Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A NOUA

VII

"Bine, zisei, îl facem la noi, și ca să fiu sincer, îmi pare bine că nu te-apucă și pe tine, ca pe toată lumea, o mare excitație în preajma Revelionului. Bine, o să am eu totuși grijă să nu ne rămînă în amintire, ca o decepție, primul nostru Revelion." "Ei da! zise. Ca și cînd asta s-ar putea aranja dinainte! O decepție reușită e mai bună decît o petrecere simulată. Îți trebuie multă vreme ca s-o uiți!" "Ai dreptate, zisei, ce-ar fi să ajunăm?" Ea nu rîse. "Și ce, crezi c-ar fi rău?" Dar avea un glas senin, o stare de spirit echilibrată, retrasă în sine, era adevărat, dar fără nimic împotriva cuiva sau a mea. O mare curiozitate, mai intensă ca oricînd, mă încerca: să vedem, ce-o să facă Suzy de Revelion, într-adevăr o să ajuneze? Chiar? Aveam, cum se zice, retragerea acoperită: frații Berea, adică ei doi, cu familiile și rubedeniile lor, făceau Revelionul în propria lor cîrciumioară, bineînțeles cu obloanele trase. "Dacă doriți, dom' profesor, poftiți cu doamna, sînteți invitații noștri, o să ne facă plăcere", îmi spuseseră la o întrebare de-a mea, dacă închideau de ajunul Anului nou. "Pesemne e mai comod..." "Nu e vorba că ar fi mai comod, dom' profesor, dar cum să petreci și să te distrezi într-o odaie de patru pe trei?" "Cum, doar atîta aveți?!" "Da, aveți dreptate, am avut noi casele noastre de la părinți, dar într-una s-a făcut acum un dispensar pentru copii și în alta s-a instalat un post de miliție. Nici măcar mobila n-am putut să ne-o recuperăm: s-au naționalizat așa cum erau cu veselă cu tot. Era necesar, adăugă unul din ei fără ironie, într-a mea s-au instalat paturi suprapuse și au fost aduși la început ucenici care au folosit-o, vesela adică, farfurii de Limoges, pînă au spart-o complet, și li s-a adus pe urmă farfurii de tablă, rezistente, strigă el de astă dată cu humor, puteau să-și dea și în cap cu ele, țineau la tăvăleală..." "Și mobila?", îl întrebasem. "Mobila nu conta, nu era de valoare, urma să ne comandăm, bine că nu ne-am grăbit... În casa părintească s-au instalat niște fete, studente de-ale dumneavoastră, cînd le-au scos după cîțiva ani să le bage într-un cămin nou construit a fost un tărăboi, nu vroiau să plece, fete, fete, dar au adus colegi și au distrus tot ce se putea vinde, clanțele de la uși (erau frumoase, de!), feroneria de la ferestre, galeriile din lemn de nuc, ha, ha, ba chiar și uși întregi, au fost scoase din țîțîni și au fost declarate inexistente, cică «n-au fost de la început». Pe dosul celor de la șifoniere sau ale dulapurilor în perete își înscriseseră fetele programul de la cursuri, cu creion chimic, pe furnirul alb de paltin. Luni: de la opt la zece, economie politică și marxism, marți, de la cinci la opt, teoria literaturii, miercuri, teoria chibritului... Știu asta de la bătrînul, care a fost chemat să spună el ce stricăciuni s-au mai făcut, să se dreagă casa și grădina din jur, cu havuzul astupat, cu dependințele de vară în paragină, pline de murdării. S-a reparat tot, a stat acolo o vreme un ștab, unul Mircea, pe urmă ăsta a plecat și în locul lui s-a instalat Miliția, care ăștia au schimbat-o după necesități: dependințele le-au transformat în camere obscure, pentru amprente digitale și alte fotografii, beciul în beci, și la poartă au construit și ei o chichineață cu ghișeu, pe unde scotea capul un milițian, dacă vroiai să intri să-ți schimbi buletinul sau să dai cine știe ce declarație... Ni s-a repartizat și nouă cîte-o odaie, vă ajunge, zice, sînteți necăsătoriți, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem și copii, dar tot în ele am rămas... Așa că, vedeți, de-aia ne-am hotărît să facem Revelionul aici... poftiți și dumneavoastră dom' profesor, sîntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere", mai adăugă el puțin absent și cu un entuziasm mai moderat ca și cînd eu ași fi cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat...
"Oricum, zise Suzy, trebuie să trecem și pe la ai mei. Trecem acuma, luăm masa împreună, ciocnim un pahar și pe urmă ne întoarcem acasă." Acasă deci, tresării, casa mea o consideră așadar și a ei. "Și n-or să se supere că îi lași singuri diseară?" "Nu, nu vor fi singuri, zise Suzy, ba chiar s-ar putea supăra că n-o să petrecem Revelionul cu cei de vîrsta noastră, dacă rămînem cu ei... I-am putea jena cu lipsa mea de chef, dacă s-ar întîmpla ca lipsa mea de apetit să persiste. Pe tine n-o să te deranjeze, nu-i așa, iubitul meu?!" Și îmi aruncă o privire pe sub gulerul blănii și un surîs de un farmec ucigător, în timp ce pleoapele ei mari bătură cu o veselă viclenie, aluzie nedefinită la tot ceea ce gîndeam și simțeam eu; cum adică să mă deranjeze pe mine vreodată orice-ar veni de la ea?
Ieșiserăm de la birou mai devreme, ca toată lumea. Soarele strălucea orbitor peste bulevardele înzăpezite care forfoteau de oameni. Era o binefacere că nu mai treceau pe ele în viteză, zăngănind din toată fierăria grelele camioane. Ici, colo doar se vedeau oprite în fața magazinelor alimentare dube mai mici din care se descărcau cîrnați, jumătăți roșii de porci, lăzi cu băuturi specialități de vită, ficat, fructe, portocale, mandarine, banane... Alături, pe patru rînduri, cozi lungi în așteptare. "Stăm și noi?", zisei. "Ce vrei să luăm?" "Fructe zisei. Banane! Dacă o fi să ne treacă cheful de a mai ajuna, cu niște vin și banane ne descurcăm." "Bine, hai să stăm! Dar să alegem o coadă mai mică."
Nu găsirăm! Ne întoarserăm înapoi la primul magazin unde însă între timp coada sporise. Suzy se așeză fără ezitări. O expresie ciudată i se așternu pe chip, care, însă, observai, nu era numai a ei. Dacă omul este, cel mai adesea, în manifestările lui, expresia trufiei, la o coadă lungă se poate spune că este întruchiparea însăși a răbdării și supunerii. Nici măcar nu mai gîndește, îți face impresia că totul se retrage în ființa lui și nu mai rămîne decît așteptarea, pînda, să vadă dacă se înaintează, dacă individul acela cu căciula, din față, care stă ca un imbecil de o jumătate de oră și nu se mișcă deloc, o să se decidă în sfîrșit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai clintește de lîngă cîntar și tot încarcă (o să ia toate fructele în imensele ei sacoșe!) o să termine vreodată și o să se care în cele din urmă? În acest timp vînzătorii mai dispar, ba unul, ba altul, chemați înăuntru nu se știe de cine și nu se întorc chiar cu una, cu două... "Nu sîntem un popor rău guvernabil", îi spusei iubitei mele la ureche după vreun ceas de așteptare, timp în care tăcuserăm amîndoi, prinși de tăcerea tuturor. Ea se uită la mine cu o expresie în care răbdarea se decolorase și drept răspuns se sgribuli. "Ți-e frig, zisei, hai să renunțăm!" "Nu, zise, de ce să renunțăm după ce am așteptat atîta!?" Avea dreptate: totdeauna ne reține regretul timpului pierdut. "Ai putea să răcești, insistai, și la urma urmei nu e nevoie să stăm amîndoi la coadă, du-te acasă și viu și eu pe urmă". "Bine, zise și deschise poșeta și scoase din ea o părere de plasă (pe care toate femeile aveau grijă s-o poarte cu ele împreună cu rujul, pudriera și creionul, nu se știe unde "se dă" ceva și erau totdeauna pregătite.) Să știi că se întinde, nu te uita la ea că e așa minusculă, adăugă. Și e foarte rezistentă, ține și trei kilograme!" "Nu mai spune", zisei, și abia atunci se trezi, înțelese că nu amorțisem, că o iubeam și că așteptarea nu mă îndobitocise; rîse discret, hi, hi, "te sărut, îmi șopti, te aștept la mama, nu întîrzia mult..."
"Auzi ce mi-a spus Victor cînd stăm la coadă, că nu sîntem un popor rău guvernabil", zise Suzy la masă, adresîndu-se, desigur, tatălui ei, fiindcă doamna Culala, ca orice soție de modă veche, avea interesul tocit pentru discuțiile zise de idei și nu se înviora decît cînd era vorba de mici întîmplări din universul ei casnic, în general legat de bucătărie (cum i-a reușit, sau nu i-a reușit un anumit fel de mîncare sau prăjitură, fiindcă a avut, sau n-a avut, cutare condiment, sau a uitat că trebuia întîi să treacă zarzavaturile prin sită, sau să bată întîi foarte insistent albușul și abia după aceea să adauge gălbenușul). "Și ce e cu asta?", zise domnul Culala. "Cum?! făcu Suzy. Păi îmi spunea chestia asta la ureche! În prima clipă am crezut că îmi face o declarație." "Aveai nevoie?", zise domnul Culala fără mirare. "Aveam, începusem să îngheț." " Nu e așa frig afară!", se miră el știind totuși că... "Chiar și cînd nu e frig, tot îngheți, stînd ore întregi nemișcat"... zise doamna Culala ghicindu-i comodul gînd de bărbat pe care soția îl scutea de cozi. "Numai la asta nu mi-era mie gîndul, dacă sîntem sau nu sîntem rău guvernabili", reluă Suzy uitîndu-se la mine dintr-o parte ("totuși am simțit că mă iubești, parcă îmi spunea, dar în loc să mi-o spui ți-ai permis să te gîndești la altceva: crezi că ți-ai cîștigat acest drept, să mă iubești și să nu mi-o mai spui?"). Domnul Culala mă apără: "Nu există grad de inteligență la femei cînd e vorba să-l împiedice pe un bărbat să gîndească". "Zău!" făcu Suzy. "Da, afirmă hotărît domnul Culala, și dacă vreuna reușește să-l împiedice începe să-l admire pe un altul, care a rezistat." Suzy rîse; așa ceva! "Dar dacă ne gîndim că la ora actuală nu lipsa alimentelor sau obiectelor stă la originea cozilor, ași zice că sîntem un popor prea ușor guvernabil. Înainte, continuă domnul Culala, cînd intrai într-un magazin, erai, cel puțin cîteva minute, singurul cumpărător. Acum stai la coadă și la pantofi, cu toate că producția de pantofi e mai mare ca în vechiul regim. Nimeni nu se gîndește că a cumpăra ceva este, pentru orice om, un eveniment, oricum pentru cei cu pungile mici, o mare plăcere. Acum a devenit doar o necesitate, trebuie să cumperi,- n-ai încotro, dar parcă ți se face silă să vezi iar mutra unul vînzător care își iese repede din pepeni dacă îi ceri să mai vezi și alte modele: are dreptate, cred că visează și el noaptea mutrele iritate ale clienților, prea numeroși și pretențioși ca să-l determine să mai fie și agreabil și serviabil..."
Nu eram atent la el, ci la fiica lui: nu stătea drept la masă, ci cu genunchii întorși spre mine. Îmi amintii cum la început vrusesem să verific dacă făcea la fel cu oricine îi era familiar. Uitasem acest gînd, dar acum eram sigur că nu, și nu mă putui stăpîni și îi mîngîiai ușor frumoasa ei tîmplă, în timp ce îi răspundeam domnului Culala. "Aveți dreptate, nu ne dăm seama că viața noastră tinde să se sărăcească de astfel de evenimente, care nu sînt deloc atît de neînsemnate, cum par la prima vedere, și cum cred unii. De pildă această invenție, radioul, făcut să ne transmită știri, muzică și alte lucruri agreabile. Dar ce înseamnă o știre? Oricum nu ceva care știm deja, sau presupunem. Știu, sau presupun că peste tot se muncește. Or, știrile pe care le auzim la radio le știm sau le presupunem: că la țară oamenii se pregătesc să însămînțeze sau să culeagă recolta, că la furnalul cutare norma a fost (sau n-a fost!) depășită, și așa mai departe. Cine ascultă toate astea? Sau că în lume au loc tot felul de cutremure, inundații, avalanșe, secetă, uragane... Dar, adaugă reporterul (am auzit cu însumi chestia asta), cică la Praga liliacul a înflorit a doua oară." "Bineînțeles, zise domnul Culala, la noi e o liniște de paradis, unui regim drept, pînă și natura îi face ochi dulci." "N-aveți dreptate, îl întrerupse doamna Culala, uite la radio Erevan se transmit totdeauna lucruri interesante!" "Da, mamă, zise Suzy, ia spune-ne tu ultima!" "Cică s-a pus o întrebare: e adevărat că în comunism fiecare om o să aibă avionul lui? Răspuns: e adevărat! Întrebare: și ce-o să facă cu el? Răspuns: cum, de pildă, află că se dă brînză la Kamciatka, se urcă repede în avion și zboară acolo!" Nu rîse nimeni. Eu pentru că eram încă turburat de reacția ei (cînd o mîngîiasem își întorsese chipul spre mine și mă învăluise cu o privire lungă, tăcută, supusă și gravă pe care nu i-o cunoșteam), domnul Culala pentru că era un ardelean serios care reacționa greu la o anecdotă. "Vedeți, reflectă el după un timp, în comerț expresia se dă, dacă ar analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă anomalie: nu se vinde ci se dă (se dă brînză la Kamciatka!). În ce situație se află atunci cumpărătorul? De cerșetor, nu? din moment ce nu i se vinde, ci i se dă! Asta înseamnă că oricînd se poate să nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă el soției, că la o coadă a izbucnit un scandal și vînzătoarea (era o vînzătoare după cîte mi-aduc aminte) a spus: face rău că v-aduce! Iată, după ea, comerțul se amestecă cu morala (face bine, face rău), dar mai ales se identifică total cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă sau să nu se aducă. Or, după cîte știu eu, interesul de a se vinde mărfuri n-a dispărut în socialism, pentru simplul fapt că activitatea oamenilor în producție ar deveni fără sens. De fapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înșine? Atunci ce caută în acest proces cuvintele se dă?"
Domnul Culala era vizibil indignat. Dar fiica lui rîse: "Tată, cuvintele acestea sînt o născocire a oamenilor, așa gîndesc ei, dar nu reiese de-aici că tot așa gîndesc și șefii comerțului". "Tot ce gîndesc oamenii reflectă o realitate", zise domnul Culala mai puțin indignat. "Da, admise Suzy, sigur că reflectă o realitate, dar nu pe-aceea argumentată de tine." "Dar care?" "Ei, asta nu știu!", dădu ea din umeri și parcă mă luă pe mine drept dovadă, își înfipse mîna în umărul meu și începu să mi-l strîngă prin dulci spasme, ca și cînd ar fi vrut să-mi sugereze o semnificație, înțelesei: să nu-i mai răspund tatălui ei, să schimb subiectul. "Spuneți-mi, îl întrebai, dacă vi s-ar încredința astăzi o mică fabrică ați mai putea s-o conduceți?" (Eram chiar curios să aflu.) "Cred că nu, răspunse domnul Culala, și pot să spun și de ce: pentru că nu mi s-ar da voie să am liberă inițiativă, într-o economie atît de centralizată." Suzy îmi strînse iar umărul și atunci mă uitai la ea și îmi dădui seama că nu asta vroia: se lipi de mine și începu să-mi mîngîie ceafa. "Ești obosită, ți-e somn! zisei ca să maschez acest abandon al ei care îmi strecura în inimă o intensă bucurie. Mergem?" "Da", zise, dar nu se grăbi să se ridice, ar fi vrut parcă să adoarmă acolo, în fața părinților, cu capul pe umărul meu. "Credeți atunci, zisei, că experiența iugoslavă se află pe un drum mai bun?" "Nu, mai rău, zise domnul Culala. O economie ori e liberă total, ori e centralizată. Mai degrabă cred că auto-conducerea ar folosi într-o economie capitalistă, unde ar micșora în bine, pentru producție, voința negativă a patronului. Un patron slab ar putea, astfel, prin participarea salariaților la treburile întreprinderii, să evite de pildă falimentul, care nu-l amenință numai pe el, ci și pe salariați, care devin șomeri. Cointeresarea e o forță care încă nu și-a spus cuvîntul." "Bine, și atunci de ce nu s-ar potrivi și economiei socialiste?" "Pentru că nu poți avea o economie liberă sau liberală într-un stat centralizat." "Nu înțeleg!", zisei. "Să vă dau un exemplu", zise domnul Culala turnînd în pahare.
Ciocnirăm. Doamna Culala ne ură, mie și fetei ei, numai bine și realizarea tuturor dorințelor în noul an, Suzy să reintre la facultate, domnul Petrini să se întoarcă și el acolo ca profesor și soțului ei sănătate și să intre și el într-un serviciu. "Degeaba zice el că nu, dar dacă i s-ar încredința nu o uzină, ci chiar un simplu magazin, ce bine i-ar părea! Să știți că e la curent cu totul și suferă și el
că stă și nu face nimic..." Doamna Culala se amețise puțin de paharul băut înainte de aceste urări și divulga acum, despre soțul ei, cum divulgase în prima mea vizită despre Suzy, secrete pe care nu le putea păstra numai pentru ea. Iar eu îi urai să rămînă mereu veselă și optimistă, în timp ce mama și fiica se îmbrățișau și se sărutau. Pentru domnul Culala nu găsii nici o urare, dar nici el pentru mine. Așteptam amîndoi să se termine efuziunile femeilor și să continuăm discuția. Ciocnirăm totuși a doua oară, și înainte de a goli paharele ne adresarăm un sobru "la mulți ani". "Mai jos, spre Sibiu, continuă el, crescătorii de vite din satele muntoase nesocializate au oferit statului, oficial, spre vînzare, de nu știu cîte ori mai multe vite decît ceea ce se contractase. La început toată lumea era încîntată, dar pe urmă, ia stai! Ce e asta? Ce e cu casele astea noi și somptuoase, ce e cu țăranii ăștia care își cumpără automobile și au sute de mii de lei la C.E.C.? Asta e o inegalitate socială, o sfidare, un cumul de capital. Nu! Chestia asta trebuie să înceteze! Bine, nu, dar ce să le facem? Ce să le facem altceva decît să le interzicem să mai crească atîtea vite. Ceea ce s-a și făcut! Li s-a interzis. În timp ce producția de carne e la ordinea zilei, într-o Europă care a descoperit că nu carnea de porc sau de pasăre e cea mai gustoasă, ci cea de vită, steak-ul, mușchiul la grătar... Poate nu știi că înainte de război carnea de porc era mai scumpă la piață decît carnea de vită... Care ar fi situația unei uzine dacă transferăm cazul în industrie? Fie datorită unor condiții mai bune, fie mai ales datorită calității oamenilor (oamenii nu sînt toți și mai ales peste tot la fel!), cutare întreprindere cîștigă mai mult decît altele de același profil, și atunci ce faci? Le lași cîștigurile? Nu ar apărea grave perturbări în psihologia salariaților, plecări, părăsiri ale locului de muncă, o fluctuație nesănătoasă a forței de muncă în sectoare chiar vitale?... Nu, e mai bine cum e acum, cînd poți acoperi cu realizările dintr-un sector pierderile din altul, unde statul centralizat nu e interesat să dea cineva faliment. Nu știu cum se descurcă sîrbii, n-am datele necesare să-mi dau seama ce înseamnă la ei, practic, autogestiunea. Am auzit, de pildă, că o firmă contractează să cumpere, să zicem, cupru, sau altceva, de undeva, de pe o piață străină, unde plătește cu valută forte, în timp ce o altă firmă din țară are aceeași materie primă în stoc, la un preț plătibil în monedă națională. Nu văd aici unde ar fi cîștigul! Ce iei pe mere dai pe pere. Cel puțin la noi apare acest avantaj, care e foarte sigur, și ne dă un sentiment de stabilitate absolut incontestabil: merge sau nu merge uzina, avem salariul asigurat. Crește sau nu crește productivitatea muncii, noi, șefii, ne încasăm primele noastre regulat..." "Glumiți", zisei. (Toate acestea nu mă pasionau cîtuși de puțin, deși eu îl incitasem pe domnul Culala să-și expună teoriile despre comerț și economie, care nu puteau fi decît amuzante și ușor ridicole, ca ale oricărui ins care privește fenomenele neimplicat în ele ca să le descopere cu adevărat legea care le guverna; fusese patron și presupuneam că alt subiect de discuție ar fi fost pentru el plicticos.) "Nu glumesc deloc! exclamă însă domnul Culala cu o ironie împrăștiată. Nici el nu știa dacă era cazul să-și adîncească sau nu ironia. Un salariu sigur și niște prime nemeritate nu sînt ele niște stimulente asemănătoare cu avantajele autoconducerii? continuă el. Hai bă, zice românul, care în general e un om cu simțul datoriei, în sensul că îi displace să rămînă dator, are, în acest sens, o veche noblețe, puneți mîna și munciți, că de-aia vă plătește statul. Și muncesc, ba chiar, în momente grele, fac acte de eroism la care numai conștiința îi obligă. Popor admirabil și, cum bine ai spus dumneata, ușor de guvernat... Ne încurcă regățenii, exclamă deodată domnul Culala dîndu-se pe spate, forțînd la limită echilibrul dintre el și scaun, picior peste picior, și cu o privire dură de șef ardelean care nu știe de glumă. Dădu paharul pe gît. Cum a putut un cărturar așa de mare ca Iorga să spună că vrem Ardealul fără ardeleni!?" "Nu cred să fi spus Iorga un astfel de lucru! Poate altcineva!" zisei. "Tată, murmură Suzy somnolentă, cu capul pe umărul meu, asta e o istorie veche!" "Nu atît de veche, ne-au lăsat pînă acum cîțiva ani pe seama ungurilor, au creat chiar o regiune «Mureș-autonomă maghiară». Aici, unde e leagănul românismului... Ne-au adus moldoveni... ne murdăresc parcurile, își fac nevoile pe lîngă zidurile Bisericii negre, veche zidire care..." "Da, tată, îl întrerupse Suzy, și tu nu știi cine e Eminescu, care era moldovean și a mers pe jos prin Ardealul nostru, ca un sfînt pe un pămînt minunat. De ce nu recunoști că n-ai citit niciodată un vers de-al lui?" "Mie îmi place Goga..." "Da, ție îți place Goga, de ce m-ați dus de lîngă boi, de ce m-ați dus de-acasă, deși ești la a treia generație care a părăsit boul, tot la coarnele lui te gîndești, ca la o zeitate, boul Apis, și cucuruzul, în care n-ai intrat niciodată, hai, tată, pa, te sărut, eu am plecat", zise ea obidită, și se ridică și își îmbrățișă iar mama, parcă ostentativ, adică ea, mama, n-avea idei (și în general ce bine e să nu ai idei), dar îl îmbrățișă și pe el, pauvre papa, care ținea atît de mult la Ardealul lui, încît... Eeee! Nimeni nu se gîndea că e și ea o fetiță care... ei da! se simțea fericită și atît tatălui, cît și iubitului ei le ardea să...


 

VIII

Ași fi zis că pica de somn și luarăm un taxi. Dar acasă își reveni și mai ales reveni la tăcerile ei care se pare că după întreruperea sarcinii îi intraseră în fire, alungind cu totul pe vorbăreața dinainte. Se desbrăcă și se aruncă în pat cu o săritură elastică (rămînînd chiar o clipă în patru labe, și cu capul în jos) savurînd parcă bucuria jocului pur al unei căprițe, care nu cunoștea vidul sufletesc al oamenilor, clipa lipsită de sens, pe care trebuie s-o alunge cu plăceri grosolane, împerecheri în afara sorocului sau băutură și mîncare dincolo de sațietate. Continuă jocul dispărînd precipitat sub pled și sugerîndu-mi cu o privire de interdicție să nu cumva să mă apropii de ea. Apoi întinse mîna și dădu drumul la radio, însă încet, și nu se deslipi de el aproape o jumătate de oră, tot căutînd, încercînd toate posturile. Nu-i plăcea însă nimic și îl stinse, îmi întoarse apoi spatele și își trase repede pledul peste cap, ca și cînd ar fi văzut ceva și nu mai vroia să-l vadă; totuși aproape în aceeași clipă pledul svîcni și se uită la mine peste umăr: "Ai înțeles?" zise. "Am înțeles!"
Se lăsă tăcerea. Mă așezai la birou cu o mare poftă de lucru și după o vreme, timp în care mă oprii îndelung la un pasaj din caietele mele, începui să scriu. Neprețuite caiete în care zăceau ca niște iceberguri reflexiile mele din mirifica perioadă a cursurilor universitare! Numai eu știam ce ascund dedesubt, inspirația înaripată a unei stări de spirit în expansiune, inspirație bogată, fertilă, în timp ce, paralel, Matilda dărîma ceea ce credeam eu că este împlinire în viața vie, iubire și armonie... iar paralel cu ca o mare prietenie, cu un om din generația mea, puternică personalitate obsedată de puțină putere pe această lume, plătind un preț... Da, reușise, mă uitase, nici ăsta nu-mi mai dăduse nici un semn din ziua cînd rîzînd pe culoarele spitalului de cei "arși" (Giordano Bruno) ne despărțisem... Ce-o fi făcînd? mă întrebai oprindu-mă o clipă din scris. Ce local și-o fi ales unde să poată comanda un genie du christianisme însîngerat pe care să-l stropească cu bere și să-și destupe apoi cămășuiala de pe creier cu nenumărate filtre? Mi-era dor de el! Mă duc, îmi spusei, să-l văd! O să-i dau să citească cele două cărți ale mele. Trebuie neapărat să i le dau. În fond, în afară de Ciceo, nimeni nu le-a citit, iar Ciceo... entuziast ca orice prieten... Da, imediat după Anul nou, după ce trec s-o văd pe Silvia, îi dau un telefon și îi fac o vizită...
O bătaie discretă în ușă îmi întrerupse firul... "Da, doamnă", îi șoptii, să n-o trezesc pe Suzy. Gazda mea înțelese și îmi făcu semn să ies. Mă întrebă apoi dacă ne ducem undeva în seara asta. "Cred că nu", îi răspunsei. "Dacă totuși nu vă duceți nicăieri, vă invităm la noi. Vin și copiii și o să ne facă plăcere să..." "Domnule Petrini, spuse inginerul din cealaltă încăpere, poftiți cîteva clipe... Luați loc... Realmente, adăugă el, ne-ar face mare plăcere să... Dacă bineînțeles n-aveți altă combinație! O să ascultăm muzică bună, bem un pahar de șampanie și la rigoare se poate și dansa... Ce mai faceți?" "Bine, răspunsei, ca să nu zic excelent..." "V-a căutat o doamnă la telefon." "Cine era?" "A spus că o să revină!" "Din București?" "Nu, n-am avut impresia... A propos de telefon. Puteți să-l luați în cameră o oră, două și să felicitați pe cine doriți." "Nu, zisei... ba da, ași vrea să dau un telefon unui prieten din București..." "Poftiți, zise, și cînd nu mai aveți nevoie mi-l înapoiați." Și se ridică, trase aparatul din priză și mi-l puse în brațe. Bineînțeles, gîndii, pe urmă, doamna inginer, cînd o veni nota de plată, o să-mi adauge într-o scrisoare bătută la mașină, cu multe detalii, costul convorbirii. Normal!
Revenii în odaie și o găsii pe Suzy la biroul meu. Îmi umbla prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două lucrări ale mele, dactilografiate, și le pusese alături, ținea cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele. "Ce faci tu aici?", o întrebai. Îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place. "Sînt lucrări de specialitate, continuai vîrînd telefonul în priză. Ai de felicitat pe cineva?" Respinse cu palma întrebarea. Apoi se ridică, mai cercetă o dată sertarele trase, dacă mai era ceva pe-acolo (nu mai era!), îmi aruncă o privire care parcă nu mă vedea, luă cele două lucrări bine capsate de mine (aveau și coperți) și făcu iar o săritură în pat, de astă dată însă mai sobră, cu o expresie preocupată: "acum, parcă îmi spunea, am găsit două jucării...", adică s-o las în pace să-și vîre și ea nasul în ele; n-o să le strice, de asta puteam fi sigur... Aprinse veioza, întîrzie învîrtind butoanele radioului, le opri pe o emisiune străină cu văitături îndepărtate din cine știe ce țară arabă sau bananieră, apoi deschise una din lucrări și se înfundă în lectură. Mă uitai la ea cu atenție: chiar citea, nu răsfoia. După o vreme observai cum mîna ei dreaptă începe să întîrzie în creștetul capului, să smulgă rar, în neștire, cîte-un fir...
Cerui Bucureștiul. Nu știam numărul lui Micu, dar îi știam adresa, primisem odată de la el trei rînduri pe o ilustrată în care îmi spunea unde stă și unde puteam să-i scriu. Operatoarea mă anunță, după ce îmi găsi numărul, că linia cu Bucureștiul e aglomerată și că va trebui să aștept. "Cît?" "O oră, două..." "Da, aștept!" îi răspunsei.
Mă întorsei la planșeta mea albă și lucrai, cît să fi trecut? O oră jumătate? În acest timp auzeam din spate foșnetul filei întoarse, îmi aduceam aminte că Suzy citea, mă răsuceam mirat, da, chiar citea, cu cotul înfipt în perne, cu o expresie bizară pe chip, impenetrabilă, străină de clipa de față, puțin decolorată, de fetiță care se joacă, puțin îmbătrînită, în timp ce mîna liberă arunca firul de păr rupt între dinți și întorcea cu o mișcare vie fila manuscrisului. Telefonul sună: "Aveți legătura cu Bucureștiul''. Suna ocupat. "Așteptați, nu închideți." "Ioane, strigai, apoi recunoscînd glasul prietenului meu la telefon, aici e Petrini! La mulți ani!" "Dragă, zise el prompt cu astfel de surprize, ca și cînd ne-am fi văzut ieri, cu anii ăștia e o chestie!... Sînt ani care durează de ți se face lehamite și sînt ani care nici nu știi cînd dracu ți-au fugit pe sub nas. Anul ăsta care s-a scurs m-a scos din sărite, cred că mi-a stricat și pe cel care vine." Vrui să-l întreb de ce, dar mă întrerupse rîsul său sincopat și prelungit dincolo de semnificația care ai fi crezut că ți-e la îndemînă. Îl așteptai să termine. "De ce?", zisei. "E complicat să-ți spun la telefon, vino și tu odată pe la mine, să mai stăm de vorbă!'' "Negreșit, zisei, și eu am multe să-ți spun!'' "Dă-mi un telefon înainte, să-mi fac timp, să mă debarasez de treburi..." "Bine, Ioane, e în regulă... Pot să-ți aduc ceva să citești?" Urmă o tăcere. Nu lungă, dar nici scurtă. "Adu, zise el, și dacă e ceva bun, putem să și publicăm. A mai citit cineva? Ce-ai scris? E lucrarea despre Giordano Bruno?" "Nu, altceva!"' "Adu! Știi că mă interesează tot ce gîndești tu." "Transmite-i Clarei cele mai bune urări." "Transmite-i-le tu, uite-o, e aici lîngă mine." "Petrini, ce e, dragă, cu tine?" zise Clara în receptor, tot așa, imitîndu-și soțul prin sugestia că nu era deloc surprinsă de gîndul că nu ne-am mai văzut de trei ani și că le venea acum de la mine un semn. Ei și? Ar fi putut tot atît de bine să fie și zece! Viața e scurtă, nu și prietenia! În sanscrită se pot găsi texte în care se spune că nici după moarte nu se stinge o prietenie, o intemporală, ne puteam regăsi în cine știe ce parte a lumii și după reîncarnare... "Ziceai că te muți și tu la București..." "De! exclamai. Multe zice omul!" (și ei doi ziseseră). "Nu mai sta acolo, am auzit că faci pe contabilul! Serios, nu te da la fund, vino la București."' "Nu fac pe contabilul, chiar sînt..." "Ești, dar vezi să nu împrumuți spiritul contabilului..." "Ei și? Poate că într-o viață anterioară oi fi fost un mare risipitor și a trebuit să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre și să le cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care pretinde că spiritul lui Agamemnon, scîrbit de ucigașa Clitemnestra, s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de genul ăsta..." "Da, zise Clara, dar după Bardo Tödol reîncarnarea spiritelor superioare urmează o scară ascendentă și numai brutele, care nu suportă starea de bardo, se reped în primul animal pe care îl zăresc... Or, tu, încă din viață, ai trecut, ca să zic așa, prin starea de bardo și ai suportat-o bine. Ași fi mirată să eșuezi într-un contabil... Serios, vino la București. Ai fi și mai aproape de fetiță, continuă ea (era deci informată!) și ai avea cu totul altfel de perspective și în chestia catedrei..." (O groază, mai mult de-o grămadă!) "Bine, Clara, o să mă gîndesc, văd eu ce fac!...'"
