SALAZAR

Inapoi la Sumar

X.

SALAZAR: O ZI ÎN PARLAMENT...

O singură ședință parlamentară i-a fost de ajuns lui Oliveira Salazar ca să înțeleagă inutilitatea acestei instituții politice. Și cum era un om care voia să-și vadă de treabă și nu avea timp de pierdut, se reîntoarce la catedra sa universitară din Coimbra. Să fie însă numai aceasta? Numai sentimentul că și-ar pierde timpul continuând să ia parte la ședințele Parlamentului portughez? Dacă, în acea zi de 2 septembrie 1921, Salazar a intuit precis caducitatea iremediabilă a regimului democrato-parlamentar – și totul ne face să credem că a intuit-o, atunci a văzut mai departe. A înțeles, bunăoară, că procesul de dezagregare al regimului politic portughez n-a atins încă faza lui finală, de unde ar putea începe un proces invers, de reintegrare. A ghicit, fără îndoială, că guvernarea lui Antonio Granjo, ca și oricare altă guvernare derivată din același regim moral și politic, nu numai că nu va fi în stare să pună capăt haosului însângerat în care se zvârcolea Portugalia, dar se va prăbuși chiar ea, antrenată de forțele aceluiași haos. Retragerea bruscă și definitivă a lui Salazar din Parlamentul lui Antonio Granjo are, parcă, o semnificație profetică. Pentru că acest Parlament a cunoscut, într-adevăr, pagina cea mai însângerată și mai josnică pe care a scris-o istoria regimului democratic și republican în Portugalia. Antonio Granjo începe să fie suspectat de „sidonism” de către incoruptibilii republicani, geloși pe tradiția revoluționară și anticipată a mișcării. Șeful Guvernului e învinuit că se aliază cu monarhiștii și catolicii, îndepărtând pe adevărații republicani. La 30 septembrie se schițează o mișcare revoluționară, repede sufocată de garnizoana din Lisabona. Granjo hotărăște dezarmarea gărzilor republicane și a marinarilor. Un mare număr dintre ofițerii de marină sunt arestați. Un ziar de stânga, Impresa da Manha, se indignează: „Domnul Granjo, după ce s-a supărat pe jurnaliști și pe toți republicanii, își îndreaptă acum acreala împotriva marinarilor. Nu-și mai amintește că ei au fost și sunt încă cei mai buni susținători ai Republicii. Dar cât e de absurdă situația aceasta! Un guvern care se pretinde republican – urând pe republicani, persecutând pe republicani, vexând pe republicani!” La 5 octombrie, aniversarea instaurării Republicii, Granjo redă libertatea tuturor deținuților politici. Dar când, în aceeași zi, vrea să vorbească la monumentul eroilor revoluției, mulțimea începe să-l huiduiască, strigând „Trăiască Republica și republicanii!” și „Moarte reacțiunii și iezuiților!”. Nemulțumirea maselor comunizante împotriva lui Granjo crește necontenit. Acest om e vândut reacționarilor monarhiști și catolici. Din partea lui, Republica se poate aștepta la orice. „Ce guvern e acesta?!” se întreabă Impresa da Manha. „Republican? Doamne ferește!” Căci „Națiunea l-a condamnat, văzându-l că arestează pe republicani, persecută pe ofițerii din Gardă și pregătește manevre împotriva bravilor marinari”. Agitația și campania de zvonuri ia proporții neobișnuite chiar pentru Portugalia. Se șoptește că Guvernul desființează gărzile republicane, marina și poliția. Izbucnesc grevele lucrătorilor de la căile ferate și Societatea de Tramvaie, care sunt înăbușite. Dar valul de ură împotriva lui Granjo crește mereu. Extremiștii manifestează pe străzi, strigând „Republica e în primejdie” și „Jos Granjo!”. În dimineața zilei de 17 octombrie, trei lovituri de tun anunță că o nouă revoluție a izbucnit. Imediat încep să treacă spre Rotondă artileria și trupele insurgente. Impresa da Manha amintește cuvintele lui Danton: „De l’audace! De l’audace! Toutjours de l’audace!” La ora 9 dimineața, un ofițer al gărzilor republicane comunică ministrului de Finanțe pactul gărzilor cu insurgenții. La ora 10, Granjo se duce la cartierul general al Gărzii și, de acolo, scrie Președintelui Republicii informându-l că, neputând stăpâni revolta, își înaintează demisia. Președintele Antonio Jose de Almeida i-o primește, lăudând „nobila sa purtare”. Și Granjo se întoarce acasă, frecându-și mâinile că „și-a îndeplinit datoria” și „a evitat vărsarea de sânge între frați!” Nu aceeași părere o aveau însă și anumite elemente extremiste ale insurgenților. Casa ex-președintelui de Consiliu e înconjurată, iar Granjo, îngrijorat, caută adăpost la un