SALAZAR

Inapoi la Sumar

 XIII.

O REVOLUȚIE SPIRITUALĂ

„Răul vine de departe!...”, ar fi putut spune Salazar, întocmai cum exclamase cândva Don Carlos. Dar era un rău care, cel puțin, nu mai exercita nici un miraj. Optzeci de ani de liberalism și douăzeci de ani de demagogie republicană promovaseră o serie de concepții și creaseră o seamă de instituții care, prin simpla lor durată, își secătuiseră substanța și își consumaseră prestigiul. Mișcarea de la 28 mai, ca și investirea lui Salazar cu puteri dictatoriale, fuseseră revoluții care se împliniseră în al 11-lea ceas; dar s-au împlinit după ce aproape toate formele istorice germinate de liberalism și republicanism fuseseră consumate: („Aproape toate”, pentru că ultima etapă, comunismul, nu apucase să se realizeze în Portugalia). Norocul lui Salazar era că fusese chemat destul de târziu la guvern; după ce toate ideologiile secolului XIX avuseseră timp să rodească, după ce ciclul demo-liberal aproape își încheiase ultimele sale etape. Momentul era prielnic pentru o reintegrare a politicii portugheze în spiritul tradiției și istoriei sale. Firește, pentru oamenii de extremă stângă, momentul era tot atât de prielnic pentru integrarea politicii portugheze într-un alt ciclu, supraistoric; și nu încape îndoială că, dacă nu s-ar fi produs mișcarea de la 28 mai și n-ar fi apărut Salazar, Portugalia ar fi cunoscut – cu sorți de durată greu de prevăzut – o revoluție comunistă. Era consecința logică, necesară, a revoluției începute în secolul XIX – și care se desfășurase într-o continuă opoziție față de instituțiile tradiționale. Revoluția comunistă care ar fi urmat, fără îndoială, anarhiei demagogice a regimului Antonio Maria da Silva, nu ar fi fost decât o formă apocaliptică a procesului, de europenizare cu orice preț și de des-lusitanizare a Portugaliei, ideal visat de generația de la Coimbra și de toți fruntașii vieții publice din ultimii ani ai monarhismului. Cum Salazar era, însă, catolic și naționalist și cum mișcarea de la 28 mai era prin esență o mișcare de rezistență națională, momentul istoric nu putea fi folosit decât în sensul de reintegrare a politicii portugheze pe linia tradiției sale. Asta însemna, firește, nu numai o opoziție netă față de comunism – ci, mai ales, o acțiune de lichidare treptată, dar eficientă a ultimelor forme care supraviețuiau, fosilizate sau degenerate, ale spiritului demo-liberal. Vorbind, la 28 aprilie 1934, despre „spiritul revoluției”, Salazar mărturisește ceea ce se putea găsi implicat încă în primele sale reforme economice și sociale: „Dictatura Națională, atacând de la temelie toate elementele doctrinare de dezagregare și creând echilibrul financiar care trebuia să se afle la baza restaurării generale, vine să dea condiții de amplă desfășurare spiritului imanent al tradiției, care a făcut să se nască, să crească, să strălucească Portugalia și care e în stare să-i dea soliditate și perpetuitate”. Iar mai departe vorbește de „continuarea aceleiași tradiții istorice” și de „noua vigoare” care trebuie insuflată „ideilor și instituțiilor care se află la temeliile sale străvechi”. Iată revoluția care și-o propune mișcarea de la 28 mai. Revoluție, evident, anevoie de realizat. Și aceasta datorită nu atât elementelor de opoziție demo-liberale și de extremă stângă – în majoritatea lor compromise prin guvernările anterioare – cât mai ales elementelor de dreapta, în speță grupărilor monarhiste. Paradoxul dictaturii militare era că realizase o revoluție „reacționară”, suspendând Constituția republicană și anulând toate libertățile și obiceiurile instaurate de Republică – rămânând totuși republicană. În aceeași situație paradoxală se găsea și Salazar începându-și opera sa de restaurare a spiritului imanent al tradiției portugheze. Pentru că, exact aceeaºi restaurare o proclamase și mișcarea integralistă, restaurare culminând, însă, în abolirea republicii și reîntoarcerea la monarhie. Salazar era silit, pentru înfăptuirea revoluției naționale, să folosească ideile-forță ale integralismului – fără ca să adere totuși la această formulă a monarhismului lusitan. „Era silit”, este, firește, un fel de a vorbi. Salazar nu împrumută direct concepțiile integraliste; ajunsese, însă, la aceleași concluzii ca și Antonio Sardinha, în afară de necesitatea absolută a restaurării monarhiei. Reacțiunea împotriva spiritului demo-liberal nu începuse, în Portugalia, prin Salazar, nici prin mișcarea de la 28 mai. Așa cum am văzut, câțiva ani numai după instaurarea republicii, opoziția morală și politică împotriva noului regim începuse să se manifeste. Deosebirea între mișcarea de la 28 mai și celelalte încercări anterioare de răsturnare a regimului, era că mișcarea de la 28 mai biruise, în timp ce toate celelalte eșuaseră sau se menținuseră provizoriu la putere (cazul Sidonio Paes). Deosebirea dintre Salazar și toți cei care îl precedaseră, în critica instituțiilor demoliberale, era că singur Salazar avusese prilejul să-și realizeze ideile sale sociale și politice. Ca orientare ideologică generală, el se găsea alături de atâția alți „reacționari” care criticaseră spiritul așezărilor demo-republicane. Revoluția pe care o urmărea Salazar nu se putea realiza cu oamenii grupărilor monarhiste decât în măsura în care aceștia renunțau să se mai considere oameni aparținând unei anumite grupări. Cu alte cuvinte, Salazar aplica acum, la guvern, și în folosul mișcării de la 28 mai, ceea ce propusese cu câțiva ani în urmă la Congresul Centrului Catolic, adresându-se monarhiștilor, spre folosul Centrului. Nici nu putea proceda altminteri. Dacă nu putea colabora cu oamenii vechiului regim pentru că îl despărțeau prăpăstii ideologice, nu putea, pe de altă parte, colabora nici cu naționaliștii monarhiști ca atare, pentru că asta ar fi implicat primejduirea unității națiunii; monarhiștii constituționaliști sau integraliști erau, sau tindeau a fi partide și Salazar nu-și îngăduia să împartã din nou familia portugheză. Instinctul său politic îl avertiza și de astă dată că o colaborare cu elementele partidelor de dreapta, constituționaliști și integraliști – cu care avea de altfel atâtea puncte ideologice comune – ar fi compromis de la început sorții de izbândă ai unei revoluții totalitare. Și astfel pornește la drum singur, având doar sprijinul armatei și încrederea în fertilitatea politică, a revoluției pe care o inaugurase mișcarea de la 28 mai. Conștient că momentul istoric pe care-l trăia Portugalia îi îngăduia o transformare radicală a sufletului și instituțiilor sale sociale și politice, Salazar pregătește etapele necesare acestei transformări fără să facă apel la partidele care o prevăzuseră, o anticipaseră și-și construiseră programul pe această transformare integrală a vieții portugheze. Individual, accepta și chiar încuraja colaborarea oricărui membru al acestor grupări; dar nu accepta grupul, nu accepta trecutul unui colectiv politic oarecare. Firește, în afară de această rațiune profundă, Salazar mai avea și alte motive ca să evite colaborarea cu grupările care îl precedaseră ideologic. Nu voia, pe de o parte, să-și ia asupra-și greșelile lor politice, pasiunile lor personale, antipatiile lor partidare. Iar, pe de altă parte, spera să le absoarbă elementele valoroase, secătuindu-le astfel substanța spirituală, fărâmițându-le. Își lua, poate, măsuri de precauție și împotriva unei opoziții din partea dreptei naționalist-monarhiste. Paradoxală la prima vedere, atitudinea lui Salazar de noncooperare cu grupările care elaboraseră programe similare de reintegrare a Portugaliei pe linia destinului său istoric, este totuși o atitudine fireasca. Salazar voia să facă într-adevăr o revoluție, și ca atare trebuia să ia lucrurile de la început. Aderenți ai vechiului regim sau adversari ai lui – erau, cu toții oameni vechi. Luaseră o atitudine față de o stare de lucruri care se afla acum în disoluție. Pro sau contra – erau totuși legați între ei, prin pasiuni, printr-o conformație mentală similară, printr-un trecut comun. Oamenii aceștia trãiserã; revoluționar sau contrarevoluționar, dar trãiserã, se cristalizaseră într-o anumită structură, purtau în sufletul lor, în atitudinea lor, în limbajul lor, pecetea unei epoci care trebuia cu orice mijloc depășită. Individual, erau oameni prețioși, de care regimul anevoie, se putea, dispensa. Trebuiau, așa dar, câștigați și folosiți. Dar niciodată ca partizani ai unei grupări politice, ci ca persoane; oameni care trebuiau educați în spiritul noii revoluții, dezbărați de cuirasa primei lor formații politice, integrați națiunii istorice, iar nu unei clase sau unui partid. Aceasta era problema politică a revoluției naționale; un complex proces de reintegrare, – a individului în unitatea sa socială, a colectivului în destinul său istoric, a spiritualului în câmpul său propriu de manifestare. Dar aceasta însemna a face politică – și Salazar simte atât de imperios necesitatea de a lămuri pe colaboratorii săi și pe șefii armatei de obligativitatea de a face politică, încât puține săptămâni după discursul rostit în Sala do Risco, vorbește încă odată, la 30 iulie 1930, în fața membrilor Guvernului și a reprezentanților tuturor județelor din țară, despre „Principii fundamentale ale revoluției politice”. Procesul de reintegrare amintit mai sus nu putea fi împlinit de la o zi la alta. Nimeni altul mai bine ca Salazar nu-și dădea seama de caducitatea unei revoluții pripite și formale. E1 vedea însă întotdeauna mai departe; știa ce vrea și încotro se îndreaptă; intuia nevoile momentului istoric, și dacă nu anticipa întotdeauna, lăsând ca realitățile să devină evidente pentru toți, apoi nu obosea ca să le ajute în procesul lor de manifestare. Dar toate acestea erau validate numai cu o singură condiție: ca mișcarea de la 28 mai să devină o revoluție națională. „A reduce, așa cum am văzut, spune el în cuvântarea de la 30 iulie 1930, mișcarea care a instaurat dictatura la o „conspirație de cazarmă” pentru ca clasa militară să poată folosi uzufructul puterii, înseamnă a ignora rațiunile profunde ale neliniștii generale, tendințele timpului nostru, toate slăbiciunile, abdicările, insuficiențele puterii publice, care stau la temelia a ceea ce s-ar putea numi criza statului modern...” O nouă ordine e în curs de alcătuire pretutindeni în lume. Pentru Portugalia, principiile fundamentale ale noii ordini sunt: națiunea; Statul – „care trebuie să fie atât de tare încât să nu mai aibă nevoie să fie violent”; Puterea Executivă – „exercitată de șeful Statului, cu miniștrii numiți liber de către el, fără să depindă de nici un fel de indicație parlamentară”; și familia – adevărata unitate organică. „Liberalismul politic al secolului XIX ne-a creat cetãþeanul, individ dezmembrat de familie, de clasă, de profesiune, de mediul cultural, de asociația economică, și i-a dat, ca să-1 exercite în voie, dreptul de a interveni în constituirea Statului”. Dar acest „cetățean” e o abstracțiune. Adevărata realitate e familia, „celulă socială ireductibilă, nucleu originar al cătunului, al municipiului și, deci, al națiunii”. Insul se valorifică și e creator în cadrul familiei și al asociației profesionale. „Se abandonează o ficțiune – partidul – pentru a clădi pe o realitate, asociația”. Pentru întâia oară de când i s-a încredințat ministeriatul Finanțelor, Salazar vorbește despre corporații, mărturisind astfel consistența gândirii sale politice; căci, așa cum am văzut, în nenumărate conferințe ținute în cercurile catolice, Salazar afirmase cu mulți ani înainte necesitatea de a construi Statul întemeindu-se asociații profesionale. În rezumat, „voim să construim Statul social și corporativ în strânsă corespondență cu constituția naturală a societății. Familiile, cătunele, municipiile, corporațiile unde se află toți cetățenii, cu libertățile lor juridice fundamentale, sunt organismele alcătuitoare ale națiunii, și, ca atare, trebuie să intervină direct în constituirea Corpurilor supreme ale Statului: iată o expresie, mai fidelă ca oricare alta, a sistemului reprezentativ”. Aceasta este cea dintâi formulare a principiilor care vor sta la temelia noii Constituții portugheze din 1933. Principii, după cum se vede, revoluționare – pentru că nu țin seama de nici unul din conceptele politice și morale ale vechiului regim, – cetățean, libertate, partid, parlamentarism etc. „Noi am învățat prin raționament și am verificat prin experiență că nu e posibil să construim pe acest concept – libertatea – un sistem politic care să garanteze efectiv libertățile legitime individuale și colective; dimpotrivă, am văzut că se apărau în numele său – și chiar cu oarecare logică, domnilor! – toate opresiunile și toate despotismele. Noi am văzut că adularea maselor prin crearea „poporului suveran” nu a dat poporului, ca agregat național, nici influență în mersul treburilor publice, nici ceea ce poporul – suveran sau nu – dorește mai mult, (adică): de a fi bine guvernat.” Noi vrem să fim mai eficienți, – mărturisește Salazar – mai adevărați în politica pe care o facem. Mai adevărați – adică mai aproape de realitățile vieții sociale, dezbărați de miturile demo-liberale, eliberați de sistemele politice create în vid, construite pe abstracțiuni. Dar aceasta nu se poate împlini decât având puterea, păstrând-o și folosind-o cu pricepere ca cel mai sigur instrument al revoluției naționale. „A smulge puterea din mâinile clientelelor partidelor; a pune pe deasupra tuturor intereselor interesul tuturor – interesul național; a face Statul inaccesibil cuceririi de către minoritățile îndrăznețe și a-l păstra în permanent contact cu necesitățile și aspirațiile țării; a organiza națiunea, de sus în jos, cu diferitele manifestări ale vieții colective, de la familie la corpurile administrative și la corporațiile morale și economice, și a integra acest tot în Stat – care va deveni astfel expresia sa vie – asta înseamnă a face reală suveranitatea națională”. Toate acestea rămân însă lucruri moarte dacă ele nu corespund unei necesități istorice și nu sunt trãite de cei care participă la alcătuirea noii ordini. Nu e suficient să fie acceptate de inteligenta noastră, spune Salazar, ci trebuiesc „simțite, trăite, executate”. A activa politic înseamnă, pentru Salazar, a trăi conștient și a executa indicațiile momentului istoric. Dar aderența la acest moment istoric nu poate fi numai intelectuală; ca să rodească, e nevoie de o participare totală a ființei umane. Anevoie s-ar putea clădi ceva fără „o revoluție mentală și morală care să aibă loc în portughezii de azi, și fără o atentă pregătire a generațiilor de mâine”. În aceste două desiderate – revoluția mentală și morală a contemporanilor, pregătirea tinerelor generații – se găsesc formulate condițiile de succes ale revoluției salazariene. Pe ce se putea bizui el ca să le poată pune în aplicare? În nici un caz pe armată, a cărei misiune era de a garanta ordinea internă și continuitatea regimului. De asemenea, Salazar nu putea aștepta nimic efectiv de la oamenii vechilor partide politice. Convertirea lor la revoluția națională era posibilă, și chiar de dorit, dar numărul celor cu adevărat convertiți nu putea fi decât foarte modest. Începând însă renaturalizarea (dacă ni se îngăduie un asemenea barbarism) vieții publice portugheze, aștepta să vadă adunându-se în jurul lui oameni noi, oameni care până atunci nu avuseseră prilejul săși mărturisească voința lor de a participa la istorie. O masă considerabilă, alcătuind până mai deunăzi majoritatea amorfă a țării, trăind în marginea vieții politice, acceptând reformele ca și contrareformele cu aceeași indiferență și pasivitate – se putea transforma în cea mai autentică armată revoluționară. Ea trebuia, însă, ajutată să-și spună cuvântul. Căci, de la cea dintâi Constituție liberală Portugaliei masa aceasta se păstrase în marginea istoriei. Istoria modernă a Portugaliei au făcut-o anumite grupări politice și anumiți intelectuali, nutriți de idealuri străine, obsedați de transformări himerice. De când o mână de doctrinari și revoluționarii portughezi hotărâseră omogenizarea Portugaliei, marea majoritate a neamului se mulțumise să suporte experiențele lor, visurile lor, extazele lor. Portugalia devenise monarhie constituțională, devenise apoi republică, și ar fi putut deveni republică sovietică, fără ca această masă amorfă să știe și să participe la toate aceste revoluții. De un secol, istoria fusese confiscată de o mână de oameni care voiau cu orice chip să devină altceva decât erau. Salazar – ca mai înainte de el, integraliștii – își dădea seama de sterilitatea acestei imitații. „De câte ori am voit să fim noi, iar nu alții, am fost constructivi și creatori, nu numai înăuntrul frontierelor, dar și în lume”, mărturisește el mai târziu (27 aprilie 1935). Această imitație nu numai că sterilizase geniul creator portughez, dar ținuse în marginile istoriei aproape totalitatea națiunii. Reântorcându-se acum la matcă, restaurând instituțiile tradiționale, create și validate de opt secole de istorie – Salazar se aștepta ca neamul întreg să-și poată arăta obrazul și să-și poată manifesta voința lui în viața publică. Problema politică a regimului era, așa dar, următoarea: să alcătuiască astfel noua așezare a națiunii încât minoritățile care până acum, în virtutea politicii de partide, rezumau prin activitatea și opiniile lor viața publică a Portugaliei, să-și recapete locul lor firesc – îngăduind majorității populare să-și aleagă propriile sale instrumente de guvernare. Salazar știa prea bine că oamenii vechiului regim vor continua să cârtească și să saboteze opera revoluției naționale, oricâte realizări ar însuma aceasta. Împotriva actelor lor de sabotare, regimul se apăra prin dictatură – căci „forța e absolut indispensabilă în reconstruirea Portugaliei” (28 mai 1932). Împotriva criticilor și cârtirilor, nu e nimic de făcut – și nici nu e nevoie să se facă ceva. Singura preocupare a lui Salazar era ca la această „opinie publică” în veșnică opoziție să se adauge treptat și intensiv glasul acelor „grupări firești” care până atunci nu putea răzbate și nu se putea face auzit. Salazar știa prea bine că „opinia publică” a unei țări nu reprezintă sentimentele autentice ale acelui neam. Sunt glasurile unor oameni care nu vorbesc decât în numele lor, dar care prin simpla întâmplare că glasurile altora nu se aud, pot fi abuziv considerate ca reprezentând majoritatea. De aceea, nu-l interesează obiecțiile și protestele celor care alimentau opoziția regimului, nu pentru că ar fi avut anumite obiecții de făcut, ci pur și simplu pentru că doreau cu tot dinadinsul să-și recapete privilegiile și dreptul la haos pe care-l cuceriseră în regimurile trecute. Încearcă, însă, prin noua așezare a Statului să dea posibilități de manifestare unor cât mai numeroase „grupări firești” ale societății portugheze. Salazar știa, din lunga lui experiență a cercurilor catolice, că există considerabile nuclee sociale care nu contribuesc la așa zisa „opinie publică”. Știa de atâtea familii muncitoare, de atâtea asociații modeste, de oameni care-și văd de treabă, de societăți care se îndeletnicesc cu educarea tineretului, de grupări profesionale, de opere de binefacere, – în care zeci de mii de portughezi continuă să muncească neîncetat, fără ca „opinia” lor să fi fost înregistrată până atunci de cafenelele și redacțiile Capitalei. Portugalia e o țară de plugari și pescari – și glasul acestor plugari și pescari nu se auzise până atunci în orașe, în, piețe publice. Zeci de mii de Portughezi străbăteau oceanele, schimbând mărfuri, înflorind ținuturi noi, adunând bogății în colonii – dar glasul acestor oameni vrednici nu colaborase la alcătuirea „opiniei publice” portugheze. Pe acești oameni se sprijină Salazar și de la ei așteaptă dinamizarea și sporirea revoluției naționale. Dar, în același timp, știe că nu-și poate face prea mari iluzii. Trebuia să treacă mulți ani pană când asemenea grupări să-și uite complexele de inferioritate însămânțate și nutrite de un secol de liberalism, să se învețe cu noile rânduiri, să prindă curaj, să-și articuleze dorințele, să-și gospodărească Statul. Vorbind despre revoluția mentală și morală a contemporanilor și despre pregătirea generațiilor de mâine, Salazar își mărturisește încă odată coerența sa cu sine. E adevărat că aceste două preocupări – revoluția spirituală și importanța tineretului – se întâlnesc pretutindeni în lumea contemporană, ele alcătuind dominanta momentului istoric. Dar în același timp ele corespundeau vocației de totdeauna a lui Salazar. Totdeauna Salazar a crezut în primatul spiritualului, și întreaga lui viață și-o închinase educației, pregătirii morale și mentale a tineretului. Acest om care visase să fie preot în Santa Comba și devenise profesor la Coimbra pentru că se convinsese că funcția de pedagog e mai urgentă lumii moderne și tot atât de grea ca și a sacerdoțiului – avea acum putința să-și împlinească vocația de pe treapta de conducător al vieții publice. Evident, dictatura militară nu făcuse apel la el ca la un reprezentant al spiritualului – ci pur și simplu ca la un expert financiar. Dar Salazar avusese destul geniu politic ca să devină indispensabil și să-și convingă colaboratorii de necesitatea unei revoluții totale. Știind prea bine ce vrea și încotro se îndreaptă, nu se grăbea în confiscarea puterii în mâinile sale. Știa că ea îi va fi dată fără s-o ceară. Știa că, clădind întotdeauna pe adevăr și pe sinceritate, lucrând la lumina zilei, va deveni tot mai necesar și i se vor încredința tot mai total frâiele conducerii. Dar nu asta îl interesa – puterea în sine – ci câmpul de activitate tot mai larg pe care-l câștiga pentru realizarea idealului său politic, care era, cum am văzut, prin excelență un ideal spiritual. Salazar avea marele privilegiu de a putea vorbi despre primatul spiritualului după ce se dovedise în ochii tuturor un financiar desăvârșit și un om politic de mare clasă. Nu vorbea, de altfel, despre un vag climat al spiritualului, despre anumite nostalgii personale – ci se revendica tradiției spirituale a Portugaliei, care era creștină, latină și europeană. Educația religioasă nu-l îndepărtase de lume: dimpotrivă, îl ajutase să descopere valoarea sacră a vieții sociale. Structură antimistică, Salazar nu șovăise să afirme că și „Statul participă într-un anumit fel la absolut”, iar mai târziu va defini Statul ca „o gândire în acțiune”. Reintegrarea națiunii portugheze pe linia destinului său istoric implica nu numai reîntoarcerea la unitățile organice (familia) și sociale (breslele), ci și valorificarea vieții în spirit creștin. De nenumărate ori revine Salazar în cuvântările sale asupra acestei teme fundamentale: numai o viață spirituală autentică și fertilă garantează ordinea politică, echilibrul social și progresul economic. Nu se sfiește să afirme că chiar corporațiile nu au un scop exclusiv economic ci o finalitate spirituală (26 mai 1934). Nimic nu poate dura, pe nici un nivel al realității sociale, dacă spiritul nu e prezent și activ. Vorbind la 27 aprilie 1935 despre realizările Guvernului, spune: „Garanția supremă a stabilității operei întreprinse se afla tocmai în reforma morală, intelectuală și politică, fără de care îmbunătățirile materiale echilibrul financiar și ordinea administrativă ori nu se puteau realiza, ori nu puteau dura”. Dacă totul se descompune în lumea modernă, dacă nimeni nu mai crede în cuvântul vecinului, asta se datorește minciunii, scrie Salazar. „Criza morală, mai mult chiar decât criza materială, nefericește lumea” (27 aprilie 1935). „Morala trebuie să însuflețească și să dea conținut oricărei acțiuni umane” (10 februarie 1935). „Nu putem ierta Statului care ne-a precedat, două grave crime: a obliterat în conștiințe sentimentul național; a separat de funcția guvernării, politica – și de una și alta, morala” (ibid.). Setea aceasta de spiritualitate nu are, în concepția lui Salazar, nimic excepțional. Ea corespunde unei nevoi fundamentale a omului, nevoia de credință – „fântână nesecată a vieții spirituale” – nevoia de absolut. Salazar nu se sfiește să vorbească într-un discurs politic despre Dumnezeu și despre credință, pentru că, înainte de toate, vrea să fie sincer față de sine însuși – și el e un filosof care crede în Dumnezeu – iar cuvântarea lui e adresată portughezilor ca atare, nu omenirii în general; și pentru Salazar, portughezii sunt ei înșiși întru cât ține seama de structura lor spirituală și tradiția lor, prin excelență creștină. Evident, mărturisind întotdeauna adevărul, neascunzând greutățile și obstacolele, amintind că omul real este cu totul altceva decât cetățeanul ideologiilor liberale, cerând necontenit eforturi și jertfe, neîncurajând nici o comoditate și nici un compromis – opera lui Salazar nu era întotdeauna pe placul tuturor. „Nu ascund nici nu diminuez dificultățile acestei politici care nu exploatează pasiunile și se adresează calităților celor mai nobile ale oamenilor” (27 aprilie 1935). Dar el nu avea vocația unui dictator care știe să însuflețească masele și să le constrângă dezlănțuind pasiunile tari. Nu făcea apel la sentimentele vehemente. Discursurile sale cele mai răscolitoare erau întotdeauna îndelung meditate, cuviincios scrise și citite cu același glas profesoral. „Profesor desțărat în politică, am făcut din guvernare un zel de magisteriu, făcând necontenit apel mai ales și în pofida tuturor la forța și noblețea spiritului”, mărturisește el la 28 ianuarie 1934, adresându-se unei Asociații Școlare. „Profesor desțărat în politică”, dar rămânând totuși profesor, refuzând să-și trădeze vocația lui de a învăța pe alții, de a crește, de a educa. Salazar n-a abdicat niciodată de la seriozitatea și onestitatea profesorului. A continuat să spună adevărul cu aceeași probitate, și-a păstrat vocabularul precis, aspru, științific, n-a renunțat la nici una din credințele sale fundamentale, n-a împrumutat nici una din superstițiile omului politic. Miracolul nu este că un asemenea profesor, care nu voia să abandoneze nici una din severitățile carierei sale, a avut totuși succes în câmpul politic – miracolul este că s-a îngăduit unui asemenea profesor să activeze, cu puteri de dictator, în politică. În fond, așa cum a mărturisit-o deseori Salazar, ideile sale politice naveau nimic extraordinar; multe din ele mai fuseseră formulate, câteva fuseseră puse în aplicare în alte țări. Extraordinar este faptul că un om care-și mărturisește credința în asemenea idei este chemat totuși să devină dictatorul unei țări – fără să aibă în jurul lui o mulțime și un mit care să-l impună, fără să dispună de nici una din magiile stăpânitorului de mase, fără glas de tribun, fără gesturi sublime, fără inspirație profetică. Într-adevăr, ce sunt cuvântările lui Salazar – texte îndelung meditate, calm scrise, moderat rostite – pe lângă neistovita oratorie a unui José Antonio de Almeida? Cum îndrăznea acest cărturar să vorbească maselor cu același lexic și același timbru cu care vorbise studenților de la Coimbra, maselor portugheze care fuseseră ani de-a rândul dinamizate, posedate, isterizate de verbul frenetic al lui José Antonio de Almeida?!... Și cu toate acestea, Salazar, îndrăznea să rămână el însuși: un dictator care nu uita că este portughez, creștin și profesor; un dictator care-și considera dictatura ca un „sacrificiu” adus neamului său, ca o „cruce pe care anii o fac tot mai grea” (9 decembrie 1934). N-a înțeles să facă politică altfel decât îl îndemna cugetul său. A pus totdeauna în frunte realității în care credea: Dumnezeu, întâietatea spiritului, Portugalia, familia. Dictator fără voie, a făcut din dictatură ceea ce făcuse până atunci din profesorat: un instrument de desăvârșire morală și intelectuală a tinerelor generații. Era revoluționar nu pentru că devenise șeful unui regim politic, ci pentru că fusese întotdeauna un revoluționar. Întotdeauna – de când descoperise familia ca element indisolubil al societății, iar nu individul; de când se convinsese că ideologiile liberale sau socialiste sunt ineficiente pentru că nu sunt adevărate, pentru că sunt construite pe abstracțiuni; de când îndrăznise să vorbească despre rostul credinței creștine, într-o țară ai cărei conducători făgăduiseră să „stârpească” creștinismul în două generații; de când îndrăznise să afirme că lucrurile mici și bine făcute sunt singurele care pot schimba fața lumii; de când nu se sfiise să apară cu manuscrisul conferinței sale în fața auditorului, începând să vorbească o portugheză simplă, robustă, pe alocuri aspră, dar întotdeauna precisă, ducând până la exces respectul pentru nuanța exactă. Această limbă a lui Salazar este ea însăși un act de „reintegrare” în tradiția clasică a Portugaliei; pentru că, fără să cadă în prețiozitate, este o limbă pe care contemporanii nu o mai auziseră de mult, de când interveniseră în viața publică retorii și jurnaliștii. Salazar se reîntoarce la proza vârtoasă de la începutul secolului XIX, pe care o scriau și o vorbeau oamenii deprinși cu aspectul cuvântului, oameni care se trudesc întotdeauna să exprime ceea ce gândesc. Fără îndoială, proza lui Salazar a provocat la început nedumerire, așa cum provocaseră ideile lui, stilul lui de viață, sobrietatea lui, tăcerile lui, lipsa lui de luxurie, de emfază, de veselă ironie. Un om care nu făcea spirite, nu putea fi inteligent; un om care nu vorbea, nu putea fi simpatic; un dictator care cerea economii, nu putea avea geniu politic. Nedumerea, exaspera – dar el continua să-și vadă de treabă. Știa ce vrea și încotro merge: adică, știa că, în cele din urmă, realitățile vor deveni evidente pentru toți. Revoluția avea nevoie, înainte de toate, de continuitatea regimului; de aceea Salazar a continuat să creadă în dictatură și s-o susțină. Nu numai pentru că el și colaboratorii săi puteau lucra mai eficient; ci și pentru că nu se îndoia că această continuitate pe care o garanta dictatura, va îngădui procesului istoric să se desfășoare în voie, făcând, evidente pentru toți realitățile întrezărite și anunțate de el. Creștin, bun portughez și profesor, așa cum era când fusese chemat să echilibreze bugetul țării, așa a înțeles să facă revoluția națională: pe primatul spiritualității creștine, pe tradiția latină și lusitană. Îl ajuta, cum am văzut, momentul istoric, care lichidase formele demo-liberalismului și nu îngăduia decât două orientări: spre comunism sau spre o reintegrare în tradiția rațională. Dar structura morală a lui Salazar contribuie mult în afară de geniul său politic, la fructificarea acestui moment istoric. Pentru că Salazar avea o structură morală care nu admitea nici un fel de compromis spiritual cu lumea veche. Era un om obișnuit să spună adevărul întreg și din partea lui nu se putea nimeni aștepta la nici o tranzacție. Lumea veche se afla în descompunere, și nu înțelegea să păstreze nimic din ea; nici agreabilele iluzii, nici comoditățile teoretice, nici atitudinea ironică față de viață, nici pesimismul elegant, nici sterilitatea morala. „M-am trudit pe cât am putut să smulg din viața națională preocupările meschine, lucrurile mărunte fără valoare reală, și să-i dau orizonturi largi, demnitate, elevație, noblețe. Am luptat să înlocuiesc tristețea decadenței și spiritul luptelor intestine, cu iubirea de pământ și de oameni, cu bucuria vieții sănătoase, cu vigoarea portugheză, cu măreția națiunii” (29 iulie 1933). „Tristețea decadenței” era climatul moral al Portugaliei de la începutul veacului, în care rodiseră toate deznădejdile și autoflagelările poeților, toate viziunile mohorâte ale romancierilor, toate apologiile pesimismului și nihilismului pe care le urziseră generația de la Coimbra și celelalte centre de fosforescentă invectivă din a doua jumătate a secolului trecut. Dar toate aceste lucruri frumoase, triste și inutile – erau acum lucruri moarte, aparțineau unui ciclu care se încheiase. Portugalia trăia acum un alt moment, o altă revoluție, care începea printr-o reîntoarcere la lucrurile vii, simple și fundamentale. Într-o țară de leneșă reverie, muzicală pierdere de timp – Salazar muncea 16 ore pe zi, și îi îndemna, îi silea, pe contemporanii săi să muncească. Fără muncă, spune el, „oamenii ar muri de plictiseală într-o atmosferă de viciu” (26 mai 1936). „Viața e serioasă”, le amintește el altădată (28 aprilie 1934). Asta nu înseamnă, evident, „tristețe, pesimism, descurajare”. Înseamnă, pur și simplu, că „lucrurile serioase trebuiesc tratate cu seriozitate”. Iar revoluția este un lucru serios. „Iată de ce micile conspirații făcute în treacăt, planurile revoluționarilor șomeri, proiectele care dau fericirea și belșugul prin simpla lor publicare în Monitorul Oficial și ministerele amicilor, combinațiile rudelor, împărțirea locurilor, crearea haosului de unde vor ieși apoi, spontan, ordinea și lumina – iată de ce toate acestea se petrec în marginea realităților naționale și nu pot fi altceva decât jocuri infantile, mici tragedii familiare, sub ochiul vigilent al părinților”. Salazar cerea seriozitate până și de la adversarii săi politici, care credeau că pot răsturna un regim revoluționar prin simple conjurații de cafenea... „Să privim calmi, dar cu fermitate, dezorientarea actuală să punem în apărarea interesului colectiv aceeași energie și hotărâre pe care alții o pun în interesul grupului sau partidului lor”, sfătuise cândva Salazar (30 decembrie 1930). Acest îndemn la calm și fermitate revine ca un leit-motiv în cuvântările sale. Sunt virtuți virile, latine. Sunt, mai ales, virtuți tinerești. „Negarea, indiferența, îndoiala, nu pot fi izvoare ale acțiunii – și viața e acțiune”, se adresează Salazar tineretului (28 ianuarie 1934). Școala trebuie să cultive în noile generații „orgoliul și gloria de a suferi”. Și, cu obișnuita lui franchețe, adaugă: „Timpurile devin din ce în ce mai aspre... Vă spun că sunteți generația sacrificată, generația care trebuie să răscumpere...” Un ciclu istoric se încheie, asemănător ciclului încheiat prin cucerirea Romei de către barbari. Și atunci au fost oameni care „nu-și puteau imagina viața în viitorul care începea și credeau că sfârșitul Imperiului Roman însemna sfârșitul, civilizației sale și că după asta nu putea urma decât apusul lumii”. Același lucru s-a întâmplat când turcii au cucerit Constantinopolul, când regalitatea a biruit nobilimea, când s-a pus capăt sclavajului; contemporanii au crezut în prăbușirea lumii. „Și, de fapt, lumea se prăbușea; nu lumea exterioară – oamenii și planeta – ci lumea iluziilor noastre, a dorințelor noastre a intereselor, egoismelor, obiceiurilor, sentimentelor, pozițiilor, ideilor noastre, a relațiilor noastre cu semenii. S-a spus și s-a repetat că asistăm la una din marile cotituri ale istoriei: asistăm, realizăm transformările sociale din care va naște o lume nouă. O facem cu mâinile noastre, fără să luptăm împotriva curentului, dar toți vedem că opera se desăvârșește în lacrimi, în sacrificii, în suferințe de tot felul dar mai ales morale. Timpurile liniștite ale vieții ușoare, ale ideilor pe care nimeni nu le contesta, ale ordinii pe care nimeni nu o turbura, ale afacerilor curente, ale muncii asigurate și până și ale odihnei asigurate – timpurile acestea s-au dus...” Admirabilă pagină de filosofie a istoriei și de etică virilă. Niciodată Salazar n-a vorbit cu mai multă însuflețire ca în această cuvântare adresată tineretului. Se ghicește emoția educatorului hotărât să nu ascundă niciodată nimic tinerilor pe care-i pregătește pentru viață, vorbindu-le deschis despre lupta grea de răscumpărare pe care le-a sortit-o destinul în această „mare cotitură a istoriei”. Salazar se ferește, ca întotdeauna, să vorbească despre bucuriile biruinței, despre recompensele revoluției victorioase. Ca de obicei, face apel la virtuțile virile, la „bucuria de a învinge marile obstacole”, la mulțumirile severe ale muncii bine înfăptuite. Este o concepție bărbătească, soldățească, romană a existenței; pasiunea calmă de a-și face datoria, de a trai vertical, de a accepta cu seninătate destinul, fără a cere recompense, fără a nădăjdui odihna. Aceste virtuți trebuiesc cultivate și promovate în tineret, nu numai pentru a-l pregăti mai eficient pentru momentul istoric care i-a fost sortit, dar și pentru a asigura înfăptuirea totală a revoluției. „Astăzi, ca și altădată, se cere spirit tânăr pentru a face revoluția națională” se adresează Salazar cu alt prilej școlarilor portughezi (14 august 1935); „și spiritul tânăr se întâlnește mai ușor în tineri decât în bătrâni”. Deși sunt bătrâni cu spiritul mai tânăr decât tinerii, adaugă cu bună dreptate Salazar. Nu putea uita că revoluția se datorește în parte generalului Carmona; nu numai pentru că a știut la vreme să-și asume toate răspunderile, ci mai ales pentru că n-a șovăit, când împrejurările au cerut-o, să încredințeze puterea lui Salazar.



 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>