Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A ZECEA

XIX

Dacă m-a ferit Mircea de o justiție excesivă?... Da, m-a ferit, dar nu direct, ci prin legea de atunci care reglementa nu în ani, ci în norme de muncă, durata unei condamnări, lege la care poate că o fi contribuit și el... Dacă făceai două norme pe zi, asta însemna o reducere la jumătate a pedepsei. Eu am făcut trei, fiindcă aceste norme nu erau mai mari decît ale unui muncitor liber, iar eu aveam experiența de la Baia Sprie și experiența din uzină și nu spun că mi-a fost ușor, dar nici imposibil să fac un efort suprem și să-mi recîștig libertatea. Mi s-a dat un strung într-un atelier mecanic la care lucram de dimineață pînă seara tîrziu. Chestiune de adaptare, un om poate face multe dacă reușește să nu uite nici o clipă pentru ce o face, dacă merită. Dar eu am pornit-o de la început cu un gînd foarte clar că merita, două ființe pe care le iubeam mă așteptau afară: fetița mea și Suzy... Încît după doi ani condamnarea mea lua sfîrșit...
....A gîndi puțin nu înseamnă totdeauna o deficiență. Alte forțe ale sufletului, ținute pînă atunci sub obroc de trufia gîndirii, ies la iveală și îți orientează ființa spre descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l dorești. În cazul meu nu vroiam să știu de ce Suzy îmi ascunsese că era căsătorită și fugită de la bărbat. Mi se fixase în minte ca în bronz răspunsul pe care ea mi-l dăduse la Sinaia cînd o întrebasem... "Mi-a fost frică! Ai fi vrut amănunte, să mă ajuți, și el ar fi aflat că sîntem împreună și scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, cînd eu mă îndrăgostisem de tine și nu vroiam să te pierd."
...Dar și bronzul poate fi atacat de acizi puternici. Nu gîndirea a început deci să topească treptat litera care părea neclintită pe această placă. Dimpotrivă, gîndirea rezista. Da, îmi spuneam, Suzy a greșit, ei și? Nu asta e important, ci ceea ce îmi spusese tot ea, în acele grele clipe: "Sîntem legați pe viață, orice s-ar întîmpla". Da, gîndeam, iubire vinovată, dar iubire! Nu ura ne-a despărțit pe mine și Matilda, ci faptul că iubirea ei de la început dispăruse total. Da, îmi șoptea gîndul, iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poți să arăți ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă granița divinului? Lăcașul ei nu e tot inima umană? Și îmi apăreau în minte altfel cuvintele Matildei, despre iubirea pricăjitului Artimon pentru fatala Tamara, cuvinte care îmi păruseră atunci ridicole și rîsese de ele toată lumea, că o iubește pentru că n-o iubește. Pentru ce, pentru nece, fapt e că o iubea, restul nu mai avea nici o importanță. Și nici Acojocăriței și muierea lui nu-mi mai păreau abjecți. Ar fi fost dacă n-ar fi ținut unul la altul, dar eu știam că țineau, aveau clipele lor de pace simplă, așa cum îmi aminteam că îi surprinsesem cînd mă trimisese tata să-i cer vecinului nostru o tezlă. Era adevărat că spectacolele pe care le dădeau ei în curte, fără să le pese de lume, erau abjecte, dar apoi ei se întîlneau pe un teren mai curat: Tot ei erau, și totuși...
...Aceste gînduri mă ținură în putere timp de un an de zile, care valora, cum am spus, cît trei. Ele nu explorau adîncimea ființei mele, cînd însă, intrînd în al doilea an, adică ultimul, descoperii că într-un fel subteran viața mea lăuntrică nu stătuse pe loc la punctul pe care eu i-l fixasem. Se deplasase spre o direcție a necunoscutului și mă apucă neliniștea cînd observai că nu mai ținea seama (dacă ținuse vreodată) de aforismele mele confortabile. În loc să mă bucur că în curînd aveam să fiu liber, perspectiva aceasta fu primită în ființa mea intimă cu o depresiune inexplicabilă și persistentă, care nu avea în gîndirea mea nici un sprijin. La început îmi spusei că trebuie sa fie din pricina încordării; oboseala fizică dincolo de o anumită limită atinge sufletul, care se apără astfel, printr-o depresiune, de primejdia unei istoviri. Cîteva săptămîni mă odihnii realizînd doar norma obligatorie, dar această stare de spirit pe care o numim depresie, adică un amestec de regret dureros, de milă față de noi înșine și de reproș nedefinit, adresat întregii lumi, nu numai că nu mă părăsi, ci se accentuă, atingînd vag fibrele tristeții active și fără remedii!. Și atunci gîndirea mea protectoare slăbi, și placa de bronz începu să fie atacată de acizii îndoielii. "Cine îți spune ție, mă pomenii gîndind, că la ieșire o să te aștepte Suzy cu flori? Ea acum trebuie să fie liberă, de ce nu ți-a făcut o vizită? În general ești oare sigur că tot ceea ce ai gîndit și simțit tu pînă acum, a gîndit și simțit și ea la fel? Scrisorile ei nu răspund la această întrebare; are o scuză, o scrisoare de-acolo de unde e ea nu poate să exprime sentimente înalte, care ar fi citite, înainte să ajungă la mine, și de alții... Și totuși, cei ce se iubesc seamănă cu acei șamani care pot vorbi fără să fie înțeleși, fără ca secretul ființei lor să poată fi surprins și de cei neinițiați. Eu îi scrisesem la început astfel de scrisori, dar îmi răspunsese la ele ca și cînd nu le-ar fi descifrat codul. Nici o aluzie măcar! Îmi spusesem pe atunci că nu le-o fi primit, dar acum le recitii și descoperii că îmi scria limpede: am primit scrisoarea ta. Atît. Și vorbea apoi despre altceva... Și apoi pentru întîia oară și cu o mare virulență țîșni spre gîndirea mea întrebarea: de ce o fi fost nesinceră femeia asta cu mine? I-a fost frică? suna prima inscripție de pe bronz. Da, dar asta cînd s-a îndrăgostit, adică foarte tîrziu! De ce nu mi-a spus de la început că era căsătorită, sau ceva mai tîrziu, dar cu mult înainte să înceapă să se teamă că, dacă și-ar destăinui secretul, s-ar putea să mă piardă...? Era clar, nu-mi spusese fiindcă nu-i păsase de mine, nu credea că legătura noastră va dura prea mult - și atunci ce rost mai aveau complicațiile? Și cu toate acestea nu mă descurajase cînd văzuse că încep s-o iubesc. Dimpotrivă, îmi reproșa că sînt prea independent! Nu înțelegeam și mîhnirea mă purta ca pe-un automat în fața surghiunului asupra căruia mă aplecam acum nu cu lumina în suflet, ci cu o adîncă neliniște că mă grăbeam prea mult să ies afară într-o lume cu perspective turburi
pentru mine și în care locul meu începea să fie din ce în ce mai, puțin precizat. Ce voi face? mă întrebam cu o spaimă pe care n-o simțisem niciodată în cursul vieții mele. Voi redeveni iarăși contabil? Întrebarea asta îmi alungă somnul, fiindcă nu perspectiva de a redeveni contabil mă înspăimînta, ci singurătatea mea în lume... Îmi dădeam seama că n-o să mai pot să comunic cu nimeni, nici prin scris, fiindcă aveam sentimentul că, dacă nu mă puteam adresa contemporanilor mei, cu speranța să fiu citit de ei cîndva (și această speranță mă trezeam că n-o mai aveam), gîndul la o posteritate abstractă la care de fapt nu mă gîndisem niciodată nu-mi dădea puterea să alung din mine izolarea în care mă aflam în mijlocul lumii mele, lume în care mă născusem, descoperisem miracolul existenței, suferisem și fusesem fericit... Numai prin această lume prezentă mă puteam adresa posterității... Și nici nu mai vedeam cum o să pot ajunge, după această a doua condamnare, spre inima fetiței mele. Această a doua condamnare avea să turbure în mod fatal în conștiința ei sensurile clare de nevinovăție ale cele dintîi; iar despre Suzy descopeream cu un gol imens în întreaga mea ființă că mi-e de fapt străină. Într-adevăr, mă întrebam, cine era de fapt? Și îmi dădeam seama că nu știu nimic despre ea. Era o invenție de-a mea, o inventasem tot timpul din chiar clipa cînd o cunoscusem, iar ea nu numai că nu se desvăluise, dar se lăsase inventată, o invenție paradisiacă... Eterna poveste! Iar cînd împrejurarea o silise să se arate așa cum era, apăruse deodată alături de mine o femeie total neinspirată. Neinspirată măritîndu-se cu un dipsoman la care încă mai ținea (scena din biroul lui Ciceo era în acest sens revelatoare), neinspirată ascunzîndu-mi acest măritiș, neinspirată cînd mă dusese la Sinaia pe pîrtia unde fusese și cu dipsomanul ei (ca să nu mai vorbim de cît fusese ca de inspirată invitînd și un prieten al soțului, care de îndată bătuse toba!). Apărea acum mai clar că dipsomanul vrusese s-o omoare tocmai pentru că se dusese la Sinaia cu un altul, și anume tocmai prin locurile unde fusese și cu el. O întîlnire în locuri neutre e mai mult ca sigur că nu l-ar fi incitat decît cel mult la o încăierare cu mine, pe stradă sau la un restaurant oarecare. Dovadă era faptul că de cînd fugise de-acasă el n-o căutase, oricum nu se interesase de existența ei și nici n-o urmărise; dacă ar fi făcut-o i-ar fi fost ușor să afle că un alt bărbat intrase în viața ei. Era suficient s-o pîndească la Oraca și să vadă cu cine iese. Mai mult: niciodată nu-i surprinsesem, cînd ne plimbam pe străzi, vreo tresărire, vreo temere că ar putea fi urmărită. Deci aserțiunea ei că îi fusese frică era și asta o minciună. Da, și atunci ea îl incitase. Atîta liniște din partea lui, după ce o chinuise atîta vreme? Cum, chiar așa? S-a resemnat atît de ușor? Atît de puțin a iubit-o?!... Și a lansat mesajul: Plec la Sinaia! Astfel se confirma vechea mea teorie despre Căprioara că numai sufletele terne sînt atrase de o viață violentă, desigur o atracție instinctivă, viscerală, nu s-o provoace direct, ca Matilda, ci s-o îndure de la altul, cu groază reală, sinceră, cu oroare. Da, dar groaza aceea reală și sinceră, oroarea aceea, colorează violent și fascinant o lumea prea cenușie și monotonă. Suzy semăna cu Căprioara, cu deosebirea că ea avea darul să te incite s-o inventezi pe gustul tău; în acest sens nu era ternă, dimpotrivă, era înzestrată eu o imaginație inepuizabilă în a descoperi noi mijloace de seducție.
...Și nici măcar nu ceruse divorțul! Ar fi putut s-o facă îndată ce descoperise că mă iubea! De ce n-o făcuse? Dar mă iubea oare? Nu cumva vroia de fapt să se împace cu bărbatul ei, să se întoarcă la el? Ipoteza asta căzu asupra mea ca un trăznet de lumină. Adică nu resimții nici o durere, ci doar o intensă lumină care mă invadă și șterse, aruncînd în neant total acest episod fulgurant al existenței mele. Și atunci mă bucurai că am fost condamnat. Liber, cu ea, n-ași fi avut, poate, niciodată această revelație și n-ași fi putut ieși niciodată din paradisul meu, din care însă ași fi fost gonit neîncetat prin mici revelații, iar cu m-ași fi opus neîntrerupt și pînă la sfîrșitul zilelor mele, în lipsa unei revelații unice și totale. Da, îmi spuneam și simțeam cum treptat sentimentul meu de singurătate și de necomunicare cu lumea își diminuează prezența și sensul vieții mele își recapătă încetul cu încetul echilibrul anterior întilnirii cu Suzy. Într-adevăr, gîndeam, să presupunem că dipsomanul n-ar fi venit acolo, pe creasta muntelui. Ce s-ar fi întîmplat cu noi doi? Pînă la urmă tot ar fi trebuit să-mi spună că e măritată și atunci ași fi descoperit de ce refuzase ea să poarte sarcina, adică ași fi înțeles exact cuvintele ei care vroiau să-mi sugereze că nu poate concepe să trăiască împreună cu un om "toată viața" (cînd o cerusem în căsătorie). Pe atunci gîndisem că există și ființe umane care se sperie la gîndul că își leagă viața pentru totdeauna de un singur om. Ulterior ași fi aflat că ea era legată chiar pe toată viața și că ar fi vrut să se întoarcă acolo de unde încercase să evadeze. Lovitura pe care aș fi primit-o ar fi fost mai greu de suportat decît doi ani de pușcărie...
...Dar să presupunem, îmi spuneam iarăși și iarăși, că ipoteza aceasta a damnării ei (neputința de a-l părăsi pe dipsoman), cu tot corolarul ispititor al oricărei ipoteze de a închide o existență într-o idee, este falsă în întregime. Și că doar a greșit, iubirea există, restul, dezamăgirea mea că n-a fost sinceră, chiar dezvăluirea ulterioară și directă că încă îl mai iubește, îndoiala ei dacă mă iubește pe mine mai mult sau nu, așteptările chinuitoare ale unui divorț, stările ei rele de catalepsie psihică (așa cum avusese una în camera de hotel de la Sinaia, premoniție a nenorocirii care avea să ne lovească a doua zi, sau poate și mai verosimil expresie a unei vinovății paroxistice, tocmai pentru că se gîndea la el și descoperea că îl iubește) toate acestea n-aveau să aibă, să zicem, o importanță decisivă, le-ași fi îndurat și ași fi ieșit învingător. Bun, dar dacă ea n-ar fi fost decît atît? Adică numai toate acestea la un loc și dincolo de ele un vid? Adică odată cu dispariția lor să dispară și dragostea ei pentru mine, care era născută și legată de totalitatea acestor fenomene tensionate? M-ași fi trezit (mă și trezeam în clipele cînd gîndeam toate acestea) în fața unei femei necunoscute despre care abia urma să aflu cine e, oricum alta decît cea pe care o inventasem, și ași mai fi putut cu oare s-o iubesc pe această alta? Nu trăisem această experiență cu Matilda? Trebuia s-o repet?!


 

XX

...E foarte plăcut acum în biroul meu, fostul dormitor al părinților... Tata, cu care m-am împăcat, s-a aranjat în așa-zisul salon. Cînd am ieșit și s-a trezit cu mine acasă, a făcut ochii sferici. "Te-au amnistiat? m-a întrebat. Parcă luaseși șase ani!" I-am povestit cum am reușit să-i reduc la doi, nu s-a mirat, dar continua să fie totuși mirat. "Și ai muncit tu în halul ăsta?" Avea aerul că îl mințeam. "Da, ce te miri?" "Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să..." Acest compliment a fost, ca să zic așa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în rîs și l-am bătut pe spinare protector. "Și tu arăți bine, i-am întors complimentul, te-ai recăsătorit cumva? Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de întrebări) nelalocul ei...
Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (și nu la noi în casă) cu muierea aceea a lui pe care nimeni n-o știa cum arată. Menajul, cum se zice, i-l făceau pe rînd niște nepoate. Dar adevărata împăcare se stabili între noi abia după cîteva luni cînd îi spusei că am fost numit profesor de franceză într-o comună apropiată, nu prea departe, zece sau cincisprezece kilometri, o navetă suportabilă. Chipul i se spălă de obscurele lui temeri. Uite, parcă îmi spunea, că totul se aranjează pînă la urmă. Dar nu-mi sugerase această idee, că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, cînd fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea pierdut pentru mediocra și comuna lui mîndrie.