vecin, marele său adversar politic, Cunha Leal. Acesta îl primește mărinimos, iar când o patrulă revoluționară se prezintă și-l cere pe Granjo, asigurându-l că au ordin să-l transporte pe un vas de război, Cunha Leal se grăbește să-și întovărășească adversarul politic, nu cumva să i se întâmple ceva. Sunt urcați amândoi într-o camionetă roșie, între mai mulți marinari și conduși la Arsenal. Uriașul Granjo, figură populară, e primit cu strigăte și amenințări de moarte. Zadarnic încearcă mai mulți ofițeri să-l apere. În aceeași noapte este ucis și spintecat cu baionetele de marinarii care voiau să-și răzbune camarazii deportați, sub un guvern anterior, în insulele atlantice. Un marinar își arată baioneta înroșită: „Veniți să vedeți sânge de porc!” „Camioneta fantomă”, cum i s-a spus mai târziu, pornește iar. De astă dată grupul de marinari – condus de un revoluționar notoriu, „Dinte de aur” – se îndreaptă spre locuința ofițerului de marină Jose Carlos de Maia, unul din șefii revoluției din 5 octombrie 1910 și fundator al Republicii, fost ministru al marinei sub Sidonio Paes. Ajung aproape de miezul nopții. Comandanții refuză, la început, să urmeze patrula care venise să-l ducă la Arsenal, în numele Juntei Revoluționare. Dar înțelege curând că trebuie să se supună. Vrea să-și schimbe, cel puțin, hainele, să-și ia alți pantofi. „Ești bine așa cum ești, îl liniștește Dinte de Aur. Nu e nevoie de haine mai bune!” Vechiul revoluționar, comandantul Carlos de Maia nu se așteaptă la altceva decât, poate, un scurt domiciliu forțat pe bordul unui vas de război. Dar soția sa ghicise din privirile marinarilor că, de astă dată, se poate întâmpla orice, încearcă să-i înduplece zvârlindu-se la picioarele lor, cu un copil de câteva luni pe care-l purta în brațe. E zadarnic. „E târziu! Trebuie s-o ștergem!”, se întunecă unul dintre marinari. Femeia mai are timp să-i strige, de la fereastră, în timp ce comandantul era urcat de marinari în „camioneta fantomă”: „Adio!” Carlos de Maia este ucis de Dinte de Aur și oamenii lui, cu toate rugămințile șoferului și cu toate că fostul șef revoluționar încercase să se ascundă într-o cabină telefonică. Al treilea pe listă era amiralul Machado dos Santos, omul care continua să se laude că întemeiase Republica. Machado dos Santos acceptă să se urce în camioneta fantomă. „M-am simțit întotdeauna bine între marinari!” exclamă el, amintindu-și desigur de anii săi de propagandă revoluționară. Dar nu ajunge viu până la Arsenal. Aproape de morgă, camioneta are o pană de motor. Amiralul e dat jos cu sila. „Nu mă omorâți, băieți!”, striga el zâmbind, înțelegând că i-a sosit ceasul. Și se prăbușește sub gloanțele marinarilor. O mașină care trecea prin apropiere e oprită și corpul fostului întemeietor al Republicii e trimis la morgă. Lista pe care o avea Dinte de Aur e mare, dar mulți dintre cei însemnați acolo au timp să se ascundă, anunțați fiind chiar de către ofițerii din Junta Revoluționară. „Camioneta fantomă” străbate totuși Capitala, fără ca cineva să aibă curajul s-o oprească, și alți câțiva nevinovați își găsesc moartea. Indignarea populației a doua zi e fără margini Generalul Gomes da Costa împreună cu alți ofițeri își înaintează demisiile în semn de protest, însuși Președintele Republicii, Antonio José de Almeida, vrea să renunțe la Președinție și numai impunătoarea manifestație care are loc a doua zi îl împiedică s-o facă. Întâmplările tragice din noaptea de 19 octombrie au rămas până astăzi învăluite în mister. Este semnificativ faptul că cel dintâi lucru pe care l-au făcut insurgenții a fost să elibereze din închisoare pe asasinul lui Sidonio Paes. Totul ne îndeamnă să credem că Dinte de Aur și ceata lui n-au lucrat din propria lor inițiativă. Documentele publicate în această privința lasă să se întrevadă o influență străină. Ziarul Epoca din 20 decembrie 1926 afirmă că atât Granjo cât și Machado dos Santos aflaseră de izbucnirea iminentă a unui complot organizat cu ajutorul elementelor internaționale, și că și-au pierdut viața pentru că deveniseră primejdioși cunoscând acest secret. Fapt este că, de atunci, agitația comunistă a crescut simțitor în Portugalia. Grevele, actele de sabotaj și comploturile pe care până atunci le organizau societățile secrete și „formiga branca”, încep să fie controlate de către nucleele comuniste. Indignarea țării