Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A ZECEA

XIII

...N-a avut puterea să retrăiască decît ceea ce l-a făcut să fie fericit... "Ciceo, mi-a spus, povesteşte tu restul... Gîndirea ta de avocat şi de fost judecător, în acest final, e mai potrivită."
Într-adevăr, cînd am aflat în ce dificultate intrase prietenul meu mi-am dat imediat seama că îl paşte o mare primejdie: cum să dovedeşti, într-o ucidere, că ai fost, fără martori, în legitimă apărare? Pentru un avocat (şi cu această gîndire a mea într-adevăr de avocat orice speculaţie se încheie) individul, deşi s-a născut liber, cum spune Rousseau, n-aşi zice că în secolul nostru pretutindeni e în lanţuri, dar este permanent în legitimă apărare... Chiar şi cel agresiv, aşi zice mai ales... De cîte ori nu i-am văzut apărîndu-se cu vehemenţă, învinuind pe celălalt (şi nu totdeauna fără îndreptăţire) că i-a determinat să comită violenţa?! Cea pedepsită de lege, îndeobşte cea fizică, fiindcă violenţa pe care o produce inteligenţa, şi nu neapărat doar cea orgolioasă şi care stîrneşte ura nevindecabilă, nu se pedepseşte de lege. Dar de ce? protestează el cu indignare în instanţă şi începe să spună o istorie încîlcită, cu detalii pentru el decisive, şi rămîne cu gura căscată de uluire cînd judecătorul i-o taie: bine, bine, şi pentru asta trebuia să-i dai cu ciomagul în cap? Bineînţeles, gîndeşte el, făcui şi dregui, mai bine i-aşi fi scos un ochi, să rămînă chior... pe mă-sa şi pe tat-său! Nu cred că e lipsită de tîlc istorisirea unui mare reporter de pe vremuri, care, ros de curiozitate, s-a dus la Galaţi să stea de vorbă cu unul Berilă, care omorîse şapte oameni cu un sifon, într-o brutărie... "Mă, Berilă, i-a zis el după ce gardianul l-a introdus în celula aceluia, eu nu sînt nici de la poliţie, nici judecător şi nici ruda vreunuia din cei pe care tu i-ai omorît. Eu sînt un ziarist, dar nu pentru ca să scriu îţi pun întrebarea... Pentru mine, aşa ca om, vreau să ştiu: ce-ai avut cu ei, mă Berilă?! Presa zice că eraţi toţi prieteni, aţi venit la brutar, care şi el vă era prieten, a scos omul covrigi calzi din cuptor, aţi stat de vorbă, aţi băut şi voi un pahar de vin şi pe urmă aţi adormit, că era tîrziu. Atunci i-ai omorît pe toţi cu un sifon, loviturile, zic reporterii, fiind date la cap, buf! ca în dovleci, şi fiind toate de «o mare violenţă», afirmă reporterii ăştia, mă Berilă, adică lasă să se înţeleagă că ai avut cu ei de soluţionat vechi şi crunte răfuieli. E adevărat?!" "Nu e adevărat", a zis Berilă. "Bine, s-a mirat reporterul, atunci ce-ai avut cu ei? Poţi să-mi spui? Fiindcă în instanţă ai declarat că ei au sărit la tine să te omoare. N-ai convins pe nimeni, fiindcă oricît ar fi cineva de puternic nu poate omorî singur şapte oameni cu un sifon... Cu un şiş da, dar cu un sifon, mă Berilă?!" Atunci Berilă şi-a întors faţa într-o parte ca şi cînd n-ar fi vrut să mai vadă acea privelişte şi i-a dat reporterului, cu un imens dispreţ, următorul răspuns: "Dă-i în p... mă-sii că erau beţi!..." Da, or fi fost ei beţi, dar cît de tare şi în ce chip de l-au supărat atît de mult pe maiestatea-sa Berilă întîiul? L-au scîrbit gurile lor căscate, membrele lor în dezordine? L-au plictisit!? L-au înfuriat sforăiturile lor, pofta lor animalică de somn, pe el care era, poate, un insomniac? Sau se săturase Berilă de atîta libertate şi lumină cîtă este pe pămînt şi simţise o mare ispită a ocnei? Asta ar fi o speculaţie abisală. Cel mai sigur o tot răspunsul lui Berilă: erau beţi! şi trebuie să traducem asta prin: erau agresivi! Beţia şi somnul lor nu erau suportabile, Berilă era şi el în legitimă apărare.
Un ultim detaliu. N-am ştiut că medicamentul numit Nozinan e atît de puternic, încît cîteva pastile pot provoca moartea, cînd Petrini mi-a cerut să-i fac rost de un tub, mi s-a părut că mi-a spus că el suferă de ficat... Ca să aflu abia pe urmă în ce scop avea nevoie să-l aibă asupra lui. "Dacă sînt condamnat pe viaţă, mi-a spus el ulterior, îl voi folosi". Cum nici eu nu puteam şti la cît va fi condamnat, cu cîteva zile înainte de ultima şedinţă, am alarmat pe directorul închisorii, care a ordonat imediat o percheziţie şi i-a confiscat prietenului meu acel flacon... Am gîndit astfel: chiar dacă el va fi condamnat pe viaţă, nu pot să accept gîndul că toate şansele lui de a reveni cîndva afară sînt chiar total epuizate. De obicei verdictele pe viaţă înseamnă, practic, douăzeci de ani, după care apar şi pentru astfel de condamnaţi unele amnistii. Or, acum Petrini are treizeci şi cinci de ani, la cincizeci şi cinci va fi liber, dacă nu cumva mult mai curînd. Şi viaţa nu e deloc de dispreţuit la această vîrstă, ca să nu mai spun că nici la optzeci nu e, şi nici chiar la nouăzeci. Această puternică personalitate, cum sînt convins că este prietenul meu, va rezista, se va întoarce sănătos şi se va împlini nu numai ca om, adică să poată să fie iarăşi fericit, ci şi socialmente, să-şi scrie adică mai departe lucrările lui şi să lupte ca ele să vadă lumina tiparului.

XIV

"Cam din perioada de cînd o cunoscuse pe doamna Culala nu mai venise Petrini pe la noi, sîmbetele, cum avea obiceiul. Şi iată că într-o luni seara mă pomenesc că îmi dă un telefon. "Vreau să-ţi spun ceva, zice, eşti ocupat?" "Sînt, dar o să las totul pe mîine: presupun că e vorba de ceva urgent." Nu mi-a confirmat că ar fi vorba despre aşa ceva, a închis brusc şi peste o oră suna la poartă. "Merg la tine în birou'', mi-a şoptit fără să mă privească. La mine în birou aveam altă stare de spirit decît în hol, în faţa televizorului, redeveneam adică avocat. Intram firesc în lumea Justiţiei asemeni preotului care intră în altar, unde apoi, împreună cu credincioşii, încearcă să ia contact cu Divinitatea. Aici pot să fac şi eu o mărturisire. Devenit avocat după ce fusesem judecător, un gînd m-a călăuzit: puteam foarte bine să găsesc un post de jurist la o mare întreprindere, sau altceva asemănător, dar nu mi-am dat demisia fiindcă nu mi-a mai plăcut să judec şi să aplic legea, dimpotrivă, mi-am spus, o voi face mai departe, fără puterea de a mai da verdicte, dar de a le determina cu toată forţa gîndirii şi cunoştinţelor mele şi în toată libertatea. Acest raţionament mi-a impus însă ideea, ca o consecinţă, că nu voi prelua niciodată un proces în care să apăr pe cei care au încălcat-o (legea!). Asta nu înseamnă că aruncam vreun blam asupra altor colegi ai mei, care nu făceau această disjuncţie. Era doar o hotărîre a mea secretă. O fi fost ea secretă, dar nu ştiu cum se făcu că în scurtă vreme începură să intre în biroul meu numai clienţi care parcă ştiau că refuzasem încă de la început cauzele de încăleare flagrantă a legii. Asta nu însemna că toate cauzele mele erau atît de clare şi de simple cum suna de clar şi de simplu conceptul care mă călăuzea. Şi de asemeni, nu vreau să se înţeleagă că porneam spre tribunal din capul locului cu prezumţia că instanţa ar putea să nu-mi absolve clientul sau să nu-i facă dreptate. Instanţa însă e compusă din oameni şi conştiinţa unui om are diferite nivele, nu numai de cultură, dar mai ales de înţelegere, în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt. Clasica situaţie: condamni ferm la închisoare un om care a furat o sticlă de bere şi scoţi de sub acuzaţie un şnapan care a adus mari pagube societăţii, pentru că acest şnapan... Şi aici oricare dintre noi putem da din cap edificaţi şi neputincioşi: da, aşa e, ştim, şnapanul are mulţi bani, şi cu bani cîte nu se pot face?! În paranteză fie spus, pot să afirm, nu fără mîndrie, că pe vremea cînd eram judecător am reuşit să determin legiuitorul să elimine din instanţe istoria aceasta a condamnării unui om la pedeapsă privativă de libertate pentru o sticlă de bere; merită s-o relatez, deoarece în secolul trecut justiţia franceză a condamnat astfel un om la ocnă pentru furt prin efracţiune şi anume spargerea geamului unei brutării şi însuşirea unei pîini... Din această insignifiantă întîmplare, un geniu a dat naştere unei epopei grandioase, în care lipsa de înţelegere e pusă la zid, iar fanatismul rigid şi implacabil al apărătorului legii sancţionat (Javert se sinucide). Ei bine, într-o zi un miliţian (un Javert derizoriu) îmi aduce şi mie în instanţă un Jean Valjean neînfometat, dar care n-a ştiut ce să-i spună cînd a fost întrebat de unde are pîinea pe care o ţinea sub braţ. S-a bîlbîit! Bineînţeles că l-am achitat fără măcar să doresc să aflu de unde luase pîinea. "Nu puteai, i-am spus, să declari că ţi-a dat-o un prieten la gară?" "Nu, fiindcă m-ar fi întrebat cum îl cheamă." "Pe dracu, un prieten din Bucureşti, camarad de arme, i-ai uitat numele." N-avea atîta imaginaţie! "De fapt de unde-ai furat-o?!" "N-am furat-o, mi-a dat-o o fată de la cantină. Dacă îi spuneam asta, aşi fi băgat-o pe ea la apă." A doua zi scandal mare prin firele telefonice. Am achitat un hoţ, fără să-l judec, voi fi destituit imediat dacă nu reiau procesul. Nu vroiam să fiu destituit, vroiam să plec eu, şi nu pentru atîta lucru. L-am rechemat pe învinuit şi l-am condamnat. Băiatul însă, aşa umil cum arăta avea pe la Bucureşti nu ştiu ce fel de rude sau prieteni, destul că un zbîrnîit violent pe interurban mă invita a treia zi să mă prezint imediat la Ministerul Justiţiei, chiar la cabinetul titularului. Strigăte: "Cum ai putut să condamni la închisoare un om pentru o pîine?". "Credeţi că e primul? i-am răspuns eu liniştit. Şi credeţi că e ultimul? Aşa scrie legea. Am încercat să n-o aplic, la prima înfăţişare l-am achitat, dar au sărit alţii şi m-au ameninţat cu destituirea." "Legea asta e greşită, a zis atunci titularul, văd că sînteţi un judecător experimentat. Unde e greşeala?'' "Furtul e furt, i-am răspuns, trebuie pedepsit, dar depinde de pagubă, de prejudiciul adus societăţii sau individului, nu rămîne o cantină fără pîine dacă o fată e drăguţă cu un băiat şi-i dă pe furiş o franzelă." "Aşa este, ce propuneţi?" "Să schimbaţi legea! i-am spus. Nuanţări, dealtfel, există şi acum pentru tot soiul de delicte: de la o lună pînă la un an de închisoare. Puneţi amenzi de la o sută pînă la nu ştiu cîte mii de lei, sau alte forme care să nu încurajeze furtul, dar nici să dea cu uşurinţă prilej unui miliţian ranchiunos să-i facă «figura» unui duşman personal şi să-l trimită la răcoare pentru astfel de delicte minore." "Bine!", mi-a spus titularul şi a propus foarte rapid aceste modificări care au micşorat apreciabil numărul de "delincvenţi" adevăraţi sau "aranjaţi'" din societatea noastră. Nu e nevoie de o epopee ca Mizerabilii ca să ne atragă atenţia asupra unor deficienţe ale legislaţiilor. Dar poetul a vizat mult mai sus, cum am încercat să explic; să facă să înflorească în noi înţelegerea, fără de care nici o legislaţie, oricît de bună, nu-şi atinge în întregime marele ei scop...
Am povestit toate acestea ca să explic de ce auzindu-l pe prietenul meu că doreşte să intrăm la mine în birou am înţeles de îndată că nu e bine cu el şi am mai înţeles că dacă ar fi fost vinovat, nu la mine ar fi venit, care ştia ce fel de cauze apăr. Avea nevoie de înţelegerea mea ca să-l susţin ca om şi de priceperea mea de avocat ca să-l apăr de o grea lovitură care se săvîrşise sau care îi plutea pe deasupra capului. Arăta însă palid şi străin atît de sine, cît şi de mine. Îmi aruncă o privire intensă, care îmi cerea de urgenţă să-l scot din această înstrăinare, de care, deşi era conştient, voinţa lui avea nevoie de sprijin înainte chiar ca el să se destăinuiască.

Experienţa unui om care vede colectivitatea umană, ca să zic aşa, din spate, adică pe cei care rămîn în urmă împleticindu-se şi aşteaptă să fie "înhăţaţi", fără să fie atît de bogată ca a unui preot care vedea omul şi orăcăind ca un broscoi în cristelniţă, la botez, şi agonizant şi dus apoi la groapă, e totuşi destul de mare şi îi conferă o anume forţă a spiritului, fie chiar şi prin simplul fapt că îi vede pe semenii lui în înfrîngere, în timp ce el, avocatul, stă în deplină siguranţă în fotoliul său (un om în nenorocire ne întăreşte pe noi, cei la adăpost, oricît ar părea de neverosimilă această afirmaţie, tocmai asta însă ne dă puterea necesară să-l ajutăm). "Petrini, îi strigai prietenului meu, îţi dai seama că nu mă pot înşela cînd mă uit la omul care intră în acest birou, oricine ar fi el! Cu atît mai mult cînd omul mi-e prieten, mi-e mai uşor să-mi dau seama dacă e vinovat sau nu. Nu eşti vinovat!" "Nu, îmi şopti el (dar observai că simplele mele cuvinte produseseră asupra stării lui de spirit un efect de şoc, parcă s-ar fi trezit dintr-o narcoză), nu, repetă, nu sînt vinovat, dar sînt jucăria soartei." "O putem determina să dea drumul prăzii, nu numai noi sîntem jucăria soartei! Soarta nu e ceva absolut (cum să nu fie? gîndii paralel), din moment ce şi noi, cei vii, facem parte din ea." (Dialectică naivă, îmi dădeam seama, dar credeam în ce spun şi asta avu asupra lui Petrini acelaşi efect de şoc ca înainte: sentimentul realităţii simple reveni în el atît de concret, încît îl văzui cum surîde, un surîs eliberator!) "Eram atît de fericit, murmură el, atît de tare fericit, încît devenisem umil, să nu sfidez cine ştie ce zeu sau zeiţă geloasă. Şi sînt şi acum, dar cu această coloratură tragică, am omorît un om şi voi fi închis iar, deşi am fost în legitimă apărare. Şi iubita mea mă va părăsi.'' "Convingerea asta fatalistă, îi spusei, nu trebuie s-o ai chiar dacă faptele ţi-o sugerează. Dimpotrivă, trebuie să gîndeşti că nimic nu e pierdut, atîta timp cît lucrul fundamental, nevinovăţia ta, nu ţi se şterge, Doamne fereşte, din memorie şi să doreşti să ispăşeşti prin căinţă. Atunci nimeni nu te mai poate ajuta, nici măcar eu, fiindcă o să te apuci să desminţi ceea ce eu o să afirm."' "Nu mă căiesc! zise el cu o voce dură. Dar gîndul că acest omor o s-o determine pe fiinţa pe care o iubesc să mă părăsească îmi sfîşie sufletul." "Deocamdată, îi mai spusei, e doar un gînd şi o ipoteză. Nu te mai gîndi! Dar ia spune, tu ai mîncat ceva? Nu arăţi prea bine, trebuie să mănînci orice ar fi... Hai să trecem în hol, să luăm ceva şi, de ce nu, să bem şi-un pahar..."
Nu mă grăbeam să aflu ce se întîmplasc ca să-l determin să-şi vină bine în fire: mîncăm, mai vorbim... şi abia pe urmă o să vedem ce e şi cît de grave sînt circumstanţele, fiindcă cel mai tare sperie pe un om, cît de puternic, abisul ce i se cască la picioare. Îi şoptii nevesti-mii în bucătărie să ne lase singuri şi nici copiii să nu ne deranjeze...
Revenirăm apoi în birou şi Petrini începu să-mi povestească într-adevăr cu toate puterile speranţei reînviate istoria dragostei lui pentru doamna Culala, fără detaliile din acest manuscris, esenţa ei, dar şi surpriza pe care o avusese cînd aflase pe munte că ea îi ascunsese faptul acesta brutal că era căsătorită şi nici măcar nu se afla în proces de divorţ cu bărbatul... Şi cu lux de amănunte scena din teleferic şi apoi criza ei după ce reveniseră la hotel, care nu s-a mai repetat, a avut chiar puterea să zîmbească la masă şi să asculte anecdote. Au dormit bine şi a doua zi au plecat. Ea era liniştită, au călătorit o vreme în tăcere, pînă ce la amîndoi s-a cristalizat întrebarea: şi acum ce era de făcut? "Nimic, a spus el. Nu ne-a văzut nimeni. Pe munte a fost o furtună, s-o fi rătăcit şi a murit îngheţat - dacă rudele lui se vor alarma şi vor încerca să învinuie cine ştie pe cine." "Victoraş, nu rudele vor încerca să învinuiască pe cineva, ci miliţia judiciară." "Numai dacă au vreun motiv", i-a răspuns el. Stăteau la geam şi şuşoteau. Pe acest răspuns ea a tăcut multă vreme preocupată...Apoi i-a răspuns: "E meseria lor să elucideze dispariţia unui om. Crezi că o să le fie greu să afle că a plecat la Sinaia? Am citit destulă literatură poliţistă bună ca să aflu că prima lor mişcare va fi s-o ancheteze pe soţia lui. Oficial, eu sînt soţia lui, nu? Ştii cum procedează: unde aţi fost în ziua de duminică, data cutare şi cum v-aţi petrecut această zi şi noapte care a urmat? Ce pot eu să răspund? Că n-am fost la Sinaia, că n-am fost cu tine... Atunci unde am fost? Am stat acasă şi n-am ieşit nicăieri? Şi un simplu anchetator mărunt îmi poate foarte repede dovedi că mint. O să depună părinţii mei mărturie că am stat la ei? Ar depune dacă nu şi-ar da şi ei seama că e zadarnic. Dar să zicem că ar depune, sînt fata lor, ce li se poate reproşa? Dar ştim noi dacă portăreasa blocului unde stă el n-a aflat că «domnul inginer» pleacă la Sinaia? Sau oricare din anturajul lui? Eu îl cunosc, nu putea trăi singur fără să-i facă pe toţi să afle tot ceea ce i se întîmplă. Ai uitat de individul din grupul nostru, invitat de mine? Sînt absolut convinsă că de la el a aflat fostul meu bărbat că plec la Sinaia. Ţinea la noi amîndoi, ne-a ajutat şi o inspiraţie nefastă m-a împins să-l invit... Un blestem... Nimic nu s-ar fi întîmplat dacă o stupidă dorinţă să-i arăt că sînt fericită nu m-ar fi determinat să-i telefonez să vie cu noi... Şi cretinul l-a anunţat pe el. Sperînd să mă găsească singură, el s-a decis să vie după mine, fie şi pentru motivul că am fost odinioară de nenumărate ori la cota 2.000 şi asta i-a stîrnit amintiri, sentimente, speranţe smintite..."
Petrini a înţeles din aceste zise că iubita lui avea în orice caz capul limpede şi că trebuie să se predea. Nu numai el, amîndoi. Şi că dacă n-o fac, tot vor fi prinşi, şi faptul că au ascuns crima ar fi o dovadă că sînt vinovaţi. "Nu e cine ştie ce, îl întrerupsei eu pe Petrini. E cunoscută frica oamenilor de mărturisiri, chiar dacă sînt absolut nevinovaţi. Toate instanţele din lume cunosc această reacţie şi nu prea ţin seama de ea. Dar continuă!'"
"Eu acum trebuie să plec de la tine, i-a spus la un moment dat doamna Culala în tren. Înţelegi de ce! Şi după ce totul va trece, fiindcă nu concep să fim condamnaţi că mi-am apărat viaţa, atunci mă întorc şi după un timp ne căsătorim." "Şi cine poate să ne acuze dacă noi declarăm un singur lucru, că nu l-am văzut pe munte pe fostul tău soţ? Nu l-am văzut şi nu l-am văzut, a zis el îndîrjit. Să se ducă să-l caute cine poate la cota 2.000 sau pe traseul telefericului printre prăpăstiile stîncoase, pline de nămeţi." Atunci ea i-a dat un răspuns neliniştitor: "Şi dacă n-a murit? Dacă se întoarce şi, chiar grav rănit, declară că l-am aruncat din teleferic ca să scăpăm de el?" "Da, îi spusei lui Petrini, tentativă de ucidere a soţului de către amant, cu complicitatea soţiei. Grav! Şi mai ales foarte clar, dacă nu i-o luaţi înainte."

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa