Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A ZECEA

VII

Nu-mi cumpărai schiuri noi fiindcă n-aveam bani, și nici bocanci, îi făcui o vizită tatei și mă urcai în pod să văd în ce stare erau cele vechi. Erau destul de bune, nu se strîmbaseră prea tare, bocancii la fel, avusesem prudența săracului: cînd îi cumpărasem cu cincisprezece ani în urmă, îi luasem mai mari. O flanelă, ciorapi groși și un hanorac mi le aduse Suzy, n-o întrebai de unde, doar pantalonii și mănușile trebuii să le cumpăr de la un magazin sportiv.
Grupul nu era amorf, dar nici nu se străduia vreunul din ei să-i înveselească pe ceilalți cu orice preț. Vezi? parcă îmi spunea Suzy urmărindu-mă cu privirea, în timp ce trenul cobora cu viteză podișul nostru transilvan, sînt oameni serioși, ce-ai crezut? Așa era! Cînd unul vroia să spună o anecdotă, nu întrerupea pe un altul, iar dacă cineva era vesel, nu ținea cu tot dinadinsul să-și exprime gălăgios starea aceasta de spirit, era atent să vadă dacă lumea e dispusă să-l asculte, în lipsa unuia mai inteligent. Și era o plăcere să descoperi apoi că era realmente vesel și avea un humor modest (care face totdeauna plăcere) și o gîndire curgătoare, fără paraziții care apar adesea chiar la oamenii superiori: vulgaritate și libertinaj în vocabular, subînțelesuri triviale, erudiție de anecdote politice de o penibilă lipsă de gust... Eram vreo opt, însă vreo trei mai în vîrstă, fără neveste, care, desigur, nu-și mai puteau însoți în astfel de excursii grizonanții dar sportivii lor bărbați...
Există o știință de a fi prezent și cu ceilalți și cu ființa iubită. Nu toată lumea o are. Matilda n-o avea. În general se trece de partea celorlalți, ca și cînd ai vrea să dovedești, fără să ți se poată reproșa ceva, că nu-l iubești cine știe ce pe cel cu care ești, și, la rigoare... Această disponibilitate reală, adică inconștientă sau intenționată, a căpătat denumirea aproape scuzabilă de cochetărie... (la bărbați n-are un singur nume). Ce drăguță era Suzy! Cînd spunea cîte ceva avea aerul că o spune împreună cu mine și de aceea cînd se întîmpla ca unul dintre ei să i se adreseze, parcă ni se adresa la amîndoi, fără acele încercări ale celor prost-crescuți de a comunica cu iubita sau cu soția ta prin fir, să zic așa, direct, tentativă care a căpătat denumirea de flirt. Era oare grupul acesta format numai din oameni bine-crescuți sau foarte prieteni? Nici vorbă, greu de crezul, dar... Bineînțeles că Suzy era la fel de departe de a sugera grupului calitatea și adîncimea sentimentelor care ne țineau împreuna (cealaltă extremă, a neștiinței de a fi cu ceilalți, să arăți cît de mult ești iubit!). Asta nu privea pe nimeni.
Cu vremea aveam noroc, cerul era total senin. "Să vedem, zise unul dintre ei, dacă o să avem noroc și cu celelalte"... "Să sperăm, i se răspunse, dacă nu, urcăm la cabană." "Și dacă nici la cabană nu găsim locuri?" reluă altul ridicînd din sprîncene, parcă ar fi vrut să adauge: ei, să te vad, ce-o să facem atunci? Și ne privi circular, surîzînd cu ironie subțire, cu siguranța celui care știe că astfel toate soluțiile sînt epuizate și numai el mai posedă una, foarte sigură. Toți surîdeau: cunoșteau acea soluție; numai acela n-o cunoștea... "Imposibil să nu găsim, zise el, nu putem avea ghinion în ambele părți." "Am văzut eu ghinioane din en părți", îi răspunse deținătorul secretului cu un astfel de glas încît toată lumea deveni veselă, dar cu discreție, să nu i se dea aceluia de bănuit că grupul nu-i comunicase și lui programul.
Se făcu din asta un inocent și spontan complot, cum se întîmplă adesea în toate grupurile: trebuie să te distrezi pe seama cuiva, bineînțeles fără să-l jignești prea tare; asta depinde de calitatea grupului, ai cărui membri, după astfel de farse, se destramă certați, dar riscul trebuie asumat, altfel ce să faci cu mintea? Te plictisești și în grup!
Într-adevăr, nu găsirăm locuri la nici un hotel, fiindcă plecaserăm din orașul nostru sîmbăta după-amiază, în timp ce descurcăreții plecaseră dimineața, dacă nu chiar de vineri după-amiază, obținînd învoiri de la șefi îngăduitori. "Ei!", făcu șeful grupului nostru (care devenise șef în mod natural, în virtutea faptului că era posesorul soluției)... "Mergem la cabană", spuserăm noi ieșind din holul ultimului hotel în care intraserăm. Unul dintre noi însă, care întîrziase înăuntru (întîrziere premeditată), "ca să mergem, zise, am stat de vorbă cu schiori care tocmai s-au întors de-acolo: peste tot e plin pînă la refuz" (aiurea, nu vorbise cu nimeni!). "Chiar și la Poiana Stînei?", se miră atunci victima noastră, un inginer mai mititel decît schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în avantajul său, ai fi zis că tot timpul îl stăpînea un rîs molipsitor de ghinionist; inspira simpatie. "La Poiana Stînei e plin în permanență, darmite sîmbăta și duminica", i se răspunse. "Ce e de făcut?", zise altcineva. "Ce să facem, reflectă șeful resemnat. Ne întoarcem acasă!" "Eu nu sînt convins că nu găsim locuri la cabană, răspunse atunci micul domn cu o expresie rea, o să încerc singur, vă urez întoarcere sprîncenată." Și se rupse din grup și o luă la vale spre teleferic. Între noi se lăsă o tăcere. "Te pomenești că găsește, zise șeful, și ne întîlnim mîine pe pîrtie. O să creadă că am vrut să scăpăm de el... Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, domnule Petrini, ești bun să-l aduci înapoi?" "Și ce să-i spun?" "Că am găsit locuri la Postăvaru."
Era să se termine prost gluma noastră, în realitate șeful (era chiar șef al celui mai mare spital din orașul nostru) obținea locuri prin telefon. Pentru plăcerea farsei însă ne tîrîse pe toți pe la toate hotelurile, ultimul fiind Postăvarul, cel mai luxos, unde continuase să joace cu recepționerul bonoma lui glumă. După o săptămînă petrecută printre bolnavi, vindecînd sau iscălind certificate de deces, marele diagnostician (căci era vestit prin asta, veneau la el bolnavi și de prin țările vecine) se distra în felul acesta inocent, care ar fi părut, desigur, "neserios" neliniștiților lui pacienți. Era prieten vechi cu domnul Culala. Micul inginer fusese protectorul de pe șantier al iubitei mele, ea îl invitase. Ceilalți erau toți medici la spitalul pe care îl conducea internisul. Iată deci grupul de care mă temusem!
Intrarăm în hotel și recepționerul se scuză că n-a înțeles bine cui fuseseră rezervate camerele (instruit să mascheze farsa); ne înmînă cheile și urcarăm. "Suzy, Petrini, ne zise șeful, făceți-vă comozi și coborîți la masă. Astăzi sînteți invitații mei!" "Vă mulțumim, zise Suzy, sînteți foarte drăguț... Cred și eu, îmi șopti apoi pe scări, e ușor să fii drăguț cînd nu mai știi ce să faci cu banii... Așa bonom cum îl vezi... Îți spun eu mai tîrziu..."
Camerele noastre erau alăturate, dădeau spre munte, acel masiv opus parcă lanțului Carpaților, de un verde dens, cu prăpăstii albe de zăpadă. Cînd intrai mă întîmpinară, venind dintr-un hău, reverberațiile violente ale trecerii unui tren. Deschisei geamul și tropotul acesta prăpăstios și nesfîrșit de fiare lovite mă șocă. Un aer rece mirosind puternic a rășină (nu discret, ca la noi) parcă mă drogă și rămăsei minute lungi contemplînd crestele acestui masiv care îmi sta parcă pe inimă, atît de străin și neprietenos mi se părea. Închisei geamul. În cameră totul era curat, mirosea plăcut și odihnitor a calorifer încălzit și a rufe proaspăt călcate. Mă desbrăcai, făcui un duș și schimbai costumul.
Mă pregăteam să ies și să bat la ușa ei, cînd sună telefonul. "Ce faci, vecine? îi auzii glasul. Hi, hi! Te mai moșmondești mult?" "Cum mult? Ești gata?" "Păi nu sînt!" "Păi ce aștepți?" "Păi aștept să fii tu gata și abia pe urmă încep eu să mă moșmondesc! Hi, hi! Mă mir că nu știi pînă acum că asta e una din plăcerile unei femei... Mai ales în voiaj! Dar și în alte ocazii." "Da?! Și în ce constă?" "Hm! Matilda nu te făcea s-o aștepți?" "Nu!" "Foarte bine! exclamă ea cu o grasă satisfacție. Nici nu merita s-o aștepți tu pe ea."
Rămăsei tăcut și un gînd îmi veni în minte cu simplitate însoțit de o vagă și bizară nostalgie: Suzy a fost măritată! Tiens! Sau a mai fost în acest hotel cu un individ cu care a vorbit la telefon în felul acesta. Normal! "Ei! se alarmă ea. Ce e cu tine?" "Nimic!" "De ce-ai tăcut așa brusc?" "N-am tăcut așa brusc! Am tăcut treptat, adăugai și izbucnii într-un rîs scurt și eliberator. Am tăcut în mod «firesc», continuai, cuvîntul ăsta are la mine o semnificație aparte..." "Lasă tu semnificațiile aparte și vino încoace, dacă zici că ești gata", mai spuse cu felul ei inimitabil și irezistibil de a-mi da ordine. Aici avea sensul că nu semnificațiile mele, fie ele și aparte, aveau vreo importanță, ci, mai încape vorbă?, ale ei!
O găsii însă gata, așezată cuminte pe pat și contemplînd cu tristețe vizibilă giganticul bolovan verde care îi amenința parcă fereastra. Avea, și nu rar, asemeni răsturnări de umoare, pe care însă și le învingea singură, dacă nu încercam, chiar cu afecțiunea intensă care mă stăpînea cînd o vedeam astfel, s-o ajut să iasă din ele. "Am fost foarte bucuroasă cînd m-am gîndit să venim aici și să schiem, zise după cîteva clipe lungi de tăcere (și privirea ei se răsuci și rămase parcă hipnotizată spre greoiul masiv sălbatic care nu sugera prin nimic că ar fi fost vreodată călcat de cineva)... dar acum..." Nu zisei, ci gîndii: dar acum, ce? Nu mai vroia? Ce i se întîmpla? Se îmbrăcase modest, aproape mohorît, un pulovăr maron, un pantalon albastru-închis, pantofi negri, iar pieptănătura liberă, ca altădată, îi acoperea jumătate din obraji, al căror ten parcă fără sînge se alterase și parcă îmbătrînise. I se mai întîmpla acest lucru, dar nu totdeauna avea și o stare de spirit care să însoțească sau să determine depresia fizică. În aceste clipe dragostea mea pentru ea se făcea dureroasă, aproape insuportabilă, și înțelegeam bine expresia atît de comună a celor care iubesc, cînd spun: ași fi făcut orice ca s-o vad fericită. Îmi șopti: "Du-te tu singur, iubitul meu, nu mi-e foame și n-ași vrea să te indispun nici pe tine și nici pe ceilalți cu..."
Mă întristai eu însumi: mai bine mi-ar fi spus să stau cu ea, sau în orice caz să nu mă duc nici eu, sau să coborîm mai tîrziu amîndoi... era devreme, orele șapte, pînă la unsprezece, cînd se închidea restaurantul, putea să-i treacă... "Bine!", zisei și mă ridicai. "Stai! tresări, așa de repede ești gata să mă părăsești?" "Bine, stau", îi răspunsei și mă reașezai pe pat. Se uita la mine lung, dar cu privirea într-o parte. Mi-era greu să-mi dau seama dacă era sub puterea unei obsesii, dacă gîndea cu intensitate, sau pur și simplu nu gîndea nimic, ci era doar prizoniera unei apăsate inerții psihice. Mă îngrijorai: nici o stare de spirit nu seamănă cu alta în felul de a se manifesta, cum nici o frunză dintr-un arbore nu se mișcă la fel sub influența vîntului, care nici ea nu e la fel, de la simpla adiere la furtună. Astfel de stagnări ale sufletului mai cunoscusem la Suzy, cea de-acum era însă cea mai mare. Parcă împietrise, ași fi zis chiar că nu mai respira: un om viu, dar oprit în adîncurile ființei... Observasem însă că dacă în astfel de clipe mîngîierile mele sau dorința de a afla CE era cu ea cădeau în gol, în schimb un cuvînt sau o inițiativă mai brutală o făceau să tresară ca sub un șoc și încetul cu încetul își revenea. Da, dar acel cuvînt sau acea inițiativă, dacă nu erau sincere, adică adevărate, nu aveau nici un efect. Dar cum puteai inventa cu ușurință așa ceva? Simulai nepăsarea. "Bine, repetai, atunci plec!" (la restaurant) și mă ridicai și o luai spre ușă. "Stai! tresări iarăși, și iarăși repetă: așa de repede ești gata să mă părăsești?" "Bine, stau", îi răspunsei și mă reașezai pe pat. Parcă se trezi, expresia i se schimbă într-un fel, ași zice, spectaculos, cu buzele întredeschise trase îndelung aer în piept și expiră parcă uluită: cum putuse să stea atîtea minute sub o presiune și nu murise? "Dacă ar fi să mă sinucid, zise, cred că ași putea s-o fac oprindu-mi respirația. Știi, continuă ea cu mare însuflețire, negrii care erau vînați și duși în sclavie se sinucideau în felul ăsta în corabie, cînd își dădeau seama că niciodată nu vor mai fi oameni liberi. Nu oricine, probabil șefii războinici, care nu cunoscuseră pînă atunci ce înseamnă să fii captiv." Are sau n-are legătură ceea ce spune ea acum cu starea din care tocmai a ieșit? "La telefon erai veselă", zisei. "Da, și tu erai prea vesel și ți-ai permis să taci, m-ai lăsat suspendată în vid. Ai văzut? Ai văzut, iubitul meu?! Nu mai aveam aer!"
Îi verificasem însă explicațiile, n-aveau legătură cu mine, oricum, cu nimic din clipele anterioare. E drept că nici ea nu afirma clar acest lucru, îmi sugera numai, ca să mă descurajeze s-o "pisez", cum îmi reproșase la un moment dat, fără însă ca eu să fi făcut-o vreodată. Înseamnă că un altul o făcuse înaintea mea, și atît de tare, încît căpătase convingerea că ăsta era un chin la care orice bărbat avea s-o supună toată viața. Era în firea oricărui bărbat această trăsătură, sau ea avea în firea ei ceva care îi determina s-o facă? Oricum, faptul că eu nici măcar nu încercasem nu însemna că într-o bună zi n-aveam să încep... Un blestem... Cert este că, evitînd această primejdie, Suzy nu vedea că în afară de ceea ce îmi povestise ea în prima noastră noapte de dragoste eu nu știam aproape nimic din viața ei, în timp ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri, smulse cu simulată indiferență. ...este imposibil să-ți închizi trecutul ca pe-un robinet, ți-l deschide ea distrăgîndu-ți atenția, simulînd cea mai curată dintre curiozități... Ar fi trebuit deci să respecte ceea ce îmi impusese mie, dar nu respecta, de pildă prinsese o distilată aversiune pentru Matilda. "Da, da, îmi spunea adesea cu un net dispreț, lasă că știu eu, și acum o mai iubești..." Sau: "...lasă tu asta, Silvia e un pretext, nu la fetiță ții..." Sau și mai rău din senin, foarte enervată: "Așa! lasă-mă în pace! du-te la Nineta, securista aia, ar putea, cu «relațiile» ei, să te ajute să te întorci la Universitate... Îți spun din experiență, prima dragoste nu se uită", îmi lipea cu ocazia asta și o scamă pe suflet, să cred că nici ea n-a încetat să-l iubească pe primul bărbat pe care îl iubise... Totdeauna însă, la sfîrșit, surîsul ei, ironie și tandrețe, care nu înceta să mă fascineze, anula sarcasmul acestor ieșiri și aproape că începusem să doresc să se producă cît mai des... postura ei vulgară era de natură pur intelectuală, mima gelozia de acest tip, deși acest sentiment nu era absent, însă pe acela compus din alte elemente nu vroia să-l exprime...
La masă mîncarăm și băurăm zdravăn. La cafea medicii povestiră anecdote, tot despre medici, care se plasau cu un an în urmă, cînd li se desființaseră cabinetele particulare. Rațiunea cică ar fi fost următoarea: în zilele noastre nu se mai poate pune un diagnostic fără analize prealabile de laborator. Or cine avea laboratoare? Spitalele. Deci bolnavul era dirijat tot acolo, și le obținea gratuit. Atunci de ce să ia medicul particular bani bolnavului? Să-l îngrijească în spital, unde salariatul avea asistență gratuită. Reacția medicilor: de furie, dar nu împotriva legiuitorului, ci a bolnavilor, ca și cînd ei ar fi venit cu decretul. În ce fel? expedierea lor rapidă de la consultații, în următorul stil: urma anecdota... Medicul, grăbit și nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... Medicul: cîți ani ai? Pacientul: șaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strîmb, ce fac eu cînd o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici... Medicul (ridicînd glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rînd? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă considerațiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănînc aia fac... Medicul: adică, vorbește clar... Pacientul: dacă mănînc fasole, fasole fac, dacă mănînc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! și ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac și eu normal. Medicul (expeditiv): mănîncă căcat! Altul la rînd... Șeful grupului nostru de schiori, vestitul diagnostician, pretindea că n-a auzit pînă acum această anecdotă, probabil, zise el, că s-a născut la București, dar pînă a ajuns la noi în Ardeal... Rîdea literalmente cu gura pînă la urechi și, încurajați, colegii lui mai tineri îi mai spuseră și altele, chiar mai reușite, dar lui asta îi plăcuse, repeta finalul, și din senin se dădea cu scaunul pe spate și hohotea cu o poftă formidabilă, paharele băute avînd și ele un oarecare rol... Spre surpriza mea, Suzy anunță că știe și ea una, tot despre medici... Cine nu e îngrijorat cînd o aude pentru prima oară pe iubita lui povestind ceva într-un anturaj? Dacă anecdota nu va fi reușită? Dacă va povesti-o rău? "La un medic vin trei pensionari bolnavi, începu ea. Medicul era specializat în pensionari, hi, hi dacă există așa ceva", chicoti Suzy cu un farmec care credeam că numai mie mi-era adresat, dar în felul acesta ea îi făcu pe toți să zîmbească, succesul îi era asigurat dinainte... "Există", zise șeful rîzînd și el dinainte, probabil însă cu gîndul tot la acea anecdotă... "Pensionarii, continuă Suzy, vroiau să li se prescrie un regim... Intră primul. Da, zice medicul cercetîndu-i fișa, bine, să-ți prescriu un regim... Ce pensie ai dumneata? Cinci mii de lei, zice pensionarul. Perfect, zice medicul: carne, fripturi înăbușite, purcel de lapte, vin fără restricție, ouă umplute, vînat gătit cu sos picant, urmați regimul ăsta pe răspunderea mea, fără grijă, o să vă simțiți absolutamente în cea mai bună formă. Hi, hi, continuă Suzy, vine al doilea pensionar. Medicul: dumneata ce pensie ai? O mie cinci sute de lei, îi răspunse pensionarul. Medicul: macaroane, griș cu lapte, supe de zarzavat, pește rasol, ceaiuri, multe ceaiuri... Pleacă ăsta, vine al treilea. Dumneata ce pensie ai? Șapte sute cincizeci de lei. Medicul: plimbări; aer! mult aer!... Aici Suzy ridicase glasul și diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca și cînd ar fi vrut să ne sugereze că sincer vorbind se săturase de rîs, și anecdota asta îl silea acum să scoată doar țipete...
...La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ținea drept pe picioare și nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deși erau coerente... Erau însă înmuiate de o duioșie, de o delicateță și de un abandon atît de adormit și total, încît o luai în brațe și urcai astfel cu ea scările, dar fără să mă grăbesc... Era pentru mine o ocazie unică s-o aud spunîndu-mi ceea ce trează nu vroia să desvăluie. "Iubitul meu, îmi șoptea, sînt fericită... Prostule... o, cît de prost ești!... Hercule! O să-ți dau o furcă și un caier... Ești mai mare decît Aristotel, dar să nu te prind că faci filosofie cu mine... Ai crezut că... Suzy a ta... O, cît ești de drept și de curat... Ce copil ești... De fapt ești... De fapt ești un... Scuză-mă, nu știu ce spun, m-am troșcăit..." "Da, zisei, destul de tare, ca să mă pui mai presus de Aristotel, dar nu atît de tare ca să mă jignești, deși un gînd te-a ispitit. De fapt ce sînt?" "Hercule, cu tine simt că trăiesc..." "Și fără mine ce simți?" Ei, fără mine ce simțea? Nu-mi răspunse, chiar și în această stare de somnolență a spiritului, din care dealtfel se trezi după ce deschisei ușa și o lăsai în pat, nu căzu în cursă. Îi scosei pantofii, pulovărul, pantalonii, dulcea bluză de mătase... O acoperii cu pledul, îi stinsei veioza și deschisei ușa să plec. "Ei, strigă deodată, foarte trează, unde te duci?"' "Dormi", îi șoptii. "Stai aici, băiete, că nu e timp de dormit...'' "Stai cuminte, mă întorc îndată." Intrai la mine, unde nu întîrziai mai mult de cîteva minute, dar cînd revenii o găsii în capul oaselor, reaprinsese veioza și se uita la mine cu un imens reproș, ca și cînd ași fi lipsit ceasuri întregi. O luai în brațe și ea își lipi fruntea de a mea, oferindu-mi doi ochi deschiși și nemișcați, asemenea unor oglinzi divine-, în care marea enigmă putea fi contemplată, dar nu desvăluită. "Te iubesc atît de tare că vor să cheme la Salvare", șoptiră buzele ei. "O, iubita mea, îi răspunsei, dragostea mea pentru tine arde macii pe coline." "Da? Da?! mă interogă mereu eu fruntea lipită de a mea, da, iubitul meu? Da!?"
Dimineața mă trezii primul și o descoperii îndreptată cu tot trupul spre mine, și cu pumnii încleștați. De obicei somnul la ea era izolare, retragere... Acum era o prelungire a dulcelui abandon din timpul serii, cînd urcasem scările eu ea în brațe. Îi luai pumnii și începui să-i sărut. Se trezi dintr-o dată, cu un surîs viclean, ca și cînd ar fî vrut să-mi spună că totul era trucat și nu trebuia s-o cred. Și drept dovadă se răsuci și îmi întoarse spatele și își trase și pledul peste cap, acompaniind hohotele mele nereținute de triumf cu mișcări furioasă...


 

VIII

Coborîrăm la micul dejun stăpîniți toți de acea stare de prospețime a senzațiilor care parcă singură dă farmec tuturor excursiilor: ușoară exaltare, cînd totul ni se pare curat și sărbătoresc, vagă beție a spiritului, eliberat de orice preocupări practice care îl țin prizonier. Văzut din afară, excursionistul pare ridicol, prin veselia lui puțin zgomotoasă și puerilă, omului care nu cunoaște sau nu are timp să trăiască bucuria gratuită a mișcării... Eu eram unul din acești oameni... Acum însă descopeream că e minunat să lași totul acasă, să te gîndești cu o plăcere simplă, elementară, că vei urca munții fără senzația obsesivă că îți pierzi timpul căutînd o bucurie previzibilă.
Soarele inunda stațiunea! Iar hăul de sub teleferic pe deasupra căruia lunecam suspendați îmi dădea o senzație aproape violentă și în același timp diafană de eliberare de tirania atracției terestre. Să vezi brazii defilînd sub tine, brazii pe care atîția ani îi priviseși de jos în sus, te făcea să simți că odinioară, cu milioane de ani în urmă, cînd nu existai nici măcar ca specie, existai totuși ca pasăre, și planai ca acum peste singurătatea văilor adînci, cu sentimentul divin că ai fost aici totdeauna și vei fi... Jos, asta e o pură idee. Aici era o idee trăită, sau mai bine zis o senzație de plenitudine din care țîșnea ideea, după cum altădată prăbușindu-mă zilnic cu liftul în adîncul pămîntului putusem s-o trăiesc pe aceea a închircirii și a încătușării...
Tăcerea domnea asupra întinderilor de zăpadă! Pîrtia peste care dădurăm la cota 2000 era amețitoare. De pe creasta muntelui cobora tot în munte, într-o vale adîncă însoțită mai încolo de un cablu de care erau agățate scaunele de întoarcere, care urcau neîncetat cu o mișcare lină și sigură: în peisajul sălbatic și pustiu, îți dădeau certitudinea că în nici un fel, orice s-ar întîmpla, nu vei rămîne părăsit în aceste singurătăți. Unul după altul se topiră la vale membrii grupului nostru. Suzy și cu mine întîrziam: ea mă ajuta să-mi desmorțesc picioarele și să-mi reamintesc cum poți frîna o alunecare prea vertiginoasă, plugul, o oprire, cristiana, echilibrul în viteză mare, flexiunea genunchilor, corpul înainte, căderea fără pericol... Trepida de nerăbdare, îmi dădea tîrcoale stîrnind pulberea fină a zăpezii, cu chipul îmbujorat, cu privirea strălucind, stăpînită de o bucurie apropiată de violență, strigîndu-mi, din cînd în cînd, "aoleo, Victoraș... fricos mai ești... pînă faci tu o cristiană ne-apucă prînzul..." Pînă la urmă ii spusei: "Nu înțeleg de ce stai tu lîngă mine și mă dădăcești. Ia-o înainte și pînă te întorci tu..."
Asta și vroia și rămăsei mirat cînd o văzui cum își dădu drumul. Nu aluneca pur și simplu la vale, în voia schiurilor, cum îi văzusem pe ceilalți, ci își sporea viteza în genul patinatorilor, folosind în același timp și bețele și lăsînd în urma ei trîmbe de zăpadă în care se învălui și pieri ca într-un vîrtej. "Da, gîndii, surîzînd, iată, ea care trăiește cu o multitudine de frîne interioare și contradictorii și al căror farmec neștiut nici de ea m-a făcut s-o iubesc atît de tare, acum nu mai are nici una...
s-a dus... m-a părăsit..." Adevărul era că pîrtia mi se părea prăpăstioasă și n-ași fi vrut să schiez alături de ea făcînd prea des plugul. "Asta trebuie s-o fac singur, îmi spusei, și de atîtea ori pînă o să-mi redescopăr perfect echilibrul într-o alunecare nu prea grozavă, dar nici ridiculă în comparație cu sborul ei..."
Pornii deci și schiurile începură să mi-o ia înainte cu o viteză cu mult prea mare decît mă așteptasem. "Cum se cade fără pericol?", mă întrebai. Dar nu mai avui timp să-mi amintesc și mă lăsai într-o parte la voia întîmplării. Nu căzui prea bine, ridicai bocancul, mă sprijinii în cot. "Trebuia să pornesc direct făcînd plugul, îmi spusei, și nu trebuia să cad, ci să mă aplec pe piciorul stîng și să fac cristiana. De acord, îmi spusei cu voce tare, conștient că vorbesc singur în mijlocul naturii și (ceea ce stîrni în mine o mare veselie) cu certitudinea că învățasem totuși ceva, înainte, brav soldat!..." Căzui de cel puțin trei ori pînă ce reînvățai fiecare figură, pe care, știind-o în teorie, o uitam îndată ce schiurile începeau să-mi trepideze sub tălpi. Dar unde dispăruse Suzy? Între timp pîrtia începuse să se populeze de noi schiori și observai că nu eram singurul care cădea. Mă urcai într-un scaun și revenii sus. Abia urcînd îmi dădui seama că pîrtia era interminabilă, kilometri întregi. Era foarte agreabil să simți cum după fiecare coborîre ființa ta fizică învăța din ce în ce mai bine să stea relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescîndă pe imensa pîrtie care devenise orbitoare sub soarele care se ridica. O cristiană deveni curînd pentru corpul meu o mișcare aproape la fel de însușită ca mișcarea simplă pe pămînt ferm. Însă obosisem... Înainte de a-mi da iarăși drumul scosei mănușile și mă ștersei de sudoare... În aceeași clipă mîini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adîncă pace mă invada. O fericire! Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeași, o altă lumină, destinată nu privirii, ci ființei mele smulsă din temporal, o lumină a adîncurilor lumii față de care cea mare, a noastră, e un amurg cenușiu... Prelungii nedefinit clipa întoarcerii și a recunoașterii: "Ei! auzii o șoaptă îndepărtată, cine e?" Și mîinile străine se desfăcură de pe ochi și clipii cu o stranie dezamăgire: da, lumina reală era ștearsă și albicioasă, fără intensitate și fără fiorul cu care mă invadase cealaltă, aurie, supranaturală. Avui un surîs strîmb: "Suzy, ce e cu tine, unde ai dispărut?". "N-am dispărut, după cum vezi, am venit să te iau, mergem la cabană să mîncăm și să ne odihnim puțin, pe urmă ne întoarcem... Ei, cum a fost? Așa e că nu-ți pare rău că am venit? După masă schiem împreună, te-am văzut cum mergi, e foarte bine!"


 

IX

...Se îmblînzise. Acum îi era foame și aștepta cu un soi de ciudată melancolie să ni se aducă borșul. Era tăcută, se uita într-o parte și surîdea retrasă în sine, destinsă și vrăjită de ambianța cabanei... glasurile schiorilor, rîsetele, agitația chelnerilor... Părea, ai fi zis, resemnată, dar de ce anume? "Nu!", zise întru tîrziu. "A, da?", tresării. Se redresă și deschise ochii mari, care îmi făceau impresia că fără să miște capul vedeau enorm, în trei părți, panoramic. O întrebasem dacă nu se simte obosită. Se aplecă spre mine și începu să-mi șoptească, uitîndu-se însă în altă parte și surîzînd: "...am vrut să-ți spun aseară de doctorul Sălăjan (spre el se uita, și văzut de departe șeful grupului nostru, celebrul diagnostician, arăta roșu ca un rac, îl fripsese soarele, și din pricina asta părea parcă indignat, dar desigur alta era pricina, în gălăgia asta nu se mai puteau spune anecdote decît urlînd), a venit la el în inspecție un șef mare de la București. «De ce, zice, ai luat dumneata unui bolnav 30 000 de lei?» "Treizeci de mii?», tresării... "Da, continuă ea, așa face, pe unii îi vindecă pe gratis, pe alții îi jupoaie. «Bolnavul dumneavoastră, a zis el, e un ștab. Are de unde plăti. L-am prevenit, nu l-am tratat cu sila. De ce nu s-a dus la alt medic?» «Ce e asta, a strigat șeful acela la el, foarte brutal, faci pe haiducul în spitalul statului?» «Da? i-a răspuns Sălăjan, dați-mă afară! Mă descurc eu, o să-mi tratez bolnavii ambulatoriu la domiciliul lor, n-aveți ce-mi face, nu mă puteți împiedica să merg și eu în simple vizite la prieteni.» «Dumneata, zice, n-ai conștiință? Trădezi jurămîntul lui Hipocrate.» «Ba da, zice Sălăjan, știu cine sînt și ca să vindec un bolnav, să nu trădez jurămîntul lui Hipocrate, trebuie să fiu sănătos, să pot inspira bolnavului optimism, încredere. Ce impresie face bolnavului un medic palid, iritat de grijile existenței? Vrei să-l vindeci pe bolnav de ficat și tu ești bolnav de ficat.» «Ce-ar fi, a zis atunci șeful ăla, dacă toți medicii ar face ca dumneata? V-ar linșa populația!» «Mai întîi, i-a răspuns Sălăjan "populația" eu o tratez pe gratis, conform legislației, al doilea, nu toți medicii pot să mă imite, să vă spun de ce... Dumneavoastră, zice, aveți exact psihologia unui individ de prin preajma Atenei, din antichitate, care ieșea la drum, momea cîte-un trecător, îl invita la masă și pe urmă îl întindea pe-un pat. Acolo îl măsura, patul era făcut pe măsura acestui bizar personaj. Dacă individul era mai lung decît patul, mai tăia din el, îi mai scurta din picioare, dacă era mai scurt, îl mai întindea. Asta era țîcneala lui, să facă oamenii egali cu el. Așa procedați și dumneavoastră, pretindeți să faceți medicii egali între ei. Da, dar nu sînt, fiindcă unul poate să omoare un bolnav cu zile, altul dimpotrivă, prin talentul lui îl smulge din ghearele morții. Asta se plătește. Cum adică, să plece ștabul de la mine sănătos și fluierînd și să se urce în Mercedes, iar eu să mă urc într-un autobuz hodorogit și supraîncărcat? Fiți atent, zice, și nu vă îmbolnăviți, că veniți la mine și...» «N-o să viu la dumneata, zice ăla, mai sînt medici buni în țara asta cu alt nivel de conștiință.» «În ce privește nivelul, da, mai sînt, zice Sălăjan, n-aveți (hi, hi, chicoti Suzy) decît să vă adresați cui vreți... Cu nivelul lor înalt pot să vă trimită fără mustrări de conștiință pe lumea ailaltă...»"
Chelnerul ne adusese între timp ciorbele. Sălăjan abia acum ne văzu și ne făcu semn cu mîna, strigînd ceva... "Da, da, urlai și eu, mersi, asemenea." Ne ura poftă bună...
Cabana începuse să se golească. Cînd ieșirăm și ne puserăm din nou schiurile, Suzy se reînsufleți, dar ghicii după expresia ei că era hotărîtă să rămînă pînă la sfîrșit numai cu mine. "Cînd plecăm?", o întrebai. "Cînd vrem! Nu ești tu șeful meu? Ne învoiești pe amîndoi și mai rămînem o zi." "Ei pleacă?" "Da, au tren la ora zece!" "N-ar fi mai bine să plecăm și noi? Și sîmbăta viitoare venim din nou!" "Cum crezi, dar sîmbăta viitoare s-ar putea să nu mai avem parte de vremea asta splendidă."
Vroia să mai rămînă! Nu era o problemă, practic la Oraca directorul știa că atunci cînd era cazul lucram împreună și după-amiezile și uneori și duminica. "Ai casa făcută?", o întrebai. "Bineînțeles!" "Plăți?" "Marți mă duc la bancă și miercuri lichidez ultimele achiziții pe luna asta." "Ascultă, Suzy, o întrebai în timp ce schiurile mele începură să alunece la vale cu moderație, fiindcă preferam să fac des plugul decît să mă pomenesc aiurea cu picioarele răsucite în aer (lipsa de performanță e de preferat ridicolului), era vorba ca astă-toamnă să reintri la facultate! O imensă eclipsă a conștiinței m-a făcut să uit lucrul ăsta atît de important pentru tine!" Ea rîse cu o veselie mare: "Ei! eclipsa asta de conștiință am avut-o și eu! Cînd mi-am adus aminte era prea tîrziu!" "Adică?" "Adică am uitat că molia (știi cine, șeful cadrelor) mi-a lăsat un dosar intact, și cînd am revenit, am fost sfătuită să fac un memoriu, și memoriul, ehe! pînă să primesc răspuns la el, adio și anul ăsta! "Și l-ai făcut acest memoriu?"
Dar ea își luase vînt, sbură la vale cîteva sute de metri, apoi făcu o cristiană în trombă și mă așteptă... O imitai... "Nu, zise, am timp, pînă la toamnă aranjez eu și chestia asta." Pînă la vale merse alături de mine, dar tot așa, luînd-o adesea înainte și schiind ca la un concurs, trecînd printre bețe imaginare și foarte apropiate unele de altele, ceea ce o silea să facă răsuciri bruște de la dreapta la stînga. Jos ne oprirăm să ne odihnim cîteva minute, în timp ce valea se umplea de schiori. Unii aterizau spectaculos, alții însă (și aceștia erau cei mai caraghioși) se pomeneau surprinși de ceva și se vedea clar ce-o să li se întîmple: schiurile o luau vizibil înaintea picioarelor în timp ce schiorul încerca disperat să se redreseze; cădea aiurea, alunecînd apoi pe pîrtie pînă hăt departe. Surpriza era un dîmb care te sălta brusc în aer, mă trîntise și pe mine de cîteva ori. Cei experimentați, ca Suzy îl treceau rămînînd cîteva clipe în sbor de pasăre, cu trupul înaintea schiorilor, care apoi, la atingerea pîrtîei erau răsucite de schior într-o amețitoare cristiană. Un mic sentiment de admirație și invidie mă stăpînea privindu-i cum se adunau în vale unul după altul și se îndreptau apoi spre telescaune, cu acea mișcare de eleganța pe care mersul pe schi ți-o impune chiar dacă pe pămînt ferm n-o ai (schiorii pasionați o capătă cu timpul și în mersul obișnuit). Revenirăm în deal. "Cum era înainte fără telescaune?" o întrebai pe Suzy. "Era istovitor, zise. Făceai cel puțin o oră pînă sus. Eu mă opream la jumătatea pîrtiei, fiindcă urcușul e mult mai greu în a doua jumătate. Alții însă mergeau pînă jos, mai hoinăreau pe acolo, se întorceau pe urmă gîfîind și mai coborau o dată, cel mult de două ori, mai mult nu făcea nimeni. E adevărat, rîse ea, că ăla era adevăratul schi, fără întoarceri mecanizate, unii, cum ți-am spus, rătăceau aiurea prin cotloanele muntelui, se mai prăbușeau prin gropi, își mai rupeau cîte-un picior, îi mai mîncau lupii..." "Chiar?" "Daaa! făcu Suzy mereu veselă, muntele e mai primejdios decît marea, poți să te rătăcești, te poate prinde din senin o furtună... Pe mine m-a prins o dată una la Poiana Stînei, uite-așa, dragă, mă trăsnea în cap, vedeam cu ochii mei unda fulgerului cum mi se încolăcea printre picioare ca un șarpe de foc... Dar nu m-am speriat. Gata, Suzy! rîdeam, s-a zis cu tine... Un grup, continuă ea în timp ce schiurile ne fîșîiau ușor la vale, s-a rătăcit tot așa, din pricina furtunii... I-a atacat o haită hămesită (așa sînt ei, atacă numai în haite și numai cînd sînt foarte flămânzi)... I-au mîncat, afară de unul, care a reușit să se urce într-un copac... Nevastă-sa era cu el, dar rămăsese jos, și el a văzut și a auzit de-acolo din copac totul. L-au găsit forestierii a doua zi dimineața, albit complet și cu ochii holbați... Înnebunise! Și ce era acolo, continuă Suzy mirată, un loc obișnuit de munte, o simplă potecă, la vreo cincizeci de metri de drumul de coborîre normal de care se rătăciseră, și-i apucase seara bîjbîind după el sub ploaie și ceață. Știi, aicea sus nu e ca la noi, cînd vine furtuna cu viscol sau cu ploaie nu se mai vede nimic, fiindcă norii se prăbușesc... De-aia și fulgerele ți se încolăcesc pe deasupra capului, hi hi..."



 <Pagina anterioara                                                                                                                                                   Pagina urmatoare>