Valurile existenței mele s-au potolit și zeitatea care domnește acum în viața mea este Silvia, care mă vizitează aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea mea criză de singurătate din închisoare, cînd gîndisem că în conștiința fetiței sensul de nevinovăție al condamnărilor mele avea să se turbure, se dovedi neîntemeiată: nici măcar o clipă nu-i descoperii pe chip sau în cuvinte că afecțiunea ei pentru mine se alterase cu ceva. Desigur, inspirată, Matilda o ferise, sau mai bine zis avusese grijă să nu i se strecoare în micul ei suflet îndoiala că tata n-ar fi nevinovat. Acum încerc să descifrez mai departe și fără grabă înțelesul revelațiilor mele despre Suzy, pe care n-am încetat să le am chiar și după ce crezusem că șirul lor se sfîrșise...
Parcă ar fi ghicit, acolo unde se afla, că sufletul meu se înstrăina de ea (totdeauna cît trăisem împreună ghicea asta cu o precizie extraordinară și lua imediat măsuri energice), că mă și pomenii cu ea la vorbitor, chiar în acea perioadă de criză cînd gîndeam că n-o cunosc și că nu mai pot repeta experiența cu Malilda; că iubesc adică o femeie care nu mai există. Cum să nu mai existe? Văzînd-o, șocul pe care îl resimții coborî foarte adînc în ființa mea și aproape că mă paraliză, ca odinioară cînd Matilda îmi făcuse prima ei vizită. Era veselă, fericită și avea aerul să spună că nu pățiserăm amîndoi nimic. Parcă înflorise între timp, chipul îi iradia intens de bucuria de a trăi și mai ales de a iubi și de a se ști iubită. Mă îmbrățișă ca în prima noastră noapte de dragoste cu brațele ei puternice de zidăriță și nu-mi dădu drumul atît de mult timp pînă nu-i ghicii și primii mesajul: "Ai văzut? îmi șoptea. Nu a fost mai bine că am făcut cum am spus eu? Eu sînt acum liberă, și sînt aceeași, și te iubesc atît de tare încît pot să te aștept nu cîteva luni cîte mai ai de făcut, ci, ăhă, ani întregi... Nu ți-am spus, iubitul meu?! Sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla! Vezi? Vezi?!"
Dar ea nu putea să-mi vadă fața mohorîtâ! N-avea de unde să știe că gîndeam: vremea acestor sugestii turburătoare. Suzy, a trecut; trăind numai prin ele am ajuns să omorîm un om și apoi să ispășim. Trebuie să-ți desvălui sufletul și să vedem dacă într-adevăr sîntem legați pe viață, orice ni s-ar întîmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe acest "orice s-ar întîmpla". Cine știe ce dracu ni se mai poate întîmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, și în loc să trăim bucuria sincerității să trăim pe infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun...
"Ce e cu tine? zise ea apoi. Înțeleg, ți-e greu, dar mi-a spus avocatul că în curînd o să fii liber. Mai rabdă și tu, că nu mai e mult..." Ne așezarăm pe banca de lemn. Totuși, Mircea o fi făcut el ceva pentru mine, fiindcă directorul penitenciarului mă ferise de aproape tot ceea ce e dur într-o detenție, și tocmai el fusese acela care mă susținuse în acele comisii care decid dacă trebuie să se reducă pedeapsa unui condamnat. Nu e suficientă norma de muncă, contează tot atît de mult buna comportare, garanția că, odată liber, fostul deținut va deveni un cetățean complet reeducat. Acuma, de pildă, dăduse ordin să-mi primesc musafira într-o odăiță goală și să stau cu ea oricît. "Ce uitucă mai sînt și eu, zise Suzy, ți-am adus o mulțime de bunătăți!" Și îmi întinse o plasă în care se vedea ghemuit un pachet uriaș. "Nu mi-e foame acum, zisei, doar dacă ai adus o sticlă de vin!" "Bineînțeles, cum puteam să uit o sticlă de vin?" "Ei, atunci scoate-o și hai s-o bem. " "M-am gîndit la asta, răspunse, am adus și-un pahar, dar..." Și se uită cu teamă la ușă.
Îi explicai că puteam sta liniștiți multe ore, n-o să ne deranjeze nimeni. "De cît timp ești tu liberă?" o întrebai apoi cu o bănuială disimulată, în timp ce desfăcusem totuși pachetul și începusem să înghit cu un apetit de lup din puiul rumen. "De vreo cinci-șase luni." Timpul de cînd ai ieșit dintr-un penitenciar nu e aproximativ, gîndii visător. De ce o fi mințind? E clar, a ieșit mult mai devreme și vrea să diminueze, printr-o minciună sau prin sugestia unei date aproximative a ieșirii, gravitatea faptului că a lăsat să treacă atîta timp să se decidă să mă vadă. Să vină să mă vadă atît de tîrziu, asta constituie un non-sens: de ce dracu a mai venit? "Ai fost iar zidăriță trei luni?" o întrebai cu o plată bucurie că experiența ei de șantier îi prinsese bine. "Da, zise, și toată lumea mă simpatiza acolo, vreau să spun cei liberi. Datorită mie au cîștigat și ei de trei ori mai mult!" "Și tu te-ai întors acasă!" "Nu-ți pare bine!?" încercă ea, ca altădată, să mă culpabilizeze. "Cum să nu!" "Vai de mine, exclamă, am uitat totuși să aduc un tirbușon." "Lasă, zisei, că o desfac eu!" "Cu ce? Și atunci îi spusei cu ce, pronunțînd absent și leneș numele popular al organului nostru procreativ. "Sper, zise, atunci, foarte decisă să nu se abată de la prerogativele pe care armele ei de seducție le cuceriseră pentru ea, că nu ți-ai însușit și nu te complaci într-o psihologie și un vocabular de pușcăriaș ordinar.'' "Speră, zisei. Știi care e salvarea celor învinși?" (Parcă Vintilă, sau Bacaloglu, sau grasul Calistrat lansaseră aforismul pe care îl aveam în cap!) "Nu știu, zise Suzy, dar bănuiesc că îmi pregătești o nouă grosolănie. Nu sînt o învinsă, să-ți fie clar..."
Apucai sticla, o înfășurai în fularul meu și o izbii de cîteva ori de perete. Dopul țîșni. "Chiar, zisei, turnînd în pahar, nu ești curioasă să afli care e salvarea celor învinși?" "Ți-am spus, nu sînt curioasă fiindcă nu sînt învinsă." "O să mori, zisei eu atunci, fără să afli vreodată cate e salvarea celor învinși." "Bine, zise, nu vreau să mor pînă nu aflu care ar fi rodul reflexiilor tare adînci din închisoare."
Se posomorîse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de acea catalepsie psihică a ei din care nu știam niciodată cum s-o scot altfel, decît prin mijloace violente și sincere. "Salvarea celor învinși, zisei: nici o speranță! Și continuai violent, în timp ce umpleam iarăși paharul. Și acolo pe șantier ai găsit un nou dipsoman care s-a îndrăgostit de tine? Daaa! Și imitai glasul ei cînd încerca să vorbească în numele plopilor și al cîrciumioarei care populaseră la început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa zidăriță, biata de ea, nu e liberă, au condamnat-o pe nedrept, dar iat-o cum muncește cît trei ca să scape... Și atunci ne vom căsători și o s-o fac fericită, eu nu sînt dipsoman, sînt capsoman, dar asta n-o știe nimeni. De-aia, după ce ai redevenit liberă, continuai cu modulațiile naturale ale vocii mele, au trebuit să treacă cinci-șase luni (de fapt nouă!) ca să-ți amintești de mine"" "Dacă nu încetezi, ieși ea brusc din catalepsie, plec imediat!"
E neschimbată, gîndii și în mod sigur intuiția mea e exactă: a găsit pe altcineva, sau, și mai bine spus, se gîndește la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. Nu există încă! Dacă continui, va pleca, și desigur definitiv. Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin nesinceritatea ei și-a trimis iubitul la pușcărie, nu înțelege că numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos între noi și să putem astfel să ne construim un viitor, înseamnă că ea va continua să-și ascundă sufletul în care nu vrea să intru și să dorească să-i inventez eu altul mai departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, desigur nu atît de catastrofice ca pierderea civică a libertății, dar pierderea afectivă a libertății mele ca bărbat, născut nu doar pentru a o inventa pe ea la nesfîrșit. Continuai deci, și exprimai și cu glas tare aceste gînduri, într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigînd. "Bineînțeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mă vezi atît de tîrziu și o să-mi spui ceva tot atît de verosimil cît a fost de verosimilă explicația pe care mi-ai dat-o a doua zi la Oraca după ce descoperisem cu o seară înainte în albumul acela chipul tău înconjurat de șapte hăndrălăi. Te-am crezut fiindcă te iubeam foarte tare. Te iubesc și acum la fel de tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, dar nu te mai cred. Și nu înțelegi cît de grav e acest lucru și că după cele întîmplate trebuie să ne apropiem atît de tare unul de altul încît să devenim transparenți și tu să vezi prin mine și eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, cînd cu încerc să mă apropii de tine, în chiar clipa aceea tu te retragi. Așa ai făcut tot timpul de cînd te-am cunoscut și așa vrei să faci și de-aici înainte." Atunci ea rosti ca o sentință: "Așa sînt."
Dar nu se ridică să plece, cum spusese.


 

XXI

Rămăsei mut în fața acestei declarații oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce sîntem, trufia liniștită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu sîntem și că nici o aventură n-a putut și nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viață, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți sîntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.
Așa era! "Da, zic, așa ești! Nu vrei să bei un pahar ca să nu te rătăcești și alături de mine în speranțe care nu se pot împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? exprimai rînjind această gîndire anterioară. Omul e o speranță care nu se poate împlini! așa gîndești. Crezi că te pot urma în această gîndire de care nici măcar nu ești conștientă, dar te călăuzește?" "Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înțeleg și cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Ești surescitat și înțeleg că îmi porți pică de ceva (nu ,gîndii, simți, că te-am judecat în lipsă și te retragi fără curiozitate și dorință să afli de ce te-am judecat și să te aperi...), în timp ce eu m-am pregătit zăpăcită pentru clipa asta cînd aveam șă te revăd..." "O, da, exclamai, ce lungi sînt pregătirile tale!" "Sînt, îmi răspunse. Ce îți puteam oferi dacă veneam mai devreme?" "Nimic, zisei, chipul tău, ființa ta, privirea ta, surîsul, glasul tău minunat de altădată, toate acestea n-au însemnat niciodată nimic!"
Se posomorî iarăși, se uită într-o parte. "Da, îmi spuse, n-au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, cu cu ce m-am ales din partea ta?! Ai contemplat vreodată această întrebare?" "E adevărat, nu! strigai. Aiurea, am fost obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ți ofer comori ale ființei mele fabuloase. Comori fabuloase aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste indecisă, pe cine să iubești mai mult, pe un dipsoman foarte apropat de sufletul tău, dar foarte desagreabil prin violențele lui, sau pe un individ scos din circulație, fost universitar și eșuat la o oarecare Oraca, în funcția de contabil... N-am dreptate în nimic din ceea ce îți spun? continuai să strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorțul după ce ți-ai dat seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai procopsit?"
Nu-mi răspunse. Se uita iarăși într-o parte, de astă dată senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo, adică chiar plecase, așa cum spusese, și numai pentru că era uitucă nu plecase și fizic. Avui și eu net senzația că vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se păru de o naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care era adevărul. Ași fi vrut să nu fie așa? Desigur, așteptam de la ea o desvăluire, uitînd că ea desvăluiri nu făcea decît ca să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din studenția ei, în prima noastră noapte de dragoste, dar asta pentru că îi eram străin; generație bizară de fete care s-au golit de viață interioară, n-au secrete față de necunoscuți), cînd i-am devenit apropiat a apucat-o regretul că s-a "procopsit", că, adică s-a pomenit că iubește. Dar nu atît de tare încît să se desvăluie și să-mi spună în sfîrșit că nu e liberă și să ceară chiar a doua zi divorțul. Dimpotrivă, i-a trimis dipsomanului un mesaj, să vină adică s-o ia, de ce altceva?
Deodată întoarse capul și mă fixă îndelung și avui net senzația că îmi ghicise gîndurile. "O să-ți pară rău de tot ce mi-ai spus și gîndești", îmi șopti cu vechea ei umilință și în aceeași clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care și-i șterse imediat cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că prin aceste lacrimi eu ași fi putut ghici o desvăluire. Chiar și ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se așteptase ca nici eu să n-o mai iubesc. Îi apăruse poate în suflet vechea și secreta ei panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaseră eșecul în căsătorie și apoi o noua iubire care eșuase în pușcărie? Acum era liberă și venise să-și vadă iubitul și iată cum o primise el!
"Bineînțeles, zisei, de astă dată aproape în șoaptă și avui o bruscă tandrețe care mă copleși, o să-mi pară rău. Bineînțeles, repetai, te iubesc și sînt și eu disperat că..." Nu-i spusei de ce sînt disperat, dar gîndul mi se formulă totuși în minte... că am devenit străini. Într-o iubire, gîndii eu mai departe, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înșela o vreme, ba chiar multă vreme, simulînd abandonul, dar într-o zi se întîmplă cera, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întîmplat nouă, ci ceva cu totul obișnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer și total de cineva, și atunci devine de o necruțare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunțe, să zicem, la maniera în care o face, își distruge cu brutalitate familia, își părăsește copiii... "Te iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei părăsi fără șovăire cînd din întîmplare te vei îndrăgosti simplu, fără efort, spontan și tumultuos de un ins față de care nu mai trebuie să joci nici o comedie. Asta e consecința nesincerității: neîncrederea! Și din neîncredere se naște temerea că nu fericirea te așteaptă în viitor, ci lovitura: o vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc lovituri." "Îți repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred că e bine să iei hotărîri de unul singur." "Ai dreptate, murmurai surprins, și valul de tandrețe pentru ea reveni. Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărîri de unul singur."
Se ridică și se pregăti de plecare. Îi ținui mantoul și ea se răsuci apoi și mă îmbrățișă și clipe lungi ne chinuirăm chipurile, lipite strîns, ca și cînd am fi vrut amîndoi să devenim o singură entitate și sufletele să ni se contopească, cum se întîmplase cu adevărat în acea seară da revelion. Dar nu ne sărutarăm. Nu de sărutări duseserăm lipsă cît timp trăiserăm împreună.


 

XXII

Da, avusese dreptate, fusesem necruțător: nu trebuia să iau hotărîri de unul singur. Încît, după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult și curînd ne despărțirăm definitiv. Am spus ca înainte, dar nu se mai putu ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiași. Vraja, cum se zice, se spulberase, deși noi încercarăm la început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înțelesese din învinuirile mele că nu fusese, zădărnici acea reînviere și mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera aceea, care mă fermeca, și nu pe sincera asta fără vocație: nu mai știa să fie fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate ameți mult mai tare decît falsul mister al minciunii, dar exercițiul seducției ei nu se făcuse pe sinceritate și era prea tîrziu, adică era prea bătrînă acum ca să se schimbe. Iar să continui eu ca mai înainte nu se mai putea, nu mai aveam în fața mea o ingenuă ca atunci cînd o cunoscusem, ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea... Întîlnirile noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
Într-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reușit să obțină un pașaport, să plece în Italia, unde au chemat-o niște rude. Rudele, adică, au reușit să obțină acel pașaport. "Te mai întorci?", o întrebai. "Bineînțeles că mă întorc", protestă ea. Bineînțeles că mințea. Nu se mai întoarse...
Mi-am recitit acest lung manuscris și, dincolo de ceea ce el conține, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, și cu plăcere vizibilă, și pe care nu l-am putut ocoli fiind încredințat că astfel m-ași fi chinuit îndelung, fără să obțin, spiritualmente, eliberarea totală a conștiinței mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Și totuși, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulți dintre semenii mei au gîndit poate la fel, au jubilat ca și mine, au suferit și au fost fericiți în același fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, ai acestei iubiri descrise aici și nu al iubirii aproapelui, n-a încetat și nu va înceta să existe pe pămîntul nostru, să moară adică și să renască perpetuu. Și atîta timp cît aceste trepte urcate și coborîte de mine vor mai fi urcate și coborîte de nenumărați alții, această carte va mărturisi oricînd: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...

FINE

 <Pagina anterioara