SALAZAR

Inapoi la Sumar

XII.

SALAZAR – DICTATOR AL FINANȚELOR

Chemarea lui Salazar ca ministru de Finanțe învestit cu depline puteri n-a fost făcută decât în ceasul al 11-lea. Și poate nu greșim prea mult afirmând că însuși Salazar, văzând catastrofa către care se îndrepta economia țării, a ieșit din pasivitatea lui și a intervenit deschis în lupta politică. Această luptă politică este așa numita „campanie” din ziarul Novidades. În ianuarie 1928 apar o serie de articole, în care financiarul Salazar analiza cu cunoscuta lui competență și sinceritate problema la ordinea zilei în Portugalia: împrumutul extern. Politica financiară a dictaturii militare fusese, până atunci, dezastruoasă. Temându-se să devină impopular, sau, poate, fiind convins de ineficacitatea unei asemenea măsuri, Guvernul nu îndrăznise să pună în aplicare o politică financiară de sacrificii. Deficitele erau acoperite prin continue emisiuni de bonuri de tezaur și inflație camuflată. Valoarea monedei se deprecia văzând cu ochii. Pus în fața unei datorii interne flotante de proporții catastrofale – două miliarde escudos – Guvernul s-a văzut nevoit să ceară ajutorul Societății Națiunilor. Dictatura militară, însă, nu era bine văzută în cercurile politice europene. Colaboraseră la această neîncredere chiar o seama de fruntași ai vieții publice portugheze și reprezentanți ai vechilor partide, care umblaseră din legație în legație anunțând că nu vor recunoaște nici una din tranzacțiile financiare sau politice încheiate sub dictatură. Iar când ministrul de Finanțe generalul Sinel de Cordes, trimite la Geneva un delegat extraordinar, pe generalul Ivens Ferraz, ca să trateze un mare împrumut la Societatea Națiunilor – întâmpină o atmosferă de suspiciune și chiar de ostilitate. Discuțiile începute încă din iarna anului 1927 tărăgănează până în primăvara anului 1928. Reprezentanții vechilor partide – generalul Sa Cardoso, maiorii Vitorino Guimaraens și Helder Ribeiro și alții – aceeași oameni care-și marcaseră opoziția față de dictatură în feluritele legații, trimit un agent de-al lor la Geneva ca să zădărnicească, cu orice preț, împrumutul. Și izbutesc; dacă nu să-1 zădărnicească, cel puțin să-l amâne. Socoteau, ca mai toți oamenii de partid din Portugalia, că dictatura militară se va prăbuși de la sine în ziua când poporul va ști că mult așteptatul împrumut extern nu se va mai face. Salazar era unul din puținii care nu socotea acest împrumut garantat de Societatea Națiunilor indispensabil pentru salvarea țării. Și încerca să convingă Guvernul, prin articolele lui din Novidades, că echilibrarea bugetului și stabilizarea monedei se poate face fără nici un ajutor extern, prin simpla însănătoșire a vieții economice și financiare a țării, „Împrumutul extern”, „Echilibru bugetar și stabilizarea monedei”, „Tot despre echilibru și stabilizare”, „Deficit sau excedent”, „Măsuri financiare”, se intitulează câteva din articolele lui Salazar, care de data aceasta întâlnesc un ecou neobișnuit în opinia publică. Oliveira Salazar nu mai era, acum, un necunoscut. Lumea începuse să vorbească despre acest profesor de la Coimbra, care fusese o zi deputat și o săptămână ministru de Finanțe – și care pretindea că are la îndemână formula salvatoare a bugetului. În martie 1928, Salazar vorbește în fața muncitorilor catolici de la Coimbra despre „Două feluri de economii”, expunându-și încă o dată concepția sa despre bogăție și muncă, despre valoarea națională a micilor economii realizate în cadrul bugetului familiar etc. Și încă odată se ridică împotriva tradiției retorice a Portughezilor, împotriva lăudabilei intenții pe care o nutrea fiecare Portughez de a-și salva țara printr-un înflăcărat patriotism. „Ne aflăm, aici în Portugalia, în fața unor grave dificultăți care ne trezesc patriotismul și fac apel la devotamentul nostru. Fără îndoială, patriotismul ne impune fiecăruia dintre noi datorii felurite. Dar să-mi fie