Astfel se încheie convorbirea, ca și cînd nici n-ar fi avut loc, din pricina fostului meu prieten, care lăsase să se aștearnă o tăcere lungă între noi cînd auzise că vreau să-i aduc ceva să citească. Dacă nu i-ași fi cunoscut bine aceste tăceri, m-ași fi bănuit de suspiciune. Bună era pentru el o lucrare dacă era și publicabilă. Or, eu știam că ale mele nu erau. Lectura lui, în acest caz, ar mai fi fost pentru mine folositoare? Ar putea el risca o opinie hotărîtă, plin de atîtea frîne, cum îl știam că este? O astfel de frînă ar fi fost aceea că ar fi descoperit în lucrările mele ideile din caiete pentru care, vorba nevesti-sii, intrasem în starea de bardo; ar fi fost el încîntat să-mi spună că aveau valoare? Dacă eram din nou arestat și s-ar fi descoperit că el le citise? (fii fără grijă, Ioane, o să trec să te văd, dar fără lucrări!)
"În nici un caz!" exclamă Suzy în clipa aceea. Tresării. Ce era asta? Gîndurile se aud? "În nici un caz ce?" o întrebai. Parcă nici nu mă auzi. Îmi răspunse totuși cu o mișcare a mîinii, cu degetele fluturînd a respingere, să-mi văd adică de treabă, iar dacă n-am una, să-mi caut. Ceea ce și făcui, intrai în baie spunîndu-i că vom merge, spre ora Revelionului, ori la gazdele noastre, ori la frații Berea, și trebuia să fiu ras proaspăt... Începui deci să mă bărbieresc, operație pe care o făcui în stil joyceian, adică întîrziind îndelung și gîndind... Oare sînt eu pe deplin conștient în clipa de față? mă întrebai, apropiindu-mi chipul de oglindă. Sînt bucuros, iubita mea mă citește, și e clar că îi place, altfel n-ar fi stat ea aplecată asupra manuscrisului de mai bine de patru ore. Dealtfel mai are puțin... Începuse cu Era... care n-avea decît două sute de pagini. Ce vrusese să spună prin acel în nici un caz? Era clar, ascultase convorbirea și avea părerea că în nici un caz să nu-i dau lui Ion Micu să-mi citească lucrările. De ce? O să discutăm, gîndii, deși puteam ghici: ...ceea ce citea ea nu era bine să mai citească și alții... Chiar dacă e vorba de un prieten? Parcă o vedeam fluturînd degetele: chiar! Totuși, îmi spusei, cineva trebuie să le citească, vreau să spun un om specializat în filozofie, fiindcă nici Ciceo și nici ea, Suzy... Ba nu!... Ba da... Reacția ei nu va fi de complezență, s-ar putea să fie chiar brutală... O să aflu chiar în seara asta și s-ar putea să am surpriza ca... Ei, ce putea fi altceva decît... și dacă opinia ei ar fi... Da, clar, net, puteam avea surpriza unei reacții catastrofice... Nu pentru că n-ași avea încredere în ceea ce am făcut, ci pentru că asta ar veni nu de la Ion Micu, pe care l-ași fi înțeles, sau să zicem de la Vaintrub, care era un marxist cu vederi largi, dar locuind pe o altă planetă (e adevărat, o planetă foarte apropiată de a mea, dar totuși alta) sau de la marele poet și filozof (presupunînd că ar accepta să mă citească, lucru puțin probabil, auzisem că devenise extrem de mefient) care desigur că demult se învăluise în propriul său sistem filozofic și ar fi strîmbat din nas în fața incursiunii mele, spunîndu-mi de pildă că... ei, ce? că viziunea mea despre lume seamănă cu a unui Procopius din Cezareea (fără grasele desvăluiri ale aceluia din Istoria secretă), un fel de pamflet negru și irelevant din punct de vedere filozofic... În clipele mele de îndoială gîndisem eu însumi astfel... Dar n-ași fi surprins, fiindcă odată aceste clipe trecînd, îmi reciteam lucrarea și n-o găseam străină de mine însumi, dimpotrivă, redescopeream identificarea mea cu ceea ce scrisesem și retrăisem aproape total jubilațiunea interioară care mă stăpînise după terminarea ei. Iar Ciceo era un naiv, lui putuse să-i placă, mi se păruse chiar că era de la sine înțeles... Dar Suzy! nu era! Ea era, desigur, cititorul, un cititor dintre cei care, deși se puteau lăsa atrași, în curiozitatea lor avidă, asta nu însemna că odată terminată ultima filă, nu s-ar fi trezit și nu ți-ar fi aruncat o privire neîncrezătoare și ironică: ei, ce-ai vrut să spui? Pe cine ai vrut să păcălești? Fără ca neapărat să-ți exprime toate acestea și cu voce tare, cu alte cuvinte să-ți opună propria lui viziune despre lume, diferită și mai ales incompatibilă, antagonică cu a ta, ceea ce pe terenul ideilor n-ar însemna propriu-zis o judecată care să te nege. Nu, ți-ar răspunde evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititorul își trăiește concepția despre lume, dar nu și-o poate exprima sintetic, ci fragmentar, prin chiar actele existenței lui. Iar la Suzy, pe deasupra, asta s-ar agrava atît de mult, încît opinia ei n-ar fi departe de a Matildei, adică expresia unei neîncrederi înainte chiar de a citi, atîta timp cît lucrarea nu e publicată și alții n-ar veni să-i ateste valoarea. Era însă o deosebire: Suzy, vedeam bine, mă citea cu pasiune... Și dacă, după ultimele rînduri, din pasiunea ei ar rămîne ceva? Hm! O să vedem! Ar fi într-adevăr o catastrofă să nu-i rămînă chiar nimic... Interesant totuși! Ar fi de descoperit cu ce ochi m-ar vedea după. Ce-ar mai simți îndată ce această excursie în ființa mea ascunsă s-ar termina. Așa deci eram eu? Era o surpriză? Și de ce natură? Poate că, îmi spusei, cu un întîrziat scepticism, n-ar fi trebuit s-o las să citească. Fiindcă o surpriză rea n-ar fi avut numai ea, ci și eu. Platon, care gîndea și simțea ca un poet, avea totuși aversiune pentru poeți. Tolstoi, un mare spirit, nu-și înțelegea soția, un spirit comun, care îl iubea și era foarte geloasă pe toată existența lui, deși în joc nu fusese niciodată o altă femeie și ea fusese aceea care îi copiase o viață întreagă manuscrisele, ba chiar i le și corectase, și nu numai stilistic. Joyceianul meu bărbierit se apropia de sfîrșit, dădui drumul robinetului și mă privii iar de aproape în oglindă. Ei, mă întrebai iar, la ce concluzie ai ajuns? Ești pe deplin conștient în clipa de față? Dădui din umeri... Nu, îmi răspunsei, sînt doar prevenit, ceea ce, recunosc, nu e mare lucru... orice-ași gîndi, am o încredere senină că Suzy n-o să-mi facă o surpriză rea. Și dacă totuși? O să vedem, fiindcă o surpriză totală și rea, adică tăcerea, nu pot să concep. Mă spălai îndelung și apa fierbinte (iată, cine spunea că de Revelion caloriferistul nostru o să se îmbete și o să ne lase fără căldură și apă caldă? trebuie să-i dăm și lui un bacșiș mai gras!), apa fierbinte, ca să zic așa, mă răcori, simțind că alături de seninătatea mea încrezătoare apăruse și o nepăsare senină. Important e, gîndii, că îmi place mie (ce-am scris) și de această gîndire sînt pe deplin conștient că nu mă iluzionez, restul e aventura ei (a lucrării), care urmează, și nu a mea...


