasă pe jos..." "Şi acasă o iau de la cap", spusei posomorît, descoperind deodată în mine o îngrijorare sumbră în faţa speciei care se mutila cu bună-ştiinţă şi chiar cu veselie (acum mi se părea că toate fetele acelea, aşteptînd să le vie rîndul, erau de fapt foarte vesele, deşi nu erau). "Bineînţeles că acolo în satul lor o iau de la cap, zise Suzy. Nu costă mult!" "Da, am văzut!... şi te pomeneşti, reluai cu ironie, că sarcina toxică îţi ia şi graiul?!" "Nu, zise, n-are nici o legătură." "Dar, după cîte ştiu eu, sarcinile toxice se pot trata. Ai încercat?" "Nu, nici n-avea rost..." "De ce nu mi-ai spus?" (Mai tîrziu am aflat că într-adevăr se putea trata cu şanse de succes, "dacă femeia are o mare dorinţă de a naşte", mi se precizase.) Îmi amintii de Căprioara: nici ea nu vrusese să păstreze sarcina, decît dacă spintecătorul de dovleci cu care concepuse s-ar fi întors la ea. Iar Matilda mă părăsise în sinea ei chiar îndată ce se asigurase că nu era o femeie stearpă: nu vroia să trăiască cu mine. "Sarcina ta toxică e un pretext", îi spusei. "Ai ţigări la tine? răspunse Suzy cu o bună-dispoziţie de zile mari. Te rog frumos să-mi dai o ţigare!" Îi întinsei pachetul, care stătea în buzunarul meu zile întregi, nu fumam decît în scurte şi rare clipe; îndată ce trăgeam cîteva fumuri o aruncam, ameţeala pe care o simţeam nu-mi făcea nici o plăcere. Îi aprinsei bricheta, şi în timp ce îşi vîra ţigarea în flacără, îmi apucă mîna, simţindu-i strînsoarea ei dulce şi fierbinte. Turburat, tăcui. Deşi proaspătă, imaginea chipului ei alb ca creta, cînd ieşise din cabinetul medicului şi mă căutase cu privirea, mă turbură adînc, ca la o amintire dureroasă şi îndepărtată. Oricît aşi fi dorit să ocolesc brutalitatea gîndului că dragostea mea pentru ea nu avea viitor, nu mă putui stăpîni să nu-i spun în clipa aceea chiar acest lucru: "Suzy, ce-ai făcut? Cum ai putut să te laşi astfel măcelărită? O, Dumnezeule, şoptii, cine îţi spune ţie că n-ai omorît, poate, unicul tău copil?"
Dar ea nu se turbură în prima clipă, şi abia după ce se lăsă între noi o tăcere grea ţigarea îi căzu dintre degete. "Mă scuzi un moment?" zise.
Şi se ridică şi porni undeva cu paşii ei care mergeau parcă îndărăt (acum mai mult ca oricînd), lăsîndu-mă parcă cu bună-ştiinţă să-i contemplu mersul, s-o înţeleg fie şi numai dintr-atît, că nici o întrebare n-are rost, că gestul de faţă, clipa prezentă, sentimentul trăit de ea dăruit mie erau tot ceea ce e mai de preţ pe această lume. Restul nu e nerozie, dar nu găsea în ea nici un ecou. "Cum, dar ţi-am spus!", zise după ce se întoarse. O contemplasem venind, ca pe o străină. Era voinică, o redescoperisem, bine clădită, imaginea însăşi a fertilităţii, rănită acum de implacabile instrumente care curăţiseră cu hotărîre din alcătuirea ei intimă reţeaua fină de sînge matern... "Da, îmi spusese: sarcină toxică." Da, auzisem de astfel de sarcini. Îmi turnai şi băui cu sete două pahare de vin, unul după altul. Brusc, devenii vesel. "Ai un şasiu formidabil", îi spusei. Numai o clipă îi trebui ca să înţeleagă. Şasiul era corpul, scheletul ei bine alcătuit. "De ce vorbeşti aşa? se rugă. Te rog, nu-mi vorbi aşa!" "De acord, dar aşi vrea să ştiu care şofer porneşte la un drum lung cu un şasiu despre care ştie că e grav fisurat..." Nu mă puteam stăpîni să nu revin asupra subiectului. "Nu ştiu ce vrei să spui, zise, dar te rog frumos să te porţi bine cu mine." Ca şi cînd pînă atunci nu m-aşi fi purtat bine cu ea! Într-adevăr, nu era momentul, dar fusese vreodată? "Nu, zisei, ai rămas însărcinată cu mine şi te-ai dus şi ai scos copilul. Sarcină toxică. Nu cred în sarcinile toxice! De ce nu mi-ai spus?" "Nu ţi-a spus mama?" "Nu! Maică-ta ţi-e complice, de ce nu mi-ai spus tu?!" "Pentru că tu niciodată..." "Eu, niciodată, ce?" Luă martori, cu o privire circulară, tot ceea ce se vedea în jur: mesele cu puţini clienţi, bîrnele negre ale încăperii, lumina agonizantă a acelui decembrie care se stingea în ferestre, dar nu mărturisi nimic, ca şi cînd în cele din urmă ar fi vrut să spună că era zadarnic... "Ei! o îndemnai, te ascult!" "Iubitul meu, îmi spuse cu simplitate, ai văzut singur că nu puteam să mai mănînc!" "De ce nu mi-ai spus?" "Pentru că ştiam ce gîndeşti, iar eu ştiam că nu se poate!" "Ai încercat!?" "Bineînţeles!" "Trebuie să încerci de fiecare dată, îi spusei îmblînzit, fiindcă natura ta e bună din moment ce prinzi copilul, dar ceva din tine îl respinge, ar putea să fie gîndirea ta, voinţa inconştientă de a nu dori să naşti. Această reacţie, adusă în conştiinţă, poate fi învinsă, fiindcă nu e firesc ca o femeie să rămînă însărcinată şi să nu poată reţine sarcina. Formula sarcină toxică nu răspunde la întrebarea de unde vine această aşa-zisă toxicitate... Bănuiesc că trebuie să fie o reacţie imunologică, de respingere, dar foarte nenaturală, şi deci remediabilă, fiindcă embrionul nu ţi-e străin, e din fiinţa ta, şi n-am auzit de pildă că un om se poate otrăvi (ba am auzit!) cu propriile lui secreţii interne."
Ea rîse sesizînd din zbor cum singur îmi dărîmam toată schelăria argumentaţiei. Rîsei cu însumi. "Suzy, îi spusei cu o seninătate turbure, de ce nu vrei să te măriţi cu mine?" Înţelese că nu va scăpa ca de obicei. Singurul truc pe care îl folosi hotărîndu-se să gîndească împreună cu mine fu să mă facă tot pe mine responsabil de răspunsul pe care îl va da... Rămase cu gura uşor întredeschisă, uitîndu-se în pămînt... Se vedea că face un efort considerabil să exprime exact ceea ce era în ea, fără să mă înşele pe mine şi nici pe sine... "Să ne căsătorim, murmură... Cum, pentru toată viaţa?!!"
Şi brusc se uită la mine cu o candoare derutată, să-i confirm eu adevărul sentimentului care o stăpînea. "Nuuu! exclamai sarcastic, cum să fie pentru toată viaţa? Facem o căsătorie pe termen redus, îi spunem oficiantului de la starea civilă... Pe cît? o să ne întrebe. Ei! ce zici, Suzy? Un an? cinci?" Atunci ea răspunse cu o obidă căreia nu-i mai rezistai: "...pune, domne, trei ani!" Şi ne înjură apoi aşa global (învăţase de la mine!) "...vă... muma în... la toţi!"
Nu era prima oară cînd eram expediaţi astfel, eu şi cei care îi mai avea ea în cap, nenumiţi. Fu efortul cel mai insistent pe care îl făcui să-i captez gîndirea, reuşind să aflu ce? Că îi era imposibil să se vadă clar rămmînd toată viaţa cu mine... Cu mine sau cu oricare altul? Cum puteam să ştiu cînd cu adevărat nici ea nu ştia? Şi înţelesei, şi din clipa aceea renunţai, se produse adică în obiceiul meu de a gîndi, pornind de la cauză la efect, o deplasare silită... Sufletul acestei fete îmi apărea ca o "corolă de minuni a egoismului", pe care încercînd s-o descifrezi, ai fi scos bine la iveală acest egoism, dar ai fi sfărîmat în acelaşi timp cu însuşi instrumentul cercetării, grosolan prin definiţie, şi farmecul cu care se învăluia inextricabil. Ce era de preferat? Să insişti în dorinţa (cum am spus, grosolană prin definiţie) de a obţine certitudine în iubire şi în durata ei, sau să renunţi? Cum, pentru toată viaţa? Chiar? Cu acelaşi om?! Hm! adevărat, era neliniştitor, cum să zici da?

"Uite, îi spusei deci în ajunul Anului nou, s-a făcut frumos, nu vrei totuşi să facem Revelionul la Braserie? Avem masă reţinută, am şi plătit-o, dar n-are importanţă. Domnul Jenică mi-a spus că dacă nu venim, îmi dă banii îndărăt." "Nu, zise, facem Revelionul la noi."
Tăcui. La noi, adică unde? La părinţii ei? De la întreruperea sarcinii nu se mai întorsese acasă, fără să-mi spună însă că rămînea definitiv cu mine. Nu mă bucuram totuşi mai puţin, deşi aveam o bănuială, sau mai bine zis o explicaţie. În ziua aceea se simţise bine, mîncase iarăşi seara cu acelaşi apetit, dormise neîntrerupt pînă a doua zi (îl anunţasem eu pe director de ce lipsea - casiera noastră era bolnavă), o găsii la ora trei şi jumătate în pat, căscînd ca de obicei cu mare poftă şi... flămîndă, o ghicii după ochi, după privirea insistentă şi elocventă cu care mă primi. "Ţi-e foame!" zisei. Confirmă cu o bătaie a pleoapelor. (Continua să fie mută, nu total, dar se pare că descoperise farmecul comunicării prin semne şi mai ales farmecul tăcerii în doi; numai de-ar ţine-o aşa şi să nu-şi mai revie, gîndisem, parcă mi-era mai aproape sufletul ei fără perdeaua de cuvinte pe care o pusese înainte între noi.) "Mergem jos la cîrciumioară, îi spusei, îmbracă-te." Mă privi fix, fără să clipească. Se întoarse în pat şi continuă să se uite la mine în tăcere. Înţelesesem greşit bătaia pleoapelor? Nu-i era foame? Se răsuci şi îmi întoarse spatele. "Eşti obosită? Nu poţi să cobori?" Nu-mi răspunse. "Să-ţi aduc ceva din oraş? N-avem nimic în casă!" Tăcere. Nu-i ghiceam gîndul. "Oricum, îi zisei, să-mi răspunzi numai prin tăcere e imposibil să aflu ce doreşti, pe lîngă faptul că ar putea să-mi fie greu să acord acestui gen original de a conversa o înaltă semnificaţie." Urmă o agitaţie scurtă de nemulţumire a degetelor. "Bine, zisei, s-o luăm de la cap: ţi-e foame, asta e clar!" Confirmă cu o vagă mişcare a capului. "Nu vrei să cobori!" Ea confirmă, "În casă n-avem nimic de mîncare!" Era clar. "Să-ţi aduc ceva din oraş, nu vrei!" Aşa era! Mă uitai halucinat la ea şi deodată zărind chipul mamei mele pe birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în această postură. Nu apucai să-mi răspund, ca un fulger gîndul meu trecu la Suzy, care brusc svîrli pledul de pe ea, se ridică în capul oaselor, se uită la mine cu o privire rătăcită, apoi îşi lăsă picioarele în jos şi îşi luă obrajii în palme.
Alarmat sării din fotoliu şi mă aplecai lîngă chipul ei: "Ce e cu tine? Ce s-a întîmplat? Te doare ceva?". Se uită la mine, apoi începu să dea din cap în semn de desnădejde, în semn că da, i s-a întîmplat şi nu mai e nimic de făcut... "Ei, ce este, dar te rog să vorbeşti, lasă acuma glumele, te simţi rău, să chem un medic?" "Victoraş... Victoraş... murmură ea încercînd deja să se resemneze, vorbindu-mi nu mie, ci parcă ferestrelor, prin care se vedea viscolul chinuind neîncetat vîrfurile celor doi plopi... Victoraş, ne-am procopsit..." Şi în clipa cînd contemplă inevitabilul care s-a produs, care nu trebuia să se producă, şi acuma ce să-i mai faci decît să cauţi în tine însuţi compătimire şi să încerci să nu te dispreţuieşti: "Aoleo!", exclamă cu humor. Mă liniştii, dar nu ieşii din uimire. "De ce aoleo? zisei. În ce sens ne-am procopsit?" "Ne-am procopsit, repetă de astă dată mai ferm, dînd mereu din cap. Te iubesc! Aoleo!"
Mă ridicai şi începui să dau şi eu din cap. Da, ce să zic, aoleo! O astfel de declaraţie de dragoste mi-ar fi fost cu neputinţă să mi-o imaginez vreodată. Era prima oară cînd o făcea. Era însă pentru mine cu atît mai convingătoare cu cît ea o însoţise cu acel văietat popular, care însemna detaşare, luciditate, că adică chiar ne-am procopsit... Se ferise cît putuse, ba chiar crezuse pînă mai ieri că încă nu era nimic, putuse chiar să-şi întrerupă o sarcină... Şi deodată... Deodată ce? I se întîmplase ceva de ieri pînă azi? Ce anume? Dar întrebările acestea mi le pusei ceva mai tîrziu. În clipele acelea mă simţeam fericit, aşa cum ni se întîmplă cînd trăim fără veste o imensă eliberare... "De ce rîzi?", zise ea cu acel humor care îmi sugera totdeauna că ştie de ce rîd (sau de ce nu rîd sau de ce sînt trist, sau de ce sînt înstrăinat...). "Crezi că n-am de ce rîde? zisei. Cînd m-am îndrăgostit eu de tine şi tu ştiai şi ţi s-a părut firesc să sufăr pentru tine, nici prin cap nu ţi-a trecut să mă compătimeşti, şi acuma..." "Ia lasă tu teoriile, mă întrerupse cu brutalitatea ei catifelată, du-te jos la cîrciumioară şi spune-i lui nenea ăla să ne-aducă aici fripturile şi ce mai au ei acolo bun..." "Te simţi obosită?" "Da, te rog frumos! Scuză-mă!" "Să nu se răcească pe viscolul ăsta pînă urcă." "Nu-i învăţa tu pe ei cum să facă, îşi cunosc meseria..."
Fraţii Berea (aşa îi chema pe cei doi mici cîrciumari), cînd auziră, imediat se puseră în mişcare, ba chiar s-a fi putut spune că tocmai astfel de comenzi le lipseau ca să li se confirme menirea lor pe această lume. "Da, da, dom' profesor, avem ficăţei de pasăre, sau un ficat de gîscă (la grătar!) o minune, măduvioare, ceva proaspăt: fudulii (des choses si precieuses), momiţe cu ţelină, extraordinar..." Se citea pe faţa mea că n-aşi fi fost în stare să frînez ceea ce insinua această exuberanţă: că adică tipul care venise de-atîtea ori în această cîrciumă nu arătase niciodată atît de sigur de sine? Să-l servim deci cu ce avem mai bun, să arătăm că nici noi nu sîntem simpli cîrciumari, ştim şi ceva franţuzeşte, dacă nu cumva sîntem băieţi de familie bună, siliţi de împrejurări să... Nici nu mai aşteptară să le răspund ce anume doream să aleg din atîtea lucruri atît de preţioase.
Le aduse un băiat pe o tavă mare în vase acoperite, băgate în alte vase... "Mmm!", făcu Suzy, cînd văzu ţelina, gogonelele, morcovii muraţi, pepenele roşu, tot murat, în care îşi înfipse dinţii înainte de orice... În lipsa mea îşi făcuse părul cozi. Se vroia iarăşi fată, după ce în mod deliberat refuzase să fie mamă? Ca o fantasmă trecu pe lîngă mine acest gînd, în timp ce parcă n-aşi fi zis că mînca din tot ceea ce îi etalasem pe pat, ci păştea ca o viţică: de ici, din ficatul de gîscă, de colo, din macaroanele groase (măduvioarele), de dincoace, muşcînd din păstăile lungi, pe care le sugea îndelung... Avu apoi o atenţie la pîndă, după ce termină. Frumoşii ei ochi rămăseseră nemişcaţi într-o parte: "...Şi acum, zise, vă..." Şi ne înjură iar pe toţi, de astă dată cu blîndeţe şi ranchiună şi îşi împinse picioarele răsturnînd totul pe jos şi se refugie repede sub pled, pe care îl trase peste cap... "Hei strigai, ce faci, acum se bea un pahar de vin!'' Îmi părea rău, aşi zice, că nu avea ca mine, în clipa aceea, dorinţa de a goli în întregime o sticlă de vin, chiar mă miram că după atîtea bunătăţi... O golii singur şi ameţii...
Se trezi după două ore şi începu să se uite prin odaie ca şi cînd n-ar fi ştiut unde se află. Apoi deodată îşi dădu seama, descoperi unde se afia acel lucru neliniştitor; dădu pledul la o parte, îşi duse palmele sub pîntec şi încremeni astfel la pîndă: da, acolo, era! Dar se linişti: "Tu ai mîncat?", zise. "Da!" "Toarnă-mi un pahar, te rog frumos." Dar nu putu să-l bea, îşi muşcă buzele, puse paharul pe noptieră şi se zvîrcoli, se făcu covrig. În clipa următoare însă se desdoi şi pe chip îi apăru o expresie de chin pe care îl suporta încă în tăcere, cu încrederea pe care o avem totdeauna că o suferinţă atît de brutală şi neaşteptată nu va dura şi nu va fi mai mare decît atît. Mă aşezai lîngă ea şi îi ştersei fruntea plină de broboane mari de sudoare. "Victoraş" zise, nu sînt fricoasă, dar am dureri înspăimîntătoare." "Ce ţi se întîmplă?" "Sarcina, zise, imbecilul ăla păros nu ştiu ce mi-a făcut, dar cred că o să mor!" Spusese aceste cuvinte parcă ar fi avut o revelaţie: astfel, deci, se moare?
Se agăţă cu amîndouă mîinile de marginea de fier a somierei şi începu să geamă în timp ce acum şi gîtul şi pieptul şi subsuorile i se umpluseră de transpiraţie rece. "Victoraş, iartă-mă, mai bine aşi fi născut, n-aşi fi suferit mai mult... sînt pedepsită..." Gura i se învineţise, sdrobită de muşcătura dinţilor, iar degetele i se albiseră încleştate de pat. Ce putea să aibă? mă întrebai. Desigur, fusese rănită, putea să aibă o inflamaţie, chiar o infecţie... Într-adevăr, viaţa îi era în pericol. "Ai numărul de telefon al acelui medic?", o întrebai. "Da, zise, caută în poşetă agenda mea, doctorul Mazăre." "Şi un medic mai de Doamne-ajută n-ai găsit, decît pe acest doctor Fasole? spusei posomorît. Bineînţeles, pentru 30 de lei, pe care nici măcar nu-i ia el...", "I-am dat cinci sute, zise, şi nu l-am ales la întîmplare!"
Ieşii şi mă întorsei cu telefonul. Îl vîrîi în priză şi făcui numărul. Medicul era acasă şi îi relatai că domnişoara Culala, operată ieri, are dureri mari. "Are hemoragie?", mă întrebă el cu calmul clinicianului care ştie ce poate fi mai rău. "Nu, adică nu ştiu..." "Daţi-mi-o la telefon." Ridicai aparatul de pe birou şi îi întinsei iubitei mele receptorul. "Nu, zise ea, gîfîind, n-am hemoragie, dar mă simt ca înjunghiată... Bine, vă aştept..." Şi îi dădu medicului adresa.
Care se scuză cînd veni după două ore, "din pricina vremii n-am putut găsi un taxi... Am venit pe jos... V-am spus să veniţi cu penicilină, acum n-aţi mai fi avut aceste neplăceri... Pentru 30 de lei spitalul nu ne dă şi penicilină..." "N-am găsit"', zise ea fără convingere. "Nici n-aţi căutat! Eu cum am găsit chiar acum în prima farmacie în care am intrat?..." "M-am ghidat după faptul că...", începu Suzy, dar nu mai spuse după ce anume se ghidase, dar eu înţelesei: nu era la prima întrerupere de sarcină şi totdeauna totul trecuse cu bine. "Nu vă speriaţi, zise el pregătindu-şi seringa, se aranjează... Dacă n-aţi avut pînă acum hemoragie (şi nici atunci să nu intraţi în panică, îmi telefonaţi) s-ar putea ca o zi sau două să mai aveţi ceva dureri, care însă or să treacă", mai spuse el după ce îi făcu injecţia.
Ceva dureri era însă un fel de a vorbi, le avu, la fel de rele ca la început, toată noaptea. A doua zi însă îi trecură cu totul. Ea rămase însă mai departe la mine şi nu ştiam dacă din pricina stării ei, sau fiindcă... Bineînţeles că nu încercai s-o determin să-mi confirme ceea ce îi scăpase în timpul durerilor, că mai bine ar fi născut, n-ar fi suferit mai mult... Ştiam dinainte! Mă bucuram că nu toxicitatea sarcinii o determinase să se ducă la medic, că adică "şasiul" ei era fertil, chiar dacă nu într-un fel prea normal... Că nu vroise cu mine, asta mi se părea neînsemnat... Nu vroise deocamdată..

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa