SALAZAR

Inapoi la Sumar

IX.

SALAZAR: STUDENT ŞI PROFESOR LA COIMBRA

Oliveira Salazar ajunge la Coimbra în octombrie 1910 – odată cu Republica. Studenţii trăiau în acele zile de toamnă calmă cele dintâi extaze revoluţionare. Curtea bătrânei Universităţi clocoteşte de glasuri tinere; entuziasmul tribunilor improvizaţi nu mai cunoaşte margini. Victoria de la Rotondă, beţia libertăţii, magia exercitată de numele eroilor revoluţionari – toate acestea înfierbântă până la delir minţile crude. „Academia” – cum e numit tineretul universitar – nu mai conteneşte cu manifestaţiile în curtea Universităţii. Ceasul tinereţii şi al libertăţii a sosit. Euforia puterii e atât de ameţitoare încât „Academia” pătrunde pe neaşteptate în sălile de cursuri şi, neştiind ce să distrugă mai întâi, se apucă să sfarme băncile de pe care generaţii întregi de studenţi ascultaseră înţelepciunea iluştrilor dascăli ai Coimbrei. Dar nu se opresc aici. Există în Universitatea din Coimbra o sală care, de veacuri, terorizează imaginaţia studenţilor; este aşa numita Capelos, marea sală unde au loc toate ceremoniile, unde se ţin examenele de doctorat, unde fiecare student ştie că va trebui să sufere într-o zi. Aici se aflau pe pereţi portretele tuturor regilor Portugaliei – şi aici năvăleşte tineretul, dornic de a lichida într-un fel sau altul, cu relicvele trecutului. Portretele sunt împunse cu săbiile şi găurite de gloanţe. Iar în altă sală, unii studenţii găsesc robele profesorilor de la Teologie, arhaicele veşminte negre sunt sfâşiate în bucăţi – pentru a se pune odată capăt acestei medievale superstiţii, care este studiul Teologiei, – Oliveira Salazar nu participă la entuziasmul dezordinii. Politica încă nu-l interesa. Calm, modest, cumpătat – aştepta cămăruţa sa din „Cetatea de Sus” ca liniştea să se pogoare la Porta Ferrea şi să poată intra în Universitate. Faţă de Republică era pe atunci într-o „binevoitoare expectativă, scrie un biograf. Poate că lucrurile nu erau tocmai aşa” Greu de crezut că un fost seminarist cum era el, atât de legat de sufletul tradiţional al Portugaliei, putea privi binevoitor excesele pe care le alimenta pretutindeni instaurarea Republicii şi în deosebi frenezia anticatolică a republicanilor. E probabil că, în cel dintâi an de Universitate, Salazar a trăit exclusiv o viaţă de tânăr studios, cu desăvârşire indiferent faţă de fenomenul politic. Curând e numit noul rector al Universităţii, Manuel Arriaga, care va ajunge Preşedinte al Republicii, figura blândă şi cunoscută cu mulţi ani înainte, prin ideile lui generoase şi orientarea sa religioasă. Dar acum Arriaga e prins şi el în vârtejul revoluţionar şi, după ce anunţă în discursul inaugural de rector desfiinţarea Facultăţii de Teologie, suprimarea jurământului ritual şi transformarea cursurilor obligatorii în cursuri facultative, – declară că „opera de armonie se va face fără Dumnezeu şi fără rege” S-au publicat prea puţine amănunte despre viaţa de student a lui Salazar. Dar, din puţinul pe care-l avem astăzi la îndemână, nu e greu să reconstituim acei ani hotărâtori, 1910-1915, pe care i-a petrecut învăţând, meditând şi pregătindu-se pentru profesorat. Pentru că nu încape îndoială Coimbra a fermecat de le început mintea şi sufletul acestui tânăr sfios şi cuminte, iar liniştea savantă a Cetăţii Universitare i-a apărut – de îndată ce a trecut de Porto Ferrea – drept singura care