Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A ZECEA

XVI

Aşi fi vrut să reflectez cel puţin pînă a doua zi ce sfat să dau acestei perechi lovită de nenorocire. Începui să mă plimb prin birou, în timp ce Petrini stătea tăcut în fotoliu cu capul în muni. Într-adevăr. Învinuirea de tentativă de ucidere pentru a elimina un rival ar fi fost imposibil de răsturnat dacă nu mărturiseau de îndată ce se întîmplase. Acest risc nu trebuia înfruntat. Şi apoi, dacă individul era mort, cum se putea dovedi legitima apărare? Fiindcă Petrini era naiv, mult mai realistă era prietena lui: avea dreptate, aveau să fie prinşi!
Mă reaşezai la birou şi deschisei un nou dosar: Petrini. Şi îl chinuii pe prietenul meu cîteva ore ca la o anchetă, ca şi cînd m-aşi fi aflat în instanţă, în roba neagră, dar nu ca avocat, ci ca judecător şi în acelaşi timp ca procuror. Totul vroiam să ştiu! (Şi astfel aflai, cu detalii, despre moartea Căprioarei, istorie pe care o ştiam, dar nu şi făptul că individul care o însoţise la medicul asasin era chiar el, prietenul meu de azi! Atenţie! pericol! trebuia să fiu pregătit să răspund în cazul în care procurorului fi desgropat, ca antecedent agravant pentru clientul meu, această istorie a lui de studenţie.) Şi tot astfel aflai că Matilda se despărţise de bărbatul ei, acel Mircea, dar în termeni buni, că adică îi spusese acel şef: "Oricînd, dacă tu sau ai tăi aveţi nevoie de un sprijin, nu ezita să recurgi... sîntem oameni, nu?" Perfect! Acest lider va avea ocazia să arate că n-a exprimat o simplă gîndire circumstanţială şi generoasă, menită doar să lase în urmă un bun sentiment uman, ci o gîndire conştientă şi profundă că pe deasupra legilor, care pot strivi, un om plasat sus poate sfărîma cătuşe implacabile printr-un singur cuvînt rostit cu fermitate. Totul mi-era necesar, simpatia vecinilor, a colegilor de birou, a prietenului său acum bucureştean, Ion Micu, a bizarei prietene din copilărie care născuse un monstru, pe care Petrini îl visase astfel înainte ca acest monstru să se nască, a Ninetei Romulus, a grasului Vintilă (nu şi a abjectului Bacaloglu), şi nu trebuia ignorată nici mărturia chelnerului de la Braserie, om ireproşabil şi membru de partid... Eliminai, bineînţeles, ca martori ai apărării pe fatala Tamara, imprevizibilă, pe universitarul Vaintrub, care mai depusese o dată mărturie în favoarea lui Petrini, fiindcă, fără să-l ignor în strategia şi tactica mea, episodul condamnării clientului este elucidat, el şi-a executat pedeapsa şi rog instanţa să nu admită revenirea lui cu circumstanţe agravante în speţa pe care o judecă, de natură pasională etern umană şi nu politică. Ce vroiam să demonstrez cu această armată de martori? Că omul judecat acum nu putea săvîrşi actul de care e acuzat. Era un om normal, care a acţionat ca atare. Căci, onorată instanţă, cine n-ar sări să-şi apere femeia iubită ameninţată cu moartea? Şi cine s-ar lăsa el însuşi omorît de teamă că un paragraf din codul penal l-ar acuza de omor cu premeditare? Spun asta nu pentru a apăra pe adevăraţii criminali care se ascund în spatele legii invocînd aceeaşi justificare a legitimei apărări, ci pentru a se evita o eroare judiciară, în cazul unui om în a cărui viaţă nu se poate descoperi nimic care să ateste îndoiala, dubiul, incertitudinea...
Terminîndu-mi însemnările, rosteam toate acestea cu glas tare, să audă şi Petrini şi să capete ccrtitudinea că nu va fi condamnat, dar în acelaşi timp să-şi dea seama că nu putea evita un proces. Abia după ce terminai observai că se făcuse foarte palid. Cunoşteam şi această reacţie: mai mult cîştigă teren în conştiinţa unui om care se ştie nevinovat certitudinea că va fi condamnat decît în aceea a unui om culpabil, care consideră lumea coruptibilă în eternitate, cu justiţia, procurorii şi judecătorii ei (aceştia se apără mai bine). Petrini credea în reaua soartă, atotputernică chiar şi peste un avocat lucid şi bine înarmat şi o instanţa clementă, dar nepăsătoare ca şi destinul. O clipă de neatenţie, ca o fulguraţie misterioasă a forţelor malefice, şi un detaliu neînsemnat apasă inexorabil balanţa...
"Ascultă, Ciceo, murmură cu un glas foarte turbure. Nu mă predau! Nu-l cunosc pe acest individ, nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, şi nu înţeleg ceea ce mi se spune." "Ascultă, Petrini, ridicai eu glasul, poţi trăi cu gîndui că l-ai aruncat pe acela în prăpastie?" "Pot trăi pînă la adînci bătrîneţe. Am mai aruncat o dată unul şi în afară de pure idei de vinovăţie, născute dintr-un exces de culpabilitate a conştiinţei că am omorît un om, niciodată n-am simţit remuşcări adevărate. Mi-a rămas în conştiinţă, mai puternic decît vinovăţia, sentimentul că individul vroia el să mă omoare pe mine şi nu aveam nici o îndoială în acest sens..."
O noutate! Îi cerui să mi-o povestească "Da, îi spusei apoi, în ocnă, da, ar fi fost tragic să te autodenunţi, afară ar fi tragic să n-o faci " "De ce?!" "Pentru că acolo deţinuţii n-au colaborat cu cei care vă păzeau. Sînt convins (şi ar fi neverosimil să nu cred acest lucru) că a avut loc fi acolo o anchetă şi că mulţi au ştiut ce-ai făcut, dar nu le-a fost greu să dea din umeri. Ce li se putea face mai mult decît ceea ce li se făcea? Afară, într-o lume normală, reacţiile nu vor fi aceleaşi." "Nimeni nu ştie nimic!", mi-a repezit el încăpăţînat. "Ştie prietena ta, care trebuie întrebată brutal dacă poate trăi cu tine fără să fiţi absolviţi de vinovăţie." "S-o întrebăm!" "Bine, dă-i un telefon şi invit-o aici. Semeni cu un italian dintr-un film, un cioban care se ascunde cu oile în cotloanele munţilor de teamă să nu fie prins şi acuzat de un omor pe care nu el îl săvîrşise. Era cu un băiat, un frate mai mic, care nu înţelegea de ce fugeau din moment ce nu erau vinovaţi. Şi ciobanul îi dă, dus pe gînduri, următorul răspuns.: «dacă te prinde, îţi face proces!»" "Da, strigă Petrini, aşa este, semăn cu acest cioban. Proces înseamnă condamnare..."
O gîndire disperată! Bineînţeles că nu-i spusei acest lucru şi nici că nu pierdusem pînă atunci nici un proces şi că, dimpotrivă, pentru mine proces înseamnă judecare şi eliberare de sub acuzaţie, şi numai dacă... Aici pînă şi gîndul meu se frînse, fiindcă foarte adesea oamenii spun despre cineva: a pierdut procesul! Se referă nu la cei vinovaţi! Despre aceştia se spune altfel: a fost înfundat! Sau: nu i-a mers, a mierlit-o "

XVII

Cînd doamna Culala intră, nu avui timp s-o văd bine cum arată, asistai la o scenă bizară. "Unde e?", spuse ea din uşă? O luai înainte şi o condusei. Cînd se întîlniră, iar eu mă aşezai la birou, el se ridică în picioare şi un abur misterios îi învălui de îndată... Sau poate vederea mea se subţiase de tensiunea orelor de interogatoriu? Sau culpabilitatea le înscria pe chipuri această aură de iubire tragică şi din altă lume? Doamna Culala nu era frumoasă decît pe clipe de revelaţie, intermitente şi inexplicabile (fiindcă atunci cînd eu o priveam stătea nemişcată), într-o secundă vedeam un chip puţin masculinizat, pentru ca imediat să se suprapună pe el un altul, cu tîmple dulci de fetiţă de o nobleţe izbitoare şi o gură de o puritate de madonă, apoi această viziune să dispară şi ea, şi să contemplu un obraz şters cu tenul pătat, arătînd o vîrstă incertă şi o frunte prea bombată. Acest joc de expresie era atît de atractiv, încît te făcea de îndată să doreşti să-i fii prieten, să-i fii util, fără nici un gînd de reciprocitate. Cînd o privii pentru ultima oară, abia atunci îi văzui ochii, privirea mare care nu se mai putea desprinde de a lui, fascinantă şi fascinată, cerînd protecţie şi în acelaşi timp dominînd... Iar Petrini, în faţa ei, posomorît dar parcă renăscînd, oferindu-i fără şovăială acea protecţie şi în acelaşi timp plecîndu-se în faţa ei umil, nu umilit de ea, ci parcă de conştiinţa că, aşa cum îmi spusese mie mai înainte, puterile acestei lumi îl pot pedepsi dacă, asemeni îndepărtatei Niobea, regina Frigiei, ar jubila că nimeni printre pămînteni n-a mai fost atît de iubit ca el.
"Ah, Petrini, gîndii în clipa aceea, este sigur că ai jubilat totuşi şi ai sfidat, poate nu în dragoste, ci în trufia gîndirii, şi anume că poţi smulge fericirea chiar dacă nu ţi-e dată. Fiindcă, iată, nu pierderea libertăţii ar fi chinul tău, ci pierderea acestei fiinţe de care nu te poţi rupe fără să sîngerezi apoi necontenit... Fiinţă cu care n-am nevoie să stau de vorbă ca să aflu că hotărîrea ei e luată, nu poate trăi cu tine dacă vrei să te ascunzi: trebuie să te predai!"
Îi lăsai singuri o vreme şi mă întorsei cu o sticlă de vin, gustări şi cafele. Nu ştiu dacă lor le era foame, dar mie îmi tremurau mîinile. Îi invitai insistent să bea, să-i readuc pe pămînt, să fac să dispară aburul misterios care îi învăluia încă în privirile mele. Nu puteam sta de vorbă cu doi inşi paralizaţi parcă de dragostea lor neţărmurită unul pentru altul. "Doamnă Culala, îi spusei foarte ferm şi cu solemnitate, un mort trebuie dus la groapă creştineşte, înconjurat de fiinţele care i-au fost apropiate şi dragi şi ca să-l plîngă şi să-i păstreze în amintire regrete eterne şi mai ales să nu urască şi să nu învinuiască pe nimeni de moartea lui. Pentru asta e nevoie ca medicul legist să elibereze certificatul că a murit de moarte naturală, în cazul de faţă un accident de excursie. Acest certificat, în cazul dumneavoastră, este premers de un verdict pe care îl dă o instanţă de judecată. Vă întreb: aţi putea fi fericită (ştiţi, fericirea aceea zilnică şi calmă) cu soţul dumneavoastră, şi prietenul meu de azi, cu care ştiu că o să vă căsătoriţi? Bineînţeles asta în ipoteza că nu se întîmplă nimic, că, adică, miliţia judiciară nu găseşte pe cel dispărut şi ajunge la concluzia că a pierit pe munte în timpul furtunii, rătăcindu-se. Şi închide dosarul pentru totdeauna.'' "Nu, n-aşi putea!", zise doamna Culala. "Şi de ce nu?, reluai. Sînteţi nevinovaţi!" "Nu ştiu de ce, sînt slabă! Şi mă simt vinovată." "Asta să n-o mai spuneţi niciodată, nici mie şi chiar nici să n-o mai gîndiţi. E pericol, doamnă. Dacă vreţi cumva să ispăşiţi o vină secretă, mergeţi la o mînăstire şi faceţi acolo penitenţă, dar să nu mai declaraţi niciodată vreunui anchetator că vă simţiţi nu ştiu cum, fiindcă el n-o să vadă în asta expresia unei nevoi de destăinuire şi a unei remuşcări, ci o probă care vă poate vîrî într-un paragraf al codului penal. Şi acum să vă mai pun o întrebare: în ipoteza că Petrini refuză să se predea, ce faceţi, îl veţi denunţa şi vă veţi autodenunţa? Sau veţi tăcea?" "Voi tăcea, răspunse ea de îndată, semn că îşi pusese şi singură această întrebare, dar atunci va trebui să ne despărţim şi nu vom putea să ne mai revedem vreodată!" "Nu înţeleg, zisei, puteţi face asta? Petrini îşi poate trăi nevinovăţia fără cea mai mică remuşcare." "El poate, e mai tare, v-am spus, nu ştiu de ce n-aşi mai fi fericită cu el, dar simt că n-aşi mai fi! Sînt slabă." "Şi întrucît un proces care v-ar achita pe amîndoi v-ar elibera? îmi continuai cu interogatoriul. Doar ştiţi şi fără asta că sînteţi nevinovată." "Pot să vă răspund, procesul nu ar fi al meu şi al lui Victor, ci al lui, al fostului meu bărbat, care zace acum în nămeţi, pe o stîncă, mort sau în agonie, stîncă pe care ar fi vrut să ne arunce el pe noi doi. Mort sau viu, are dreptul la un proces. Să nu creadă că l-am condamnat noi, să scăpăm de el, ci s-a condamnat singur, iar pe noi oamenii nu ne vor învinui... Ar fi trist ca vinovat să fie mortul, adăugă ea cu un neaşteptat humor tragic, dar asta e! Asta i-a fost soarta. N-o să intru eu la mînăstire că aşa a vrut el. În acest sens vreau să spun că m-aşi simţi eu vinovată şi n-aşi mai putea fi fericită cu Victor." "E şi convingerea mea, doamnă, îi răspunsei. Petrini însă e croit din alt aluat." "Nu atît că e croit din alt aluat, zise ea, dar el are socoteli de încheiat cu oamenii, care l-au mai condamnat o dată fără să fie vinovat. Îl înţeleg, a trăit în fundul pămîntului şi a învăţat acolo lucruri care nu se pot învăţa în altă parte. El e puţin înstrăinat de codul nostru moral, sau în orice caz pe-al lui, care a semănat iniţial cu al nostru, au apărut grave modificări." "Sînteţi extraordinar de elocventă, doamnă, dar vă contraziceţi, nu sînteţi slabă, sînteţi doar profund morală, în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt", îi spusei. "Nu chiar, domnule avocat, ci doar foarte scrupuloasă, îmi cunosc limitele. Nu pot să mă adaptez cu ceea ce e nefiresc, deşi am încercat, nu mi-am părăsit soţul decît după ce am ajuns la capătul răbdării. Extraordinar de moral ar fi fost să nu-l părăsesc niciodată, orice s-ar fi întîmplat. Doar îl iubeam şi eram iubită de el, nu? Am preferat să fug, ca să-l arunc pe urmă într-o prăpastie. O fericire cu acest preţ ar fi otrăvită, dacă nu chiar infernală, în timp ce un proces m-ar despovăra. Vedeţi cît sînt de scrupuloasă!"
"Nu e de mirare, gîndii, că voinţa acestei femei l-a putut subjuga atît de tare pe Petrini, care numai de lipsă de voinţă nu poate fi învinuit. Extraordinară coliziune de sentimente, el va ceda, dacă n-a şi cedat". Mă prefăcui că el s-a şi exprimat în acest sens şi îl ignorai, continuînd cu întrebările, părăsind scest teritoriu al determinărilor psihologice şi trecînd la practică: "Doamnă puteţi, aduce martori ai vieţii dumneavoastră conjugale cu fostul soţ?" "În ce sens?" "Era dipsoman!" "Da, era!" "Puteţi aduce martori în acest sens?" "Da!" "Şi acum, doamnă: puteţi aduce martori că aţi fugit fiindcă v-aţi simţit viaţa în pericol? Era doar un dipsoman violent, nu?" "Da, era!" "Fiţi atentă, procesul se judecă acum, în acest birou, la această oră tîrzie din noapte. Eu am fost judecător şi voi juca şi rolul procurorului. Puteţi deci aduce martori?" "Ce fel de martori?" "Că de nenumărate ori viaţa dumneavoastră a fost în pericol!" "Nu, nu am asemenea martori, zise, dar tresări cu putere simţind primejdia şi repetă: ce fel de martori?" "Că nişte vecini, dacă nu interveneau, alarmaţi de ţipetele dumneavoastră, v-ar fi tăiat cu cuţitul, sau v-ar fi sugrumat..."
Chipul i se decoloră. Începu să se uite într-o parte fără să-şi dea seama că aşteptam un răspuns. "Treziţi-vă, doamnă, îi strigai. Să vă mai aduc o cafea?" "Da, vă rog frumos", spuse ea umilă şi asta mă impresionă, simţii în clipa aceea că va trebui să recurg la orice mijloace, chiar repudiabile, numai să salvez acest cuplu. N-avea martori că fostul ei soţ a vrut s-o strîngă de gît sau să-i crape capul cu satirul. Or, mie tocmai astfel de martori îmi trebuiau, să depună mărturii grosolane şi să forţez astfel achitarea. Dar ea nu putea să înjosească în sinea ei memoria fostului ei bărbat cu martori mincinoşi. Ar fi însemnat să nege că fusese cu el şi fericită şi că acum, ca să scape şi să fie fericită cu un altul (după ce, cu chibzuială şi scrupulozitate, îl părăsise şi fără să vrea îl omorîse), trecea cu cinism peste cadavrul lui, fiindcă eu, ca s-o salvez, şi care cunoşteam bine justiţia, i-o ceream implacabil. "Da, doamnă, îi confirmai, revenind cu cafelele, aceste gînduri pe care i le presupuneam, să nu vă închipuiţi că judecata Inchiziţiei se mulţumea cu probe mai subtile. Vinovata, cînd nu era făcută vrăjitoare şi arsă pe rug, era închisă într-o celulă fără lumină, uşa era smulsă şi apăreau zidarii cu cărămizi şi mortar şi ştergeau de pe zid orice urme că acolo a fost închisă vreodată o fiinţă vie..." "Nu, repetă sec, n-am astfel de martori"' "Şi nici nu vreţi să ştiţi, parafrazai eu aiurea pe fabulist, să diminuez iarăşi tensiunea clipei. Nu consideraţi, reluai, că ăsta e adevărul, cu martori sau fără, că l-aţi părăsit fiindcă viaţa vă era ameninţată? Tu ce zici, Petrini? Martor mincinos e doar cel care e pus să debiteze neadevăruri. Nu? Faptul că unul spune adevărul, chiar dacă n-a fost de faţă, e suficient să-i anuleze, în conştiinţa noastră scrupuloasă, că e un martor mincinos. Pentru instanţă depoziţia lui e decisivă. Trebuie să mă ajutaţi, doamnă, să colaboraţi cu mine, dacă vreţi să nu riscaţi amîndoi o condamnare!" "Bine, parcă se rugă, strivită de aceste durităţi fatale care nu îngăduie o apărare pură, colaborez, ce trebuie să fac?" "Să găsiţi doi martori care să depună că v-au scăpat de la moarte din mîinile lui." "Doi?" "Da, doi, nu trei, ajung doi!" "Bine, profesorul..." şi rosti numele unui vestit diagnostician din oraşul nostru... "Şi al doilea?" Al doilea era al unui bătrîn avocat al familiei Culala, acum pensionar uitat de noile cadre ale justiţiei. Foarte bine! Tipul ăsta o să ştie să vorbească în faţa instanţei, cu obiectivitatea perfect detaşată a unui martor imparţial. "Şi circumstanţele, doamnă? reluai. Aveţi puţină imaginaţie să le inventaţi?" "Cum să nu? zise ea deodată şi se răsuci spre Petrini. Victoraş, îi zise, nu e cazul să auzi ce-o să spun!" "Bine!", zise el şi se ridică şi ieşi în hol. "Doctorul, continuă ea, a fost chemat de mine acasă să-mi dea îngrijiri după ce fusesem schilodită... În faţa lui fostul meu soţ a încercat să mă omoare, urlînd că l-am chemat pe fostul meu amant să mă apere şi să-l internez pe el la spitalul de nebuni..." "Ah, exclamai, extrem de verosimil, chiar halucinant de verosimil!"
În clipa aceea, foarte calm, Petrini reveni, dar ca şi cînd ar fi ascultat la uşă şi ar fi auzit totul, şi începu să se plimbe simulînd nepăsarea şi întîrziind mult la fereastra întunecată a biroului meu. "Victoraş, dacă crezi că am ceva de ascuns, stai, zise ea. Dar n-am vrut să auzi ceea ce a fost foarte urît în viaţa mea înainte să te cunosc." Şi îi relată ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Sumbru şi cu o mişcare de o lentoare care concura aparatele cinematografice de încetinire se reaşeză în fotoliu şi îşi reluă capul în mîini. "Şi cu avocatul, doamnă, ce putem inventa?" zisei accentuînd ultimul cuvînt, ca să-i sugerez prietenului meu că şi ceea ce se spusese înainte fusese tot invenţie. "Avocatul, zise doamna Culala, a fost chemat de mine acasă să-mi facă actul de divorţ, în timp ce stăteam în pat cu ochiul umflat şi cu obrazul sfîşiat de o rană adîncă. Poate să depună mărturie că a fost el însuşi bătut măr şi aruncat pe fereastră, la propriu, nu la figurat, iar portăreasa poate să declare ceea ce a văzut, geamurile sparte şi sosirea sectoristului şi scandalul care a avut loc... Sectoristul a fost chemat do vecini, dar i-a dat dreptate lui, care urla că şi ăsta ar fi fost amantul meu... pe vremuri... adică avocatul... Judecaţi singur dacă această stupiditate va fi considerată ca atare, adică pură stupiditate a unui dipsoman care nu mai ştia ce face..." "Extrem de verosimil, stimată doamnă, îi răspunsei, totul concură să justifice fuga dumneavoastră de acasă, totul arată că scena din teleferic v-a pus pe amîndoi în legitimă apărare. De urgenţă veţi lua mîine dis-de-dimineaţă contact cu aceşti doi martori ai dumneavoastră. De urgenţă, apoi aşteptaţi liniştită, şi cînd or să vă cheme la miliţie veţi da următoarea declaraţie... Stimată doamnă, strigai, veţi fi interogată, nu vă abateţi de la ceea ce mi-aţi declarat acum, fiindcă atunci totul se încurcă! Nu ascultaţi întrebările, nu daţi răspunsurile care vi se insinuează, chiar cele mai simple. Nu intraţi în detalii. Reveniţi neîncetat la ceea ce este înscris în declaraţia pe care o să vi-o dictez. Nu vă desvăluiţi sufletul. V-am atras atenţia, asta nu se poate face decît la o mînăstire, şi în zilele noastre nici acolo, vă avertizez..."' "Ciceo, zise atunci Petrini, nu crezi că eşti şi tu obosit şi nu mai vezi clar lucrurile? şi se ridică şi începu iarăşi să se plimbe cu paşi foarte rari şi foarte lenţi prin birou. Răspunde-mi încă o dată la întrebarea mea: ce se întîmplă dacă noi nu mărturisim nimic? Nu ne-a văzut nimeni, iar cel dispărut nu poate fi găsit. N-o să mă convingi că o să se deplaseze la cota 2.000 o divizie de miliţieni ca să caute un om care a pierit în cine ştie ce văgăună inaccesibilă." "Acuma nu, îi răspunsei, dar cînd se va topi zăpada da, şi fără să fie nevoie de o divizie de miliţieni, ci de un simplu cioban, sau tăietor de lemne, sau unul din acei excursionişti cărora tocmai asta le place, să cotrobăiască prin toate cotloanele munţilor. Şi pe urmă, te întreb şi eu: accepţi să..." "Da, ştiu ce vrei să întrebi. Doamna Culala are remuşcări şi, zice ca, n-ar mai putea fi fericită cu mine. Probabil că tot îl mai iubea pe fostul ei bărbat şi are nevoie de un proces ca să-i dovedească post-mortem că e nevinovată, chiar şi cu riscul de a mă trimite pe mine la închisoare pe viaţă. Nu se întreabă că în caz de achitare acest proces mi-ar otrăvi de astă dată mie fericirea şi că despărţirea ar avea loc tot atît de neînlăturat cum o să aibă loc dacă eu refuz să mărturisesc. Deci, oricum ar fi, despărţirea se va produce. Nu văd atunci de ce m-aşi duce să mă predau!" "Pentru că, îi răspunsei, în cazul în care cel dispărut va fi găsit (şi îţi repet, rar se întîmplă ca o fiinţă umană care a pierit să nu dea peste ea altă fiinţă umană, chiar şi după ce trec ani)... doamna va fi învinuită de complicitate, în timp ce altfel nu va fi. Şi mai e ceva, trebuie să ţi-o spun cu toată brutalitatea. Nu tu vei fi primul anchetat, ci ea, şi deşi doamna declară că nu va mărturisi dacă tu nu vrei, am mari îndoieli că va rezista presiunilor psihologice şi metodelor, care nu dau greş, ale anchetatorilor. Există trucuri incredibil de simple cu care se smulg mărturisirile, fiindcă mai e nevoie să-ţi spun? bănuitul e singur, iar în faţa lui se află o întreagă ştiinţă acumulată de secole la îndemîna unui profesionist în materie de descoperirea delictelor, mari sau mici. Nu risca să fii prins! şansele că dispărutul nu va fi găsit sînt atît de mici încît... Doar dacă fugiţi din ţară! Dar cum să fugi? Merită să-ţi spun o întîmplare a unui paznic de cimitir." (Dar renunţai s-o mai spun, ar fi fost convingătoare, dar îmi dădui seama că era lugubră şi numai de astfel de întîmplări nu aveau ei nevoie... acest paznic suferea, cum să-i spun acestei manii? îi plăceau craniile! avea la el în casă pe poliţe, de toate soiurile, mai mari, mai mici, le aduna cînd, după ani, se desgropau vechi morminte, să facă loc altora... şi într-o zi individul se bărbierea în oglindă şi prin oglindă văzu deodată cum un craniu începe să se mişte pe poliţa din perete, aşa, de la dreapta la stînga... paznicul crezu în prima clipă că avusese o halucinaţie, dar craniul iar se mişcă, aşa ca şi cînd şi-ar fi bătut joc de el, cum rînjea în spatele lui... atunci individul s-a întors brusc!... s-a apropiat şi l-a luat în mină. De sub el ţîşni un şoricel... Omul reveni să-şi vadă de ras, dar se întrebă: pe unde a intrat şoricelul? Se întoarce să vadă dacă scîndura n-avea vreun nod scos. Nu, n-avea. Atunci craniul avea vreo găurică? da, o găsi, era chiar în moalele a ceea ce fusese odată un cap, dar nu mare, însă se ştie că şoriceii au trupul moale şi pătrund cu uşurinţă prin orificii foarte mici; paznicul se întoarse să-şi reia bărbieritul, dar se întrebă iar: de ce are craniul ăsta o găurică? el ştia: nu era naturală, în pămînt nu există vietate care să atace astfel un craniu; şi-a terminat bărbieritul, s-a îmbrăcat şi s-a dus cu el la poliţie; cum el ştia cine şi în ce an fusese îngropat acolo, nici trei zile nu i-au trebuit judiciarului să descopere o crimă sătească: un, ţăran văduv, foarte bogat şi destul de bătrîn, se recăsătorise cu o muiere, care, să pună mîna pe averea lui, îl omorîse într-o noapte în somn cu o andrea pe care i-o înfipse într-un loc bine studiat, unde osul e mai moale, nu curge sînge şi semnul se acoperă de la sine; şi trecuseră de la isprava ei zece ani)... Asta aşi fi vrut să-i spun lui Petrini, că trecerea anilor nu acoperă o crimă, ba chiar se zice că sufletul celui mort nu-şi găseşte pace pe lumea ailaltă pînă nu e răzbunat, şi apare în visurile celor care l-au cunoscut şi le spune cine i-a luat lui viata. Oamenii se trezesc, nu-şi mai aduc aminte ce-au visat, dar secretul s-a înscris în conştiinţa lor şi acţionează după el, se duc, adică, acolo unde s-a comis fapta şi descoperă lucruri ciudate care stîrnesc bănuiala... Or, bănuiala se transmite şi făptuitorul află de ea. Numai viaţă nu se mai poate numi ceea ce are el pe urmă de îndurat. De ce să ajungă să trăiască astfel de zile prietenul meu, chiar dacă el se credea un dur, afirmînd că nu i-ar păsa?
Dar se pare că nu aceste argumente pe care le reluai cu glas tare, vorbindu-i de bănuiala oamenilor, care nu i-ar fi dat pace, îl convinseră să cedeze, ci faptul că îşi dădea şi el seama că prietena lui nu va putea să reziste la anchetă. "Da, zise, ai dreptate, Ciceo. E greu să rezişti, sau numai atunci poţi să rezişti cînd nu ai nimic de ascuns. Însă eu ţi-o spun dinainte, Ciceo, şi ţi-o spun şi ţie, i se adresă el doamnei. Culala, că ne vor condamna. Avocaţii sînt foarte naivi, sau mai bine zis le place să creadă, îi incintă să creadă în puterea ştiinţei lor de a convinge o instanţă. Eu văd foarte clar: noi n-avem dovezi că am fost în legitimă apărare, instanţa are dovada că un om a dispărut şi noi declarăm că ne asumăm faptul. Armata ta de martori nu poate decît să facă instanţa să şovăie în pronunţarea verdictului: pe viaţă sau pe zece, cincisprezece ani? Asta în ceea ce mă priveşte. Pe ea ar trebui s-o cheme la proces doar ea martoră, dar crezi că aşa vor face?" "Trebuie, Petrini, mai spusei eu cu toată convingerea, şi nu cum spusese el, cu o convingere naivă care îmi plăcea mie, să mă încînte, ci una simplă şi gravă. Sînteţi nevinovaţi, trebuie să vă scoată de sub orice culpă..."

XVIII

A avut însă dreptate el, armata mea de martori n-a făcut într-adevăr decît să sugereze instanţei că legitima apărare nu trebuia exclusă. Dar n-a reuşit să înlăture acuzarea, care susţinea că aruncarea în prăpastie nu era singura alternativă a inculpatului. Din moment ce a reuşit s-o facă, înseamnă că era mai puternic decît aşa-zisul agresor. Putea să-l ţină la respect într-o încăierare care n-ar fi durat mult, deoarece telefericul nu face decît cinci, şase minute pînă ajunge jos. Fără succes a fost obiecţia mea bazată pe depoziţia martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decît victima, care era un zdrahon în stare să doboare şapte inşi, cum a făcut-o odată... Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă era aşa de puternic, cum a reuşit acuzatul să-l învingă, şi nu într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte? Ce puteam să mai adaug? Că Petrini nu a folosit numai forţa, care era mai mică decît a zdrahonului, ci şi viclenia, în disperare, simţind că nu era de glumit, viaţa sa şi a prietenei lui erau în primejdie? Cum să dovedeşti asta?
Un proces în care m-am zbătut, cheltuind o energie considerabilă, să obţin amînări lungi, să aduc noi martori (fiindcă nu i-am adus pe toţi deodată), sugerînd instanţei că graba în justiţie duce la erori judiciare. În acelaşi timp scontam pe presiunea de imponderabile. Timpul poate înmuia şi şterge convingerea pe care procurorul o inculcase instanţei, că cei doi s-au înţeles între ei să scape de un ins care îi împiedica să trăiască împreună. Şi s-o accepte, încetul cu încetul, pe a mea. Reuşisem, instanţa era binevoitoare cu Petrini, lungile amînări îmi erau acordate chiar şi cînd motivele invocate de mine nu erau prea convingătoare (de pildă starea sănătăţii acuzatului, cînd reuşii să-l ţin pe Petrini trei luni în spital). Dar nu ştiam că reuşisem doar parţial, în sensul că verdictul fusese considerat de judecător drept moderat, după cum îmi declară ulterior, clientul meu riscînd, zise el, să ia douăzeci de ani. "Şi nu uitaţi, îmi mai spuse, că antecedentele acestui Petrini sînt departe de a înclina balanţa justiţiei în favoarea lui, fără ele ar fi putut fi achitat sau să scape cu doi, trei ani..." "N-au fost invocate", i-am răspuns: "N-au fost, dar i se cunoşteau! Cum vă explicaţi înverşunarea procurorului? Iar noi a trebuit să ţinem seama de asta."
Aşa deci! Reaua soartă îl urmărea pe prietenul meu, de aceea fusese el atît de sigur că n-o să scape. Cu un total eşec s-a soldat ideea mea că Matilda, fosta soţie a lui Petrini, va reuşi să-l convingă pe Mircea, acel mare şef care la despărţire o încurajase să nu ezite să-i ceară, la nevoie, sprijinul. "Doamnă, îi spusei cînd o vizitai, e vorba de tatăl fiicei dumneavoastră." "Nu e nevoie să mi-o spuneţi, zise ea. Sper să-l salvez, deşi am mari îndoieli, Mircea l-a mai salvat o dată."
Îmi ascunsei uimirea contemplînd această femeie pe care o iubise foarte tare Petrini. Ştiam că e mai în vîrstă decît el, dar nu într-atît: părea să aibă cincizeci de ani... Se îngrăşase (prietenul meu nu-mi spusese niciodată că ea avea această predispoziţie) şi îi îmbătrîniseră mai ales ochii, care aveau imense cearcăne împrejur. Era însă plină de viaţă, ceea ce, trebuie s-o spun, nu-i stătea bine deloc... Probabil această poftă de viaţă îi rămăsese intactă ca odinioară, cînd o cunoscuse Petrini, dar corpul i-o luase înainte şi se ruinase. De aceea, poate, îl părăsise pe Petrini pentru un bărbat mai în vîrstă, presimţind că o bătrîneţe pretimpurie o va face demnă de milă lîngă un soţ în plină putere şi care în mod sigur o va trăda? Înţelesei apoi, văzînd-o pe Silvia, de ce Petrini suferise atît de mult cînd această femeie îl părăsise: într-adevăr fetiţa îmi apărea ca o mică divinitate, faţă de care nu puteai avea decît un cult, cu totul altfel decît cel pe care îl are orice om pentru copiii lui. Semăna cu Petrini, dar puţin şi cu maică-sa, cu deosebirea că ea avea în plus, peste chipul ei expresiv, inocenţa, însă, aşi zice, o inocenţă care ştia, lucru rar, căci îţi sugera că micile suferinţi mărunte care rod de obicei marile elanuri şi idealuri pe ea n-o vor atinge, orice i s-ar întîmpla în viaţă. N-aşi putea să aduc acest elogiu şi copiilor mei, deşi sînt şi ei foarte reuşiţi.
"Mi-a promis, îmi spuse Matilda după ce se întoarse de la Bucureşti. «Îl voi feri şi de astă dată, a zis, să nu cadă victima unei justiţii excesive. Petrini e un tip tare şi orgolios. Foarte adesea cei tari sînt mai puţini fericiţi în viaţă decît cei slabi şi mai umili», a mai zis el."
L-a ferit? mă întreb eu acum. Eu zic că nu! Sau poate că totuşi l-a ferit?!... Şase ani cît i se dădu lui Petrini, iar doamnei Culala un an, nu erau o condamnare excesivă...

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa