Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A ZECEA

X

Cu acest chicotit vesel în urechi întorsei capul spre cer ca să fac brusc descoperirea că poți trăi adesea instantaneu exact ceea ce ți se povestește că li s-a întîmplat altora cîndva. "Suzy, zisei, ia uită-te!" Eram în vale, în a treia tură, și soarele era orbitor. Dar de dincolo de munți începuse să urce spre el cu viteză, trimițînd înainte coloane parcă înnebunite de nori albi, o masă neagră, înfricoșătoare. Ai fi zis că era chiar muntele împins din adîncuri spre cer de o enormă erupție. "O! făcu Suzy cu ochii holbați de încîntare, așa ceva n-am mai văzut..."
Palele albicioase acoperiră soarele și cerul deveni mat. Apoi undeva sus se întunecă, lăsînd jos parcă prizonieră lumina care acoperise toată ziua muntele. "E sus de tot, zise Suzy contemplînd bivolul geologic care ne uluise și care într-adevăr continua să urce, putem să mai schiem... vezi, zise, așa se strică vremea aici sus, nici nu bagi de seamă, dar nu trebuie să te sperii, așa fac ei pe grozavii, norii-ăștia..."
Avea dreptate, nimeni nu se grăbea să prindă telescaunele, iar de sus schiorii continuau să vie în vîrtej ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Urcarăm și noi printre ultimii... Cînd ajunserăm la cotă cerul era acum așa cum trebuia să fie, plumburiu, de iarnă. Aerul însă cel dinainte, liniștit, puțin albicios, reflexul zăpezii... "Victoraș, ultimul tur", zise Suzy. O urmai, dar pe la jumătatea pîrtiei simții cum ace fine de gheață încep să-mi înțepe obrajii. Suzy schia înaintea mea, ca în primele clipe de dimineață cînd o văzusem luîndu-și viteză împingînd schiurile lateral. O strigai. "Ei!", îmi răspunse. "Ne întoarcem, a început să bată vîntul." "Ei și? E plăcut, nu-ți fie frică, ne întoarcem..." Coborînd însă în vale, avui net senzația că am dat amîndoi peste borta vîntului. Sufla foarte tare și acele de gheată se transformară în fulgi mari, care mă orbeau. Se făcu întuneric de seară și la doi pași silueta iubitei mele îmi părea fantomatică. Auzii un chicotit pe care furtuna mi-l aduse în urechi ca o părere. Apoi glasul ei: "Victoraș, încotro o iei?" "Spre scaune'', strigai. "Nu într-acolo, vino mai aproape, ține-te după mine."
Da, dar după părerea mea încotro mergea ea era complet anapoda, încît protestai. "Stai pe loc, oprește-te odată, vrei să ne rătăcim?" Ea se opri și ne apropiarăm chipurile biciuite de violenta ninsoare. "Nu ne rătăcim, zise, avem timp destul, urcăm mereu si ajungem sus în mod sigur. Nu trebuie să coborîm și nici să mergem de-a lungul pantei." "Dar nu luăm scaunele?", zisei. "Bineînțeles, dacă le găsim, dar nu mai știu nici eu acum încotro sînt, m-ai derutat cu strigătele tale. Stai așa, nu mai vorbi!" Apoi deodată: "Țin-te după mine, dar în tăcere și nu mi-o lua înainte, că iar mă derutezi". Aluneca nesigură pe schiuri și în sinea mea eram eu sigur că ne-am rătăcit. Apoi mișcările ei deveniră deodată foarte sigure și în aceeași clipă se opri. Se întoarse spre mine. "Victoraș, zise, acum pot să-ți spun: nu mai știu încotro s-o luăm. Uite ce spun eu. Grupul nostru o să observe că nu ne întoarcem și or să trimită după noi Salvamontul. Dacă stăm pe loc, ne vor găsi imediat... Și dacă nu ne vor găsi, nu-i nimic, iubitul meu, murim amîndoi îmbrățișați... Ei, hi, hi! Ce zici de chestia asta?" "E o idee! strigai. Am auzit că e o moarte foarte dulce." "Nu-ți pare rău?" "Ba îmi pare, dar nu de mine, ci de tine." "Să nu-ți pară rău, am fost fericită cu tine, și uneori, știi, am trăit ceea ce se zice..." "Ei, ce se zice?", o întrebai văzînd-o că tace. "Că așa ceva nu poate să dureze." "Ba poate, dar cei care reușesc nu au poveste decît, știi tu, în imaginația populară, în basme.
În realitate cei fericiți nu mai sînt băgați în seamă." "Nu, iubitul meu, te înșeli, noi vom trăi ca în poveste, ani mulți și fericiți, și asta se va ști... Hai acum să căutăm un loc unde să ne scoatem schiurile și să ne așezăm. Le punem în formă de piramidă și noi ne culcăm și ne lăsăm acoperiți de zăpadă. Dacă e ca furtuna să se oprească Salvamontul o să observe vîrfurile schiurilor și o să ne desgroape corpurile..."
O ascultai, deși în capul meu, fără ridicula căciuliță de schior și biciuit de furtună (ce bună ar fi fost acum acta căciuliță, nu-mi mai simțeam urechile), nu se armonizau deloc spusele ei că noi doi vom trăi ca în poveste, cu ideea de a renunța la orice sforțare de a găsi scaunele și a ne lăsa singuri îngropați în nămeți. Ea se așeză și se întinse. Mă întinsei alături și ne îmbrățișarăm. Ea începu să mă sărute, și nu mai înceta, dar sărutările ei nu aveau în ele nimic dramatic, erau fierbinți și neînfrînate... "Hm! gîndii hotărît să nu prelungesc mult acest abandon, n-are imaginație, nu cunoaște moartea..." În acest timp vîntul fluiera și mai întărîtat în văzduh și fulgii grei de zăpadă ne izbeau neîncetat sărutările, topindu-se de buzele noastre, care ardeau. Deodată înțelesei, sau, cum se spune, îmi pică fisa: Suzy văzuse scaunele, nu era în firea ei să pună în scenă pentru noi doi o moarte atît de romantică și fără vlagă. Sării in picioare: "Gata, strigai, hai acum să urcăm!". Și în clipa aceea zării și eu, la doi pași, printre rafalele furtunii, umbrele mișcătoare și impasibile ale telescaunelor. Adevărul era că, deși furtuna nu se potolea, negura nu mai era atît de deasă.
Ea se sculă parcă cu regret... Ne luarăm schiurile în spinare și ne urcarăm nu fără dificultate, fiindcă scaunele nu erau chiar impasibile și sîrma care le trăgea se curba, și întregul șir se bălăbănea sub izbiturile brutale ale aripilor grele ale furtunii. Abia atunci îmi dădui seama că proporțiile aventurii noastre nu fuseseră mici, fiindcă respirai adînc, despovărat de o reală dar amorțită neliniște. Urcam de cîteva minute și negura se împrăștia vizibil. Dansa în valuri, în salturi, dar se rarefia spectaculos. Avui un fior uitîndu-mă în urmă: întuneric total! Deodată zării soarele în amurg, tipsie de aur pe înălțimea cotei îndepărtate... Și tot atunci scaunele se opriră și în aceeași clipă și soarele fu acoperit... Rămăsei nemișcat, așteptînd ca mecanismul care se oprise să-și reia mersul. Nu și-l reluă, deși minutele se scurgeau. Ea mă strigă: "Să ne dăm jos și să ne continuăm drumul, nu mai e mult. Dacă se pun din nou în mișcare, ne urcăm iar."
Numai că de-a lungul lor zăpada nu era tasată ca pe pîrtie, intram în ea pînă la brîu, și ne îndepărtarăm convenind să observăm momentul cînd defecțiunea va fi remediată și să revenim... dar să nu pierdem timpul în cazul în care... "Probabil, zise Suzy, că au oprit telescaunele crezînd că nu mai e nimeni, și să nu se rupă cumva cablul dacă îl lasă să meargă aiurea pe furtuna asta..."
Într-adevăr, furtuna era mai rea decît crezusem eu că e în apogeul ei. Deși zăream cota, aveam, cum au toți naufragiații, iluzia că ținta noastră se îndepărtează și nu se apropie de noi. Dacă se lasă întunericul și n-o mai vedem, numai senzația că urcăm ne mai poate ghida, gîndeam. Dar și atunci ne putem trezi într-o prăpastie... "Tu ești de vină, răcnii după ce într-adevăr nimerii într-o groapă din care abia mă smulsei, asemeni baronului Münchausen din mlaștină, trăgîndu-mă de propriile mele schiuri... Dacă n-ai fi simulat rătăcirea, acum am fi fost sus..." "Da! strigă și ea furioasă, te pregătești sufletește să mă mănînci de vie la noapte, ca să nu mori tu de foame... Uite, nu mai merg!" și țipă cuvintele uite nu mai merg fără pauzele misterioase ale limbajului: ca și cînd ar fi vrut să fie fulgere, nu cuvinte... Și se lăsă moale într-o parte. Avui intuiția că dacă scăpăm și vom trăi "ani lungi fericiți" va povesti tuturor și nepoților, cît de fricos am fost eu în această aventură. Adevărul era că eram, începuse să se întunece cu adevărat, înserarea cosmică și nu jocul înșelător al elementelor. Natura nu-mi era prietenă, deși mă refugiasem atîta vreme în ea, o interogasem prea mult (formă de respingere) și nu eram dispus să pier în sînul ei, chiar dacă o aveam alături pe cea mai dragă ființă dintre pămîntene. Îi șoptii la ureche alungindu-mă iar lîngă ea în zăpadă: "Sîntem în siguranță, și tu știi asta! Dar există un «imprevizibil în noi și deasupra noastră» pe care eu îl simt și tu îl ignori. Pentru natură, în caz de nenorocire, asta e o surîzătoare mișcare de ironie a umerilor: cîte nu se întîmplă cu copiii ei iubiți, pe care farmecul ei îi subjugă..."
Îmi înfundai fața în troiene. Cred că ațipisem, mă trezii zgîlțîit. "Trezește-te, Victoraș, nu dormi, că nu e timp de dormit!" Foarte energică, Suzy, cu schiurile în spinare, înfrunta un amurg iarăși înroșit de a doua tentativă a soarelui de a asfinți... Pe creastă zării un individ nemișcat, cu picioarele desfăcute, care parcă ne aștepta...


 

XI

Nu parcă, chiar ne aștepta. Silueta lui arogantă, în felul cum își ținea picioarele, era elocventă: avea ceva cu noi. "Trebuie să fie vreun tip din ăștia de la Salvamont, zise Suzy. E printre ei cîte unul care, sub pretextul că are sarcina să-ți salveze viața, îți vorbește foarte brutal, ba chiar te înjură. Trebuie să te faci că nu-l auzi..." "Se vede cum știe el să-ți salveze viața. Mai bine ar fi observat că s-au oprit telescaunele și să se fi dus acolo la stație, nu să ne aștepte proțăpit pe creastă, cu picioarele răscrăcărate, zisei. Îi mai lipsește pistolul de-a curmezișul pieptului, ca să semene cu tipii ăia din S.S." "Ei da, zise Suzy batjocoritoare, acuma să nu mai stea nimeni cu picioarele îndepărtate că seamănă cu un S.S.-ist!" "Bineînțeles, îi răspunsei. Ori imită un S.S.-ist, ori are în firea lui același imbold pe care ți-l dă conștiința că ești atotputernic. Uite-l, stă mereu nemișcat și ne așteaptă! Pe ăsta îl ating!" "Ba te rog să te stăpînești, zise Suzy, sînt mai mulți și n-are rost să riști..."
În sfîrșit individul se mișcă, foarte calm, ai fi zis că era un curios care acum se săturase să se uite și o să plece. Dar după cîțiva pași reveni, ca să plece din nou. Devenise gînditor, nu mai era arogant, își ținea capul în jos, reflecta la ceva sau era în prada unei anumite stări de spirit, legată, desigur, de noi doi, fiindcă din cînd în cînd se oprea și ne contempla îndelung. "Sînteți de la Salva-mont?", îl întrebai cînd ajunserăm sus și ne oprirăm să ne odihnim. Abia acum tipsia de aur a soarelui mușcă cu partea ei de jos îndepărtatele creste și începu să piară dincolo de hăuri. Cerul se luminase și din furtună nu mai rămăsese nimic, ca și cînd nici n-ar fi fost. Individul mormăi ceva ininteligibil, dar apoi confirmă că era de la Salvamont: "Mai e cineva jos?", zise. "Nu, spusei. Dar de ce s-au oprit scaunele?''
Nu-mi răspunse. Văzui în treacăt că era un zdrahon. N-avea schiuri și nici costum de munte, nici măcar bocanci (ce fel de salvamontist o fi și ăsta?), purta o canadiană gri cu guler alb de oaie, n-avea nimic pe cap și nici mănuși în enormele lui labe, care contrastau violent cu chipul, care, deși era tot mare, era însă bine tăiat, cu trăsături fine, șlefuite parcă de o daltă grijulie, ca să-i dea o expresie vie de tinerețe și candoare. Parcă avea ochi de fată, mari și migdalați, de un albastru spălăcit, care se întindeau spre niște tîmple blonde asemeni acelor eroi îndrăzneli de bandes-dessinées. "Mergem!", zise Suzy brusc, deși abia acum se vedea cît era de obosită. Nu era palidă, ci mohorîtă, decolorată. După ce toată ziua pulsațiile sîngelui ei îi ținuseră obrajii și întreaga ei ființă parcă în flăcări, acum aveam impresia că se clatină... "Stai puțin jos, îi zisei, și odihnește-te." "Nu, spuse foarte hotărîtă, să mergem!" "Dă-mi atunci mie schiurile."
I le luai și o apucai și de braț, dar se feri cu o uimire bizară, abia stăpînită, ca și cînd ar fi vrut să spună: cînd am mai apucat-o eu vreodată de braț în felul ăsta? Abia atunci îmi dădui seama că salvamontistul ne urma la mică distanță. "Ce e cu ăsta? zisei. Îl cunoști?" Ea nu raspunse. Avui o fulgerare de gînd: îl cunoaște și fuge de el, în același timp nu vrea să fie văzută că o țin de braț. Bine! Și mă îndepărtai de ea cu o ostentație furioasă, care încerca zadarnic să alunge din sufletul meu neliniștea bănuielii: "Iată deci, gîndii, că ieșirea noastră în lume a și adus în preajma ei un individ în fața căruia ea nu are curajul să arate că sîntem împreună. Iată deci că temerile mele se arătaseră a fi naive, față de acest hop care era cu mult mai grav decît îmi putusem închipui că ar avea loc unul. Fiindcă nu o precauție meschină punea la încercare voința iubitei mele. Nu era la mijloc ceva insignifiat. Nu oboseala îi alertase trăsăturile. Nu o conveniență derizorie o făcea să accepte (ba chiar să nici nu observe!) detașarea mea de ea, singurătatea noastră, care îmi cădea în suflet mai grea decit norul înfricoșător care ne surprinsese în vale într-o aventură în care vrusese să afle dacă, chiar în glumă, acceptam să mor cu ea sub nămeți. Ci prezența acestui al treilea aducea cu sine o amenințare mai puternică decît teama ei că purtîndu-se cu mine astfel, risca despărțirea. Cine era acest ins? Desigur, o veche legătură care nu se rupsese de tot, sau cel puțin nu se rupsese el de ea. Indivizi primejdioși, violenți și imprevizibili, care, deși nu mai sperau nimic, nu se puteau îndepărta de ființa iubită, asemeni acelor morți care, deși morți, nu se pot depărta de casă și hohotesc pe la uși sau prin cotloane speriind lumea, pînă ce e adus un medium care le explică în ce constă noua lor stare. Dar cine să-i explice unui părăsit că n-are nici un rost să mai dea tîrcoale celei care nu-l mai iubea?''
Uimitor era cum aflase el că ea este aici și venise s-o aștepte pe crestele cotei, cu picioarele îndepărtate, sigur de el, și, desigur, amenințător. Iar ea nu-mi cerea sprijinul, venind astfel fără să-și dea seama în întîmpinarea individului. În lungul drum spre cabina telefericului, încercai astfel să aflu dacă eram părăsit. Nu de Suzy (nu puteam accepta nici eu acest gînd), ci de complicitatea împrejurărilor. Înțelesei că gîndirea mea nu putea merge în adîncime, dar îmi dădui seama că instinctele mi se trezeau din amorțeala fericirii. Iubita mea era în impas. Înaintam toți trei în tăcere, la distanță mare unii de alții, singuri acum pe povîrnișurile pline de zăpadă. Ea se poticnea și își smulgea cu greu picioarele din micile gropi, dar avea mișcări chibzuite și aplicate și înainta cu o anume siguranță a desorientării, care mă înduioșa.
Cînd ajunserăm la cota 1 400, unde era cabina, înserarea se terminase. Ea trase ușa telefericului și intrarăm în cabina luminată de un bec puternic. Era goală. Probabil că era ultima coborîre. Rezemai schiurile într-un colț și îmi scuturai bocancii de zăpadă. Nimeni nu-mi imită acest gest firesc. Suzy însă rosti deodată, cu un glas nefiresc: "Faceți cunoștință: domnul Petrini, domnul Pencea..." Falsul salvamontist nu schiță însă nici un gest care să dea de înțeles că trebuie să ne strîngem mîinile. "Doamna, zise el atunci, a uitat să mai adauge ceva." "Soțul meu!'', zise doamna.
Care soț?! Pe această clipă cabina se puse în mișcare și șocul plecării nu-mi mai lăsă nici o îndoială: nu eu eram soțul. Individul se apropie de Suzy și o lovi năprasnic; ea căzu cu un astfel de strigăt încît înlemnii. Nu era un strigăt chiar proaspăt, ci de groază veche și disperare, sfîșietor, zăceau în el nenumărate altele și fără speranță, nimeni n-o putea salva. O viclenie liniștită stăpîni în clipa aceea instinctele mele alarmate încă din timpul mersului. Mă repezii cu o lipsă de vlagă simulată, să-i aflu individului forța reală, și mă angajai într-o încăierare neconvinsă. El mă plesni îndesat și mă aruncă în celălalt colț al cabinei, în care mă prăbușii și de unde, gîndind că zdrahonul, a cărui putere era de temut, trebuia înșelat, nu mă mai ridicai... El o ridică în schimb pe Suzy apucînd-o de guler și îi scrîșni: "Închină-te, ți-a sunat ceasul! Dumnezeu e de partea mea, am toate semnele...'" ("E bigot, gîndii, vrea s-o omoare cu aprobarea lui Dumnezeu!") În acest timp cabina aluneca încet peste prăpăstii și simțeam căderea ei lină în stomac, ca un leșin...
Nici amenințarea lui nu-mi părea proaspătă, încît continuai să rămîn întins, să urmăresc scena. El îi explica foarte liniștit că totul i-a venit fără să dorească, a fost anunțat de plecarea ei la Sinaia cu un tip cu care trăiește de mult ("nu știam că trăiești de mult cu un tip, poate dacă mi-o spuneai tu singură de la început m-ași fi resemnat, dar cînd am auzit că o să te duci cu el la cota 2000, unde ai fost de-atîtea ori cu mine, și o să tragi la același hotel și o să chicotești pe pîrtie cum ai chicotit și cu mine"...). Atunci și-a dat seama că astea sînt semne... Nu era sigur, dar asta, faptul că ne-a prins pe amîndoi în flagrant delict, nu e un semn? Și ne-a prins aici în cabină, fără martori... O să ne arunce pe amîndoi în prăpastie... În clipa aceea un uruit și o pală de aer înghețat năvăli în cabină. Ea scoase un țipăt, de astă dată adevărat: "Victoraș, vrea să mă omoare." Atunci sării. Suzy era pe marginea deschisă și trăgea, ai fi zis, de sine cu disperarea morții. Încă puțin și ar fi fost aruncată... Îl lovii la gît, unde orice putere cedează, fulgerător, de trei ori la rînd și într-adevăr se înmuie (poate și pentru că mă ignorase, luase drept bună nevolnicia mea) și o lăsă pe Suzy din marile lui labe. Se îneca. Horcăi: "Bine, o să te arunc pe tine întîi..." Trecui pe lîngă aceleași clipe rele ca și Suzy, mă copleșea cu masa grea o corpului și mă aduse și pe mine pînă aproape de buza cabinei, unde însă întreaga mea ființă se revoltă (dacă ar fi reușit, izbindu-mă de stînci și murind, n-ași fi simțit nimic, atît de tare incendiase această revoltă atomii cei mai leneși și mai inactivi ai ființei mele) ...reușii să mă smulg și mă repezii eu în el.
Se clălină, dar abia se clinti. Mă repezii iarăși, dar îl lovii, nu-l mai împinsei, tot în gît, în același loc, și abia după aceea îl rostogolii în noaptea muntelui, cu speranța care îmi licări chiar atunci în conștiință că o să se agațe într-un brad și n-o să moară, sau o să cadă adînc în zăpadă și să scape astfel... Iar dacă o să-l mănînce lupii, cu atît mat bine, pe mulți turiști îi mănîncă din cine știe ce pricini, lupii, mai gîndii eu cu stranie veselie, ca de o glumă atît de reușită, încît nu-mi dădui seama cît îmi era de rău...
Mă întinsei lat pe podea. Gîfîiam foarte tare, inima îmi intra parcă în gît, mă sufocam... Dar nu plesnii, cum credeam, îmi revenii și sării în picioare. Era și timpul, cabina ajunsese la stația ei, jos în oraș... Suzy nu mergea prea drept, dar o apucasem strîns de umeri... "Ah! strigai după ce ieșirăm din cabină, schiurile... am uitat schiurile..." "Lasă-le!", șopti ea și fui gata s-o ascult, ca totdeauna cînd ea spunea cu hotărîre ceva. "Nu, zisei, nici vorbă!" Și mă întorsei apoi din drum: "Frumoasă ieșire în lume ! Foarte sportivă! Da, foarte bine organizată, continuai sarcastic, cu un grup care a avut grijă de noi nevoie mare... De ce, repetai ca și cînd ași mai fi exprimat această idee, de ce nu mi-ai spus că ești măritată?" "De frică!" "Frică de ce?" "Ai fi vrut să afli amănunte, să mă ajuți, și el ar fi aflat că sîntem împreună și scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci aiurea, cu aceleași consecințe, cînd mă îndrăgostisem de tine și nu voiam să te pierd..."
Orașul mișuna de lume, și cerul înstelat, fără lună, adusese ger puternic, zăpada scîrțîia sub tălpi. Mă liniștisem cu totul, violența întîmplării fatale era încă departe de mine. Răspunsul ei era complet și total, încifrat însă într-o enigmă, pe care nu simțeam dorința s-o desleg. Romeo, după ce ucide, spune doar atît: "Sînt jucăria soartei"... "Nu, gîndeam cu tărie, nu voi fi jucăria soartei. N-am fost ales nominal, o să mă sustrag... Soarta avea înscris de către zeița ei Statistica pe tăblița acestei zile, printre altele, nașteri, accidente și morți, un omor în munți și un om care va trebui să-și piardă libertatea pentru tot restul zilelor. Nu, zeiță, omul tău a fost în legitimă apărare, amenințat să fie, el și iubita lui, cei din prăpastie, ei bine, ai omul tău in prăpastie, pentru pierderea libertații alege-ți mîine un altul, el și-a mai pierdut-o o dată, nu-l face să creadă că ești oarbă, fiindcă, deși pari, el știe că nu ești!...".


 

XII

"Totuși, deși căsătorită, te numești Culala", zisei în timp ce ne schimbam costumele la hotel, să coborîm la masă. "Da, mi-am păstrat numele de fată", zise Suzy. "Din trufie!" "Poate!"
Vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... Era foarte calmă și toate întrebările pe care ea mi le blocase de la începutul începutului și pină astăzi năvăliră asupra mea... De ce? și de ce?... Și atunci de ce!... ca un răpăit de tobe în clipele cînd se trage asupra condamnatului, care nici atunci nu înțelege de ce trebuie să moară.
Alungai cu o voință supremă această imagine violentă de care, cu un adînc fior, înțelegeam că nu eram străin... Scuturai din cap și îmi revenii... Nu! Și nu! Era prea tîrziu să mai pot deslega enigma. I-a fost frică! Ași fi vrut să aflu amănunte, s-o ajut, și el ar fi aflat că sîntem împreună și scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci cînd ea se îndrăgostise de mine și nu vroia să mă piardă. Ce mai puteam întreba? Stătea pe marginea patului și contempla în sine ceva, cu privirile într-o parte, și mută și rece și străină... Blocaj total și definitiv. Se gîndea... Contempla ceva în sine, tăcută și liniștită. "Bine că am scăpat cu viață!", zise deodată. "Ar fi trebuit, zisei, dacă știai de ce e în stare, să nu ne urcăm în cabină." "A fost perfid, îmi răspunse, n-ai observat că în apropierea cabinei a dispărut, am crezut că renunță, că își dă seama că n-are nici un rost... În realitate s-a dus să ia bilete, a intrat cu ele în mînă, tu n-ai băgat de seamă că am așteptat cîteva minute pînă a revenit, tu te scuturai de zăpadă, aranjai schiurile într-un colț...'" "Nu era prea tîrziu să fugim din cabină... M-ași fi bătut cu el afară, dar nu murea nimeni". "Mă omora pe mine. Nu atunci, altă dată! Mă prindea el singură într-o zi!" "Dacă era așa, de violent, cum de te-ai măritat cu el? ce meserie avea?" "Inginer! Ne-am cunoscut pe șantier, cînd eram eu zidăriță... Dacă îți amintești... Fotografia aceea a mea cu un grup, pe plajă... stătea lîngă mine! Ne căsătorisem și am făcut o excursie la mare cu prietenii lui. Voiaj de nuntă! Nu, nu era violent! Era chiar fricos, toți știau, numai eu nu știam că era violent din fire și fricos. Ulterior am aflat că odată, prietenii lui, în toiul unei petreceri, i-au aranjat acasă în garsonieră un om mort în pat... O aiureala, nu era nici un mort, au pus și ei acolo un costum de-al lui în care au băgat o pătură și în loc de cap o mască de carnaval și o pălărie. El a venit acasă beat, s-a trîntit pe pat și a adormit... Cînd s-a trezit și a văzut, s-a aruncat pe fereastră... Noroc că era la parter și n-a pățit nimic... Mai bine ar fi murit atunci... N-am divorțat, de frică. Mă amenința..." "Totuși, zisei, dacă mi-ai fi spus de la început..." "Nu, fiindcă după ce am fugit de la el, s-a mai liniștit... Mi-am spus că cu cît trece mai mult timp, e cu atît mai bine, se învață cu gîndul. Nu m-a căutat niciodată. N-avea rost să-l zgîndăresc..." "De ce natură era violența lui?" "De natură alcoolică. Era dipsoman! Cîteva luni avea chiar aversiune pentru băutură și atunci era fermecător. Pe urmă începea deodată să bea într-un mod înspăimîntător și devenea violent, dar numai cu mine!" "Astăzi crezi că era beat?" "Daaa, și în faza asta îi dispare complet simțul primejdiei, în toate sensurile, și pe cît de slab și de blînd e în faza de repulsie față de băutură (slab în adevăratul sens al cuvîntului, fizic și moral), pe atît de agresiv și rezistent devine în timpul crizelor alcoolice. Nu e adevărat că era violent numai cu mine. Odată s-a bătut pe stradă cu șapte inși (mi s-a povestit) și i-a stîlcit pe toți, dar a venit și el acasă cu o ureche lipsă, cu capul umflat ca un butoi și cu toți dinții din față sfărîmați... L-am îngrijit să se facă bine, am așteptat să-i treacă criza și l-am părăsit așa cum l-am luat, adică în cele trei luni cînd era și el om..," "Și de cînd sînteți despărțiți?" "De-un an!..." "Și cîți ani ați trăit împreună?" "Doi, trei... (și ghicindu-mi întrebarea Suzy continuă): Mă iubea foarte tare și la început dipsomania lui nu era așa de gravă. Se îmbăta tun și atîta tot. Pe urmă " făcu ea un gest elocvent, se îmbăta tun, dar perioadele erau scurte, și, și! adică nu-l ținea mult beția, dar nici pauza nu mai era de luni, ci de săptămîni... Devenea rigid, și distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-l știam ca să-l potolesc... "Atunci te lovea?!" "De fapt nu mă lovea decît foarte rar, dar mă amenința și nu știam niciodată dacă într-o bună zi n-o să mă desfigureze sau chiar o să mă omoare!" "Și nu există remediu la acest gen de beție?" "Nu! Pînă acum nu există! Nimic nu-l poate opri pe dipsoman să bea cînd îi vine impulsul... Cel puțin așa mi-au spus doctorii din orașul nostru..." "Are familie?'', o mai întrebai. "Are o soră pe la București, care e vinovată de tot ce s-a întîmplat. E doctoriță de copii. Ea știa că fratele ei mai încercase de două ori să se însoare, dar respectivele, mai prudente și mai puțin sentimentale decît mine, deschiseseră bine ochii înainte de a face pasul... Era el inginer, băiat frumos și blînd ca un mielușel, dar aflaseră ce cusur avea și nu se grăbiseră să se mărite... Eu, pe atunci, eram panicată, îmi intrase în cap ideea că, indiferent de părerea sublimă pe care o aveam despre mine, o să rămîn nemăritată... Și tu mi-ai spus ceva în acest sens: femeile superioare nu sînt atractive. Adaugă la asta că perspectiva de a rămîne zidăriță nu putea fi înfruntată chiar de una singură, iar un băiat mai de calitate care să nu fie arivist și să nu-i pese de ce fel de soție îi intra în dosar era o rara avis. Mi s-a părut că el era o astfel de pasăre rară, băiat de ceferist, taică-său a fost mecanic de locomotivă... Ei bine, sora asta a lui știa că încă de pe la douăzeci de ani, încă de pe cînd era student, că fratele ei bea. Dar n-o pot învinui. Care soră vine la iubita fratelui ei (pe care l-a ținut la facultate din modestul ei salariu de puericultoare, ea însăși mamă a doi copii) și îi spune: nu-l lua, are cusurul cutare, e marcat... Mai ales că periodicitatea crizelor alcoolice, numită dipsomanie, nu apărea ca o fatalitate la nivelul ei modest de doctoriță de copii. Nu? Nu există printre copii predispoziții la alcoolism! Și apoi cu forma asta de alcoolism se poate trăi, hăt! mulți ani! fiindcă nu toți sînt violenți..."
Telefonul sbîrnîi și amîndoi tresărirăm cu putere. Ea ridică receptorul și auzii și eu ce i se spunea: "Suzy, nu coborîți? Vedeți că la zece avem tren." "Acum cît e ceasul?", zise ea. "E șapte, dar mai bem și noi cîte-un pahar!" "Și ce sărbătoriți? zise Suzy. Faptul că ne-ați părăsit în furtună și ați fugit ca niște lași?" "Care furtună? Ați pățit ceva?" "N-am pățit dar puteam să pățim. S-au oprit telescaunele și ne-a prins vijelia în vale, în fundul pîrtiei." "Dragă, noi am crezut că ați luat-o înainte, fiindcă în momentul cînd s-a stricat vremea nu v-am mai văzut pe vîrful cotei. Toată lumea a plecat cînd a apărut noru-ăla!" "Las-o moartă, dom' doctor, așa șef mai bine lipsă. Probabil că în momentele acelea îți spunea cineva o anecdotă și ai uitat că porți răspunderea grupului nostru... Bine... Bine... Bine, venim, dar să știți că noi mai rămînem și mîine..."
Suzy închise și reintră, uitîndu-se alături de sine, în postura ei anterioară acestor destăinuiri; zise: "Tu, doritorul de comunicare și de desvăluiri, ce mai poți zice? Ar fi fost mai bine sau mai rău, sau ar fi fost același lucru dacă ai fi știut toate acestea înainte? Cel puțin am avut timp să fim fericiți! Nici un nor negru nu ne-a turburat zilele noastre minunate. În timp ce, dacă ai fi aflat, cine știe dacă am mai fi putut să ne legăm pe viață ca acum! Fiindcă sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla." Se uită iar la sine și această retragere avea în ea aceeași vrajă care mă îndemna ca totdeauna să nu mai încerc s-o descifrez. "Iubirea, parcă îmi spunea ea, e lovită după fiecare tentativă de a pătrunde în trecutul ființei dragi." "Totuși, mă trezii spunînd, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus din vreme despre această dragoste a ta, zolistă, pentru un dipsoman!" Se uită la mine doar cu o mișcare a corpului; privirea i se retrăgea și mai mult într-o parte. "Și dacă ar fi fost mai rău?", zise. "Mai rău decît să fi omorît un om?", reluai. "Da, o, da... Da, și deodată izbucni în plîns, se rostogoli, se zvîrcoli pe o parte și pe alta și, ca să se ajute, ca să se agațe de ceva, își înfipse mîinile în cuvertura patului... O, nu noi l-am omorît, el s-a sinucis, săracul, am simțit, cînd am strigat «Victoraș, vrea să mă omoare», mi-a dat drumul, în clipa aceea putea să mă arunce... Și-a dat seama că nu e nici-o speranță pentru el, iubeam pe altul."
Înghețai!
"Și ce speranță mai era pentru el dacă te arunca în prăpastie?", strigai. "Să moară împreună cu mine. S-ar fi aruncat după mine."
O lăsai să se chinuie că nu-i îndeplinise această dorință. Multă vreme. Deschisei fereastra să contemplu întunericul și imensul munte opus înaltelor creste ale Carpaților. Ași fi vrut să fiu acolo, să urc pe acea cărare, care se vedea săpată în el, numită "drumul cîinelui", cum am aflat că se numea și care era singura care ducea undeva spre o veche și nefrecventată, neprietenoasă cabană. Mă ispiti cu adevărat gîndul: ce-ar fi să fugim în acest munte? Noi doi, și să nu mai revenim niciodată în această lume plină de dipsomani, parchinsoniști și torționari. (Nu bolile sînt rele, ci ceea ce ele potențează în om: violența neînfrînată de care, încercînd să ne apărăm, devenim jucăria soartei)... Știam însă că acum nu mai existau nicăieri pe pămînt cotloane care să nu fi fost sau să nu fie cercetate. Un pustnic ar fi mai puțin singur în peștera sa (ar afla de el toți excursioniștii) decît într-un apartament așezat pe o stradă aglomerată, unde s-ar feri mai bine de cuziozitatea lacomă a semenilor lui...
Revenii în odaie. Suzy era acum din nou liniștită și nu se mai uita în sine, ci direct în ochii mei și cu o intensă lumină care cerea protecție. Și atunci ea repetă ceea ce îmi spusese mai înainte: "Iubitul meu, sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla...".
Coborîrăm la masă și puturăm fi senini în mijlocul veseliei generale. Suzy chiar putu să surîdă de cîteva ori, cînd înțelegea, vag, că s-a spus o anecdotă reușită. Fiindcă nici ea, nici eu nu înțelegeam nimic din ceea ce se spunea. Auzeam cuvintele, dar sensul aluneca pe lîngă noi, deveneam, fără să ne dăm seama, intangibili. Gîndul la fapta noastră începea să formeze în noi marea inerție a tuturor culpabililor și să ne izoleze de ceea ce era real. Lumea nu mai era pentru noi firească. Noi săvîrșiserăm, cu complicitatea ei naivă (ce era altceva fuga grupului decît gîndirea generoasă că îndrăgostiții trebuiesc lăsați singuri?), un act de curățire, eliminasem un dipsoman desagreabil pentru o colectivitate care nu putea trăi cu gîndul că viciul, maladia incurabilă, agresivitatea o pot amenința fără consecința naturală: moartea într-o încăierare a celui marcat, sau într-o căsătorie în care soția fuge și e omorîtă, și dipsomanul e închis, sau e omorît dipsomanul, și soția, cu complicele ei ispășesc...


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>