îl putea consola de paradisul pierdut al sacerdoţiului în Santa Comba. Atât de mult s-a îndrăgostit Salazar de Coimbra, încât n-a mai părăsito de atunci, decât ca să ia în mâini destinele Portugaliei. Întâlnise aici geografia ideală pentru spiritul său meditativ şi cercetător în acelaşi timp. Alţii, majoritatea celor care şi-au început tinereţea în Coimbra, se îndrăgosteau de melancolia luncilor pe care le străbate râul de aur, Mondego, de lumina neasemuită care izvorăşte aici, apărând vechea cetate medievală de tristeţea mucedă a ruinelor, de locurile romantice ale îndrăgostiţilor celebri – Ines de Castro şi Don Pedro, – de Quinta das lagrimas, de mănăstirea Santa Clara, de „Catedrala înecată”. Dar cine poate oare istovi, într-o repede înşiruire de nume sau frumuseţi, farmecul fără pereche al Coimbrei, cu „Cetatea de Sus”, Se Velha şi Santa Cruz îngropată la doi metri sub trotuar, cu cartierul „de jos” şi promenada pe malul drept al Mondegolui, cu terasele Universităţii şi Grădina Botanică, în care se întâlnesc îndrăgostiţii ca să coboare, pe alei umbrite până în capătul celălalt al oraşului, de unde se văd parcă mai frumoase zidurile medievale?... Pe lângă toate aceste locuri care-ţi fură mintea a trecut, de nenumărate ori, şi Oliveira Salazar, în pelerina lui neagră, de student, care-i atârna pe umerii firavi, până aproape de călcâie, aşa cum o poartă toţi studenţii din Coimbra. Şi, fără îndoială, nu odată s-a simţit covârşit de acea sfâşietoare saudade, de care nu scapă nimeni pe malurile Mandegolui. Dar niciodată n-a fost doborât de ea. Niciodată – după câte se ştie astăzi – n-a scris versuri romantice sau revoluţionare, ca să o alunge şi nu şi-a petrecut nopţile în beţii studenţeşti, la Tefugal şi Estrada das Torres, ca să se simtă mai bărbat, mai liber, mai puternic. Salazar a fost unul din foarte rarii studenţi care n-au socotit umilitor pentru tinereţea lor să-şi petreacă nopţile acasă. Coimbra era într-adevăr, şi pentru el, un loc ales de Dumnezeu ca să desfete ochii, mintea şi sufletul omului. Iubea mai ales liniştea bibliotecilor şi solemnitatea Cetăţii Universitare. Iubea plimbările singuratice, prin parcuri şi lunci unde îşi putea continua în linişte convorbirile cu sine însuşi. Iubea cerul calm, peisajele luminoase, trecerea molcomă a Mondegolui pe deasupra pietrişului de aur; iubea înfăţişarea ponderată şi totuşi firească, liberă, pe care o aveau toate clădirile venerabile din Coimbra. În toate acestea se regăsea pe sine şi regăsea totodată, idealul pe care şi-l propusese în viaţă: reculegerea în faţa lucrurilor care durează: Biserica, Neamul, opera gândului – dezinteresarea de lucrurile efemere şi frivole, detaşarea de pasiunile personale, legate de o mână de pământ, întărâtate de nimicuri, alimentate de iluzii. Salazar găsea în Coimbra o icoană însufleţită şi cuprinzătoare a lucrurilor care n-au moarte; el înţelesese încă din seminarul din Vizeu că omul nu le poate sluji decât renunţând la partea muritoare din el, renunţând la pasiunile legate de limitele fiinţei sale. Salazar întâlnea pretutindeni, în această Coimbră medievală, romantică şi revoluţionară în acelaşi timp, îndemnul către lucrurile care durează: întâlnea Biserica, gloria Portugaliei şi opera gândului. Timid, singuratic, studios – nimeni nu l-a băgat în seamă în primul an de Universitate. Studenţii, după trecerea celor dintâi zile de euforie