Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A ZECEA

I

Închisei cu o mișcare furioasă șifonierul căscat, din care Suzy "sburase ca o lașă" (cum s-ar fi exprimat despre noi Caragiale, luîndu-ne peste picior), și îi trăsei cu însumi dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă așa era, Suzy părăsise vertiginos cuibul nostru ca și cînd ar fi simțit apropierea hultanului. N-ași fi putut zice însă că fugise speriată, dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbindu-i Silviei la ureche, arătase mai degrabă siguranță de sine și parcă o stranie jubilațiune. Acum vedeam clar ce era: bucuria unei înstrăinări rapide și bine întemeiate, asemeni celor care descoperă brusc cum întîmplarea îi servește miraculos, de o mie de ori mai eficace dccît oricare alt efort al unei hotărîri deliberate. "Ei! zisei, întinzîndu-mă pe pat cu mîinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o să... În clipa cînd... Nici vorbă despre o asemenea poetică învăluire, asta se simte doar gîndind la despărțire, și nu cînd ea se produce." În clipa aceea ușile șifonierului scîrțîiră parcă ironic. Mă ridicai să le închid bine, dar fără voia mea mîinile le deschiseră larg și contemplai îndelung... hm! da, golul!
Asta îmi aminti de întîmplarea unui grec, dintre cei pe care înfrîngerea generalului Marcos în 43 îi aduseseră pe meleagurile noastre. Era un scriitor și gazetar cu relații, călătorea des în Occident și se întorcea totdeauna cu geamantanele pline cu cadouri pentru gagicele lui nestatornice (parca le alegea anume din specia celor care părăsesc partenerul repede și fără motiv aparent). "Cobor la gară, cică ar fi relatat grecul însuși, și mă repej la telefon s-o anunci pe iubita mea că am șoșit. Telefonul cîrrr, cîrrr... nu răspunde! Mă urc ia taeși... Adușeșem pentru ea ciorapi de mătasea, rochice, pantofi cu tocul ascuțit, ruj Christian Dior, și alte lucruri drăguce... Șun la ușa... Nimic... Școt cheia, intru în apartament, nu era, și atunci am avut un preșentiment și am deschis șifonierul: golul! Beștia fugise!"
Surîsei în forul meu interior și închisei, de astă dată cu blîndețe ușile. Trebuie să desprindem o filozofie tonică din întîmplările celor părăsiți și îmi veni atunci în minte și felul cum îl cucerise și apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul de șampanie în taxi, la ora zece în seara Revelionului, tur-retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza să punem un T cu fierul înroșit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta era sinistru, grecul avea mai mult humor.
Mă îmbrăcai și plecai la Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. Găsii petrecere generală, ca odinioară cînd îi vizitasem pentru întîia oară, a doua zi după căsătoria mea cu Matilda. Dar nu ca atunci mă întîmpină fosta mea soție, ca și cînd n-ar fi știut cine era bărbatul care intrase pe ușă, ci ca și cînd acum eu eram bărbatul ei de totdeauna și nimic nu se întîmplase vreodată între noi... "Aaa! Victor, făcu ea îndată ce mă văzu (și se ridică în picioare), hai, dragă, la mulți ani și nu mai umbla și tu cu o falcă în cer și una în pămînt, o singură viață are omul și..." Se ridicară toți, pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, ca și cînd ar fi descoperit și el în clipa aceea că o singură viață are omul, și asta l-ar fi entuziasmat, și ciocnirăm cu expresii semnificative: dacă o singură viață avem, atunci ce mai andarbrambura, să bem și să chefuim. "Așa este, strigă marele Vasile, șeful clanului, neschimbat se pare, cu regimul lui alternat între carne și vitamine, o viață are omul și un trai nenorocit."
Nu s-ar fi zis. În ceea ce îl privea, sau cine știe? Dintre ei toți numai Tasia îmbătrînise. Tamara își pierduse orice fatalitate amîndouă, nu se știe de ce, aveau trăsăturile adîncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu un ochi străin? Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăția de culori a unui amurg fastuos. Îmi aruncai privirea circular, să redescopăr subalternii marelui Vasile. Erau alții și nu avui nici o curiozitate să-i cunosc. În același timp, la vederea acestor ființe care obosiseră se pare, în ritualul vieții lor anonime, știam că dacă am să rămîn să beau cu ei depresiunea mea s-ar fi retras și i-ași fi văzut cine știe, poate în culori de epopee. În care nu triumfam decît eu și Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie turburătoare de singurătate și nepăsare: știu multe, parcă voia să spună, dar eu nu vreau să știu nimic, deși m-ați silit să aflu, viața mea nu este atinsă de zgomotul, cuvintele, rumoarea și paharele voastre. Uite-l colo pe tata, nu știu cine e, nici măcar nu mai țin minte că ne-am plimbat de-atîtea ori împreună, că am pus într-o zi flori pentru mireasă, că m-am dat în călușei, și el mă pîndea pe de lături să nu mă piardă, că m-a ținut în brațe și mi-a arătat orașul, m-a dus la cișmar...
Nu așteptai să reînceapă conversația înnoitoare. Dădui paharul pe gît și o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu știam că o să ezite. "Silvia, zise Matilda cu o falsă uimire, te cheamă tata." Atunci ea se ridică și veni la mine, floare vie care nu știe cine o rupe și o duce la nas, dar care știe că asta o poate face însă și tata și mama și toți cei legați de nașterea și de mica ei existență. O acută durere mă înstrăină cîteva clipe de ignoranța vieții ei crude, după care îmi revenii, șoptindu-i zadarnic: "Vrei să vii cu mine? Nu te uita la mama, continuai, deși nu se uita la maică-sa, ei, ce zici?" "Tataaa, zise, ci tu nu mănînci nimic?" " Sigur, îi răspunsei, intri și tu în concretul clipei și eviți să răspunzi. Tata a mîncat, îți spun la revedere, trebuie să plec". "Tataaa, zise, ci nu rămîi cu noi?" În loc să zică "merg și eu cu tine". Depresiunea mea i se transmisese. Dacă ași fi fost vesel și hotărît bineînțeles că ar fi venit. Îi spusei că astăzi și mîine o mai las, să se bucure și tanti Tasia de sosirea ei, iar poimîine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi făcuse odată o săritoare din piele. Mai ținea minte? Nu! "La cișmar", zisei. Surîse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se îndepărtase lent de la patru spre nouă ani și sufletește înflorise parcă doar în adîncime, fizic era tot atît de suavă și fragilă ca o crenguță. "Bine, zisei, dacă tu vrei să mănînc, gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău."
"Da, zise Tasia. Îți face hatîrul, pe noi nu ne onorează." Cînd cineva îți vorbește urît fără să se jeneze înseamnă că în realitate zace în el o mare furie, abia stăpînită. Nu mai era aceeași Tasia, plină de atenție față de mine și ținîndu-mi partea. Cum mi-era foame, mă hotărîi să mănînc și devenii curios să aflu și ce avea cu mine. "Mi s-a părut că v-am deranjat", zisei simulînd o nepăsătoare absență. "De deranjat ne-ai deranjat, îmi răspunse punîndu-mi în farfurie niște cîrnați și o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, măria-voastră, că ați ajuns mare și poate puneți și pentru noi, undeva, o vorbă bună." "Cu mare plăcere, zisei, oricînd..." "Da, și acum ia spune, de ce ai fugit tu de-acasă și ți-ai lăsat fetița pe mîini străine?"
Așa deci! Asta era furia ascunsă! Înțelesei că asta se discutase mai înainte, sau în orice caz, doar între ea și Matilda, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi aducă învinuirea și în auzul celorlalți și mai ales al Silviei. Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase Matilda versiunea aceasta a fugii mele, ca s-o ascundă pe-a ei? Toți credeau acest lucru? Desigur, cine își asumă deschis ruptura unei familii? Sau era ceva nou? Mi-ar fi plăcut să aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost indecent în fața Silviei. "A fost odată un botez, pe vremuri. Ai uitat, Tasia?" mormăii înghițind cu mare poftă din cîrnații pipărați. "Ne întoarcem acuma la botez!", exclamă ea sarcastică. "Da, zisei, de ce nu?" "Și ce-a fost la botez?" "Mmmm! făcui cu gura plină. A fost o mare distracție! La care ai luat parte! Și încă la altele!" "Ce vrei să spui? Cînd v-ați luat, n-ați deschis ochii? Și mai ales cînd v-ați hotărît să aduceți pe lume un copil? Ce e ea vinovată?..." Vrusese să spună fetița asta...
Dar o oprii izbind cu violență tacîmurile în farfurie. "Amnezie? spusei, însă cu blîndețe. Nu mai avem memorie?"' "Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate Victor." "Și tu de colo, zise Tasia cu dispreț, are dreptate, vai de capul vostru!" Nu, gîndii, nu e ceva vechi, e ceva proaspăt, microbii urii sînt vioi sub lumina microscopului, cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, dar nu acum! "Hai să conchidem discuția asta, zise atunci pricăjitul tranșant, hai să bem!" "Am spus eu, mugi și marele Vasile, o viață are omul, și un trai neno..." "Ba nu e deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, omul are o singură viață și trebuie să și-o trăiască așa cum e! Iubește, urăște, iar iubește, iar urăște, ce rost au tot felul de... de..." "De ostrețe!", o ajutai laconic. "Ba nu, se înverșuna, nu e vorba de ostrețe! Se lăsă o tăcere, dar Matilda nu reuși să-și materializeze gîndirea. Tot despre ostrețe era vorba!... "Hă, hă, hă... făcu marele Vasile. Și iar, hă, hă, hă..."
Mă întorsei acasă reconfortat.
Zăpada înghețase și trosnea sub picioare. O lună de o albeață halucinantă lumina dinspre dealuri străzile orașului tăcut. Aerul rece și proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie rară și secretă, iar eu știam ce e: deliciul vicios al singurătății! Aveam să ajung în odaia mea, să mă așez la planșeta albă și să lucrez relaxat pînă în zori. Eram liber, bogat, fără datorii, cu hambarele pline, iar marile scadențe, suferința fără speranță, moartea violentă, cum o sufereau în chiar acele clipe populații haotice de pe pămînt, erau departe de mine. Iată, îmi spuneam ascultînd visător ecoul pașilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sînt totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante. Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, și atunci suferința în dragoste aduce din adîncuri bucurii stranii și necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului. Îndoiala ne trezește cugetul, producînd în spiritul nostru certitudinea că existăm, gîndire suverană și divină care ne supraveghează urîtul, ne alungă ranchiuna, lasă altora izbînzile și acceptă pentru sine înfrîngerea.
Frumoasă noapte! Frumos oraș curat zăcînd liniștit între uriașele troiene și păduri verzi care îl înconjurau...
Frumoasă fetiță! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai turburat cumva pe mama ta? Desigur, tu ești cauza, enigma ignorată, inocența neglijată, dar mai puternică decît pasiunile mature și neînfrînate. Dar n-o să-ți aduc niciodată în conștiință marile noastre vinovații, să-ți împovărez viața cu un destin grav, presimțit de tine încă de pe vremea cînd te-am găsit dormind prosternată, ca și cînd ai fi vrut să ne spui că n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine dintre noi a fost întrebat? iar mari fiind, care dintre noi ar dori să nu mai existe?
Acasă mă așezai bine la planșeta mea, cînd intră doamna Cucu cu telefonul în mînă... "Sînteți căutat, zise fără grabă. E aceeași persoană care a mai sunat acum vreo oră... Vreau să vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca și cînd după aceea știa și ea că n-ar mai fi avut timp să mă piseze cu cine știe ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, zice că nu și-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră soție n-a luat totuși contact cu dumneavoastră și ați ajuns la un aranjament pentru vizita de a doua zi... Și atunci a lăsat-o să intre... Îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură... Oricum, adăugă tot ea, acum e prea tîrziu să mai dreagă ceva, însă..." Îi luai eu însumi aparatul din mînă și abia atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, dar cu o aluzie la lipsa de aluzii...
"Alo", auzii apoi o voce lungă și voalată, foarte ezitantă, undeva în tainica noapte electromagnetică. "Da", zisei. "Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pămînteni?!" Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, și cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleși, această supremă declarație? "Suzy, tu ești?!" strigai. "Da, eu sînt! Ai fost la fetița ta? Sau ai oprit-o cu tine?" "Da, am fost, poimîine o iau la mine!" "Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetită deosebită, dacă ești de acord o să viu s-o văd și eu." "Cum să nu fiu, dar de ce-ai plecat?" "Ei lasă, e mai bine așa." Nu știam de ce era mai bine așa, dar mă invada o convingere absolută că ea gîndise bine, deși întrebarea dacă se va mai întoarce la mine stătea alături de sentimentul copleșitor pe care mi-l stîrnise declarația ei. "Și cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?" "Tu!" "De cine?" "Cum de cine! De mine, de fetița ta... N-ajunge?!"
Rămăsei tăcut și o vreme nu ni se mai auzi decît răsuflarea amestecată cu șoaptele de pe fir ale umanoizilor care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră cu un milion de ani în urmă, secretul propagării și recepționării misterioaselor unde. "Vorbim mîine la telefon, reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?" "Da, mă pregăteam!'" "Bine, noapte bună. Și nu te culca tîrziu... Am eu însă o idee, reluă, ca și cînd mi-ar fi făcut o promisiune. Nu-mi iese din cap... O să te întreb, fiindcă, știi, ça com-mence à me taper sur le système." "Ce idee?!" "O să afli, dacă n-o să descopăr și singură... Bine, acuma hai să ne culcăm, mîine îți dau eu un telefon." Îmi ură noapte bună și închise, ca și cînd ar fi vrut să evite întrebarea mea care plutea în aer: Cînd se va întoarce?
Dar nu mai putui lucra, vraja singurătății mele se împrăștiase. Avui net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o voi mai scrie... Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de... În schimb căpătam certitudinea amețitoare că Suzy mă iubea foarte tare și simțeam că nimic nu mai avea importanță în afara acestui lucru. Și întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se păru mică: la mine sau nu, în alt oraș sau în lună, toate acestea mi se păreau acum neînsemnate.


 

II

A doua zi mă vizita Tasia dar fără Silvia, și îmi povesti o istorie incredibilă. "Ai crezut ieri că vorbesc în vînt", începu ea, într-adevăr cu același ton de ieri, care mă enervă din capul locului, amintindu-mi cum mă învinuise pe mine de distrugerea acestei familii, că adică eu ași fi fost cel care a fugit, și nu Matilda. "Bineînțeles că vorbești în vînt, cînd știi bine cum s-au petrecut lucrurile și oricum nu înțeleg ce rost mai are acum să desgropăm morții." "Cum adică, nu te interesează ce se petrece cu fetița ta, o consideri moartă?" "Nu-mi place să mă răstălmăcești, zisei, vorbești în vînt, vorbești aiurea... Ce e cu fetita, treci la subiect!"
Dar ea nu consideră că aveam dreptul să n-o ascult. "Tu ești vinovat", zise. Mă hotărîi să nu-i mai răspund, adică s-o aprob. "Bine, zisei relaxîndu-mă în fotoliu, sînt, și pe urmă?" "Nu trebuia s-o lași să divorțeze, trebuia să te opui!" "Da, așa ar fi trebuit..." "Era un copil la mijloc, nu te-ai gîndit ce-o să se întîmple cu Silvia dacă voi vă despărțiți? Alergați, dracului, toți, după fericire și călcați în picioare sufletele copiilor, care n-au nici o vină că voi nu vă înțelegeți. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi pînă te căsătorești și faci copii. Pe urmă ești sau nu fericit, așa mori, fiindcă ce e mai de preț pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta ți-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, și după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparți, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne. Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai știut asta dinainte?!" "Am știut, mormăii, dar n-a știut-o și Grivei." "Care Grivei? Îți vine să rîzi." "Nu rîd deloc, am învățat încă din școala primară că un adevăr considerat evident pentru toată lumea nu e evident și pentru cineva din altă planetă. Noi zicem de un cîine care latră că nu te mușcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o știu chiar toți cîinii." "Vrei să spui că e vinovată Matilda că e din altă planetă! Tu nu ești vinovat!", reflectă ea cu o bucurie sarcastică și anticipată, ghicindu-mi răspunsul. "Ba da, zisei, sînt vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei." "Atunci de ce dracului v-ați mai luat?" "Ce să-ți spun, Tasia, murmurai cu blîndețe, să-ți spun ceva simplu ca să terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forța nu poți să ții să trăiască între patru ziduri doi oameni care, vorba țăranilor, unul trage hăis și altul trage cea. E frumos să crezi că o căsătorie vine de la Dumnezeu și că și jugul vine tot de la el și trebuie să-l înduri, dar cum ți-am spus, măcar în acest punct cei doi ar trebui să gîndească la fel, nu unul să dea bir cu fugiții și celălalt să încerce să-l oprească, umilindu-se zadarnic..." "Daaa, făcu Tasia, cum să vă umiliți voi, bărbații... Vă cade coroana." "Da, zisei, și coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nici o femeie n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriți, cum spunea mama. Și totuși eu am lăsat să-mi pice coroana, tocmai pentru că m-am gîndit la soarta Silviei. N-a folosit la nimic..." "Ei, dacă e așa și zici că nu ții la această coroană, du-te la Matilda, vorbește cu ea, îndeamn-o să divorțeze și întorceți-vă acasă."
Mă ridicai alene din fotoliu, liniștit ca un lac încremenit, și ieșii să-i cer domnului Cucu o sticlă de vin, dacă mai avea. "Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încîntat că nu-i purtam pică pentru stupidele lui farse. Și două dacă doriți. Mai avem, ne-au rămas..." "Ce s-a întîmplat, Tasia, povestește, zisei apoi în odaie, turnînd în pahare. La mulți ani! E o părere a ta, sau vorbești ca o ambasadoare a Matildei?" "Nu e vorba de nici o ambasadoare, e vorba de Silvia", zise Tasia fără să se atingă de pahar. "Ce e cu Silvia?" "Le mănîncă sufletul, și ei și lui Mircea." "Adică!" "Adică! adică! Nu pricepi? Că nu vorbesc turcește. Nu se mai pot înțelege cu ea, stă tot timpul strîmb, Matilda îi spune să se culce, ea nu se culcă, îi spune să-și facă lecțiile, nu și le face, e chemată la masă, la masă sparge, cică din greșeală, ba un pahar, ba o farfurie, ba o ceașcă de ceai, iar Matildei îi e frică s-o mai pedepsească, e și mai rea după ce o pedepsește. I se face ordine în odaie, peste o oră umple odaia cu hîrtii rupte, pătează totul cu cerneală, mese, cearceafuri, pînă și pereții... Rupe creioanele, strică stilourile (un stilou ține la ea o singură zi!)... "Dar ce e cu ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic?", zisei nedumerit. "Nu e agitată deloc, au chemat și un pediatru care a examinat-o și le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea face lucrurile astea Dumnezeu știe de ce, fiindcă ea nu știe. Matilda plînge, o ia în brațe, doarme cu ea, o întreabă. Pur și simplu nu răspunde, nu știe ce face." "Fleacuri, zisei, copiii trec prin crize de-aatea, unii fac mai rău, se trîntesc pe jos, țipă și dau din picioare, se urcă pe casă și în general fac exact ceea ce li se spune să nu facă. Cineva mi-a povestit că și-a prins copilul cerșind, cu toate că părinții îi cumpărau tot ce dorea. Înțeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut că un copil e un instrument al voinței ei și e scandalizată că Silvia are de pe acum o voință a ei proprie. Chiar mă bucur! E un copil cu personalitate puternică." "Să stai și tu cu personalitatea asta puternică, să te vedem! zise Tasia crezînd că o să mă sperii. E ușor să zici în teorie vorbe goale... Sau poate că te vrea pe tine, reflectă ea ca și cînd ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!" "Am înțeles, zisei, a venit să mi-o lase." "Să nu crezi, mă preveni Tasia, că Silvia te iubește. Dacă vrei să știi, habar
n-are de tine. A îndemnat-o maică-sa să-ți dea telefon! Crezi că a vrut? «Nu vrei la tata!», i-a spus. Nu, s-a strîmbat, a dat din umeri. La început a crezut că tu o pui la cale, dar în ultima vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de două ori." "N-am mașină la scară, zisei, și nici indemnizație specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru drumuri pe lună, asta se simte, știi și tu bine!" "Va să zică nu vrei", reveni ea la atac. "Ce să vreau? zisei. Crezi că aici e vorba de voință? Nu-i mai merge Matildei cu ștabul ei și acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubești, urăști, iar iubești, iar urăști! Mersi! Nu sînt genul! Și nici nu sînt bătrîn să mă resemnez!" "Cauți fericirea!", mă ironiză Tasia, ca și cînd căutatul ăsta ar fi fost ceva de rîs. "Da, zisei, de ce nu?" "Vezi să n-o găsești!" "Oricum, n-o să fiu ultimul care o face, și nici primul care a eșuat. Altfel, vorba ta, de ce dracu mai trăim." "Fă-o pentru fetiță, dacă pretinzi că ai suferit pentru ea și o iubești." "Ași face-o, Tasia, dacă nu mi-ași da seama că un nou eșec ar distruge nu numai o familie, fapt care s-a și întîmplat și sînt puține speranțe că s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge și pe noi, pe fiecare în parte, iar Silvia ar rămîne chiar orfană! Așa, chiar despărțiți, știe că are o mamă, un tată... acolo. Tu nu știi ce s-a petrecut la noi în casă înainte ca eu să mă internez, și ce vizită mi-a făcut ea la spital cînd nu se știa dacă am sau nu cancer." "Da, văd că ți-e foarte milă de tine, de cîte ai pătimit! Află că Matilda a vorbii înainte cu doctorul și dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar fi spus. Nu spun bolnavului, dar familiei sînt chiar datori să-i spună. «N-are nimic grav, doamnă», așa i-a spus." "Da, ridicai glasul, dar eu nu știam și presupuneam și eu că doctorul nu mi-ar fi spus, iar Matilda știa că eu trăiesc cu temerea asta în mine. A venit să-mi ceară cheile, ca și cînd ași fi fost un om despre care știi că n-o să iasă din spital decît cu picioarele înainte, și nu mai are nevoie de ele. Chiar așa mi-a și spus: «tu nu mai ai nevoie de chei pe acest pămînt». "Știa că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicînd ca și mine vocea, a vrut și ea să se răzbune pe tine pentru că n-ai iubit-o și ai silit-o să se despartă." "Vezi, coborîi eu tonul, cît e de complicat?! Ar trebui să ne iubim iar foarte tare ca să putem crede că toate astea n-au importanță. Dar... Hm! Doi inși, tot așa, se despărțeau și bărbatul se duce la rivalul său și-i spune să-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?" Dar Tasia n-avea chef de istoriile altora. "Să-ți spun răspunsul, care a fost scurt și retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Așa a zis! Ei! reluai filozofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!" "Ei na! pufni Tasia. De ce să nu putem? Sînt sigură că tipul tău n-a dus-o el prea bine furînd nevasta altuia, cînd ăla o iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărțit-o pe Matilda de Petrică, a plătit și Mircea, cît e el de ștab, și tu o să mai plătești o dată dacă nu-i întinzi Matildei mîna, s-o ajuți să-și repare greșeala. Să știi de la mine, să dea Dumnezeu să nu fie așa, că nu-ți doresc răul, sîntem rude oricum ar fi, și m-ași simți nu știu cum să... dar tare mă tem că... Mi-ar fi lesne să spun «treaba voastră!», dar uite că nu pot nici eu să-mi comand sentimentelor!" "Dar eu să pot, nu? Tasia!" "Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentențiozitate fără emfază și fără vreo prostie bigotă în credința ei fermă. În cazul tău, ți-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, dacă n-ați fi avut un copil." "Bine, am înțeles ce vrei să spui, o să mă gîndesc, zisei, gîndind că n-am la ce să mă gîndesc. Acuma spune-mi ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul său? Ce, nu se mai înțeleg?" "Nu!" "Adică?" "Adică-adică! Asta e! Trăiesc rău!"
Mă interesa în ce sens, dar nu mai insistai. Probabil că nici Tasia nu știa prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (și tonul cu care o spusese mă ajuta să înțeleg), însemna rău pe toate planurile și desigur iremediabil, fiindcă traiul amestecat e suportabil și n-are parte de el toată lumea. Soneria zbîrnîi. Și în clipele următoare ușa se deschise și intră Suzy. Tasia se ridică și ieși afară fără să dea bună ziua.


 

III

"Mi-a fost dor de tine și nu ți-am mai dat telefon, zise Suzy și mă îmbrățișă și nu se deslipi, continuînd să-mi murmure la ureche: cum ai dormit fără mine? Te-ai și redresat! Vezi?... vezi?... m-ai primit foarte rece... da, știam eu... primești femei în lipsa mea... cine era?... o rudă de-a ei... eram sigură, am înțeles după felul cum a intrat ea ieri că vrea ceva de la tine... A intrat ca la ea acasă și tu ai acceptat să mă dea pe mine afară... ce e, dragă, nu-i merge bine?" zise cu o voce schimbată, cam brutală și fără urmă de tandrețe, părăsindu-mă și deschizînd fereastra, unde uită că îmi pusese atîtea întrebări și rostise atîtea neadevăruri: se învioră trecînd la altă stare, fiindcă nu mă ascultă cînd încercai să-i răspund, "hai să nu mai vorbim despre asta, zise, deși ah! nu-mi vine să cred că... Nu! mă enervez, vroiam să te întreb aseară, dar o să aflu și singură... Mai bine îmbracă-te și hai să ne plimbăm și noi doi puțin!".
Ieșirăm în pădure, dar trecu mult pînă ce alungă din gînd ideea aceea a ei despre care zisese că o tapa sur le système. Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce putea fi vorba, ba chiar eram hotărît s-o împiedic s-o formuleze. Cum ar trebui să fie soția de care te-ai despărțit ca să placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în mod falal și asta ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e frumoasă stîrnește gelozia, iar dacă e urîtă disprețul: cum ai putut să trăiești cu ea? Ca și cînd logodnicul ei o fi fost vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el? "Da, văd eu, zise rupînd tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient să-ți apară în față ca să te turbure în halul ăsta..."
Nu eram turburat în nici un hal, dar nu încercai s-o conving, fiindcă afirmațiile ei nu cereau niciodată desmințiri. E drept că nici ea nu credea în ele, încît o lăsai să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reușit lucru dintre noi. "A venit să ducă tratative? Vorbește, dragă, sau ți-e frică să spui? Aoleo, Victoraș! Am știut eu!..." În clipa aceea alunecă și căzu în zăpadă. O apucai de braț s-o ajut. "Te rog să nu mă atingi! zise. Du-te și ridic-o pe ea, că o fi avînd nevoie de tine. Cum se poate, dragă, aproape că strigă, ridicîndu-se cu o furie controlată, ascultîndu-se parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putință să te domine și acum, după atîția ani de cînd v-ați despărțit? Are un tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu altul, să-ți ia copilul și tu să stai pe margine, să te învîrtești în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am ascultat la ușă și am auzit cum îți vorbea! Sînt sigură că în alte vieți această Matilda a fost bărbat și a avut un harem. Nu e așa că ți-a spus mereu cînd trăiați împreună că îi regretă pe cei doi cu care a fost măritată înainte?" Aici se opri și rîse triumfător. N-avea nevoie de răspunsul meu. Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriașa elipsă de brazi care înconjura de pe înălțimi orașul nostru. Mă așezai jos pe un copac doborît. Soarele strălucea pe cer, îndepărtat de pe traiectul lui de vară. Încălzea totuși zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din cînd în cînd, ca și cînd ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu zgomot de puf. Feeria îmi ascuți o senzație vie de irealitate, de fericire și suferință amestecate și care repede deveni neliniște. O căutai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu fața în sus și deodată simțind că o caut se răsuci și strigă la mine: "De ce mă lași să spun atîtea prostii?" Începui să rîd. "Pentru că sînt adevărate! Ai intuit exact!" "Chiar?", sări ea în genunchi. "Nu chiar, doar unele dintre ele. Cele despre mine bineînțeles că sînt ca întotdeauna alăturea cu drumul, femeile sînt încîntate să creadă că ne cunosc toate reacțiile. Da, așa este, trăiește rău cu bărbatu-său, se pare din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe durata vacanței, în speranța, probabil că fetița tocmai asta dorește, și se va potoli." "Și cotoroanța aia ce căuta la tine?" "Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atît de inteligentă să ghicească semnificația pornirii inconștiente spre rău a Silviei, dar am înțeles eu că, în egoismul ei sublim, fetița vrea ca mama și tata să trăiască împreună. Pînă acum a fost prea mică să dea urmare acestui instinct, dar pe urmă o fi descoperit că poate, dacă nu să ne împace, cel puțin să ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, și pe mine. Această Tasia spune că Silvia nu mă iubește, și cred că are dreptate, sînt aproape sigur că dacă o opresc o să am niște surprize..." "Și soluția?", zise Suzy. "Soluția? Soluția e suferința și eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să și-o asume pe-a ei...'' "Așa deci, consideri că împăcarea nu e posibilă!", zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă și stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, gîndii nevroind să accept prima impresie). "Tot atît de imposibilă, zisei, ca și vindecarea traumei pe care a suferit-o fetița. Cum poate ea să uite că a fost smulsă de lîngă tatăl ei și a văzut-o pe maică-sa cum în fiecare seară o lăsa singură și se ducea să se culce în altă cameră cu un străin? Împăcarea ar fi o nouă traumă, un fel de murdărie în care s-ar complăcea de astă dată tatăl ei." "Ai dreptate, zise Suzy, dacă instalezi copilul pe un soclu al inocenței. Dar pot fi ei, copiii, atît de inocenți de la natură și atît de implicați în viața părinților?"' "Da, părinții sînt cele două zeități protectoare, și le pot determina destinul mai mult decît conjurația astrelor cînd se nasc." "Da, dar uneori vinovăția părinților potențează puternice personalități, care altfel ar fi rămas șterse. Fetița ta nu pare un copil slab..." "Nu pare! Dar cine poate să știe? Compensația unei personalități de mică anvergură e fericirea la care are dreptul pe acest pămînt. Ceilalți se pot lipsi de ea. Părinți vinovați aduc pe lume ființe pe care le aruncă în... Nu, nici nu vreau să mă gîndesc, o să fac tot ce-o să pot ca Silvia să uite, să înțeleagă măcar pe unul din noi doi, cu desnădejdea că n-o s-o pot împiedica totuși să intre în viață cu gîndul crud că înțelegerea între două ființe umane e o iluzie. Poate are noroc, și altcineva decît părinții o s-o facă să... O mare iubire... Un puternic devotament..." "Sigur, zise Suzy. De ce să fii atît de pesimist! Ține-o pe fetiță la tine și ai să vezi că n-o să-ți facă nici o surpriză rea."
Îmi făcu însă chiar de la început, dar n-o descoperii decît a doua zi dimineața, cînd vrui să-mi întorc ceasul: avea arcul rupt, remontorul mergea în gol. Dacă Tasia nu m-ar fi prevenit ași fi putut crede că s-a stricat de la sine. Mă gîndii mult cum să procedez, să aflu dacă o făcuse din greșeală, din răutate, adică cu intenție, sau din obiceiul pe care îl căpătase. Putea să nege.
Dormea încă și o contemplai îndelung, turburat de trăsăturile chipului ei, care cu anii se accentuaseră și semănau chiar prea mult cu ale mele, amenințînd să capete o insesizabilă boare, nu chiar de urîțenie, ci de ceva tern, fiindcă era mereu frumoasă, însă nu mai avea parcă pe chip toată acea dulce lumină de odinioară, cînd ne plimbam noi doi singuri prin oraș și îmi adormea în brațe. Mă dusei la bucătărie, pregătii un ceai cu brînză albă și unt, dădui la o parte de pe planșetă hîrtii și cărți și o trezii. "Sus, domnișoară, tata are treabă, se duce la birou, treci la masă." Se duse la baie, își făcu toaleta și se întoarse. Bineînțeles eram supărat că nu găseam nici un truc s-o determin să-mi mărturisească și mai ales să regrete și să promită că n-o să-mi facă și mie ceea ce îi făcea maică-sii; nu-i arătai nici o tandrețe.
"Fă-te că nu observi, îmi spuse Suzy la birou. Arată-te doar supărat." "Ce să arăt, chiar sînt, se confirmă că nu ține la mine." "Las-o în pace, nu-i acorda atenție. Prefă-te că nu observi nimic. Și eu îi făceam mamei tot felul de figuri fiindcă îmi plăcea s-o văd cum își iese din pepeni. Asta nu însemna că nu țineam la ea. În schimb nu-i făceam nimic tatei fiindcă nu mă băga în seamă."
Dar eu nu putui. Cînd mă întorsei acasă găsii alba mea planșetă pătată cu cerneală, dar nu așa, o pată neglijabilă, ci toată planșeta era murdărită. Ceasul îl puteam da la reparat, dar cerneala din lemn nu se mai putea scoate. "Ai făcut-o cu intenție, îi spusei. Dacă nu-ți place să stai la mine, atunci de ce ai mai venit?" Intră tot atunci doamna Cucu și îmi spuse că fetița a stricat arzătorul de la sobă. Mă răsucii și văzui consternat cioburi de șamotă împrăștiate pe covor. Doamna Cucu îmi dăduse o mică sobă care mergea cu gaze (să suplinesc caloriferele cînd erau reci), flăcările se urcau printr-un soi de fluiere cu găuri mari, așezate deasupra arzătorului. Încălzeau soba, dar și aerul, fiindcă instalația era făcută nu înăuntru, ci pe dinafară, ca un soi de șemineu. "Necazul e că astfel de flutes nu se găsesc nicăieri, zise doamna Cucu mîngîind-o rece pe Silvia. Puteai să te joci cu ele fără să le spargi. De planșetă să nu vă faceți sînge rău, mi se adresă, se poate găsi alta, sau pur și simplu să vă cumpărați un birou mai mare. Sau să vă cumpărați o față de masă și s-o puneți pe deasupra, dacă țineți cu tot dinadinsul la planșeta asta, dacă n-aveți pentru moment destui bani pentru un birou mai spațios... Hai, iart-o acuma, ca văd că îi pare rău, continuă ea să mă piseze, deși nu se vedea deloc că Silviei i-ar fi părut rău. Așa sînt copiii, e preferabil să strice decît să fie molateci, nepoțelul nostru stă ca un bleg ceasuri întregi acolo unde îl pui, și ce bucuroși ar fi părinții să-l vadă că sparge și el o farfurie sau un pahar... Și acuma, la trei ani, face caca pe el, dar cu timpul revin toți la normal... fiica mea e de vină. Îi trece totul prin sită, carne, zarzavaturi, chiar și cartofii, să nu se ostenească, săracul, să mestece și să digere și el ca toată lumea."
De astă dată pisălogeala ei îmi făcea bine, îmi alunga supărarea și decepția și mai ales mă împiedica să iau lucrurile în grav. Tasia îmi adusese un curcan și servitoarea doamnei Cucu ne servi o supă cu tăieței și friptură cu piure de cartofi. Apoi o îmbrăcai pe Silvia și o scosei ca altădată la plimbare. Ca și pe-atunci, nu merse mult și îmi spuse că o dor picioarele. O luai în brațe și toată mîhnirea mi se topi cînd îi simții brațul încolăcit pe după gîtul meu. "Bineînțeles că mă iubește, gîndii, acum nu mai e mică s-o doară atît de repede picioarele. A vrut s-o iau în brațe ca pe vremuri, deși copiii nu au amintiri."
Pînă se termină vacanța Silvia nu-mi mai făcu nici o stricăciune, semn că fusese sensibilă la mîhnirea mea sau că mă găsea în sinea ei oarecum mai puțin vinovat decît maică-sa. Era liniștită, stătea alături lîngă mine la birou și capacitatea ei de a răbda era uimitoare. În timp ce eu lucram ea colora desene și mă făcu și pe mine în diverse variante, aplecat asupra hîrtiei, uitîndu-mă pe fereastră sau stînd întins pe pat cu mîinile sub ceafă. "Am auzit că o necăjești pe mama'', îi spusei într-o zi, în treacăt, văzîndu-mi de manuscris. Nu-mi răspunse. "Să iau tăcerea ta drept o confirmare? continuai monologînd. Ce plăcere îți face s-o chinuiești? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit că nu, și nici nu te pedepsește pentru cîte îi faci. Trebuie să te gîndești că nu poți avea altă mamă, și nici alt tată, ăștia sînt, gata, nu-i alegem de la tîrg, și nici noi nu te-am luat pe tine de la magazin... nici noi nu putem avea altă fiică..." "Ci tu dacă te însori, ci o să ai altă fiică!", îmi răspunse pe neașteptate. "Cine ți-a spus prostia asta? Mama?!" "Ci nu e o prostie!", zise foarte fermă, în timp ce își înmuia preocupată pensula în culori. "În general, nu e o prostie, se întîmplă, dar în cazul de față este, tata nu se mai însoară." "Ci te întorci acasă, ci la noi?"
Rămăsei tăcut. Conversația cu un copil nu e lipsită de riscuri. "Da, zisei pe gînduri, preocupat și eu de manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întîmplă și chestii de-astea! Dar se întîmplă și să nu se poată!" "Ta-taaa, ci ceasul ți l-am stricat, ci ca să văd cum te superi pe mine. Ci de cînd te știu, nu te-am văzut niciodată ci supărat..." "Ar fi trebuit să-ți dau vreo două ci la fund, o imitai. Puțin a lipsit!" "Ci de ce nu mi-ai dat?" "Mai fă tu o dată și ai să vezi! Dacă vrei să știi m-am supărat foarte tare." "Ci nu s-a văzut!" "Da?! Ia vino tu încoace, vino-vino..." Nu prea veni, se uita la mine cu un mic surîs viclean și în privire cu un fel de zeflemea, vrînd parcă să-mi sugereze că știe că n-o să-i fac nimic, deși... "Cine, îi spusei lăsînd-o să se aplece peste planșetă și să se zgîiască în hîrtii, uitînd sau prefăcîndu-se că nu ia în seamă de ce o chemasem, ar trebui să cred că îți merge mintea, dar mă întreb dacă maică-ta n-a greșit că nu ți-a croit la timp și cîteva la spate cu o curelușă..." "Păi, mi-a croit!", zise cu simplitate. "Da?! Vrei să spui că ești soi rău?" "Ci ce e soi?" "Cel care nu învață nimic și face numai rele, chiar dacă îl pedepsești. N-are rușine!'' "Ci nu înțeleg!" "Să zicem că mi-ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mă supăr, știind că n-o să pățești nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, care dacă ar persista ar fi un semn că n-o să le fie prea agreabil celor care or să te iubească mai tîrziu, cînd o să te faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai murdărit și mi-ai spart țevile de la arzător, ce mai e?"... "Ci ta-taaa, cîntă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac." "Mai încearcă, mormăii, și-ai să vezi!"'
Se așteptase, cînd o chemasem, că am s-o iau în brațe și am s-o mîngîi. Văzînd că n-o fac, se uită la mine pe sub cot cu o privire în care se vedea că știe că inocența e o irezistibilă seducție. Îi arsei una la fund destul de tare. "Au, ta-taaa!", mă imploră deodată uluită de durere și surpriză și se redresă și lacrimile începură să-i curgă în șiroaie pe obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepție mare. Foarte bine gîndii, și eu am fost decepționat, dar n-am avut cui să strig, cum ai tu acuma, și nici să vărs lacrimi, în așteptarea unei mîngîieri. "Cum ai putut să te porți atît de urît cu tata? o întrebai cu o blîndețe împrăștiată. Tu nu știi cît țin eu la tine? Poți să-mi răspunzi?" "Ci știu!" "Și atunci?" N-o întrebam ca să-mi răspundă, știam că nu poate, la urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem pe mama? Și nu la vîrsta ei, ci adolescent fiind, cînd simțul moral, rușinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi trebuit să fie prezente. "Te-ai plictisit? o întrebai absent. Îmbracă-te, azi mergem la cinema."


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>