a fost totuși atât de mare încât Guvernul revoluționar, prezidat de colonelul Manuel Maria Coelho, e silit să demisioneze la 5 noiembrie; nu apucase să guverneze trei săptămâni. Urmează un minister Maia Pinto de șase săptămâni și altul Cunha Leal, cam de aceeași durată. La 5 februarie 1922 i se încredințează guvernul lui Antonio Maria da Silva, care reușește să se mențină la putere aproape doi ani. Cum se explică misterul acestui record ministerial? Antonia Maria da Silva este un vechi complotist și creatorul „artileriei civile” din ultimii ani ai Monarhiei. El va înarma mai târziu și va dirija din umbră „Legiunea Roșie”, formidabilă organizație comunistă, cu care vor avea de luptat toate guvernele și chiar dictatura militară. Faptul că se poate menține la putere atâta vreme ne face să credem că el controla opoziția violentă, care împiedica celelalte guverne să dureze. Aceste forțe secrete se opun lămuririi misterului asasinatelor din noaptea de 19 octombrie. Dinte de Aur și banda lui nu sunt judecați decât la 14 decembrie 1923. De altfel procesul, care se sfârșește cu condamnarea lui Dinte de Aur la temniță grea pe viață, nu aduce nici o lumină asupra cauzelor și adevăraților autori ai asasinatelor din noaptea de 19 octombrie. Guvernarea lui Atonio Maria da Silva nu se deosebește de cele precedente decât, poate, prin numărul masiv de deportări politice, care au loc la 20 iunie 1922. Grevele continuă, dar nu au intensitatea celor din anii trecuți. O încercare de răscoală monarhică, în octombrie 1922, este repede înăbușită. Antonio Maria da Silva izbutește să se mențină la putere până în noiembrie 1923, după ce remaniază de două ori cabinetul. Evident, țara era departe de a avea liniște. În iarna lui 1922 circulau atâtea zvonuri despre o nouă și mult mai radicală mișcare a „octombriștilor”, încât Șeful Statului și membrii Guvernului își caută refugiul în cetățuia din Cascaes, la 20 km de Lisabona, unde de altfel continuă până astăzi să locuiască Președintele Carmona... Ca și când ar fi prevăzut sfârșitul tragic al guvernării lui Antonio Granjo, Oliveira Salazar se reîntoarce în Coimbra și refuză să mai calce pragul Parlamentului portughez. Aceasta nu înseamnă, firește, că renunțase la acțiunea politică pentru a-și închina științei tot timpul și toată energia sa. Niciodată Salazar nu s-a dedicat cu exclusivitate muncii științifice. Tot atât de importantă era pentru el pregătirea tinerelor promoții pentru o mai adâncă înțelegere a realităților portugheze. Pe de altă parte, întețirea prigoanei religioase, după „noaptea însângerată” din 19 octombrie, îl împiedecă să se retragă într-un adevărat turn de fildeș la Coimbra. În zilele de 29 și 30 aprilie 1922 are loc la Lisabona a doua sesiune a Congresului Centrului Catolic. Salazar prezintă un memoriu – Centra Catolico Portugues. Principios e orga zaçao – care e primit cu entuziasm de congresiști și dă naștere la destule critici și comentarii violente în întreaga presă portugheză. În prefața care însoțește textul comunicării, tipărit în broșură pe spezele comitetului diocezian din Funchal, Salazar mărturisește că studiul a fost „îndelung gândit”, dar din motive felurite redactat în mare grabă. Comunicarea este, întradevăr, extrem de succintă, având mai de grabă înfățișarea unei serii de teze, cu o argumentație foarte strânsă, schematică. „O unanimitate de vederi și opinii nu este, în politică, omenește posibilă”, recunoaște autorul în prefață. Aceasta se referă nu numai la adversarii atei ai Centrului, ci mai ales la catolicii care militau în partidele monarhiste. „Recunoaștem leal că nu se află cu noi mulți și mari catolici”. Dar ceea ce e important de discutat este punctul de vedere inițial, „prima poziție pe care o ocupă spiritul nostru” în fața unei probleme. Această „primă poziție” nu e admisă, firește, de cei care nu împărtășesc credințele și dogmele catolice – marea masă a agnosticilor, masonilor și revoluționarilor democrați. Dar ceea ce urmărește Salazar prin această comunicare, deși n-o spune lămurit, este adeziunea unui cât mai mare număr de catolici la politica Centrului și, implicit, retragerea lor – măcar „provizorie” din partidele politice, (recte: monarhiste) – de aceea încercă încă o dată, printr-o argumentație foarte strânsă, de o logică simplă și clară, să convingă pe catolicii care militau pentru o