îngăduit un sfat: să nu ne propunem niciodată ca scop al vieții noastre sufletești salvarea patriei. Să lăsăm misiunea aceasta conducătorilor ajutați de Providență. Noi putem face un lucru mai simplu și mai ușor: putem munci cât mai mult cu putinþã, cât mai bine cu putinþã și în munca noastră, în casa noastră, să ne învățăm a face economii și a cheltui așa cum e mai bine. Misiunea conducătorilor este prin acest simplu fapt surprinzător de mult ușurată și ei ne vor mulțumi mai bine decât prin discursuri înflăcărate. Flecărim atât de mult!...” Vorbind muncitorilor catolici din Coimbra, Salazar se adresa, de fapt, țării întregi, anunțându-i, într-un anumit fel, noul drum pe care în curând știa că va fi chemat să-l arate. Portugalia trăia, atunci, încă unul din extazele sale patriotice, atât de surprinzătoare pentru un observator neavertizat. La Geneva, experții europeni acceptaseră în sfârșit, după mai bine de un an de pertractări, să acorde un mare împrumut Portugaliei. Dar cu condiția ca anumiți controlori ai Societății Națiunilor să se stabilească la Lisabona și să verifice justa întrebuințare a fondurilor. Ceea ce însemna, de fapt, o gravă știrbire a autonomiei portugheze. Generalul Ivens Ferraz, trimisul extraordinar al Guvernului la Geneva, refuză cu demnitate condițiile Societății Națiunilor, pune capăt tratativelor și se întoarce la Lisabona – unde e primit cu triumf. Gestul bărbătesc al generalului electrizează din nou națiunea. Dictatura militară, departe de a ieși compromisă prin eșuarea împrumutului – așa cum speraseră oamenii politici – cunoaște, dimpotrivă, un răsunător succes de opinie publică. Portughezii tratau din nou extazul patriotic de pe timpul ultimatumului englez. Și toți se declarau gata să-și dea viața pentru salvarea patriei. Era exact ceea ce îndemna Salazar pe muncitorii de la Coimbra să nu facă. Salazar ghicea că această răbufnire viguroasă a orgoliului național e amenințată de sterilitate dacă nu e canalizată către lucruri mici, care se pot face, în loc să fie inutil cheltuită în intenții generoase și în gesturi mari. Omul care se pregătea să intervină activ în viața publică a Portugaliei, își anunța de pe acum programul său de guvernământ, care era, de fapt, primul program cu adevărat revoluționar: fiecare să încerce a realiza cât mai mult, la el acasă, începând prin a face ordine în viața lui și a familiei sale – și sacrificând puțin – o oră de somn, o zi de vacanță, un spectacol, un fel de mâncare etc. În a doua jumătate a lunii aprilie 1928, intrarea în guvern a lui Salazar e iminentă. Dar de data aceasta, Salazar nu mai acceptă atât de repede invitația de a colabora la guvern. Experiența din iunie 1926, când ofițerii alergaseră să-l ia de la Vimieiro ca să-l demită o săptămâna mai târziu, era încă destul de proaspătă. De data aceasta nu primea să facă parte din guvern decât în anumite condiții, care nu erau numai grele, dar implicau chiar investirea ministrului de Finanțe cu puteri dictatoriale. Lesne de înțeles șovăielile Guvernului prezidat de generalul Vicente de Freitas. Salazar cerea unei dictaturi militare victorioase să i se încredințeze lui, de la început, puteri dictatoriale. Nu-și lua răspunderea situației economico-financiare și nu garanta echilibrarea bugetului, decât dacă Președintele de Consiliu acordă Ministerului de Finanțe dreptul de control absolut asupra tuturor celorlalte ministere. În cele din urmă Guvernul acceptă, iar acest dictator sui-generis își ia în primire ministeriatul Finanțelor, la 27 aprilie, ținând o cuvântare cu totul neobișnuită în asemenea împrejurări; începe prin a mărturisi că „sarcina” pe care și-o ia „reprezintă pentru el un sacrificiu atât de mare, încât n-ar face-o de amabilitate sau favoare pentru nimeni”. Anunță apoi drepturile pe care le-a obținut de la Președintele de Consiliu: 1) toate ministerele se angajează să-și limiteze și să-și organizeze serviciile în cadrul bugetului global atribuit de Ministerul Finanțelor; 2) orice măsură pe care ar lua-o celelalte ministere și care ar avea repercusiuni asupra cheltuielilor Statului, trebuie să fie discutată în prealabil cu Ministerul Finanțelor; 3) Ministerul Finanțelor poate opune veto-ul său la orice inițiativă a celorlalte ministere; 4) angajându-se, totuși, să colaboreze cu ele în tot ceea ce privește reducerile bugetare respective. Nu cere, însă, numai atât. Anunță membrii Guvernului și țara întreagă că nu trebuie să se aștepte la miracole. Totul depinde de capacitatea cu care poporul portughez va putea realiza „sacrificiile necesare” și de încrederea cu care îl va însoți; „încredere în inteligența mea și în cinstea mea, încredere absolută dar senină, calmă, fără entuziasme exagerate nici descurajări”. De un lucru pot fi totuși siguri: „Știu foarte bine ceea ce vreau și încotro merg, dar să nu mi se ceară să ies la capăt în câteva luni”. Nu încape îndoială că un asemenea discurs a provocat în foarte multe cercuri stupoare. Portughezii erau învățați să li se vorbească altfel. Unii din ei au rămas nedumeriți, alții au ridicat neîncrezători din umeri. Toți se așteptau, însă, să-1 mai audă vorbind, să-și vadă dictatorul apărând în fața maselor, însuflețindu-le prin cuvântări patriotice, electrizându-le prin formule fericite. Dar Salazar era un dictator care cerea, înainte de toate, să fie lăsat în pace. S-a închis în cabinetul său de lucru, aplecat asupra coloanelor de cifre, trudindu-se zi și noapte să reducă, să echilibreze, să economisească. Nu vedea aproape pe nimeni, lucrând exclusiv cu funcționari de la Ministerul Finanțelor refuzând să ia parte la ceremoniile oficiale, refuzând să apară la banchetele diplomatice – obsedat de un singur gând: echilibrarea bugetului. „Flecărim prea mult!”, se adresase el, cu două luni mai înainte, lucrătorilor catolici din Coimbra. Era fericit că cel puțin acum putea să muncească fără să-și mai anunțe, să-și explice și să-și susțină planurile. Dictatura avea pentru el marele merit de a-i lăsa libertatea de acțiune fără să-l mai oblige să vorbească. Pentru Salazar, întreaga viață publică a Portugaliei se subsuma, în 1928, urgenței de a salva finanțele și economia țării, își luase rămas bun de la Centrul Catolic printr-o cuvântare ținută câteva ceasuri înainte de a deveni ministru: „Le spun catolicilor că sacrificiul meu îmi dă dreptul să aștept acest lucru de la ei: să fie cei dintâi care să facă sacrificiile cerute, și cei din urmă care să ceară favoruri pe care nu le voi putea acorda”. Salazar nu exagera vorbind de „sacrificiul” său. Simțea că pierde pentru totdeauna liniștea de la Coimbra, că renunță la singura muncă pe care o împlinea cu bucurie – profesoratul – că-și jertfește toate pasiunile sale spirituale, pasiunea de cercetător, de cărturar, de pedagog. Știa că nu va mai avea timp să citească, nu va mai găsi timp să mediteze; de abia dacă îi va mai rămânea timp să se reculeagă și să se roage. Pentru un om obișnuit cu o anumită viață spirituală, un om care iubea singurătatea, convorbirile savante, biblioteca, intimitatea cercurilor religioase – sacrificiul era într-adevăr considerabil. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i putea garanta că nu va fi un sacrificiu zadarnic. Dictatura militară îi asigura doar continuitatea în acțiunea pe care și-o propusese. Rămânea de văzut dacă poporul îl va putea urma, dacă munca sa va rodi. Evident, pentru cine îl cunoștea, Salazar se preocupa prea puțin de recompensă, de glorie, de notorietate, îi era cu totul indiferent dacă oamenii îl vor lăuda sau îl vor huli. Cerea, însă, încredere: nu pentru a trece cu izbândă un examen în fața națiunii, ci pentru a putea salva Statul – și aceasta cât mai era timp. Salazar și-a început dictatura într-un moment când aproape totul era pierdut. Dar, în acest ceas al 11-lea în care fusese chemat, știa ca poate cere orice sacrificiu națiunii; după umilința pe care o primise la Geneva, Portugalia înțelesese că nu mai poate aștepta nimic dinafară. Salazar își luase angajamentul să echilibreze bugetul într-un singur an, miracol pe care nu-1 putea crede nimeni. Cu atât mai stranie părea asigurarea aceasta, cu cât dictatorul financiar nu venise cu nici o reformă revoluționară cu nici o concepție mare. Era foarte greu pentru un profesor universitar de o excesivă sobrietate, pentru un om care nu era văzut nicăieri și nu vorbea aproape niciodată, era foarte greu să devină popular cu un program care nu aducea nici un element senzațional. Revoluția lui Salazar era cu atât mai greu de înțeles cu cât era de o surprinzătoare simplitate; căci pe el îl interesau în primul rând lucrurile mici și bine făcute. Într-o cuvântare pe care a fost nevoit să o rostească pentru a mulțimi ofițerilor garnizoanei din Lisabona, care-l invitaseră să-l omagieze la Marele Cartier (9 iunie 1928), Salazar își mărturisește încă odată marea lui credință în forța creatoare și eficiența simplității: „Am luptat întotdeauna pentru o politică de simplu bun simț – împotriva planurilor grandioase, atât de grandioase și atât de vaste încât ne risipeam toata energia ca să le admirăm și nu ne mai rămâneau forțe ca să le realizam”. Le amintește ofițerilor de la Marele Cartier că nimic nu se poate construi în Portugalia înainte de a rezolva problema financiară, ce se reducea la următoarele elemente: deficit cronic, o datorie flotantă extraordinară și o datorie așa zisă consolidată excesivă. Ceea ce trebuia dobândit, deocamdată, cu orice mijloc era echilibrarea cheltuielilor publice; deși răul nu va putea fi tăiat din rădăcină decât prin stabilizarea monedei. Până atunci cel mai important și mai urgent lucru de făcut erau economiile. „Să nu ne facem iluzii: reducerile serviciilor publice și ale cheltuielilor aduc cu sine restricții în viața privată și, ca atare suferință. Vom avea de suferit în urma scăderii câștigurilor, a ridicării impozitelor, a scumpirii vieții. Sacrificii și încă mari am mai făcut până acum, dar din nefericire au fost pierdute pentru salvarea noastră; să le facem acum cu un scop bine definit, integrate într-un plan de ansamblu, și vor fi sacrificii salvatoare...” Evident, un dictator care începe prin a cere economii nu se poate aștepta să ajungă peste noapte idolul mulțimilor. Mitul de început al lui Salazar nu crește prin anunțarea reformelor financiare; dimpotrivă. Dar Salazar nu voia, deocamdată, decât să echilibreze bugetul; popularitatea sau impopularitatea lui îi erau, pentru un moment, indiferente. În jurul lui nu avea pe nimeni. Armata făcuse apel la el ca la un tehnician, nu ca la un șef. Se putea bizui, însă, pe sprijinul total al dictaturii militare și aceasta îi îngăduia o desăvârșită libertate de acțiune. Puțin timp după ce fusese numit ministru de Finanțe, Cardinalul Cerejeira, fostul lui coleg la Universitatea din Coimbra, difuzează o epistolă adresată clerului și catolicilor portughezi prin, care îi îndeamnă să susțină opera începută de Salazar. Cei din Centrul Catolic erau singurii care înțelegeau importanța politică a prezenței lui Salazar în guvern; deși în slujba dictaturii militare, a mișcării de la 28 mai, Salazar asigura deocamdată salvgardarea drepturilor religioase, rezervându-și pentru mai târziu, orientarea guvernării în spiritul și litera Centrului Catolic. Dar Salazar, care pusese anumite condiții când i se oferise Ministerul Finanțelor, fusese și el silit să accepte o condiție primind acest post. Și anume, își luase angajamentul să nu facă nici o alta politică în afara celei instaurate de mișcarea de la 28 mai. Așa cum vom vedea, el însuși înțelesese că nu mai are nici un rost să încerce realizarea politicii Centrului Catolic, când mișcarea de la 28 mai părea că are toate șansele de a deveni o revoluție națională. Dar, deocamdată, Salazar nu avea altă țintă decât echilibrarea bugetului: „Știu foarte bine ce vreau și încotro mă îndrept”, mărturisise el luând în primire Ministerul Finanțelor. Își avea bine seriate problemele și își dădea seama că totul se va prăbuși dacă nu va începe de la temelie. Acest filosof catolic, care crede – și o va mărturisi de nenumărate ori, în urmă – în primatul spiritualității și în forța creatoare a spiritului, e nevoit să-și înceapă revoluția echilibrând bugetul unei țări în pragul prăpastiei și trudindu-se să-i însănătoșească finanțele. Dar, și în aceasta activitate, în aparență atât de aproape de pământ, Salazar își păstrează tehnica lui spirituală. Echilibrarea bugetului nu e numai opera unui financiar – este, totodată, opera unui moralist, a unui filosof și a unui practicant creștin. „Prezentăm bugetul pentru exercițiul 1928-1929; nu e o lucrare perfectă, dar are dreptul de a fi considerată o lucrare serioasă”. O lucrare serioasă, într-o țară îmbătată de demagogi, exploatată de afaceriști și ruinată de incompetenți, poate fi privită ca un început revoluționar. „Bugetul pe care-l prezentăm nu e rezultatul unor combinații artificioase; este ceea ce se așteaptă sincer să fie; este ceea ce, în fața faptelor și cifrelor cunoscute avem dreptul să așteptăm să fie”. Salazar alege ca cel dintâi instrument al revoluției și cea mai sigură armă a reformei sale financiare – sinceritatea. Găsește că e mai simplu să pună de la început țara întreagă în fața adevărului, oricât ar fi el de dezagreabil. A continua cu bugete trucate și cu reforme fictive nu e numai ineficient, e de-a dreptul primejdios. Oamenii trebuie să înțeleagă că se află pe marginea prăpastiei, și că nu se pot salva decât singuri. Salvarea poate fi făcută cu mijloace simple, așa zisele procedee clasice; economii, firește, dar nu numai economii – ci și o bună gospodărie înăuntrul ministerelor, suprimarea creditelor neutilizate, amânarea lucrărilor mai puțin urgente, renunțarea la cheltuieli parazitare. Toate acestea – simplitate, bun simț, sinceritate, adevăr – sunt mijloacele revoluționare prin care Salazar încearcă nu numai să salveze finanțele țării ci, în același timp, să-și trezească neamul din aromeala artificioasă în care îl cufundaseră câteva generații de liberalism. Firește, el nu are sentimentul că creează ceva – ci că e numai un exponent al revoluției, că nu face decât să dea formă unei stări de fapt, singura creatoare de istorie. „În ceea ce mă privește, mărturisește într-o cuvântare din 21 octombrie 1929, sunt convins că ușurința cu care s-au realizat anumite acte și rapiditatea cu care s-au dobândit rezultatele, demonstrează că n-am făcut altceva decât să traduc în cuvânt și în fapt – poate cu mai multă precizie decât alții, datorită condițiilor speciale ale locului în care mă aflam – tendințele, aspirațiile, spiritul de reînnoire și de reformă al țării”. Și continuă: „Într-un sistem de administrație în care predomina lipsa sincerității și teama de a lucra la lumină, am afirmat, din cel dintâi ceas, că se impune o politicã de adevãr. Într-un sistem de viață socială în care nu voia să se țină seama decât de drepturi și nu și de datorii, în care comoditățile și ușurințele se prezentau ca cea mai buna regulă de viață, am anunțat, ca o condiție necesară a salvării, o politicã de sacrificiu. Într-un Stat care ne împărțea sau ne lasă să ne împărțim în ireductibilități și în grupuri, amenințând sentimentul și forța unității națiunii, am apărat, pe deasupra înfrângerilor și pericolelor derivate din ele, necesitatea unei politici naționale...” Cel care vorbea astfel, în sala Consiliului de Stat, la 21 octombrie 1929, nu mai vorbea ca un simplu ministru al Finanțelor investit cu depline puteri pentru echilibrarea bugetului și salvarea economică a țării, începe să se întrevadă rolul său de îndrumător al neamului și de adevărat conducător al regimului născut din revoluția de la 28 mai. Era a treia oară când vorbea Salazar de când intrase în guvern. Trei cuvântări într-un an și jumătate; trei cuvântări care alcătuiesc laolaltă patruzeci de pagini de carte. Dar, între timp, miracolul în care nu crezuse nimeni – se împlinise. Pentru întâia oară de la 1913, bugetul Portugaliei nu mai prezenta un deficit. Dimpotrivă, bugetul 1928-1929 alcătuit de Salazar, se încheiase cu un excedent de 1.576.000 escudos – față de deficitul de 388.667.000 escudos al anului precedent. Rezultatul era atât de miraculos încât mulți n-au voit să-l creadă, încă nu erau obișnuiți cu adevărul, pe care se întemeia Salazar „prin temperament, prin convingere, prin impunere a conștiinței”. Anul 1928 trecuse într-o relativă liniște. Numai în cursul verii izbucnise o încercare revoluționară la Lisabona, condusă de un grup de militari care nu voiau să accepte noua orientare pe care o căpătase mișcarea de la 28 mai sub dictatura lui Salazar. „În viața guvernamentală ăsta e doar un incident. Pe mine mă interesează să știu numai cât va costa tezaurul și cât va costa țara această revoluție...” Asemenea incidente se vor mai repeta, și încă mult mai grave. Anevoie s-ar fi putut realiza o prefacere atât de profundă ca aceea pe care o visase mișcarea de la 28 mai și pe care Salazar se angajase s-o ducă la bun sfârșit, fără ca lumea veche să nu încerce orice îi sta cu putință ca să supraviețuiască. Erau zvârcoliri care nu dovedeau un dezechilibru social și politic, ci seriozitatea cu care se împlinea revoluția naționala. Căci – astăzi, la lumina evenimentelor care au urmat, nu mai încape îndoială – Salazar „știa ce vrea și încotro se îndreaptă” nu numai în ceea ce privea echilibrarea bugetului, ci mai ales în ceea ce privea revoluția începută de mișcarea de la 28 mai. În clipa când fusese chemat la guvern, situația politică era gravă. Dictatura militară – singura posibilitate pe care o mai avusese Statul portughez de a se salva de demagogie și de inevitabila sa consecință, comunismul – se afla întro permanentă criză. S-ar mai fi putut menține prin forță încă șase sau douăsprezece luni și apoi totul s-ar fi prăbușit. Acceptând să colaboreze cu mișcarea de la 28 mai Salazar, înțelegea să o salveze, nu pentru a face să dureze dictatura militară ca atare, ci pentru a salva și promova revoluția națională, își dădea prea bine seama că mișcarea nu putea dura și spori decât în măsura în care își păstra elanul inițial, revoluționar. Orice încercare de compromis cu spiritul și formele vechiului regim i-ar fi fost fatală. De aceea Salazar se grăbește să „interpreteze” chiar reformele lui financiare în termeni spirituali, de revoluție națională. Nu colaborase numai ca un tehnician, pentru care lumea se reduce la cifre, la deficite și la excedente. Cifrele, pentru el, reprezentau icoana unui anumit fel de a valorifica viața. Deficitele se datorau nu numai unei detestabile administrații, ci și unei false concepții a lumii și a vieții. Pentru Salazar, echilibrarea bugetului era o operație urgentă, dar care nu-și găsea îndestularea în sine. La nimic n-ar fi folosit un buget echilibrat dacă lumea ar fi continuat să creadă în vechile mituri liberale ale bogăției, producției, individului etc. Salazar se grăbește, așa dar, să pună în practică și să justifice concepțiile sale economice, care nu erau, în fond, decât o consecință firească a revoluției spirituale și politice pe care națiunea portugheză trebuia s-o realizeze sub imboldul mișcării de la 28 mai. Bugetul fusese echilibrat pentru că se aplicaseră măsuri „revoluționare”: bun simț, simplitate, economii etc. Același spirit trebuia, însă, să permeieze întreaga viață economică a națiunii. Revoluția trebuia să transforme înseși valorile fundamentale ale economiei, reintegrându-le într-un sistem organic de valori spirituale. „Noi am viciat – spune Salazar într-un faimos discurs ținut câțiva ani mai târziu (16 martie 1933) – conceptul de bogăție,1-am desprins de funcția sa proprie de a susține, cu demnitate, viața omenească; am făcut din el o categorie independentă care nu are nimic de-a face cu interesul colectiv, nici cu morala și am presupus că indivizii, statele sau națiunile ar putea avea ca scop adunarea de bunuri fără utilitate socială, fără reguli de justiție în dobândirea sau în folosirea lor. Am viciat noțiunea de muncă și persoana muncitorului. Am uitat demnitatea lui de ființa umană, am ținut seamă exclusiv de valoarea sa de mașină producătoare, i-am măsurat sau i-am cântărit energia, și nu ne-am mai amintit, măcar, că e un element al familiei și că viața nu e numai în el, ci în soție, în copii, în cămin. Am mers chiar mai departe: i-am despărțit; am numit femeia și copiii valori mai mici, dar mai ieftine, de producție – unități singuratice, elemente egal de independente unele față de altele, fără legături, fără afecțiuni, fără viață în comun – și am dizolvat de fapt familia...” Într-o revoluție, ca în orice organism, totul se ține, totul se leagă. Salazar își dădea prea bine seama că nu poate dobândi excedente bugetare dacă nu organizează viața economică a țării, și că nu poate începe această organizare dacă nu restaurează autentica semnificație spirituala a muncii și producției. Totul trebuia, așa dar, preschimbat. „Revoluția continuă!”, exclama el într-o cuvântare ținută mai târziu, Revoluția continua mereu, din clipa în care generalul Gomes da Costa luase armele la Braga, răzvrătindu-se împotriva demagogiei și a vechiului regim. Nimeni altul ca Salazar nu e mai sensibil la această revoluție în marș, la această necontenită prefacere morală a țării, la care colaborează nu numai prin geniul său financiar și exemplul lui de muncitor prodigios, dar mai ales printr-o curajoasă inițiativă teoretică și politică. Cu fiecare decret de lege, cu fiecare nouă cuvântare – și vorbește atât de rar încât cuvântările lui sunt întâmpinate cu o neobișnuită căldură – analizează încă un aspect al revoluției, valorifică încă o nouă etapă încheiată, interpretează, formulează, amplifică. Curând, Salazar devine șeful spiritual și politic al regimului instaurat de mișcarea de la 28 mai, deși nu e decât un ministru de Finanțe investit cu puteri dictatoriale. Dar el este acela care vorbește în numele dictaturii militare. El este acela care explică măsurile guvernamentale, care răspunde criticilor, care pregătește transformarea dictaturii militare într-o revoluție națională totalitară. La 28 mai 1930, Salazar este acela care vorbește ofițerilor adunați în Sala do Risco pentru a sărbători patru ani de la izbucnirea mișcării revoluționare. Și le vorbește despre „Dictatură administrativă și revoluție politică”, amintindu-le dezordinea politică, financiară, economică și socială a Portugaliei democratice. „Se spune că regii nu au memorie; se pare însă că popoarele au încă și mai puțină”. Salazar răspundea astfel în bloc tuturor celor care cârteau și criticau, tuturor celor care începuseră să uite „regimul de nesiguranță, de revoltă, de greve și de atentate care se statornicise în țară”. Erau oameni care ar fi vrut ca bugetul să fie echilibrat și economia țării însănătoșită fără dictatură. Salazar le amintește că „suspendând drepturi pe care de fapt națiunea nu le mai exercita, impunând unora tăcerea și asigurând tuturor liniștea și siguranța, dictatura a creat guvernării publice condițiile necesare unei munci rodnice”. Și, „fiind imposibil de a ataca simultan și cu o egală intensitate – toate problemele”, a trebuit să-și concentreze eforturile în rezolvarea problemei dominante, „fără de care nimic mare și solid nu se putea realiza”: dezordinea financiară. Asta nu înseamnă, firește, că dictatura militară se va putea mulțumi să facă numai „administrație”, ignorând problemele politice. „Într-adevăr, dacă dictatura ar face numai administrație și nu și politică, ar însemna că administrația ș-ar putea separa de politică. Dar asta nu corespunde realității”. Căci adevărata administrație presupune întotdeauna „un concept de stat, de finalitate socială, de putere publică, de justiție, de bogăție și funcțiunile acesteia în societățile umane, adică o doctrină economicopolitică, dacă voiți chiar o filozofie. Vai de guvernele, sau mai bine zis, vai de popoarele ale căror guverne nu pot defini principiile superioare de care ascultă administrația publică pe care o fac!” O parte din militarii care luaseră parte la mișcarea de la 28 mai socoteau că orice valorificare politică a revoluției ar fi adus după sine sterilizarea și chiar anularea ei. Rezistenta acestor elemente se va face simțită mai ales ,în cursul anilor următori. Erau oameni care acceptau pe Salazar ca expert financiar, dar se împotriveau unui Salazar om politic, doctrinar și realizator al revolutei naționale. Dezgustul lor față de politica partidelor, – care dusese Portugalia la dezmățul dinainte de 28 mai – se generalizase asupra oricărei specii de politică. În naivitatea lor, acești oameni credeau că o revoluție se poate mărgini la o bună administrație, și așteptau de la Salazar să echilibreze bugetele fără ca să prefacă structura economică și morală a țării. Salazar, însă, nu putea uita că dictatura are o singura rațiune de a fi: să promoveze revoluția naționala. Și, având poate dezlegarea Președintelui Republicii, generalul Carmona, și a șefului Guvernului, nu se sfiiește să amintească militarilor sensul politic al mișcării pe care o începuseră la 28 mai 1926. „Dictatura trebuie să rezolve problema politică portugheza. De ce? Pentru că experiența ne-a demonstrat că formulele politice pe care le-am folosit până acum, plante exotice importate aici, nu ne dau guvernarea de care avem nevoie; ele ne zvârleau unii împotriva altora în lupte sterile, ne împărțeau prin ură, în timp ce națiunea se păstra în cea mai buna parte indiferentă, dezgustată și inertă în fata Statului... Cum o va face? Printr-o operă de educație care va modifica principalele defecte ale formației noastre, va înlocui actuala dezorganizare printr-o organizare și va integra națiunea, întreaga națiune, în Stat, prin ajutorul unui nou statut constituțional.” Cuvântarea lui Salazar de la 28 mai 1930 marchează depășirea „momentului financiar” și începutul dictaturii sale politice. Cu doi ani înainte fusese chemat ca să salveze bugetul și, implicit, dictatura militară. Izbutise acest miracol – primul buget portughez excedentar după o perioadă de anarhie economică. Faima lui financiară trece granițele și se răsfrânge asupra regimului și a țării întregi. Dar un om care mărturisise dintru început că știe ce vrea și încotro se îndreaptă, nu se putea opri aci. Revoluția națională trebuia continuată pe câmpul politic. Evident, „politicul” nu însemna pentru Salazar „partide politice”, după cum nu însemna nici una din mitologiile demo-liberale care stăpâniseră conștiința portugheză în ultimele generații. „Statul participă și el, într-un anumit fel, la absolut”, afirmase Salazar cu câțiva ani mai înainte. A continua și desăvârși revoluția din 28 mai pe plan politic nu implica nici demagogie, nici parlamentarism, nici lupte electorale, însemna, pur și simplu, a reintegra națiunea în tradiția ei istorică și a reintegra pe individ în unitatea sa socială organică. Aceasta era revoluția, șl ea trebuia realizată chiar împotriva voinței unei părți a armatei. Firește, nimeni altul în afară de Salazar n-ar fi avut curajul să-și afirme cu atâta fermitate programul revoluționar. Dar, nu încape îndoială, de asemenea, ca ar fi avut prea putini sorți de izbândă dacă n-ar fi știut că se poate bizui, până la capăt, pe sprijinul total al Președintelui Republicii. Trecând de partea lui Salazar, împotriva unor elemente izolate ale armatei, generalul Carmona salvează încă odată revoluția.

 <Pagina anterioara                                                                                                                                                               Pagina urmatoare>