Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A ZECEA

IV

Totuși nu înțelegeam, sau mai bine zis continuai să mi se pară nelalocul lui demersul Tasiei. Și mai ales pornirea, chiar furia ei împotriva mea. De unde și pînă unde această reactualizare, această punere pe tapet foarte brutală a vinovăției mele față de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n-am oprit-o! Ca și cînd nu asta ași fi făcut atîta vreme, ași putea chiar zice încă din primele zile după ce ne căsătoriserăm și apoi aproape pînă la extrema limită a răbdării după ce ieșisem iarăși afară. Îmi aminteam foarte bine că o făcusem părtașă a tuturor etapelor pe care le trăisem pînă ce Matilda divorțase. Nu-mi aminteam însă să fi auzit-o pe Tasia că ar fi încercat vreodată s-o domolească pe cumnata ei. Era fatal: în ultimă instanță rudele se apără între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă sfătuiseră atunci, cînd cu botezul Silviei, s-o las pe "smintita aia"?
Adică ce, era acum furioasă Tasia că Matilda trăia rău cu Mircea al ei? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? Și ce, așa era el, era firesc... Matilda nu se mai considera și ea "firească"? Și eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la deratizare, și ce era cu asta? Era, ca să zic așa,
o probă supremă de fireștenie, ce spun, ultra! Fără ostrețe! Și acum scoteau copilul în față.
Spre sfîrșitul vacanței primii un telefon de la Matilda, "Sînt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia." "Plecați?", o întrebai ca să zic ceva (firește că plecau!). Urmă însă o tăcere, înainte să-mi răspundă: "Da, plecăm!" Mă reținu la o cafea. "Nu plecăm", zise cînd ne regăsirăm iarăși față în față, ca odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens. Acum mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai mare (cînd revedem locurile unde am trăit găsim totdeauna spațiul micșorat, probabil din pricină că în amintire dimensiunile cresc). Nu înțelesei bine, spusese "nu plecăm" cu un glas ciudat. "Da, dragă, preciză, nu mai plecăm deloc." "Cum adică?" "Nu ți-a spus Tasia?" "Tasia mi-a spus niște baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?" "Bineînțeles că nu, dar nu poți împiedica pe cineva să vorbească", zise ea cu o vioiciune și o veselie tristă, așa cum par unii oameni care vor să afecteze că nu li s-a întîmplat nimic ieșit din comun, deși li s-a întîmplat ceva foarte grav. Rămăsei tăcut. O fi picat Mircea și acum se întorc în orașul nostru? La acest gînd simții o simpatie bizară pentru el și chiar și pentru Matilda. "Tasia mi-a spus că trăiți rău, e adevărat?" "Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, fiindcă ne-am despărțit. Da, dragă, preciză ea iarăși, am divorțat..." "De ce!?" "Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e situația." "Tasia mi-a spus și acum înțeleg că trebuie să fie din pricina Silviei." "Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat că Silvia, reluă cu alt glas, e încăpățînată și stricătoare, dar care copil n-are un cusur? O s-o desvățăm, te rog să mă ajuți. Cu tine cum s-a purtat?" "La început rău (și îi povestii), dar pe urmă a fost foarte cuminte, foarte dulce. Nu-mi place că e cam șmecheră, altfel credeam eu că o să evolueze." "Are destul timp să ajungă și cum ai dori tu. E un copil educabil." "Deci nu din pricina ei trăiați rău." "Nici vorbă!... Silvia, se adresă fetiței care se apropiase și vroia să stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata și citește sau desenează ceva acolo." "Deci voi ați venit de tot acasă, ți-ai adus și lucrurile..." "Da, mi-au fost expediate...într-o singură zi, odată cu certificatul de divorț... Am plecat din Londra la ora zece cu avionul și cînd am ajuns acasă un tip mi-a spus din poartă: «Nu mai locuiți aici, întoarceți-vă la casa dumneavoastră din Ardeal». Înseamnă că el dăduse ordin încă din timpul nopții, imediat ce drama se consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient și fără explicații zadarnice. Fiindcă trebuie să știi că nu mi-a spus nimic. Doar atît, dimineața: «Trebuie să te întorci în țară! O să ți se aducă biletul de avion.» Avea aerul să-mi spună, cum se mai întîmplase și în alte ocazii, că nu el a hotărît, a primit un ordin. Cît sînt ei de mari, din cînd în cînd primesc astfel de ordine, care trebuiesc executate fără codeală... Știu că îți plăcea să bei ceva cînd stăteam de vorbă. Bei un pahar?" "Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub imperiul surprizei, Formidabil! Și de mult trăiați rău?" "Hm! Destul de demult!", zise ea cu un glas care nu mai afecta nimic, liniștit și detașat, așa cum vorbisem despre lucruri care nu ne privesc direct.
Se ridică și se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roșu și două pahare. "Și fetița asta, zisei, a știut și a fost în stare atîtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit. I-ai interzis tu?" "Nu, dar a învățat să nu se bage. Adică nu știu dacă «a învățat», fapt e că n-o interesează... Atît ar mai fi lipsit, să sufere și ea de ce-am suferit noi! Sînt lucruri care nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferința sau moartea..." "Așa vezi tu lucrurile?" "Da, așa le văd!" "Ar însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?" "Nu cine știe ce." "Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc acasă, dar nu eram prea atent..." "Da, conveni Matilda, din cînd în cînd pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor că nu așteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu înțeleg mare lucru. E și firesc să fie așa." "Da, zisei, și e și firesc ca și noi, cei vinovați, să ne găsim astfel de scuze." "Pot să te asigur, zise atunci Matilda foarte sigură pe ea, că eu ași fi ultima mamă din lume care ar căuta o astfel de scuză, după cum nu sînt nici prima și nici ultima care a făcut ce-am făcut." "Sîntem foarte vicleni în astfel de considerații, continuai fără să am sentimentul că eu m-ași crede mai puțin vinovat decît ca. Avem o singură șansă, ca Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept tristă. Iar dacă nu, repetai eu această gîndire a mea, am mai avea o șansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va ierta!" "Exagerezi, zise Matilda. Copilul ne iubește." "Da, fiindcă n-are încotro!... Să nu fii sigură de această iubire cînd o să înceapă să se desprindă de noi și să ne judece." "O să aibă nevoie de noi și la treizeci de ani! exclamă Matilda cu un rîs care sfida cu o inconștiență răvășită orice amenințare pe care încercam să i-o sugerez. Tu ești filozof, ai o gîndire speculativă, care operează cu concepte ideale și abstracte! Eu sînt o mamă concretă, de care Silvia o să aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită sau nefericită. Viața e grea și nesigură, nimeni nu-și mai poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care și el le face. Dacă îmi permiți să fiu și eu filozoafă: cînd timpurile sînt așa cum sînt, conflictele eterne se atenuează, oamenii încheie între ei un armistițiu, devin mai toleranți." Da, gîndii, în felul acesta ți-ai permis tu să-mi faci mie cel mai mare rău, crezînd că e un rău atenuat... "Vrei să spui, zisei, că oamenii cad de acord să trăiască într-un fel de promiscuitate?!" "Da, confirmă ea, nimeni nu mai e atît de independent ca altădată, adică iluzia asta se destramă printre cele dinții... Mă uitam la Mircea... Oamenii își închipuiesc că un astfel de șef duce o viață grandioasă, are mașină la scară, vilă somptuoasă, nu stă la coadă la carne, face ce vrea... Da, e adevărat, nu trăiește în lipsuri, dar nu face ce vrea, e mai puțin liber decît unul care, după ce iese de la muncă și după ce stă la coadă, ia un chil de vin și se distrează în voie cu câțiva prieteni, pe urmă se culcă și doarme zdravăn. Nu-l smulge nimeni dintre prieteni cînd îi e lumea mai dragă (primește un telefon!) si nici din pat cînd e somnul mai dulce." "Săracul! exclamai, trebuie să fie tare chinuit!" "Nu e chinuit, zise Matilda mohorîtă, simțul datoriei împlinite îl răsplătește din plin, dar cîți or fi în stare să se înhame ca el și să nu-și dea în petic?" "Așa este, zisei cu ironie, fiecare cu soarta lui. Am însă îndoieli în ceea ce privește îndeplinirea datoriei. Ei s-a pregătit pentru asta și își exercită profesiunea cu toate riscurile inerente... Hm! exclamai indignat, între altele datoria lui constă să-i împiedice pe alții să facă la fel, adică să-și exercite profesiunea pentru care s-au pregătit... El da, alții nu!" "Nu depinde de el", zise și Matilda posomorîtă. "Și mă rog, de cine depinde?" Nu-mi răspunse. Dar îmi plăcea că îl apăra. Însemna că despărțirea lor nu fusese urîtă. Mă întinsei în fotoliu cu vagă ironie adresată mie însumi că, iată, așa contabil cum eram eu (și nu universitar), tot eram mai liber și mai fericit decît bietul Mircea. "Și mă rog, zisei, ce s-a întîmplat la Londra, dacă nu sînt indiscret?" "Nu, nu e nici o indiscreție, pot să-ți spun, zise Matilda cu simplitate. Acolo eu am fost de vină... Pînă acolo, hm! Mi-e greu să-ți povestesc... Așa și așa! Mă punea să mă îmbrac urît la recepțiile oficiale... Nu înțelegeam de ce mă scotea din sărite cu muțenia lui, nu vroia să-mi explice. «Bine, dragă, atunci nu mai merg,» strigam, «nu, că trebuie să mergi», ridica și el glasul, nu era după mine... Nici măcar să mă pieptăn după gustul meu nu mă lăsa, mai rău, acasă începea să urle... «Ce e cu tine, îl întrebam, ai înnebunit? Ce-am mai făcut?» Își lăsa capul în jos și tăcea zile în șir. A trebuit să treacă multă vreme pînă să înțeleg: îmi atrăgeam, cică, prea multe simpatii cu felul meu de a fi, cu toate că nu făceam nimic deosebit, îmi dădeam și eu seama că o recepție cu protocol înalt nu e o petrecere ca acasă, unde nu te vede nimeni. M-am hotărît atunci să-mi reprim voioșia mea din fire și să plec imediat dintr-un grup prea numeros care se făcea în jurul meu. Tot nu era mulțumit... «Faci tot timpul numai gafe», îmi spunea și arăta atît de turburat încît am căzut la bănuieli. «Uite ce e, i-am spus, eu la astfel de ceremonii nu mai merg. Spui că sînt bolnavă, sau că Silvia e bolnavă și cu asta să încheiem. M-am săturat de misterele astea cu care mă umilești, n-are nici un rost...» Între timp m-am interesat și eu de ce putea fi, dar mi s-a răspuns printr-o tăcere jenată. M-am înfuriat, adică cum, faptul de a fi așa cum ești..."
Matilda se opri și începu să-și dreagă rochia pe genunchi, care n-avea nimic, și să respire greu, ca sub imperiul unei mari furii. Degetele îi tremurau vizibil. Îmi dădeam seama că nu vroia să-mi spună totul. Era clar: cu "firescul" ei pesemne că producea la aceste recepții cine știe ce încălcări nescrise de protocol și că asta nu era o glumă pentru bărbatul ei. Se calmă și începu să-mi spună că încă de la început a trebuit să accepte un lucru... În sfîrșit a înțeles... nu putea să strice acel "colț roșu" din cabinetul lui, unde stătea pe o măsuță specială fotografia fostei soții, care murise de cancer cu mulți ani în urmă. Bun, i-a zis, și dacă aduce și ea fotografia fostului ei soț care a murit, cel de-al doilea... Îi convine să facă din casa lor un fel de mauzoleu? "Dacă l-ai iubit atît de tare, de ce nu?", a zis el. Declarație rece, indirectă, solemnă, că el o iubise pe fosta lui soție foarte tare și de pierderea ei nu se ferea să sugereze că era neconsolat. Pe loc, dar și mai tîrziu, ea s-a simțit emoționată, și atunci el, încetul cu încetul, a început să-i povestească despre Stela. Cum s-au cunoscut ca studenți (deci nu era adevărat că el nu avea studii), cum a intrat apoi în mișcarea ilegală, ca membru în P.C.R., cum a atras-o și pe ea, închisorile lor, suferințele îndurate și apoi 23 August, care i-a prins cu doi copii mari, pe care ea îi născuse înainte de a fi arestați... Multă vreme nu Matilda a fost prezentă în casă, ci amintirea Stelei. În fotografie ea arăta în floarea vîrstei, femeie frumoasă cu privirea dură și gură senzuală, dar el îi arătase un album unde ca avea un spendid păr albit de ani, privirea mai puțin dură și gura cu un surîs încărcat de maliție, dacă nu chiar de dispreț superior. Se pare că după 23 August ea devenise cunoscută pentru duritățile ei, dar de limbaj, altfel era afectuoasă, bună prietenă și înzestrată cu un cinism politic salutar, în acei ani cînd fanatismul începea să devină amenințător. Pe ea însă cei fanatici o incitau nu numai la durități de limbaj, ci și la cruzimi, cînd prindea cîte unul în casa lor "îl făcea terci", oricine ar fi fost. Sufletul ei încercat și afectuos o făcea să nu fie temută, era însă (încă!) invulnerabilă sau mai bine spus ținută puțin deoparte în funcții de anvergură mijlocie, unde putea fi ea însăși fără prejudicii pentru marii lideri... Ei?! Cum s-o înlocuiască Matilda pe această femeie deosebită? Îi devenise și ei dragă și simțea că dacă ar fi trăit și ar fi cunoscut-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, dar asta nu se mai termina!... Idila cu dispăruta începu să se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparații deplasate între ea și Matilda, totuși Matilda simțea că astfel de comparații i se impuneau în forul lui interior, prin tăceri prea lungi cînd ea îl îmbrățișa, prin visări învăluite în tristețe cînd se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, "firescul" ei parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal că ea, Matilda, exista, era vie și cu un mare apetit existențial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decît o simplă fotografie... Și atunci a început să se retragă din ce în ce mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine! Avea dreptate, își iubise foarte tare soția, nu mai avea loc alta în inima lui, bine, dar atunci de ce ținuse să se recăsătorească? Nu există ființă care să țină loc altei ființe fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil... La început, da, cît timp și ea, Matilda, o iubise pe Stela alături de el, fuseseră fericiți. "Dar era oare firească această fericire?'' mă întrebă.
"De ce nu? zisei turnînd în pahare. Nu te costa nimic." Matilda se indignă. "Nu e vorba aci de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă." "A, izbucnii eu în rîs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu știai că a fost însurat și a făcut și doi copii?" "Ei și? Doi oameni care suferă se pot înțelege între ei..." "Da, da, murmurai, doi oameni care... Așa este, ai dreptate... Și?! El ce zicea?" "Ce să zică, tăcea!" "Aha! Și tu ce ziceai?" "Cc ziceam! ce puteam să mai zic!? Și se uită la mine cu o privire albită de furie, ca altădată de fascinație, și mă reprimă, simțind ironia mea ascunsă: Dacă mă asculți ca să-ți bați joc, chiar că n-am să-ți mai spun." "Scuză-mă, îi spusei cu simpatie sinceră, povestești prea încet pentru curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum nimic, am înțeles... Spune-mi numai ce s-a întîmplat la Londra. Ce-ați căutat acolo?"
"El a fost trimis în fruntea unei delegații comerciale și m-a luat și pe mine. Nu s-a întîmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi-am ieșit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, și eram și eu dornică să văd orașul, îți dai seama... Fiindcă îmi interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură... Nu era prudent, cică. Să mergi pentru întîia oară la Londra sau la Paris și să stai închis într-un hotel, asta poate să scoată din sărite pe cel mai răbdător... «Azi putem merge? l-am întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat.» «Azi nu!», mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Stătea foarte posomorît, nu mînca nimic. La prînz n-a coborît, s-a sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a așezat într-un fotoliu și a rămas acolo ca o stană, ore întregi. «Nu înțeleg, i-am spus, de ce azi nu? Ce e azi?» S-a uitat la mine fix și nu mi-a răspuns. Ce-o fi azi? m-am întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, de trebuie să nu iasă din casă și să postească? Și deodată mi-am dat seama: Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, știam anul, asta trebuia să fie! M-am stăpînit să nu-i mai spun nimic, dar spre seară am început să-i vorbesc. «Crezi, i-am zis, că tu ai putea trăi cu mine dacă și eu ți-ași face la fel? Știu ce aniversezi și am pretenția să nu fi uitat că încă de la început am fost alături de tine și ți-am respectat sentimentele. Mai mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atît de drag frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are sensibilitate pentru cineva are și pentru altcineva... Dacă ai iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat să cred la început... Nu există sensibilitate cu sens unic, sau dacă există e suspectă de nesimțire. Ce e asta? De ce taci? De ce măcar nu mi-ai spus!? Nu cumva crezi că nici nu mai merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, după ce atîta vreme ți-am respectat totul și n-am avut parte decît de jigniri? Ce sînt eu aici, manta de vreme rea? Dacă ași fi bănuit că poți fi atît de mic încît să intri în panică fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezența mea la anumite recepții fii sigur că nu mi-ași fi lăsat bărbatul ca să vin după tine. Săraca Stela! a murit la timp, altfel ar fi avut parte de mari surprize cu recepțiile tale. Vrei să faci acum mare paradă de fidelitate dincolo de mormînt, cu toate că lîngă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită. Află că Stela (cel puțin așa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un gardian de treabă, a mîngîiat-o, a uns-o cu alifii, și... aia e! Înțelegi ce vreau să-ți spun!» «Înțeleg că de-aici înainte ai să mănînci paie prăjite», îl aud atunci că îmi zice. «Nu mai spune?! i-am zis și eu, crezi că mi-e fiică de amenințările tale? Ai fi în stare, pedepsiți și voi pe cei mai mici, în timp ce...» "Ai să mănînci paie prăjite", mă întrerupse el sec. «Vezi să nu mănînci tu înaintea mea, ca director la o gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi că nu am informațiile mele. Află că nu stai prea bine, ai șovăit în 52 cînd au fost înlăturați deviatorii. Asta nu se uită. Faptul că ai rămas tot supleant nu-ți spune nimic? E pe-aproape căderea ta și a lui... (și aici Matilda pronunță numele lui I.C.). Ești prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un ștab m-am recăsătorit eu, ci cu un bărbat, și poți să fii sigur că dacă se va întîmpla să nu mai fii ceea ce ești, o să țin mai mult la tine... Ți-o spun numai ca să-ți dai seama că nu e cazul să mă ameninți... Eu paie prăjite n-am mîncat și nici n-o să mănînc, am o meserie... E drept că era s-o pierd și-am avut noroc că erai tu acolo și ai putut să-i împiedici să comită... dar erau alte timpuri!» Asta e!"
Matilda tăcu perfect detașată de ceea ce povestise. Nu eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, parcă nu justificau gestul hotărît al celuilalt de a o retrimite imediat în țară, unde o aștepta un ins care nu-i mai dăduse voie să intre în casă. Fusese mai violentă? Cred că da și nu atît de îndrăzneață în limbaj, deși... "Cînd s-au petrecut toate astea?", o mai întrebai. "Acum două săptămîni!" "Și de-atunci tu stai în oraș?" "Da, de ce te miri?!", se miră ea. "Nu mă mir! mă mirai și eu. Și cum stai cu paiele prăjite?" "Asta a spus-o și el la furie. I-a părut rău, mi-a telefonat... și-a cerut scuze și m-a asigurat că o să primesc vechiul meu post. Cît despre divorț, m-a întrebat dacă sînt de acord... Dacă nu sînt și eu de părere că ne-am înșelat amîndoi și că nu mai are rost să ducem împreună o viață grea... «Așa este», i-am răspuns și i-am cerut și eu să mă ierte pentru ieșirea mea... «Da, bineînțeles», mi-a spus, și că oricînd, dacă o să am vreo problemă, cu sau ai mei, rude sau prieteni, să nu ezit și să-l caut... Sîntem oameni și nu putem trece cu buretele peste anii cînd am trăit clipe de fericire simplă", mai spuse Matilda și nu înțelesei dacă aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau acum de ea, încercînd o nobilă consolare aureolată.
Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic așa, plină de vid, pe care nici eu, nici străina din fața mea nu ne grăbirăm s-o umplem. În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită ființa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinței, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim și prin iubire să fim fericiți. Suferința care urmează n-o considerăm obligatorie și cu atît mai puțin drept consecință a fericirii. Vidul din mine începu să se umple cu un șfîșietor sentiment, amintindu-mi că Suzy mă iubește. Mă ridicai și Matilda mă conduse. "Înțelegi acum, îmi spuse ea la ușă, că poți s-o vezi pe Silvia cînd vrei, la tine sau aici, unde îți convine și oricînd. Și nu lua în seamă ce ți-a spus Tasia, care între noi fie vorba, rîse ea, e cam neroadă. Așa crede ea că trebuie să se întîmple acum între noi, și e convinsă că tot așa gîndesc și eu. Chipurile ne vrea binele, ca și cînd binele ăsta, mai spuse Matilda cu o voioșie amară, ar depinde de voința unuia sau altuia..."


 

V

...Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut să nu se întoarcă, adică faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, față de sentimentul înalt și statornic că nimic și nimeni nu ne mai putea despărți, sentiment care se instalase în ființa mea la începutul acestui nou an. Nu știu dacă eram cel mai iubit dintre pămînteni, dar eram unul dintre ei, simțeam că plutesc...
Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la ușă rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i iau din mînă geamantanul pe care însă nu mi-l dădu și încercai să-i descleștez cu sila degetele de pe mîner învinețite de frig. "Nu, zise, nu!" Atunci ce? Și înțelesei că nu ăsta era primul gest pe care îl aștepta de la mine. O îmbrățișai și abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea obrazul fierbinte și gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul al cărui parfum mă îmbăta. "Nu, nu!", protestă iarăși cînd simți că vreau să mă desprind din strînsoarea brațelor ei și să ridic geamantanul. Îmi arătă ușa cu privirea; era neagră, căscată. "Ce ne așteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi ridicînd geamantanul, m-am obișnuit să-mi duc singură poverile. Se pare că în altă viață am fost regină și oi fi împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce faci tu, iubitul meu?", zise apoi în odaie descălțîndu-și cismele și aruncîndu-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în același loc. Aruncatul însă era același. Se desbrăcă și se vîrî sub pled, lăsînd geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a obișnuit să-și ducă singură poverile, erau o pură idee: îl deschisei și îi vîrîi eu conținutul în dulap. Mă urmărea cu privirea imobilă, cu pledul tras pînă sub bărbie. "Ei, zisei, ce mai este?" "Ninge", murmură. "Da, am văzut..." "Da, dar ninge foarte tare!" "Bine, și ce e cu asta?" "Dacă nu se mai oprește? Mamă, mamă, cîntă ea deodată, o stranie melodie, care venea în vocea ei parcă de la depărtări incomensurabile, cresc nămeții și pierim... Fără țară, fără glie, velerim..."
Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri. "Numai atîta știi? Ce e cu melodia asta?" "E cîntecul luptătorului căzut prizonier, zise; tata îl știe, a fost compus acolo în prizonierat..." "Mai cîntă-l..." "Nu pot, trebuie să-l auzi pe el... A avut un văr care nu s-a mai întors... A venit într-o seară la noi cineva care a scăpat, un învățător. Știi, se cîntă cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forța unui cor, în timp ce textul spune că a trecut un înger peste fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în ajunul Nașterii, și și-au adus aminte de patria pierdută..." "Sau de libertatea pierdută", zisei... "Înțeleg, zise Suzy, îți aduce și ție aminte de ceva." "Da, nu vrei să mai repeți? zisei pe deplin liniștit, deși simțeam cum crește în mine un tumult... Încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ și se aude foarte distinct melodia." Ea repetă și continuă tot textul. În acest timp, prudent, mă așezai la birou și îmi ascunsei fața între brațe. Nu fiindcă m-ași fi temut să fiu văzut plîngînd, ci pentru că presimteam o rupere catastrofică de zăgaz, urmată de o pustiire... Cînd sîntem singuri, cum eram eu în acele nopți de carcere, înecul ființei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i ne încredințăm, dar cînd îl invoci în fața iubitei (și cine se poate înșela asupra disperării de care sîntem cuprinși?), ea poate deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plîngi, dar poate fi cuprinsă și de un nedorit sentiment de bicisnicie: forțe prea puternice ne copleșesc, nu sîntem nimic, statura noastră nu e măreață, ne-am înjosit, noi înșine, pe noi și nu mai avem scăpare. Rareori o femeie evită extremele, deși se zice că ea seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar cînd e bîntuită de furtuni... Suzy reluă refrenul:

Mamă, mamă, cresc nămeții și pierim
Fără țară, fără glie, velerim, velerim...

Sub brațele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitînd deodată totul: trecutul meu, fetița, gîndirea mea impetuoasă de la douăzeci și cinci de ani, care vroia să se afirme, eșecul în căsătorie, minele de plumb, mama mea care mă părăsise încă tînără... și chiar iubita de acum, care rămînea undeva foarte departe și foarte în urmă. Toate acestea își micșorau dimensiunile, se topeau în act astă mare a destinului nostru tragic, care ne înghițise și pesic care crescuseră apoi nămeții... În același timp o mînă fermă și dulce îmi mîngîia ceafa... Mă smulsei de sub hăul închipuirii și sării în picioare. "Vii și tu cu cîntece din astea..." bolborosii. "Victoraș, iartă-mă, m-am speriat de ce e afară... Uite, cad fulgi cît pumnul meu de mari. Mama zice: "stai, Suzy, cum pleci așa singură pe vremea asta? Am zis și eu ca tine: ce poate să fie? Și am ieșit. Cum îmi venea zăpada pînă la șold, mi-am spus și eu: nu le opri, Suzy, că nu e timp de oprit..."
Imita pe cineva ridicînd imperios tonul și eu îl recunoscui: era al meu. "Un taxi cu lanțuri m-a adus pînă aproape și zice «doamnă! mai departe eu nu merg! (și îl imită pe taximetrisl cu o veselie extremă, retezînd cu mîinile orice posibilitate de contrazicere), chiar dacă vă dați jos și nu-mi plătiți cursa!» Înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, că nu e timp de oprit..." O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era bucuroasă și concretul cuvintelor ei anodine nu putea ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare și că nu mai putuse trăi fără mine... "Și de ce, zisei, nu mi-ai spus la birou că ai intenția să le întorci?" "Hi, hi! Fiindcă n-aveam intenția." "E de groază, zisei. Puteai să-mi dai de-acasă un telefon...'' "Un telefon?! se miră, Da, uite, nu m-am gîndit..."
Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea nu săptămîni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieși din veșnica surpriză pe care ți-o face ființa iubită prin însăși existența ei... Am încercat să descriu scena reîntoarcerii ei... Sub alte înfățișări și pretexte decît neliniștea gîndului că puteam pieri sub nămeți, se repeta zilnic... Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce ar face-o? Prin caiet nu înțeleg Război și pace, ci jurnalul lui Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se sfîrșește rău. A mea nu face excepție, ar trebui să se termine aici... Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenței mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală și să dispar lăsînd în urmă imaginea unei vieți de fapt împlinite. Singură această dispariție ar rămîne misterioasă. Ei și? Moartea nu e un mister? Nu văd întrucît degradarea treptată merită truda. Într-o grandioasă peliculă, numită La dolce vita, a lui Fellini, un tip care cînta la orgă Marea fugă a lui Bach (semn că individul avea graniță cu măreția creației) trăia în mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toții sub amenințarea nonumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest om se sinucide la un moment dat după ce își omoară întîi copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar disprețuitor față de alte interpretări. Dar putem fi chiar atît de siguri?... Da, mă ispitește gîndul să-mi închei aici povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în viața mea, totul s-a înlănțuit încă din adolescență, și pînă aici n-a fost rău. Nu eu am fost cel mai lovit din epoca mea, dacă am avut timp să fiu și fericit și să-mi realizez (sau cel puțin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte... Cert este că viața mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, plină, ca să zic așa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare... Nu cînd vroiam eu era gravă și patetică, nu cînd eram eu trist avea ea disponibilități pentru ecleziastice reflecții, nu cînd o doream înțelegea ea că e dorită, nu cînd eram eu obosit era și ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era și pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în același timp și pentru ea o vibrație a spiritului ("Lasă cititul, Victoraș, că nu e timp de citit..." N-o întrebam de ce n-ar fi, mi-ajungea s-o privesc și să-i văd surîsul... "Mai lasă de citit și generațiilor viitoare", adăuga cu ironia și tandrețea ei ucigătoare).

 

VI

Pe la sfirșitul lui ianuarie într-o zi se indignă. "Cum adică, mi se adresă, trece iarna și nu ne ducem și noi doi la Sinaia să schiem puțin?... Da, la Sinaia, aici e plicticos, pînă urci îți iese sufletul, acolo e teleferic, iar la cota 2 000 sînt telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vîrful pîrtiei... o minune, poți să schiezi ore întregi... Pregătește-te, mergem să-ți cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci și să nu te prind că îți cumperi și o ridiculă căciulită cu moț, ai frizura deasă, n-o să răcești, bizuie-te pe mine... Gata, sîmbătă la prînz plecăm..."
Am spus mai înainte că sînt ispitit să-mi închid caietul. Nu! De ce? Îl voi continua pînă la consumarea nenorocirii pe care am întîlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi opri cînd, odată cu condeiul, va cădea, cum spune poetul, și mîna care a scris.
...Învățasem să schiez încă de la zece ani, dar mai tîrziu sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales cînd trebuia să urc, vaga senzație că îmi pierd timpul. Cum am mai spus la începutul acestor caiete, la acea vîrstă gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, grupurile astea aveau un șef, și nu eu eram acela. Nu că aș fi dorit să fiu eu, dar șeful acesta era mai totdeauna un tip atît de comun și de nesărat în ifosele lui, încît oricît aș fi dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud necontenit, timp de o zi întreagă, trăncăneala infatuată și glumele nesărate care făceau fetele să izbucnească în stupide hohote sincere, cu gurile pînă la urechi... "Da, îi spusei iubitei mele, cînd mă informă că vom merge cu un grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba să intrăm în vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzîndu-i
contrarierea, nu pot să suport grupurile". Și în clipa aceea mă trăsni gîndul că ei îi plăceau, se și fotografiase cu unul la mare, pe plajă... "Dar de ce? zise. Cînd mai sînt și alții poți să te ajuți cu ei, ți se întîmplă ceva, faci o entorsă, sau și mai rău, să-ți rupi un picior, poți să mă aduci tu singur pînă jos de la 2 000 de metri înălțime?... Și pe urmă cînd ești în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi doi, poți tu avea curajul să pui la punct un grup de derbedei?... fiindcă ăștia sînt și ei peste tot... O pereche a pățit-o o dată, lui i-au tras cu un alpănștoc în cap și pe ea au violat-o în fața lui. Tu peux supporter ça? Mă posomorîi: avea dreptate. Cine ar putea suporta așa ceva? Malheur! Ar urma despărțirea și suferința iremediabilă, pentru toată viața. "Și pe urmă, continuă ea cu însuflețire, nimeni nu ne obligă să stăm cu ei la taclale și să ne pilim în cabană rîzînd de orice prostie debitată de unul din ei..., dar să știm că sîntem împreună și că putem să-i chemăm dacă e cazul..." "Deci cunoști tu un astfel de grup? zisei. Inși pe care îi cunoști bine?" "Bineînțeles!... Oameni serioși, cu soțiile sau prietenele lor... Victoraș, rîse ea, trebuie să ieșim și noi doi puțin, n-o să trăim toată viața nas în nas, pînă la urmă o să ajungi la concluzia că nasul meu nu mai e chiar atît de frumos și o să începi, cu mine la braț, să întorci capul după alte nasuri..."
Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund că... Ei bine, ce anume? Ieșirea în lume pentru doi îndrăgostiți poate să nu însemne nimic, dar alteori... Ei, alteori ce? Alteori faptul că unul vrea s-o ia pe o stradă și celălalt pe alta poate să însemne pentru cel care e legat mai mult că își dă singur foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta cînd mă părăsise. Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire prima mea ieșire "în lume" cu Matilda, a doua zi după căsătorie, și încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur și simplu Maiilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea să reacționeze Suzy? Iată temerea! Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întîmple odată, și dacă e să nu fie bine, ce poți face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cîndva în acest sens unei vecine, care se mira că după atîta muncă ea tot odihnită și senină arăta; dacă tot trebuie să muncești, zisese ea, fă-o cu plăcere). Așadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.
Ieșirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deși știam, nu eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni oareșicare. Era ca și cînd ași fi pretins ca un grup al meu, în care ași fi invitat-o pe Nineta, pe Căprioara post-mortem (existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de dovleci de pildă, care nimerind întîmplător în grupul meu i-ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversități, de astă dată imaginare și imposibile, să fie deci acest grup considerat de Suzy cu totul anodin, adică toți să se poarte cu ea foarte delicat și prevenitor, vai, dumneavoastră sînteți prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare om, despre care se va vorbi cîndva. El a fost, da, ei! nedreptățit! dar are viitorul înainte! mulți au fost reprimiți în vechile lor funcții! Va fi și el reprimit la Universitate... Nu eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sînt amorfe și într-adevăr nu urmăresc dccît să se distreze, să danseze dacă zăpada și schiul nu le-au stors toate forțele, și apoi să se culce în cabană și să se acupleze în neștire într-un dormitor comun și sordid; iar a doua zi, cu forțe proaspete, să asalteze trenurile cu schiurile lor incomode în spate și să se întoarcă la timp în orașele lor, să atace o nouă săptămînă de existență și de muncă. Da, înainte ca șocul să se fi dus, eu îl presimțeam, alegînd, pentru seninătatea mea, varianta obișnuitului.


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>