 

IX

Deodată auzii dincolo un hohot de rîs. Ce era asta? Cititoarea mea rîdea. Exista oare în eseul meu vreun pasaj comic? Rîsul încetă. Mă ștersei bine și apăsat cu prosopul, ca și cînd ași fi vrut să-mi șterg și din mine vreo rea prevestire, apoi intrai în odaie. "De ce rîzi?" o întrebai cu blîndețe (să-i zicem, în realitate cu o dorință vie să-și justifice bine veselia). Dădu o filă înapoi și reciti un pasaj. Izbucni în rîs. "Ți-am spus de la început, zise că ton humour est merveilleusement irrésistible." Da, așa era, dăduse peste un text încărcat de un sumbru sarcasm. Hm! Se putea și rîde! Dacă ceea ce a citit pînă acum ar fi făcut-o să acumuleze un complex de impresii defavorabile, gîndii, pasajul acesta nu s-ar fi putut rupe din context ca s-o înveselească atît de tare. "Mai ai mult?", o întrebai cu grijă (să-i zicem, în realitate cu îngrijorare sa nu întrerupă chiar acum lectura, cînd îi mai rămăseseră de citit doar cîteva file). Făcu un semn liniștitor din degete. Întoarse ultima filă, puse manuscrisul deoparte și apoi se destinse, se răsuci în pat de cîteva ori, în prada, ași fi zis, a unei pline încîntări. Își întinse brațele și iar se răsuci și izbucni iar în rîs. "Iubitul meu, zise, ai scris o carte pasionantă, ai găsit ceva care o salvează; înjuri omenirea cu un humor furios... da, așa este, oamenii sînt..." Și aici se opri deodată, își dădu parcă seama că era pe punctul să spună cum sînt oamenii, lucru care n-o mai încînta, sau n-avea chef, sau spusesem eu în ceea ce citise și ar fi însemnat să mă rezume, ceea ce iarăși i-ar fi stricat plăcerea pe care o resimțise... "Ajunge, zisei, văzînd cum întinde mîna spre celălalt manuscris, e ora unsprezece, o minții, era abia zece, ai citit destul... Avem două invitații: una aici, la gazdele noastre, și alta jos, la frații Berea... Unde ți-ar plăcea?"' Se ridică în genunchi și rămase cîteva clipe cu capul în jos, reflectînd, apoi se uită la mine îndelung cu un joc de expresie indescriptibil: admirație ironică, protecție maternă (sau filială!?), neliniște (era chiar bună cartea mea?!), ar fi vrut să dea înapoi, dar... apoi deodată o fermă detașare (probabil că era bună, altfel...). Sări jos și reveni la realitate: "Ce să căutăm noi la frații Berea?", zise. "Atunci rămînem aici? o întrebai, fiindcă nu precizase dacă mergem alături... Știu că nu-ți place de gazda noastră, e cam pisăloagă!" "Și ce dacă e pisăloagă? îi venim noi de hac!" Și spuse asta cu mare chef de a-i veni de hac "indiscretei" doamne care, de cînd Suzy se mutase la mine, încetase să mai fie indiscretă (doar o singură dată mă întrebase cînd mă căsătoresc, conform observației lui Goethe, care spune că oamenii cînd își dau seama că doi inși s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriți, iar după aceea îi pîndesc să vadă cînd se despart; noi, românii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, cînd văd că o pereche întîrzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiți de ce nu vă luați? Și odată luați: dacă nu se înțeleg, niciodată nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorința secretă de a-i vedea îndurînd si ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru că spectacolul suferinței altora li se pare mai atractiv decît cel al căutării fericirii).
Gazda mea, domnul inginer Cucu, afectă o surpriză cînd ne văzu, ca și cînd n-ar fi știut că Suzy locuia cu mine, deși, cînd făcu prezentările, zise: "...și domnișoara Culala, dacă numele vă spune ceva, e chiar cel cunoscut de noi toți..." Nu veniseră la ei numai "copiii", casa era plină de lume, toți de vîrsta domnului și doamnei Cucu. Ni se dădu cîte-un pahar de vermut, și cu el în mînă căutarăm unde să ședem... Nu aveam unde, toate scaunele erau ocupate, și inginerul Cucu ori se prefăcea că nu observă, ori chiar era cam mitocan și uitase ce-mi spusese mie mai înainte, că i-ar face o reală plăcere să...
Oricum, se putea deduce că nu prea fuseserăm așteptați. Mă gîndii să simulez că de fapt nu venisem să rămînem, plecăm în altă parte, dorisem doar să le urăm în trecere la mulți ani și... Mă uitai la Suzy să-i sugerez retragerea, dar observai pe chipul ei că nici n-avea de gînd, dimpotrivă, o țintuia cu o privire ucigașă, ași zice carnasieră, pe doamna Cucu, care clămpănea din gură și avea aerul că nici nu ne cunoștea... Niciodată n-o surprinsesem pe Suzy stăpînită de o astfel de furie rece și orgolioasă...
Atunci văzui cum timida și micuța fiică a doamnei Cucu, care mă luase drept muncitor-filozof (și care între timp născuse un băiețel, trebuia să aibă acum trei ani), îi șoptește ceva soțului ei. Acesta dădu din cap, se ridică, intră în odaia tampon dintre a mea și cea a gazdei și se întoarse cu două taburete, pe care ne invită să luăm loc. Absent și în același timp atent, de fapt nici absent dar nici atent, domnul Cucu spărgea alune, mesteca necontenit și părea că ascultă, mai degrabă că suportă clămpăneala soției lui fără să se irite, conversația era generală, nu?!, deși nu era!, că totul era agreabil și că în curînd... În curînd se va produce ceva iminent, îi va spune într-un mod foarte grosolan soției lui că... "Nu, zise însă foarte prevenitor, cînd doamna Cucu se opri o clipă, asta nu s-a întîmplat atunci, ci prin 1938, cînd Carol al doilea, venind de la Londra, de la o ceremonie funebră, s-a oprit la Berlin și a încercat o înțelegere cu Hitler... Armand Călinescu..." "Nu mai vorbi prostii, îl întrerupse doamna Cucu, știu precis de la doctorul Stănescu, care era prietenul lui... Prin 35, nu prin 38 și-a zdrobit el cariera. Deși, dacă mă gîndesc, tot rău ar fi fost dacă s-ar fi hotărît să devină ginerele lui I.G.Farben... Cine știe ce-ar fi pățit după război..." "Dacă zici că ai auzit c-a fost arestat...", îi acoperi el cu falsă blîndețe glasul ei casant. "Nimeni nu l-a îndemnat, îi acoperi și ea glasul, să se apuce tocmai acum, după cincisprezece ani de la război, să dea bani la legionari..." "Asta înseamnă că a fost silit, zise un domn scund, vîrtos, chel și cu groși ochelari pe nas, care îl făceau să semene cu un dur chirurg. Îl aveau cu ceva la mînă!"
În acest timp observai cum chipul micuței doamne începea să capete o expresie vie de suferință. Soțul ei se îngrijoră și începură să-și șoptească unul altuia ceva la ureche. "Da", zise ea și se mai însenină și începu să se uite la noi cu capul ușor plecat, cu un fel de interogație chinuită și resemnată: nu e așa că o să fiți de acord? parcă ni se adresa. El se ridică, se apropie de mine și îmi șopti: "Poate să se odihnească puțin soția mea în camera dumneavoastră?" "Bineînțeles!" "Avem o propunere, continuă el, să ne retragem pe urmă și noi acolo..." "De acord, Suzy, ești de acord?" Ea își plecă urechea și dădu din cap și se și ridică, chiar ostentativ, fapt care n-o împiedică însă pe doamna Cucu să taie mai departe aerul cu cuvintele ei. Se pare că Suzy își dăduse seama că, dacă ar fi rămas, i-ar fi fost imposibil să-i vie de hac bătrînei pisăloage. "Ooo! făcu ea apoi în odaie uitîndu-se la mine cu ochii dilatați, pe-asta nici dacă o omori nu-i închizi gura... " "Ți-am spus eu, rîsei, cu mine e mai ponderată, dar ai văzut, pe fata ei o duce la exasperare... de-aia bănuiesc că după ce s-a măritat a părăsit casa părintească." "Hi, hi, făcu Suzy, dar ce mîncăm, mi-e foame..." "Parcă ziceai că vrei să ajunezi." "Știi ce, zise, coborîm toți patru la frații Berea..."
Dar intră tînăra pereche și el ne spuse că a vorbit cu bucătăreasa să ne aducă mîncarea aici... Nu scăparăm însă așa de ușor, intră după noi doamna Cucu și ne spuse cu "înțelegere" că ar fi trebuit să se gîndească, tinerilor le place să petreacă între ei... Titi e de vină (adică soțul ei), o scoate din pepeni cu inițiativele lui, pe care le ține secrete pînă în ultimul moment, ...a fost vorba să vină numai "copiii", și el, fără să-i spună, a invitat o grămadă de lume... Noroc că a găsit un purcel de lapte, și a avut parcă o presimțire și a pus-o pe Sultana să cumpere destul vin și cozonac de la o cofetărie, "unde se face foarte bine...". "Bine, mamă, bine", o întrerupse fiică-sa, pentru că doamna Cucu amenința să nu se mai oprească și nici să plece. "O să vă aduc eu totul aici, insistă ea fără să se sinchisească, numai șampania cred că n-o să ajungă, beți și voi vin, fiindcă decît așa șampanie, mai bine lipsă, e un fel de sirop grețos care n-are decît meritul că face spumă..." "Mamă, n-avem nevoie de șampanie, și nu ne aduce nimic, ne descurcăm noi", zise iar fiica ei de astă dată cu buzele tremurînde. "Ești nervoasă", constată doamna Cucu sec și cu glas parcă abstract, cum pot oamenii fi atît de nervoși, parcă spunea, și se cără în sfîrșit, însă cu o încetineală care nu spunea nimic bun, se putea întoarce oricînd.
Petrecerea noastră fu reținută din pricina micuței și suferindei doamne Valer (așa îl chema pe ginerele doamnei Cucu), care nu se liniști nici după ce se convinse că mama ei n-o să mai revină (chiar nu mai reveni!), nu putu să mănînce nimic și numai din politețe pentru noi nu ceru soțului ei s-o ducă acasă. Soțul ei însă mîncă vîrtos. Cînd afară începură să se audă împușcăturile de rachete care îngropau anul care trecuse și ale căror artificii strălucitoare ne inundară odaia, stinsei lumina și deschisei amîndouă ferestrele.
Suzy veni lîngă mine și contemplarăm în tăcere orașul iluminat și sfîșiat de zgomotul petardelor, care parcă spuneau anului care trecuse, bun sau rău, pleacă, bătrîne, o să te ținem minte, sau o să te uităm, adio oricum, lasă loc unor noi sforțări și speranțe... Ceea ce s-a împlinit cu tine să continue, ceea ce a fost eșec să iei cu tine în neant, și o nouă rotație în jurul soarelui, a pămîntului nostru plin de albastre și imense întinderi de ape, să fie benefică oceanului uman în totalitatea lui și fiecăruia dintre noi în parte... Să nu moară nimeni în anul care vine (se poate, nu?) și să nu nască decît mamele fericite! Nu-ți port pică, gîndii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape toate lunile tale, mi-ai adus în viață o ființă pe care o iubesc și mi-ai confirmat că truda gîndirii mele a fost fructuoasă: Spune-i micuțului an nou, care ne întîmpină, să ne ajute, înainte de a îmbătrîni și el, să ne îndeplinim măcar o parte din dorințele noastre nemăsurate... Simții în euforia acelor clipe o mînă care mă apucă de ceafă și începu să mă mîngîie insistent și dulce... Un îndemn, o sugestie, o trezise din tăcerea mea însingurată... Ochii ni se întîlniră în întunericul în care scăpărau scîntei albastre și roșii, alungate violent de orbitoare explozii albe și verzi. Un chip îngrijorat mi se alătură: "Ce faci tu, sufletul meu?! La ce te gîndești?" Ne îmbrățișarăm, ne chinuirăm obrajii, urechile, gurile într-o mută contopire. Ea mă strîngea foarte tare, ca atunci la despărțire în frumoasa casă unde ea copilărise și ne apucaseră zorile după prima noastră noapte de dragoste... Brațele ei dulci, puternice, de zidăriță, care știau să apuce... "Suzy, te iubesc..." "Da, Victoraș, ne-am procopsit..." "Dacă ai ști ce bine îmi pare că ți-a plăcut cartea mea..." "Da, hi, hi, ce păcat că nu poate să apară acum... Dar o să apară ea cîndva... Să nu i-o dai lui Ion Micu s-o citească..." "Bineînțeles..." "Cealaltă cum e?" "Nu cred că o să-ți mai placă. E filozofie pură, n-o să mai găsești în ea nimic care să te facă să rîzi..." "Crezi? Hi, hi..." "Da, nu mai e o imprecație, ci o carte liniștită și foarte abstractă..." "Cînd ai avut timp să le scrii?" Din glasul ei înțelesei însă că nu era vorba de timpul fizic, de durată, ci de disponibilitatea mea afectivă... după ce trecusem printr-atîtea... și încă mai treceam... "Tocmai, spusei, n-ași fi avut timp dacă n-ași fi scris-o pe prima..." "Mai vorbim, hai să aprindem."
Revenii în odaie și răsucii comutatorul. Musafirii noștri stătuseră ca și noi la cealaltă fereastră, șoptindu-și desigur lucruri tot atît de... Se întoarseră și închiserăm geamurile. Suferinda doamnă părea mai liniștită, dar cînd umplurăm paharele, nu se atinse de al ei. "Stimată doamnă, ridicai eu glasul, lăsați, beți un pahar și o să vedeți că totul o să vi se pară altfel... Daaa, continuai, dîndu-l pe-al meu cu sete peste cap și cuprins îndată de o stranie exuberanță, sînt lucruri mult mai importante, beți paharul și o să le descoperiți... Paharul trebuie băut, filozofai eu mai departe surprinzînd o uimire pe chipul iubitei mele și o posomorîtă neîncredere pe cel al soțului prea sensibilei doamne (da, parcă spunea el, eu îl beau, am dat peste o ființă pe care o iubesc foarte tare, dar am început să am bănuieli, și asta mă întristează, că iubirea mea nu-i ajută la nimic). Nu folosește la nimic, reluai eu ca un ecou al propriei mele gîndiri, dacă eviți paharul. Socrate s-a gîndit el bine cînd a acceptat cucuta..." "În schimb tu ai băut unul în plus", zise Suzy, și toți patru izbucnirăm atunci în hohote, chiar și plăpînda. Prinsei momentul și îi întinsei paharul cu mîinile mele: "Beți, doamnă! Vă rog să beți, n-o să vi se întîmple nimic desagreabil!"
Bău, dar nici ceva agreabil nu i se întîmplă. Doar o curioasă schimbare de expresie: "sînt rezistentă, parcă spunea, nu sînt atît de plăpîndă pe cît par...". Dar rezistentă la ce? Probabil la orice i-ar fi putut face plăcere ei, și prin ricoșeu și bărbatului... Era și ăsta un fel instinctiv de a-l ține... "Hi, hi, făcu Suzy după ce închise ușa în urma lor... Daaa, ți-a plăcut prăpădita asta! Ai fi vrut s-o protejezi... Ei da, lasă că te-am văzut eu... Oiță! exclamă cu o voce înaltă, imitîndu-mă în strigăte, ai vrut să faci pe berbecul!" Sări în pat, unde se așeză turcește și netezi cuvertura în fața ei, ca și cînd m-ar fi invitat să jucăm împreună pietre sau să-și dea în cărți, să-mi ghicească norocul... "Hi hi, bem și noi acuma ceva, iubitul meu?... Și parcă auzisem și eu de fructe, banane, «smochine», puse ea, nu știu de ce, acest cuvînt între ghilimele, daaa, și alte minunate fructe ale pămîntului..."

X
 

Astfel se încheie anul și ne trezirăm în cel nou ca o grosolană surpriză, pe care ne-o făcu domnul inginer Cucu a doua zi spre prînz. Prin somn auzii o bătaie grăbită în ușă, o bătaie mai mult de formă, fiindcă ușa se deschise în același timp și cineva intră în odaie (senzația mea fu mai degrabă că "năvăli", prin siguranța pașilor și parcă a unui fel de gălăgie pe care o fac cei care ne sînt familiari și nu se sinchisesc dacă ne surprind, să zicem, goi în pat, sau chiar în baie). "Eeei, nu se doarme de Anul nou, trezește-te, domnule, o să ai destul timp să lenevești pînă la celălalt... Așa îți primești tu musafirii?... Ei, haide, acuma nu te jena, dă-te jos și aprinde lumina... Unde o fi comutatorul ăsta?"
Era Matilda, veselă nevoie mare, îi recunoscusem din prima clipă, și venind parcă dintr-un vis îndepărtat, glasul ei de altădată, din clipele de euforie exaltată... Lumina se aprinse. Sării în capul oaselor, buimăcit. Matilda nu era singură... "Silvia, murmurai răgușit de o furie năvalnică. Ce cauți tu aici, fără să te anunți? mă adresai Matildei, trăim într-o lume civilizată, avem telefoane, adrese, poștă și telegraf, copii și prieteni pe care trebuie să evităm să-i punem în situații delicate..."' "Ei ho! că nu s-a întîmplat nimic, rîse Matilda, nu e o catastrofă că te-am surprins în pijama..."
Nu vedea că nu eram singur, se așeză într-un fotoliu pusă parcă pe taclale și continuă: "...Ce e asta, ți-am telefonat ieri și am vorbit cu gazda ta, inginerul Cucu, nu erai acasă, și i-am spus că trec astăzi pe la prînz să ți-o aduc pe Silvia... Și acum cînd am sunat mi-a deschis același domn Cucu și «poftiți!», mi-a zis, cu aerul cel mai natural din lume - așa, ca între oameni «civilizați», adăugă cu o nuanță sarcastică în glas, observînd în sfîrșit că în patul meu era o femeie... Am crezut că ne aștepți, șuieră de astă dată furioasă, dar mereu stăpînită de aceeași euforie exaltată, deși te înțeleg, adăugă cu înțelegere, dar trebuia să ne spui..." "Ce să spun, strigai, nu m-a anunțat nimeni că ai să vii!" "Nu ți-a spus gazda ta?" "Mi-a spus că m-a căutat o doamnă care o să revie." "Nu ți-a spus că o să trec azi cu Silvia să te văd?" "Nu! Și de ce n-ai revenit cu telefonul?" "Fiindcă domnul Cucu m-a avertizat că nu ești acasă la această oră și că probabil n-o să fii nici mai tîrziu, faci Revelionul cine știe unde, fiindcă i-a spus nevastă-sa că n-ai pregătit nimic acasă..." "Futu-l în cur pe mă-sa pe domnul Cucu al tău, te-ai apucat să pălăvrăgești cu el despre lucruri care nu-l privesc, cînd puteai foarte bine să revii cu un telefon... Te costa mult dacă..."
În clipa aceea Suzy se ridică și ea în capul oaselor, își drese cu o mișcare fermă părul și mă întrerupse: "De ce strigi, zise cu un mic reproș senin, nu vezi că e o neînțelegere? Treceți în odaia cealaltă și discutați." În care odaie? Acolo stătea mama inginerului, bătrîna doamnă Cucu. "A! nu știi, zise Suzy, e plecată de sărbători, mi-a spus mie..." Mă dădui jos din pat, deschisei șifonierul, trăsei halatul pe mine și trecurăm dincolo. "Dealtfel, după o astfel de primire, nici n-avem ce să discutăm", zise Matilda după ce ne așezarăm pe scaune. Dacă vrei să mai stai cu Silvia..." "O clipă", o oprii și mă ridicai și trîntii cu putere ușa întredeschisă care da în odaia grobianului farseur, domnul inginer Cucu, și a nevesti-sii, pentru care simții în secunda aceea simpatie, bine făcea că îi toca cu clămpănitul ei casant nervii lui prea groși... era ea pisăloagă, dar, vorba lui Caragiale, nu era groabă, ca bărbatu-său.
Silvia simți pesemne că ușa trîntită și expresia mea furioasă nu îi erau adresate ei, ci maică-sii, și avu un surîs divin: tata o înveselea. "Ah, zisei, ia vino tu încoace!" Și o luai în brațe și clipe lungi durară pînă mă desprinsei de roua ochilor ei inocenți. "Tataaa, îmi șopti, nu prea copleșită de mîngîierile mele, vreau să-ți spun ceva." Aoleo, gîndii, ce-o fi vrînd să-mi spună? Nu mai știam bine cînd mă iubea și cînd nu, acel ci de altădată, semnul tandreței ei infantile și totale, se topise din pronunția ei pentru mine? Dar nu, surpriza veni... "Ci, ci, o auzii spunînd, la mulți ani, ta-taaa!" "De ce nu-i răspunzi fetiței?", zise Matilda observîndu-mă cu un ochi cercetător care sticlea de supoziții și presupoziții alergîndu-i foarte sprintene și viclene prin minte (desigur, n-o mai iubeam pe Silvia, acum cînd iubeam pe altcineva, a știut ea totdeauna că...). "Dacă i-ași răspunde, zisei, tu de ce ai mai avea să te miri?" "Nu mă miră, îmi răspunse foarte rece (euforia îi pierise), în orice caz, dacă vrei să mai stai de vorbă cu ea (și simții că nu din proprie voință mai concepea un asemenea lucru, mai avea și Silvia ceva de spus), în casa asta n-o las, ne găsești la Tasia, unde o să stăm vreo săptămînă. "De ce, mamă?", zise Silvia, cu un glas în care ea sugera că replica mamei nu va fi auzită. Nu era o întrebare, de ce, mamă, ci o afirmație, ba da, mamă. "În nici un caz, îi spuse Matilda crîncenă, tu n-ai văzut că tata nu e singur?" "Ci, ci ce dacă? zise Silvia. Nici tu nu ești, ci singură, ci cînd tata vine pe la noi!"
O tăcere ca după o sentință se lăsă în urma acestor cuvinte neașteptate. "Trebuie să recunoști, mă adresai în sfîrșit Matildei, că Silvia gîndește logic. O să stea cu mine pînă plecați." O bătaie discretă în ușă o împiedică pe Matilda să răspundă. "Da", zisei, și Suzy intră. Se vedea că luase o hotărîre, se îmbrăcase, își pusese blana, vroia, desigur, să plece. Dar nu se grăbea, se așeză cuminte pe un scaun. Se pieptănase lins și își strînsese părul la ceafă în coadă de cal, cum era moda printre fete. "De ce nu mi-o prezinți pe soția ta?", zise Matilda. "Suzy Culala mă cheamă, doamnă! răspunse ea prompt. Aveți o fetiță extraordinară", continuă cu un surîs ca un brici și cu un glas în care răzbătea un orgoliu retras și rece, îndepărtat de noi toți și de clipa de față: "aveți" adică eu și Matilda, ea n-avea ce căuta acolo. Surîsul ei mă îngheță. Nu negase că n-ar fi soția mea, totuși își spusese numele de fată. "Îmi dați voie, doamnă, să-i spun ceva fetiței dumneavoastră?" Și surîsul glacial se accentuă atît de tare. Încît deveni parcă de gips, însă un gips viu, ca al tinerei necunoscute care se înecase în Sena, mai frumos și mai misterios ca al Giocondei, fiindcă undele care o învăluiseră nu-i alteraseră expresia de beatitudine și încredere cu care se încredințase apelor. Matilda tăcu, știind parcă dinainte că Silvia n-o să-i aștepte răspunsul, ceea ce fetița și făcu, se apropie de necunoscută și își lipi urechea și ascultă fără să se mire de șoaptele care urmară. Îmi încordai auzul, dar șușoteala era ininteligibilă. Ce-i spunea Suzy, ce secret atît de rapid i se născuse în minte? "Da? se detașă ea, ai înțeles? Vino încoace!" Și iar îi șopti ceva, pesemne îi repetă, fiindcă după aceea (a înțeles sau nu, fetița) se ridică în picioare: "Am plecat, mi se adresă, vorbim la telefon..."
Numai cei încleiați în propriul lor trecut au, adesea, senzația că prezentul e vertiginos. Nu reacționează la el. Rămăsei inert. Da, gîndii, o să vorbim la telefon. Aici erau niște socoteli de reglat. "Cam isterică soția ta", zise Matilda. "Mai puțin isterică decît tine", îi replicai. "Da, reluă Matilda, o să vorbesc cu ea și o să-i spun că o s-o nenorocești ca și pe mine." "Nu mai spune! Ești nenorocită?", o întrebai cu o prospețime jubilatoare în glas. "Ai vrea tu!" "Eu nu vreau de la tine nimic, las-o pe Silvia aici și..."
Mă redresai, simțind că trebuie să mă smulg imediat din capcana imenselor noastre ciocniri de odinioară. La ce bun? Tot ceea ce mai aveam să ne spunem nu mai rima cu nimic. Prezentul devenea vertiginos. Intrai în odaia mea și deschisei liniștit șifonierul. Se golise, nu mai atîrnau în el decît costumele mele. Intrai în baie, dar nu mai regăsii sub oglindă obiectele ei de toaletă. Revenii: cercetai mai atent odaia, să descopăr un semn. Dar știam că nu va fi. Da, nu mai aveam ce să mai văd, operase, fata asta, cu o rapiditate uimitoare. Își luase tot ce era al ei, nu mai lăsase nimic în urmă... Ba nu: "Vorbim la telefon"... Asta putea să nu mai însemne mare lucru... Mă lungii în pat, cu mîinile sub ceafă. În timp ce auzeam ușa de la intrare trîntindu-se. Nu tresării, știam că Matilda plecase și o luase și pe Silvia cu ea...
Astfel începu pentru mine noul an, da, chiar anul de-acum, cînd scriu toate acestea; cel fatal...


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                 Pagina urmatoare>