schimbare a regimului, să renunțe la oricare altă activitate politică în afară de aceea a Centrului. „De altfel, adaugă el în prefață, nu se află aici nici intoleranță, nici ură. Sunt patruzeci de pagini asupra politicii portugheze... și nu se vorbește rău de nimeni!” Teza susținută de Salazar se poate rezuma astfel: prin politica sa, Biserica romano-catolică încearcă să obțină „condiții minime indispensabile vieții religioase”; politica Bisericii, evident, nu e politica națiunii; dar catolicii, pentru a dobândi acele „condiții minime”, trebuie să aibă și putere, nu numai conducerea conștiințelor; trebuie, deci, să activeze pe plan politic. Chestiunea politică se rezolvă eficient numai prin revoluție, dar revoluția este în contradicție cu datoria – pe care o are orice cetățean loial – de a respecta puterile constituite. Pe de altă parte, a rezolva mai întâi chestiunea politică și apoi pe cea religioasă (cum, adnotăm noi, susțineau catolicii monarhiști), înseamnă a subordona religia regimului politic. „Astfel unirea catolicilor – divizați politicește – în câmpul politic, pentru a apăra Biserica cu mijloace politice, nu se poate face decât cu sacrificiul opiniilor politice, sau mai bine zis, cu sacrificiul trecător al unei anumite acțiuni politice, socotită deocamdată prejudicioasă pentru apărarea intereselor religioase”. Salazar își reazemă argumentarea și pe scrisoarea Papei Benedict XV din 11 decembrie 1919, de unde, după interpretarea sa, rezultă datoria pe care o are fiecare catolic de a asculta și colabora cu regimul țării sale, deși nu rezultă și obligația de a adera la acest regim. Pentru un catolic, comentează Salazar, este mai urgentă câștigarea de drepturi pentru Biserică în regimul actual – republican – decât substituirea acestui regim printr-altul. Și numai într-un singur caz forțele catolice nu vor fi împrăștiate când toți catolicii vor vota pe candidații Centrului, sacrificând pe cei ai partidului din care fac parte. Căci scopul ultim al Centrului este să cucerească puterea politică și să apere interesele Bisericii, creștinând în același timp instituțiile țării. Program ambițios – această cucerire a puterii – în care ne îndoim că Salazar credea cu adevărat; el cunoștea prea bine forțele politice ale Portugaliei și înțelegea că spiritul revoluționar și anticatolic era departe de a-și fi istovit posibilitățile de realizare istorică. Ceea ce urmărea Salazar, prin tezele sale, era în primul rând să pună la îndemână tuturor adepților Centrului Catolic un model de argumentare și propagandă printre catolicii monarhiști; în același timp, această nouă profesiune de credință față de regimul republican ar fi convins poate Guvernul de sinceritatea Centrului și poate chiar s-ar fi ajuns la dobândirea anumitor libertăți religioase. Zece ani mai târziu, într-un important discurs ținut ca Președinte al Consiliului de miniștri (23 Noiembrie 1932), Salazar își amintește de rolul său, în acțiunea Centrului Catolic. „Nu spun că rezultatele au fost mari; spun că fără această acțiune ar fi fost și mai mici. Bunele intenții ale multora s-au lovit de incultura și iacobinismul politicienilor extremiști și al oamenilor lor, ca și de îngustimea de vederi a partidelor așa numite conservatoare. Fapt este că se putea întotdeauna afirma, și cu aparențe de dreptate, că Republica Portugheză era prin esență anticatolică, iar neutralitatea sa o minciună, ceea ce era destul de grav pentru Republică și pentru Biserică, într-o țară de tradiție și populare catolică. Sectarismul guvernelor a deschis răni adânci în conștiința națiunii...” Dacă acțiunea Centrului Catolic – nici măcar după această supremă încercare din 1922 – n-a dobândit nici o libertate religioasă din partea guvernelor republicane, în schimb ea a adâncit mai mult ruptura dintre Centru și partidele monarhiste. Salazar se aștepta la această agravare a raporturilor cu monarhiștii. Însă el probabil că pierduse încă de pe atunci și în chip definitiv speranța într-o revoluție monarhistă victorioasă și aștepta să se desemneze în câmpul politic o nouă forță, destul de puternică pentru a putea într-o zi stăvilii dezmățul guvernărilor demagogice. Deocamdată, această forță nu se face simțită. Antonio Maria da Silva guvernează, cum am văzut, până la 15 Noiembrie 1923. În tot acest răstimp, Salazar își continuă activitatea de dascăl la Universitatea din Coimbra și munca lui modestă de educator moral. Este straniu, totuși, că această continuă osteneală nu duce la alcătuirea unui grup de credincioși, strânși pe viață și pe moarte în jurul șefului lor spiritual și politic. Salazar, chiar atunci când e admirat și urmat, rămâne singur. Mitul lui nu fructifică. E de altfel exagerat să vorbim de un mit al lui Salazar. Omul acesta rece, măsurat, adâncit în cifre, preocupat de probleme impopulare – morală, educație, politică religioasă – nu poate crea o atmosferă de frenetică admirație sau profundă devoțiune în jurul numelui său. Salazar își câștigă anevoie, printre preoți, profesori, student merituoși și catolicii Centrului, o faimă de om integru, cu o viață morală fără pată, de mari merite științifice. E faima unui tehnician, nu aureola unui șef victorios. Nici chiar cei din jurul lui, studenții și prietenii, nu sunt fanatizați de viața aceasta corectă. Oamenii nu pot avea față de el mai mult decât stimă și admirație... Dar, evident, această admirație se face simțită în cercuri tot mai largi. Îndeosebi cei care se îndeletnicesc cu realitățile economice și financiare încep să privească spre Salazar ca spre un viitor bun conducător al vreunei importante instituții de stat. Când, la începutul lui decembrie 1923, are loc la Lisabona Congresul Asociațiunilor Comerciale și Industriale din Portugalia, se discută și o comunicare a profesorului Salazar: „Reducerea cheltuielilor publice”. E studiul unui specialist care știe să vadă dincolo de problemele tehnice pe care le dezbate. Congresul Asociațiunilor Comerciale și Industriale, nu e greu de ghicit, era o încercare a marii finanțe de a găsi platforma către acțiunea politică. Salazar, care nu refuza niciodată prilejul de a-și expune concluziile la care ajunsese în domeniul economic și financiar, mai ales când era vorba de un auditor competent, a fost unul din sărbătoriții acestui Congres. Un orator comentează astfel comunicarea profesorului Salazar: „De multă vreme am căutat să facem să intervină în discuția problemelor naționale și oamenii noi, învățați, plini de patriotism și de încredere, care lucrează în liniștea biroului lor, și care vor juca, fără îndoială, un rol foarte strălucit în acțiunea de salvare a patriei”. Asociațiile Comerciale și Industriale plănuiau să depună liste speciale de candidați pentru viitorul Parlament. Era și acesta un semn de oboseală față de diviziunea partidelor și luptelor politice. Dar Guvernul, prezidat de Ginestal Machado, care urmase lui Antonio Maria da Silva și din care făceau parte, printre alții, Cunha Leal și generalul Oscar Carmona – cade repede în urma unei revolte semimilitare, și e înlocuit la 18 decembrie cu un cabinet prezidat de maiorul Alvaro de Castra. Încercarea revoluționară avusese loc la 10 decembrie 1923, opt zile după comunicarea lui Salazar. O săptămână în urmă, ministrul de Finanțe demisionar, Cunha Leal, ține o conferință publică în care atacă violent starea de lucruri din țară, dezmățul politicienilor, incapacitatea Statului în fața agitatorilor – și vorbește despre dezastrul economic portughez, despre dezordinea totală, lăudând omul care în Italia „a impus ordinea în locul dezordinii”. Încă un simptom al exasperării împotriva partidelor, împotriva intrigilor politice, demagogiei și a ineficienței guvernărilor ultimilor ani. Cunha Leal vorbea ca un vechiul democrat... Toate acestea erau tot atâtea semne că viața politica se afla în pragul unor mari schimbări. Nu se precizaseră încă formele pe care avea să le ia reacțiunea, dar se simțea iminența ei. Salazar se abține, cu mai multă grijă ca oricând, să se angajeze în lupta dintre partidele republicane și cele monarhiste. Are, acum, sentimentul net că scăparea nu poate veni de la nici unul din ele. Așteaptă, în sihăstria lui de la Coimbra – dar cu ochii bine deschiși, atent la tot ce se întâmplă în jurul lui. Continuă, totuși, să-și spună cuvântul ori de câte ori crede de cuviință. În ziarul Centrului Catolic, Novidades, colaborează din când în când, cu articole în majoritatea lor tehnice, dar scrise cu multă claritate și mult nerv. La 15 și 16 ianuarie 1924 apar două articole despre „învățământul și costul său” și „Chestiunea Universităților”. La 12 martie publică, în legătură cu devalorizarea, articolul „Venituri în valută străină”. Ca de obicei, Salazar nu scrie decât atunci când are ceva de spus într-o problemă de actualitate, discutată de cele mai multe ori anapoda sau în necunoștință de cauză. La 4 iulie 1924 se deschide, la Braga, primul Congres Euharistic Național. Gonçalves Cerejeira – fostul camarad de studenție, acum coleg de profesorat la Universitatea din Coimbra – inaugurează ședința solemnă printr-un discurs, urmat de conferința lui Oliveira Salazar: „Pacea lui Hristos și proletariatul”. Este una din cele mai importante conferințe ale sale, căci aici își expune cu destulă franchețe opiniile antimarxiste și tot aici încearcă să precizeze atitudinea catolicismului față de problemele sociale contemporane. „Nenumărate sunt masele lucrătorilor, ale căror suflete se agită revoltate, înfometați fiind și însetați de dreptate”. Și acești lucrători trec alături de Biserica Creștină sau se îndreaptă împotriva ei, „ca și cum distrugând în lume izvorul ordinii și al virtuții, s-ar asigura cucerirea Dreptății și a Păcii”. Toate cuceririle proletariatului, dobândite fără să țină seamă de creștinism sau chiar împotriva lui, n-au adus pe pământ nici pacea, nici dreptatea. Dimpotrivă, „În prezența acestor mișcări care amenințau să înece civilizația modernă observăm că, cu cât se extind cu atât triumfă, și cu atât lupta se intensifică, alimentându-se din propriile sale victorii; fără ca pacea să se pogoare, fără ca dreptatea să se realizeze, fără ca situația fiecăruia să se îmbunătățească”. Pentru că, precizează profesorul Salazar, proletariatul socialist, caută „pacea în lume” printr-o revoluție mondială, în timp ce creștinismul crede în „pacea lui Hristos”, realizabilă numai printr-o anevoioasă ascensiune spirituală a fiecărui ins în parte. Critica pe care o face iluziilor create în jurul ideilor de muncă, bogăție și putere – iluzii care provoacă și susțin agitațiile muncitorești de pretutindeni – o vom regăsi în întreaga sa activitate economică și socială de mai târziu. E greșit să se creadă că numai lucrătorul cu brațele muncește și e productiv, sau că munca nu cunoaște nici un fel de ierarhie, efortul de invenție, de organizare și direcție fiind egal, dacă nu inferior, execuției. E greșit de asemenea să se creadă că orice fel de bogăție este un fapt sau un privilegiu: „există o bogăție-egoism și o bogăție-sacrificiu și devotament”. Cea dintâi e improductivă pentru colectivitate, servind doar ca un instrument de neistovită consumație a unei clase privilegiate, care nu urmărește decât satisfacerea unui infinit număr de dorințe firești sau artificiale. Dar, „o dorință cheamă pe alta, satisfacerea anumitor aspirații face să se nască altele, întreținând o ambiție fără margini, ca o băutură misterioasă care ar avea ca efect să ne facă setea tot mai arzătoare”. În afară de această bogăție-egoism se întâlnește și cealaltă specie de bogăție, care se poate găsi în mâinile particularilor, ale sindicatelor și ale micilor, organisme teritoriale, sau în stăpânirea Statului: „îmi închipui pe acest om bogat dar productiv, ca un fel de administrator al unui incapabil, fecundând bogăția prin acțiunea și prin inițiativa sa, prin calitățile sale de diriguitor și șef”. (Să nu uităm că acest elogiu al „bogatului productiv” era făcut de un om care se născuse și a trăit de atunci într-o mândră sărăcie). În sfârșit, alături de iluziile create și metodic răspândite în jurul noțiunilor de muncă și bogăție, se întâlnesc, în proletariatul socialist, iluziile crescute în jurul noțiunii de putere. „A cuceri puterea, a exercita puterea pentru a transforma în articole de lege iluzii care, dacă ar fi realizate, ar diminua capacitatea de producție mondială și ar distruge temeliile solide ale stabilității sociale, nu înseamnă a rezolva conflictele, ci a le multiplica; nu înseamnă a căuta pacea, ci a pregăti războiul; nu înseamnă dobândirea fericirii, ci sporirea mizeriei și a durerii. În fața acestor porniri luciferice, alimentate de iluziile marxismului, Salazar amintește de „bazele morale ale revoluției noastre sociale”, adică ale creștinismului social, „care n-are nevoie să comande, ci să slujească” iar „spiritului de revoltă îi opune ascultarea; urii – dragostea; ambiției – renunțarea”, întâlnim, în această conferință, modelul omului politic creștin, pe care Salazar 1-a construit în lungile lui meditații și pe care se va trudi să-l realizeze în propria lui conduită și activitate câțiva ani mai târziu. „A nu aspira la putere ca la un drept, ci a o accepta și exercita ca pe o datorie; a considera Statul ca reprezentantul lui Dumnezeu pentru binele comun și a asculta din toată inima pe cel care e investit cu autoritate; a nu uita, când cineva comandă, în numele cărei dreptăți o face; și a nu uita, când cineva ascultă, virtutea sacră a celui care comandă – ce extraordinară revoluție! Este Puterea dezbărată de orice aviditate ambițioasă, de obstacole inoportune, de revoluții periculoase; este libera autoritate și respectul celui asupra căruia se exercită ea; este legea umană înnobilată de justiție, puterea limitată de legea lui Dumnezeu și drepturile conștiinței; este ordinea asigurată prin ascultarea sufletelor”. Iar mai departe: „Dați-ne aceste suflete transformate de spiritul creștin al ascultării, dragostei și renunțării – căci pacea lui Hristos este perfect compatibilă cu sindicalismul lucrătorilor cu noile metode de muncă, cu toate noile regimuri de proprietate, cu organizațiile politice mult diferite între ele...” Conferința aceasta de la Braga, publicată în ziarele Centrului Catolic, nu are totuși nici o influență în viața politică portugheză. Anul 1924 nu se deosebea, în această privință, de ceilalți ani. Guvernele cădeau din trei în trei ani, sau din trei în trei săptămâni. Anevoie le mai poate ține cineva socoteala. Izbucnesc, ca de obicei, conflicte armate între Garda Republicană și poliție, între aviație și guvern, între greviști și armată. O manifestație comunistă începe prin aclamarea Președintelui Republicii și sfârșește prin urale pentru Soviete și revoluția mondială. Și pretutindeni se puteau citi semnele descompunerii: corupția politicienilor, abuzurile conducătorilor, dezmățul în administrație, ruina economică și financiară a țării, degradarea presei, sterilitatea culturii. Lumea nu mai știa pe cine să mai creadă, în ce să mai nădăjduiască. Tineretul își căuta scăparea în mișcările extremiste – comunismul sau integralismul lusitan. Dar în timp ce Antonio Maria da Silva organiza „Legiunea Roșie”, integraliștii erau sabotați și atacați de celălalt mare partid monarhist și de catolici. Atât integralismul cât și monarhismul treceau printr-o criză. Portugalia era dezgustată și obosită de republicanismul demagogic, dar puțini mai credeau în sorții de izbândă ai unei încercări de restaurare. Chiar monarhiștii înțelegeau că, după atâtea momente prielnice pierdute, orice nouă înfrângere ar putea fi fatală mișcării. Numărul morților și al celor din închisori crescuse destul de mult, de la Sidonio Paes încoace. Trebuia găsit alt drum spre putere decât acel al atacului direct. Marele dușman nu mai era acum republica în sine, ci regimul demagogic, care încuraja comunismul și care amenința să lichideze într-o bună zi, în chip radical, orice urmă de „reacțiune”. Teama tuturor era ca nu cumva guvernele care se succedau într-un ritm amețitor să istovească țara întrun asemenea grad încât Portugalia să devină o pradă ușoară unei lovituri comuniste. De aceea monarhiștii constituționaliști și integraliști erau gata să susțină orice mișcare care ar fi putut înlătura regimul democomunist. Numai după o schimbare radicală a situației politice s-ar fi putut gândi monarhiștii la o încercare de restaurare. Centrul Catolic, deși făcuse atâtea eforturi de a dobândi un modus vivendi cu Republica, vedea cu îngrijorare regimul republican alunecând tot mai vădit spre extrema stângă. Mecanica politică se verifică și de astă dată: orice revoluție tinde firesc spre realizarea ei totală în forme extreme. De aceea, catolicii încep să atace din ce în ce mai deschis comunismul, pretinzându-și în același timp – cum am văzut că a făcut Salazar la Congresul Euharistic de la Braga – poziția lor față de reformele sociale. Și catolicii așteptau înlăturarea regimului ca pe o salvare de ultimă oră. Înțelegeau că minimul de așa-zise libertăți religioase pe care încă le păstraseră – cel puțin, dreptul de a se ruga și a scrie – va fi sălbatic lichidat printr-o alunecare definitivă în comunism. În aprilie 1925 Salazar ține în orașul Funchal două conferințe „Laicism și Libertate”, „Bolșevism și Congregație”. Sunt mai de grabă comunicări științifice decât manifestații politice. Dar profesorul de Economie Politică și Finanțe vrea să arate, și de data aceasta, incompatibilitatea între bolșevism și o societate europeană, creștină și justă. Răsunetul acestor conferințe e destul de modest, pentru că în aceeași lună izbucnește prima încercare de luptă deschisă împotriva demagogiei regimului. Primăvara 1926 se vestise într-adevăr senzațională. În martie are loc la Lisabona o încercare de revoltă militară, repede zădărnicită. La 18 aprilie, însă, încercarea se repetă, pe un plan mai mare, sub conducerea comandantului Filomeno da Câmara, a generalului Joâo Sinel de Cordes, a locotenent-colonelului Raul Esteves și a altor ofițeri. Aproape întreaga garnizoana militară din Lisabona se alia în complot. Câteva regimente ocupă pozițiile în Parcul Eduard VII și schimbă focuri de armă cu gărzile republicane. Dar, poate pentru că nu aflaseră la timp orarul insurecției, sau poate pentru că fusese la mijloc o trădare – o bună parte din regimentele care trebuiau – să se răscoale, nu apar la Rotondă. Lupta începe totuși și după o rezistență înverșunată, cu pierderi de ambele părți, insurgenții se predau. Șefii sunt închiși în fortul din Elvas, iar starea marțială e declarată în Lisabona. Lovitura de la 18 aprilie 1925 este primul simptom al intervenției în câmpul politicii portugheze a unei noi forțe: armata. De acum înainte toate grupările politice vor trebui să țină seama de această forță. Programul insurgenților era destul de vag, dar se simțea, înapoia formulelor programatice, voința de a pune capăt stării de lucruri existente și, în același timp, setea de a răzbuna insultele pe care le aduseseră necontenit armatei guvernele demagogice de la moartea lui Sidonio Paes încoace. Într-adevăr, neîncrederea partidelor de stânga în armată se accentuase în ultimii ani. Antonio Maria da Silva – care înlocuise oarecum prestigiosul mit al lui Afonso – Costa încurajase organizațiile comuniste mai ales pentru a se apăra de armată. Demisiile forțate, arestările, surghiunurile în insule, schimbările de garnizoane, umilințele jigniseră adânc cercurile militare. Numai greșeli de ultimă oră zădărniciseră lovitura de stat de la 18 aprilie. Dar hotărârea armatei de a îndepărta regimul rămâne tot atât de viguroasă. La 19 iulie izbucnește o nouă rebeliune, sub conducerea căpitanului de marină Cabeçadas, care izbutise să răscoale echipajul crucișătorului Vasco de Gama, și a căpitanului Jaime Baptista, care evadase de curând din fortul Elvas, unde fusese închis laolaltă cu ceilalți șefi ai insurecției din aprilie. Noua rebeliune militară se prăbușește, ca și cea din primăvară, datorită șovăielilor anumitor elemente care juraseră să urmeze pe complotiști, dar care în ultimul moment renunță la insurecție. Lupta cu gărzile republicane și regimentele loiale Guvernului e scurtă, iar șefii insurecției se predau înțelegând zădărnicia unei rezistențe prelungite. La guvern se află din nou, de la 30 iunie, Antonio Maria da Silva, care-și ia asupră-și organizarea tribunalelor speciale pentru judecarea rebelilor. Datorită prezenței generalului Sinel de Cordes în rândurile insurgente, juriul e constituit din ofițeri de același grad, sub președinția generalului Alberto Ilharsco și având ca procuror pe generalul Oscar Carmona. Toate încercările lui Antonio Maria de Silva de a smulge juriului o condamnare a insurgenților se lovesc de dârzenia generalilor. Departe de a însemna o victorie pentru Guvern, așa cum sperase de Silva, procesul șefilor militari – care are loc în ziua de 27 septembrie la Școala Navală, se transformă într-o răsunătoare biruință a revoluționarilor. Acuzații se apără în fața unei săli pline, entuziaste, care subliniază prin ropote de aplauze o mărturisire de credință naționalistă, orice șarjă împotriva ticăloșiei politicienilor. Generalul Carmona se transformă din acuzator în apologet. Juriul achită pe toți complotiștii, care se pot întoarce la unitățile lor și-și pot relua activitatea revoluționară. Citirea sentinței dă prilej la scene patetice. Generalii judecători au toți lacrimi în ochi și se putea citi pe figurile lor regretul de a nu fi luat și ei parte la complot. Vestea achitării se împrăștie fulgerător în toată Capitala și e aclamată pretutindeni prin urale. Guvernul lui da Silva, laolaltă cu celelalte guverne anterioare erau, în bloc, osândite cu o brutală sinceritate.


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>