SALAZAR

Inapoi la Sumar

XI.

REVOLUȚIA DE LA 28 MAI 1926

Între cele două lovituri de stat încercate de armată, în aprilie și iulie, are loc la Coimbra și Congresul luso-spaniol pentru propășirea științelor, 16 iunie 1925. Profesorul Oliveira Salazar citește discursul inaugural la secția de Științe Sociale: „Statul non-confesional”. Subiect întru totul delicat, mai ales pentru Portugalia din acei ani. Dar și „această problema dificilă, care este, poate, pentru state o problemă eternă”, e discutata de Salazar cu obișnuita lui pătrundere și sinceritate. Concepția lui politică se înfățișează mai matură și nu e greu de ghicit, acum, omul de acțiune în umbra, cugetătorului. „Este o iluzie, sau o utopie să se creadă că Statul nu participă și el, într-un sens, la absolut! Catolicul care rostește o asemenea afirmație dovedește că a înțeles pe deplin misiunea și răspunderea omului politic. Statul modern, sugerează Salazar, ar putea să-și găsească formula de echilibru stabil unificând conștiințele, educând în așa chip inteligențele încât acestea „să adopte în întregime doctrina pe care el însuși o formulează și o consacră”. Nu știu ce răsunet a avut această conferința a lui Salazar. Dar e sigur că nu numai el își punea problema „echilibrului stabil” al Statului. Loviturile încercate de militari nu urmăreau altceva decât soluționarea crizei politice care dura de atâția ani. „Când acolo, afară, se plimbă liberi autorii nenorocirilor patriei – eu văd aici ofițeri de o înaltă valoare pe banca acuzaților!”, strigă procurorul în procesul rebeliunii din aprilie, generalul Carmona. „Patria e bolnavă!” – astfel își încheie generalul Carmona celebrul său rechizitoriu. Cuvinte care nu se adresau acuzaților, ci Guvernului și dictaturii demagogice a politicienilor. O quasiunanimitate exista în ceea ce privește factorii responsabili ai dezmățului: toți vedeau în politicieni și, mai ales, în partidul democrat al lui Antonio Maria da Silva, focarele de descompunere care duceau inevitabil Portugalia către dezagregarea finală. În tot cursul anului 1925 valul de ură și dezgust crește neîncetat. Se vorbea deschis, în case, pe stradă, în cafenele, de iminenta revoluție militară împotriva cabinetului Antonio Maria da Silva. În primăvara 1926, Guvernul încearcă să treacă prin Parlament legea Regiilor tutunului, ca să-și creeze câteva mii de posturi pentru clientela politică. Un formidabil scandal izbucnește în Cameră și în presă pe această chestiune. Dar Antonio Maria da Silva credea în puterea banului. Nu-i păsa de indignarea publică, dacă izbutea să dobândească două mii de posturi la dispoziția lui. Corupția, ca întotdeauna până atunci, ar fi dat și de data aceasta excelente rezultate, iar în câțiva ani „scandalul Regiilor” ar fi fost cu desăvârșire uitat. De aceea, ca să poată trece legea prin Parlament, se țin ședințe care acoperă de ridicol venerabila instituție. Deputatul Camoezas vorbește nouă ceasuri în șir, până la sosirea rapidului de Porto, care aducea voturile necesare trecerii legii! Nu era, de altfel, un record oratoric, pentru că în ședința de noapte de la 16 iulie 1925 un deputat anunțase de la tribună ca va vorbi fără întrerupere până a doua zi după amiaza – deși abandonează puțin înainte de prânz după ce vorbise nouă ceasuri în șir... Dar, după discursul deputatului Camoezas, Lisabona nu-și mai stăvilește indignarea. La 1 mai 1926 mulțimea atacă Parlamentul și ar fi intrat în sala de ședințe dacă poliția nu intervenea la timp. Legea, totuși, e votată la 4 mai. Presa reîncepe atacul împotriva Guvernului și Antonio Maria da Silva e acuzat fățiș de „dictatură”. Un ziar vorbește de necesitatea creării unui „front unic” împotriva Regiilor tutunului. Reprezentanții tuturor partidelor de opoziție cer Președintelui Republicii demisia Guvernului – iar Guvernul cere aceluiași Președinte închiderea Camerelor. Asociația Comercială din Lisabona ține o adunare extraordinară în care atacă violent regimul. „Țara nu este în Palatul Parlamentului, unde se găsesc, cu atitudini arogante și provocatoare, creaturi ambițioase și incompetente” Antonio Maria da Silva, însă, nu e de loc intimidat de acest violent scandal politic. De politicieni nu îi e frică, chiar când aceștia izbutesc să organizeze campanii de presă și manifestații populare. Singura lui teamă este armata. Serviciile de siguranța ale Statului aflaseră, la începutul lunii mai, că militarii pregătesc o nouă lovitură. Ca să-i împace, Antonio Maria da Silva propune într-o ședință a Guvernului mărirea soldelor, provocând în cercurile militare dezgust și revoltă. Serviciile de siguranță erau bine informate. Organizarea complotului militar începuse încă din vara 1925, în fortul Elvas unde fuseseră închiși șefii insurecției eșuate de la 18 aprilie, închisoarea devenise peste noapte centrul noii revoluții. Ofițeri de legătură între diferitele nuclee veneau și plecau cu ordine, fără ca totuși comandantul fortului Elvas să îndrăznească să se opună. După achitarea și eliberarea complotiștilor, centrul mișcării insurecționale se strămută la Lisabona. Aproape în toate garnizoanele ofițerii se angajează, prin declarații scrise, că se vor revolta îndată ce vor auzi semnalul. Șeful insurecției era generalul Alves Rocadas. Și când pretutindeni se aștepta, dintr-un moment în altul, izbucnirea revoluției – generalul Rocadas moare. Insurecția e din nou amânată; cei nehotărîți șovăiesc, nerăbdătorii se agită peste măsură, e nevoie de noi angajamente scrise, căci cele vechi căzuseră de la sine prin moartea generalului Rocadas. Astfel se explică lungul interval scurs între cele două mișcări militare, 18 aprilie 1925 și 28 mai 1926. În a doua jumătate a lunii mai revoluția e pregătită până în cele mai mici amănunte. Lipsea numai șeful, numele prestigios care trebuia să însuflețească de la un capăt la altul al țării mișcarea de reînnoire morală, eroul care trebuia să asigure reușita fulgerătoare a insurecției armate. La Lisabona, complotul era organizat de comandantul de marină Cabeçadas – unul din republicanii entuziaști care se bătuse la 5 octombrie – cu colaborarea sporadică și nesigură a lui Sinel de Cordes și a altor șefi implicați în insurecțiile eșuate din anul trecut. Dar revoluția nu putea izbucni la Lisabona, pe de o parte pentru că serviciile de siguranță ale Guvernului funcționau excelent și orice complot ar fi fost descoperit cu 24 de ore înainte de înfăptuire, iar pe de altă parte pentru că garnizoana Lisabonei părea a fi în majoritatea ei loială Guvernului. După multe întâlniri, discuții și planuri, e ales șef al insurecției, câteva zile înainte de izbucnirea revoluției, generalul erou Gomes da Costa, fostul comandant al corpului expediționar portughez în Flandra. Se hotărăște ca mișcarea să fie dezlănțuită în Nordul țării, la Braga. Ultimele pregătiri au loc în casa fruntașului integralist Manuel Murias, unul din puținii complotiști care înțelegeau adevăratul sens al revoluției. Murias hotărăște în cea mai mare taină itinerariul generalului Gomes da Costa până la Porto. Care nu-i fu însă mirarea când, o jumătate de ceas în urmă, primul cunoscut care-i iese înainte la cafenea îi șoptește la ureche ora și stația la care trebuia să ia trenul generalul da Costa ca să proclame revoluția în Nordul țării! De abia are timp să se întoarcă acasă și să modifica itinerariul. Generalul Gomes da Costa va fi dus la Braga îmbrăcat țărănește, într-o mașină condusă de un om de încredere. Tot Murias redactează proclamația pe care Gomes da Costa trebuie s-o difuzeze îndată după insurecția garnizoanei din Braga. În ziua de 26 mai, la cinci și jumătate după amiază, generalul coboară treptele locuinței lui Manuel Murias cu îndoiala în inimă. „Nu știu ce să fac... să mă duc?... să nu mă duc?!...” Ca în toate revoluțiile portugheze, militare sau monarhiste, izbânda atârna de câteva detalii. De data aceasta, norocul stă de partea revoluționarilor. Gomes da Costa ajunge cu bine la Braga, dobândește adeziunea majorității ofițerilor diviziei a VIII-a, și, în dimineața zilei de 28 mai, comunică prin radiograme tuturor diviziilor proclamația redactata de Murias și pe care alte nuclee revoluționare o difuzează în Capitală și în, orașele din Nordul țării. „Portughezi! Pentru oamenii de demnitate și de onoare, situația politică a țării e de neîndurat. Strivită sub acțiunea unei minorități corupte și tiranice, națiunea, umilită, stă gata să moară. Eu, în ceea ce mă privește, mă revolt pe față! Și oamenii de valoare, de curaj și demnitate, să vină la mine cu armele în mâini, dacă voiesc să biruiască sau să moară cu mine! La arme, Portugalia! La arme, pentru libertate și pentru onoarea națiunii! La arme, Portugalia!” Manifestul era semnat: Gomes da Costa, General comandant, șef al Armatei Naționale. La Braga, tocmai se ținea Congresul Marianic național prezidat de Patriarh. Generalul are satisfacția să fie aclamat de marea mulțime strânsă în cea mai mândră cetate episcopat a Portugaliei. Dar, 48 de ore după izbucnirea revoltei, Gomes da Costa și mulți alții de la Cartierul general revoluționar nu știau nimic de soarta pe care o va avea mișcarea. Adeziunile celorlalte garnizoane întârziau. La Lisabona nu se petrecea nimic. De la Porto se îndrepta spre Braga o puternică și bine înarmată coloană guvernamentală cu misiunea de a înăbuși răscoala. A fost un interval de cumplită îndoială, când se credea că totul e pierdut și generalul Gomes da Costa, îmbrăcându-și uniforma de mare ținută, cu pieptul plin de decorații, aștepta din ceas în ceas să fie arestat. Cum se întâmplase și în precedentele încercări militare, o seamă de ofițeri care se angajaseră să ia parte la revoluție, șovăiseră și renunțaseră în ultimul moment. Dar, de data aceasta, intervin și alte forțe în luptă: centrele de revoluție civilă, nucleele camuflate în instituțiile Statului, care sabotează măsurile Guvernului, răspândesc informații false, anticipează adeziunile garnizoanelor, care încă nu știau dacă trebuie să lupte în rândurile lui Gomes da Costa sau ale lui Antonio Maria da Silva. După cum mărturisește un funcționar superior al Poștei și Telefonului, „de la un anumit moment, revoluția națională din 28 mai a fost făcută de P.T.T. Mai mult decât trupele, firele telegrafice au fost acelea care au hotărât soarta revoluției”. Într-adevăr, în primele zile ale insurecției, P.T.T. nu transmitea nici o telegramă a Guvernului către garnizoanele leale, și prezenta, dimpotrivă, lui Antonio Maria de Silva telegrame trucate, cum a fost, bunăoară, aceea a revoltei trupelor din Sudul țării. La Lisabona, Manuel Murias este acela care anunță lovitura de la Braga, știre repede difuzată de nucleele civile revoluționare. Guvernul instaurează cenzura și dă următorul comunicat oficial: „Liniștea domnește în toată țara. Doar o parte a garnizoanei din Braga s-a revoltat, sub comanda generalului Gomes da Costa. La Porto, liniștea e absolută. S-au organizat două coloane care se îndreaptă spre Braga, pentru a înfrânge pe rebeli”. Și probabil că, cel puțin în Nord, rebelii ar fi fost înfrânți dacă n-ar fi avut loc o seamă de întâmplări providențiale pentru Gomes da Costa și dacă n-ar fi intervenit, pretutindeni, nucleele civile. Astfel, șoferul care dusese pe Gomes da Costa la Braga, are norocul să poată comunica un mesaj nucleului revoluționar din Porto; o conversație telefonică între șeful Statului Major din Porto și Antonio Maria da Silva, întâmplător auzită de Manuel Murias, dă acestuia din urmă putința să anunțe izbucnirea revoluției; coloana militară din Porto, organizată din „elemente sigure”, se îndreaptă spre Braga, îngăduind astfel grupului revoluționar din Porto să se revolte și să dobândească chiar adeziunea unei părți din garnizoană care, nefiind „sigură”, fusese lăsată acasă etc. etc. Coloana guvernamentală înaintează șovăielnic, deși are cu ea artilerie și multă muniție. Dar părerile sunt împărțite și printre comandanții coloanei loiale; propaganda – revoluționară îi atinsese și pe ei, mitul lui Gomes da Costa exista și pentru ei, trupa nu era însuflețită de nici o pornire mistică pentru Antonio Maria da Silva, așa cum erau însuflețite coloanele de milițieni care biruiseră altă dată pe Paiva Couceiro sau pe sidoniști. Totuși, dacă Guvernul și, mai ales comandamentul coloanei guvernamentale care se îndrepta spre Braga, ar fi fost bine informați de situația din lagărul revoluționarilor, Gomes da Costa ar fi fost repede înfrânt. Dar P.T.T. și celelalte nuclee insurecte, aveau grijă ca Guvernul și organele lui să nu fie exact informați. În afară de toate acestea, norocul era de partea lui Gomes da Costa. Căci numai norocul face ca un gazetar monarhist, Correia Marques, care era prevăzut cu o seamă de telegrame false, să fie arestat de guvernamentali lângă Braga, să i se citească telegramele – fiecare din ele anunțând o nouă garnizoană revoltată – la Statul Major al coloanei guvernamentale și să fie interogat de către un ofițer naiv, căruia Correia Marques îi strecoară, în mare taină, amănuntul că generalul Gomes da Costa dispune de multă artilerie și că se pregătește să atace înainte de a fi atacat el de către guvernamentali. Toate aceste știri, erau, firește, inventate. Gomes da Costa n-avea artilerie și navea de loc intenția să atace. E probabil că s-ar fi predat îndată ce primele obuze ar fi căzut deasupra orașului, pentru a nu primejdui Catedrala sau vreunul din monumentele istorice din Braga. Dar telegramele și informațiile lui Correia Marques au același rezultat pe care l-au avut telegramele trucate și informațiile inexacte în toate celelalte orașe ale Portugaliei: paralizează inițiativa guvernamentalilor și încurajează pe revoluționarii șovăitori. În loc să atace Braga, coloana guvernamentală cere un armistițiu lui Gomes da Costa!... Lovitura de stat reușise. De abia acum, restul garnizoanelor aderă la mișcarea generalului da Costa. La Lisabona, comandantul Cabeçadas adresează în numele armatei o scrisoare Președintelui Republicii, Bernardino Machado, cerându-i să demită Guvernul lui Antonio Maria da Silva și să alcătuiască „un guvern din afara partidelor, constituit din republicani care merită încrederea țării”. Este prima greșeală a revoluționarilor, și primul motiv de disensiune între șefii mișcării. Greșeală, pentru că cer Președintelui să alcătuiască el Guvernul, anulând astfel orice caracter revoluționar al mișcării. Motiv de disensiune, pentru că, temându-se ca nu cumva mișcarea să se transforme într-o încercare monarhistă, Cabeçadas se grăbește să accentueze asupra „republicanilor care merită încrederea țării”. Integraliștii, care avuseseră un rol de frunte în pregătirea complotului, primeau astfel un duș rece chiar în ziua biruinței. Din Nord, Gomes da Costa înainta spre Capitală cu trupele revoluționare. În Sud, generalul Oscar Carmona, care reasumase comanda diviziei a 4-a, concentra trupele la Vendas Novas. La Lisabona, Cabeçadas și ceilalți șefi ai insurecției izbutesc, în dimineața de 31 mai, să obțină de la Președintele Republicii răspunderea menținerii ordinii în Capitală. La 1 iunie, un escadron de cavalerie se prezintă în fața Parlamentului și un soldat e trimis să anunțe pe deputați că trebuie să părăsească sala. Același soldat, apoi, închide și ferecă ușile Camerei Deputaților și ale Senatului. Dar comandantul Cabeçadas e o victimă ușoară a oamenilor politici. Chiar bătrânul Bernardino Machado izbutește să-l păcălească. La 2 iunie Machado îl investește cu toate puterile constituționale, și el se retrage în viața privată! Cabeçadas începe să se gândească la alcătuirea unui guvern după toate regulile democratice, uitând că e reprezentantul unei revoluții care triumfase. Aflând că la Lisabona se pune la cale un guvern Gomes da Costa telegrafiază lui Cabeçadas că se îndreaptă spre Capitală cu trupele, iar Carmona hotărăște același lucru de la Vendas Novas. La 3 iunie Cabeçadas se întâlnește cu Gomes da Costa la Coimbra și după o lungă întrevedere se întoarce la Lisabona și alcătuiește primul guvern: șase ministere pentru sine, trei ministere pentru Gomes da Costa, trei pentru comandantul Armando Ochoa. E un guvern care durează mai puțin de o zi, pentru că Gomes da Costa comunică prin radiograme tuturor unităților militare că nu e de acord cu lista lui Cabeçadas. După o alta conferință între cei doi șefi, se dă publicității, în dimineața zilei de 4 iunie, lista noului guvern. Apare aici pentru prima oară triumviratul Juntei guvernamentale, alcătuit din Cabeçadas Președinție și Interne – Gomes da Costa, Război și Colonii – Carmona, Afaceri Străine. Printre ceilalți miniștri, un nume nou pentru majoritatea Portughezilor: Dr. Oliveira Salazar la Finanțe. Numirea profesorului Salazar a provocat stupoare, mai ales în mediul militarilor. Cine era acest civil de la Coimbra? – Antonio Ferro, în prefața cărții sale de convorbiri cu Salazar, își amintește dimineața de 16 iunie 1926 când, pe aerodromul de la Amadora, se apropie de generalul Gomes da Costa și îl întreabă despre alcătuirea noului guvern. „Guvernul este ceea ce s-a putut aranja într-un asemenea moment, răspunde Gomes da Costa. Ministrul de Finanțe e un oarecare Salazar din Coimbra. Se spune ca e foarte bun. Dumneata îl cunoști?” Gazetarul Antonio Ferro nu-l cunoștea. „Nu-l cunoșteam, cum nu-l cunoștea nimeni, în afară de străzile intime și discrete ale Coimbrei, de coridoarele Universității unde pașii se pierd... Și cu toate acestea, militarii au fost aceia care l-au căutat la Coimbra și, negăsindu-l, au venit până la Vimieiro ca să-i ofere portofoliul Finanțelor. Cabeçadas mărturisea unui ziarist (Oscar Paxeco) că, ducându-se la Coimbra să- 1 întâlnească pe Gomes da Costa și să alcătuiască împreună guvernul, îl aștepta la gara maiorul de artilerie Pedro de Almeida; care „nu-i vorbi altceva până la Marele Cartier decât despre marea valoare a dlui Oliveira Salazar și Manuel Rodrigues, primul ca un mare financiar, iar al doilea ca un jurist eminent”. Meritul lui Cabeçadas este că s-a lăsat convins, și l-a impus pe Salazar. Pentru că ceilalți, cu Gomes da Costa în frunte, care făcea guvernul, nu-l cunoșteau. Salazar primește delegația revoluției în casa sa. După câteva clipe iese și se îndreaptă spre locuința părintească. Toată familia e strânsă acolo, înconjurând pe Maria do Resgate, care sta întinsă întrun fotoliu, bolnavă: „– Știi, mamă? îmi cer să mă duc la Lisabona ca să fiu ministrul Finanțelor. Dar mi-e foarte greu să te las așa. Nu știu ce să fac... Maria do Resgate își privește fiul cu dragoste. Se face în jurul lor o tăcere emoționantă. După o clipă, mama răspunde cu hotărâre și energie. – Acceptă, nu te neliniști de mine. Dacă au venit aici înseamnă că au avut nevoie de tine. Trebuie să accepți. Du-te, fiul meu... Sâmbăta următoare, după cinci zile de alternative și mai triste, Salazar ajunge în Capitală.” (Luiz Teixeira). Lisabona asistă, la 6 iunie, la o mare paradă militară; iau parte toți cei care contribuiseră la lovitura de stat. Antonio Maria da Silva și guvernele demagogice erau atât de urâte încât biruința de la 28 mai a fost primită cu simpatie de aproape toată lumea. Dar, încă din primele ceasuri, oamenii au simțit că nu se găsesc în fața unui nou Sidonio Paes. Foarte repede s-au aflat disensiunile care domneau între biruitori. Monarhiștii, și în deosebi integraliștii, vedeau cu uimire că Mendes Cabeçadas își ia toate măsurile de apărare a Republicii, înconjurându-se de exact aceeași oameni politici împotriva cărora triumfase lovitura de la 28 mai. Democrații și clientela vechilor partide republicane încep să prindă curaj o „junta” militară este întotdeauna mai ușor de răsturnat decât un singur om. Fusese o revoluție care triumfase fără un singur foc de armă și fără o singură picătură de sânge – dar conducerea revoluției dădea semne de descompunere chiar a doua zi după victorie. Lucrurile acestea le înțelegeau foarte bine și o parte dintre șefii revoluționari. Între Cabeçadas și Gomes da Costa se iscară de la început grave neînțelegeri. Unii dintre ofițerii care avuseseră un rol de frunte în răscoală își cer demisia și e nevoie de intervenția generalului Carmona (cazul Raul Esteves) ca aceștia să continue colaborarea cu Guvernul juntei. La Porto începe să se vorbească despre necesitatea creării unui triumvirat Gomes da Costa, Carmona și Filomeno da Cámara. Apar neâncetat nume noi, iar numele cu un anumit nimb revoluționar – ca, bunăoară, generalul Sinel de Cordes, locotenent-colonelul Raul Esteves etc. – nu se bucură de nici o actualitate politică. În deosebi, cel care provoca cele mai multe încurcături și compromitea, fără să-și dea seama, sensul revoluționar și etic al loviturii de la 28 mai, era Cabeçadas. Între timp, în afară de intrigi, zvonuri și dezmințiri – nu se lucra nimic. Singura realizare a Guvernului fusese suspendarea Constituției, închiderea Parlamentului și demiterea lui Antonio Maria da Silva de la Direcția Poștelor. Salazar abia apucase să ia în primire Ministerul Finanțelor, să cunoască oamenii cu care trebuia să lucreze, să-și organizeze planul de lucru – când Președintele Guvernului, Cabeçadas, primește un ultimatum din partea lui Gomes da Costa, datat „Cartierul general din Sacavem, 17 iunie 1926, prin care i se cere plecarea din Guvern. Motivul era că „refuzase sistematic să accepte toate încercările de conciliere, pentru bunul mers al Guvernului” și se „lăsase turburat și manevrat de influențe ostile mișcării revoluționare pe care le efectuase armata”. Gomes da Costa înconjoară în același timp Lisabona cu trupe, ca să evite o rezistență armată. În ultimatumul adresat din Sacavem îl acuză pe Cabeçadas și de „discordia care a și început să fermenteze în sânul armatei portugheze turburând comanda mea printr-o acțiune imprudentă și nesăbuita, care pregătea zădărnicirea marei mișcări național-revoluționare din 28 mai”. Cabeçadas convoacă Guvernul înainte de a răspunde ultimatumului lui Gomes da Costa. Prietenii lui politici îl îndeamnă să reziste, armând la nevoie chiar pe civili; erau aceeași prieteni politici care izbutiseră să zădărnicească de la început orice caracter revoluționar al mișcării. Din fericire pentru Portugalia, Cabeçadas, care era un mare naiv și un om lipsit de spirit politic, nu era și un mare ambițios. S-a supus, și a părăsit Președinția Guvernului pe care, fără îndoială, era sigur că el îl făcuse posibil. Trei membri ai Guvernului se solidarizează cu el și își înaintează demisiile. Lucru, firește, care nu l-a impresionat prea mult pe Gomes da Costa. În ziua de 18 iunie face un nou guvern. La Finanțe e numit comandantul Filomeno da Camara. Profesorul Salazar e din nou liber să-și continue cursurile la Coimbra. Începe acum o perioadă tristă în istoria revoluției militare portugheze. Gomes da Costa își ia în serios rolul de dictator. Excelent militar, erou pe câmpurile de luptă, dovedește o nemăsurată naivitate în treburile politice. Se înconjoară de o serie de oameni ambițioși și sterili, care îi fac de la o zi pe alta impopular. Schimbă funcționarii și modifica guvernele după bunul lui plac. Trăiește pe deplin sentimentul puterii, lovind în dreapta și în stânga fără să pună nimic în loc. Toate acestea, firește, amenințau să compromită definitiv mișcarea de la 28 mai. Armata fusese, până atunci, marea speranță a maselor largi, trădate de politiceni, obosite de politică. Dar dictatura Juntei militare, departe de a soluționa dificultățile și a pune capăt dezmățului din administrație – contribuia la agravarea haosului general prin lamentabila purtare a lui Gomes da Costa. Mitul loviturii de la 28 mai – care nu fusese niciodată prea puternic – se dezagrega văzând cu ochii. Monarhiștii erau dezamăgiți nu numai pentru că vedeau depărtându-se posibilitatea unei restaurări, ci și pentru că asistau la surparea prestigiului politic al armatei, fenomen care nu putea fi urmat decât de o recrudescență a mișcărilor de extremă stângă. Democrații, pe de altă parte, se pregăteau pentru preluarea puterii, ațâțând diversele grupări militare una împotriva alteia și pe Gomes da Costa împotriva tuturor. Totul îi îndemna să creadă că Junta militară nu se va putea menține la putere nici măcar atât cât s-a putut menține Sidonio Paes. Și fără îndoială, lucrurile s-ar fi petrecut astfel dacă n-ar fi fost generalul Carmona. Clarviziunii și spiritului său de inițiativă se datorează salvarea mișcării de la 28 mai. Când generalul Gomes da Costa anunță pe Carmona și încă pe alți doi miniștri, printr-o simplă scrisoare particulară, că să se dispensează de colaborarea lor în guvern, publicând în același timp numirea altor miniștri în locurile rămase vacante – armata se pregătește să reacționeze. În aceeași noapte de 8 iulie, o delegație de ofițeri se prezintă la Gomes da Costa, cerându-i să revină asupra demisiilor forțate. Generalul refuză și armata îi retrage sprijinul. Toți miniștrii se solidarizează cu cei demiși și, la consfătuirea care are loc la Marele Cartier, comandanții unităților din Lisabona hotărăsc să impună lui Gomes da Costa părăsirea Guvernului și a Președinției. Eroul din Africa și Flandra, omul care răsturnase regimul democratic prin loviturile de la 28 mai, idolul armatei – nu găsește în zorii zilei de 9 iulie nici o singură companie gata să mai lupte și să moara pentru el. Zadarnic încearcă să electrizeze detașamentele care se aflau în preajmă, nimeni nu-1 ascultă. În ziua de 9 iulie Gomes da Costa e demis, arestat și închis în fortăreața de la Cascais. Curând, era trimis pe bordul unui contratorpilor în insulele Azore, unde a rămas aproape un an. De abia la 10 iulie 1927 i se îngăduie reîntoarcerea în patrie. Și, ținând seama de marile sale merite militare, e înălțat la gradul de mareșal, titlu pe care nu-1 mai dobândise nimeni după căderea Monarhiei. Îmbătrânit, pocăit, înțelegându-și greșelile și asistând cu mirare la încercările de refacere a mitului său din 1917 și 1926 – Gomes da Costa moare în 1929 și este înmormântat cu funerarii naționale... În după amiaza zilei de 9 iulie generalul Oscar Carmona dădea publicității lista noului guvern prezidat de el. La Finanțe era numit generalul Sinel de Cordes. După cum era și de așteptat, transformarea Juntei militare într-o dictatură personală a silit pe adversarii regimului să-și schimbe tactica de luptă. De unde până la înlăturarea lui Gomes da Costa diversele fracțiuni politice activau prin intrigi, încercând zdruncinarea unității în conducerea mișcării militare, sau prin manifestații muncitorești de platonică protestare împotriva dictaturii – după 9 iulie ele trec la atacuri fățișe. Atacurile pornesc, firește, din felurite sectoare și sunt organizate de oameni care nu împărtășesc aceleași credințe politice. Sunt, în primul rând, răscoalele elementelor de stânga, care dau mult de lucru Guvernului. Izbucnesc apoi rebeliuni militare – cum a fost aceea din 2, februarie 1927, din Nord, condusă de generalul Sousa Dias și alți șefi militari. A fost un adevărat război civil. Garnizoana rebelă sapă tranșee pe străzile orașului Porto și lupta continuă, sălbatic, multe zile și multe nopți. Artileria guvernamentală, așezată în bătaie pe Monte da Virgem, nu cruță nici unul din edificiile orașului, nici măcar celebrul teatru San Joâo, unde generatul Sousa Dias organizează depozitul de muniții al trupelor rebele. Pierderile sunt grele de ambele părți. La Lisabona, revolta militară izbucnește în ziua de 7 februarie, cu o violență nemaipomenită, condusă de colonelul Mendes dos Reis. Lupta se dă între marinarii rebeli, ajutați de civili din toate partidele politice de opoziție și garnizoana locala. Spre deosebire de toate celelalte revoluții și contra-revoluții care avuseseră loc în Lisabona, teatrul operațiilor nu mai este Rotonda și Parcul Eduard VII, ci cartierul Son Pedro de Alcantara, unul din cele mai populate cartiere ale Capitalei. Artileria guvernamentală seamănă din belșug moartea printre localnici. Palatul Palmela este grav atins de șrapnele. Lupta de stradă durează multe zile și multe nopți cu pierderi extraordinar de grele. Victoria Guvernului e scump plătită, iar după victorie, urmează obișnuitele arestări în masa, procese, deportări în insule. Revolta militară din 7 februarie 1927, deși a fost cea mai sângeroasa, n-a fost ultima pe care avea s-o întâmpine dictatura militară a generalului Carmona. La 12 august izbucnește o nouă insurecție, condusă de militari și intelectuali, care își propunea investirea căpitanului de fregată Filomena da Camara cu puteri dictatoriale. Rebeliune repede sufocată, dar care dovedește că liniștea era încă numai aparentă. Este probabil că oricare alt dictator militar portughez a fi sucombat loviturilor pe care le-a primit generalul Oscar Carmona în mai puțin de un an de zile. Carmona s-a trezit, câteva luni numai după ce-și asumase toate puterile, în fața unei situații paradoxale: mișcarea de la 28 mai, care se făcuse fără să se verse o singură picătură de sânge, nu-și putea păstra integritatea inițială decât cu prețul unor necontenite jertfe. Unanimitatea militară din ziua biruinței de la Braga și Lisabona fusese fărâmițată prin intrigile politicienilor și prin ambiții personale. Dacă nu s-ar fi reacționat față de uneltirile comandantului Cabeçadas, mișcarea de la 28 mai ar fi fost anihilată printr-o tot mai abilă și mai puternică infiltrare a politicienilor vechiului regim. Dacă nu s-ar fi reacționat față de dictatura haotică a generalului Gomes da Costa, mișcarea ar fi fost compromisă prin abuzurile și insuficienta conducerii. Ambele lovituri de forță – împotriva lui Cabeçadas și Costa – au fost făcute fără vărsare de sânge. Dar generatul Carmona s-a văzut silit, curând după aceea, să înfrunte loviturile pe care adversarii mișcării le dădeau fățiș. Păstrând intact spiritul revoluției de la 28 mai, Carmona a rămas neclintit pe poziția sa: armata o luat puterea ca să scape țara de regimul demagogic, și această putere trebuie apărată chiar împotriva militarilor. Anevoie s-ar fi putut petrece altminteri lucrurile. Unanimitatea cu care fusese întâmpinată revoluția de la 28 mai nu putea păcăli pe un observator avertizat. Colaborarea între elemente atât de disparate – ca integraliști și radicali, monarhiști-constituționaliști și republicani – era provizorie și limitată numai la răsturnarea de la putere a partidului democrat. După victorie drumurile se despărțeau. Toată lumea voia să scape de dictatura demagogică a lui Antonio Maria da Silva; fiecare, însă voia să pună altceva în loc. Partizanii diferitelor grupări politice care colaboraseră la revoluția din 28 mai, nădăjduiau că vor putea orienta dictatura militară în conformitate cu programele lor respective. Monarhiștii întrevedeau în revoluția militară restaurarea regalității. Republicanii așteptau de la dictatura militară întărirea republicii și refacerea prestigiului regimului. Democrații sinceri sperau într-o normalizare a vieții politice și o purificare a sistemului parlamentar. Când fiecare a înțeles că dictatura militară intenționează să păstreze, puterea exclusiv în mâinile sale, refuzând să se facă instrumentul uneia sau alteia dintre fracțiunile politice în luptă – au început mișcările de rezistentă și contra-revoluție. Marele merit al generalului Carmona este că a izbutit să se mențină la putere împotriva tuturor încercărilor revoluționare și cu toate deficiențele Guvernului militar. La 26 Noiembrie 1926, generalul Carmona este ales Președinte al Republicii ad-interim, continuând a păstra Președinția Consiliului de Miniștri. Dar era o stare provizorie, care nu se putea prelungi prea mult timp. Dictatura militară încearcă să normalizeze viața politică în primăvara, anului 1928, pregătind alegerile prezidențiale, care trebuiau să verifice popularitatea regimului și să confirme pe singurul candidat, generalul Carmona, în postul de Președinte al Republicii. Evident, dictatura militară nu-și putuse menține popularitatea inițiala. Îndepărtase demagogia partidelor, dar nu rezolvase nici una din problemele urgente ale Portugaliei; nu rezolvase chestiunea socială, agravase echilibrul financiar, nu îmbunătățise economia țării și părea incapabilă de a găsi o formulă de echilibru politic. Insurecțiile contrarevoluționare din Porto și Lisabona îndoliaseră mii de familii și învrăjbiseră din nou națiunea. Prestigiul generalului Carmona nu izbutea să absolve incapacitatea administrativă a Guvernului pe care-l prezida. Timpul trecea și dictatura militară nu izbutea să se depășească. Tot ce putea face era să se apere de insurecții, și să păstreze nestinsă măcar speranța într-o nouă formă politică menită să împace neamul și să-i redea încrederea în propriile sale forțe creatoare. Dificultățile dictaturii militare ies la iveală mai ales în pragul alegerilor prezidențiale din primăvara 1928. Monarhiștii cer, ca o condiție sine qua non a votării generalului Carmona înapoierea familiei regale în Portugalia. Ar fi fost primul pas spre restaurare. În caz contrar, monarhiștii amenințau că vor vota, în loc de generalul Carmona, pe ministrul de Finanțe, Generalul Sinel de Cordes. În 1928, masa monarhiștilor continua să fie împărțită între constituționaliști – care rămăseseră credincioși lui Don Manuel – și integraliști, care recunoșteau drept singur pretendent pe Don Duarte. (Moartea lui Don Manuel în 1932, a împăcat familia monarhistă portugheză, strângândo în jurul lui Don Duarte). Integralismul suferise însă o pierdere hotărâtoare în 1925, prin moartea lui Antonio Sardinha. Creatorul și șeful politic al mișcării integraliste moare la 37 de ani, înainte de a-și fi putut da toată măsura geniului său politic și filozofic. După moartea lui Sardinha, integralismul intră într-o permanentă criză. O parte din colaboratorii lui Sardinha hotărâse să ajute regimul instaurat de generalul Carmona și salvat de Salazar – în timp ce altă parte se păstrează în continuă opoziție. Fapt este că, în 1928, integralismul ca și monarhiștii constituționaliști încearcă să forțeze mâna Guvernului condiționând votarea generalului Carmona de reîntoarcerea familiei regale. Deși nu era un republican convins, generalul Carmona nu putea accepta condițiile monarhiștilor, știind prea bine că prezența familiei regale și a fostului rege, Don Manuel, va da loc la nenumărate incidente și insurecții, care ar agrava situația internă a țării și așa destul de primejduită. Refuzând, însă, sprijinul monarhiștilor, dictatura militară e silită să ceară ajutorul elementelor republicane, extremiste, adică exact a acelor elemente împotriva cărora se făcuse revoluția de la 28 mai. Guvernul cere sfatul șefului Uniunii Republicane Liberale, Cunha Leal, care îl asigură că toți republicanii, și chiar membrii partidului democrat, vor vota pe generalul Carmona dacă se va îngădui lui Antonio Maria da Silva, refugiat la Paris, să se reîntoarcă în țară și să-și desfășoare netulburat propaganda sa antimonarhistă. Dictatura militară acceptă sugestia lui Cunha Leal (în care avea să întâlnească, mai târziu, un adversar primejdios) și Antonio Maria da Silva, creatorul și șeful celei mai puternice organizații secrete și teroriste portugheze, dictatorul comunizant și autorul moral al haosului împotriva căruia reacționase mișcarea de la 28 mai, e invitat să se întoarcă în patrie. Pentru a nu marca hotărât înfrângerea suferită, Guvernul publică în același timp și un decret prin care sunt amnestiați și liberi să se întoarcă în Portugalia toți emigrații monarhiști. Succesul alegerilor este astfel asigurat. La 25 martie 1928, generalul Carmona este ales Președinte al Republicii cu 740.830 de voturi. Dar prestigiul dictaturii militare ieșise știrbit. Pentru întâia oară de la 28 mai 1926, revoluția e silită să accepte un compromis cu vechiul regim. Monarhiștii, și în deosebi integraliștii care colaboraseră cu atâta entuziasm la lovitura de stat de la 28 mai, se trezeau acum în fața unei puternice coaliții: democrații lui Antonio Maria da Silva alături de dictatura militară. Este cea mai gravă criză prin care trece mișcarea de la 28 mai. Cu toată energia și sufletul incoruptibil al generalului Carmona, mișcarea de la 28 mai se afla în pragul dezagregării finale. Pactul electoral cu Antonio Maria da Silva, deși provizoriu și secret, era începutul sfârșitului. Dictatura militară era amenințată să se pulverizeze, odată alunecată pe povârnișul compromisurilor cu oamenii vechiului regim. Se repeta greșeala lui Cabeçadas și Gomes da Costa, cu deosebirea că de data aceasta nu mai se găsea un nou general Carmona care să salveze spiritul revoluției. Toți cei care au luat parte la mișcarea din 28 mai sunt astăzi de acord că dictatura ar fi fost iremediabil compromisă dacă generalul Carmona n-ar fi făcut apel – în acel ceas de gravă criză, la Salazar. Generalul Carmona, care salvase odată revoluția în 9 iulie 1926, prin lovitura de stat împotriva lui Gomes da Costa, o salvează a doua oară – și dintr-o primejdie mult mai mare – chemând pe Salazar. Portugalia își datorează măreția sa de astăzi geniului politic al generalului Carmona, care a știut să facă dintr-un profesor de Finanțe un dictator.



 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>