revoluţionară, reveniseră la tipic: cursuri, serenade, nuclee politice, petreceri, discuţii literare. Unii dintre ei începeau să fie dezamăgiţi că instaurarea Republicii nu adusese după sine toate libertăţile pe care le visaseră şi revendicaseră sub Monarhie. Alţii, mai numeroşi, aveau să fie dezamăgiţi în anii următori de sterilitatea Republicii şi, rând pe rând, se vor depărta de ea, apropiindu-se de centrele în curs de constituire ale contrarevoluţiei, integralismul şi monarhisto-constituţionalişti, sau de Centrul Catolic. Salazar s-ar fi simţit fără îndoială mai singur dacă nu s-ar fi împrietenit cu un student la Litere, Manuel Concalves Cerejeira, care făcuse ca şi el seminarul, la Braga. Legătura dintre ei, începută în primul an al Universităţii, va fi trainică şi va influenţa destinele Portugaliei – pentru că studentul Cerejeira va ajunge mai târziu Patriarh al Lisabonei. Amândoi aveau, când s-au cunoscut, aceeaşi formaţie – seminarul, şi aceeaşi pasiune: ştiinţele sociale. Salazar urma Dreptul, dar se preocupa în chip deosebit de tot ceea ce privea îmbunătăţirea morală şi socială a omului, începând cu problemele educaţiei şi sfârşind cu Finanţele şi Economia politică. Şi unul şi altul duceau o viaţă studioasă, dar Salazar nu discuta cu bucurie decât cu Cerejeira. Se înţelegeau atât de bine amândoi, încât s-au mutat împreună, într-o veche casă de pe vremea Marchizului de Pombal, pe jumătate ruinată, în spatele Universităţii, rua dos Grilos. Nimeni nu aflase de Salazar şi nu bănuise măcar o parte din calităţile lui, până la următorul episod pe care-l povestesc biografii. Unul din cei mai de seamă profesori de Drept din Coimbra, bătrânul Guilherme Moreira, pune într-o zi o chestiune la seminar celor mai buni studenţi ai săi. Nici unul nu poate răspunde. Plictisit, profesorul se încăpăţânează să repete întrebarea pe rând, tuturor studenţilor care se aflau în sală, fără să poată căpăta un răspuns mulţumitor. În ultima bancă, înfăşurat în pelerina sa neagră, cu faţa inteligentă şi senină, Salazar aştepta să fie întrebat:– „Domnul acela care stă în fund, ar putea să-mi răspundă?” întreabă Moreira. Toată sala întoarce ironic privirile către necunoscut; de data aceasta, cel puţin, va fi amuzant; tânărul „din fund” fără îndoială că va spune destule prostii ca să înveselească seminarul şi să descreţească fruntea lui Moreira. Dar Salazar se ridica şi începe să vorbească, măsurat, fără grabă, fără emoţie, fără nici cea mai mică lucire de triumf în privirile sale – şi vorbeşte destul de mult, precum şi cu o uimitoare ştiinţă şi precizie, ca să devină celebru o jumătate de ceas mai târziu. De atunci, cucereşte în ochii tuturor studenţilor de la Drept excepţionala şi mult râvnita poreclă de „Ursu”. Examenele pe care le dă în acel an şi în cei următori îi confirmă eminenţa. Aşa cum a fost un elev şi un seminarist model, Salazar va fi tot timpul un student model. Obţine întotdeauna, la examene, cele mai mari note pe care le dădeau profesorii din Coimbra. Pasiunea lui Salazar de a servi lucrurile care durează îl face, puţine luni după ce ajunge la Coimbra, să frecventeze „Centrul Academic de Democraţie Creştină”, (C.A.D.C.) Antonio Francisco Cordeiro, împreună cu câţiva studenţi, înfiinţează în 1901 acest Centru, ca să apere catolicismul de învinuirea de „reacţionar”, aruncată de republicani. În 1905, C.A.D.C. are un periodic, Estudos Sotides, care durează până în 1910. Aci se vorbeşte de „corporaţie” în nenumăratele articole care comentează entuziast enciclica Rerum Novarum. Şi tot aici, încă din 1908, sunt discutaţi Maurras şi Valois. „Centrul” lucrează după tradiţia creştină, prin adunări şi nuclee închise, la care iau parte, totuşi, un număr tot mai mare de studenţi. Era exact ceea ce îi convenea lui Salazar. Avea experienţa vieţii de grup creştin, în care rugăciunea în comun se însoţeşte atât de bine cu discuţia şi „convertirea” se împlineşte de la om la om. Tot ce se întâmplase în ultimii ani, dar mai ales după proclamarea Republicii, îl făcea să simtă necesitatea şi urgenţa unei asemenea activităţi de lămurire şi întărire reciprocă. Vehemenţa antireligioasă a Republicii i se părea prea primejdioasă ca să-şi mai îngăduie o atitudine de totală detaşare faţă de actualitatea politică. Salazar, ca şi alţi tineri catolici sinceri, înţelegea că, dacă nu vor dobândi un minim de libertate religioasa, se va adeveri profeţia lui Afonso Costa ca în două generaţii catolicismul va fi stârpit din Portugalia. „…Mă impresiona mult forma antireligioasă – de fapt, anticatolică – în care se realiza democraţia în lumea latină” mărturiseşte el mai târziu (A minha resposta). „Centrul” este atacat câteva luni după proclamarea Republicii, hârtiile îi sunt arse în stradă; dar nu renunţă la activitatea începută şi conducătorii săi repetă le nenumărate ori că nu militează pentru monarhism şi nu complotează împotriva Republicii. Întocmai cum va face mai târziu „Centrul Catolic”, C.A.D.C. se străduieşte să convingă autorităţile că religia creştină nu e incompatibilă cu regimul republican şi că noile orientări sociale ale lumii moderne îşi pot găsi fundamentarea în chiar politica socială a Bisericii. Dar C.A.D.C. continuă să fie atacat de stânga democrată şi republicană, atacat fiind în acelaşi timp şi de monarhişti şi forţele de dreapta. În 1912, când Salazar urmează anul III la Drept, apare săptămânalul Imparcial, continuarea revistei Estudos Sociaes. Directorul noului periodic este Manuel Concalves Cerejeira, iar şeful redactor Francisco Veloso. La sediul Imparcial-ului din Rua dos Penedos apare într-o seară un student îmbrăcat modest, care propune un articol despre problema educaţiei. Salazar – care semnează cu pseudonimul Alves da Silva – continuă să creadă în importanţa excepţională a educaţiei, singura în stare să schimbe oamenii. Urmează şi alte articole, scrise în aceeaşi proză limpede şi totuşi viguroasă, care-l fac cunoscut în cercurile catolice. În curând, ajunge secretarul „Centrului Academic de Democraţie Catolică” şi, în decembrie 1912, unul din oratorii şedinţei solemne de redeschidere este Salazar. „Este perioada importantă când se concretizează tendinţele sale în materie socială, când se afirmă surprinzătoarele calităţi ale spiritului său când i se dezvoltă spiritul critic, când i se precizează gândirea orientată înainte de intrarea sa în Universitate dar lărgita, acum, în concepţii mai ample, fără ca totuşi să se depărteze de la principiul esenţial al formaţiei sale” (Luiz Teixeira). Este probabil că Salazar, care nu putea avea nici o simpatie faţă de anticlericalismul şi ineficienţa Republicii, înţelesese totodată că nu poate lega soarta catolicismului portughez şi realizarea misiunii sale de profesor şi educator numai de o eventuală restaurare a Monarhiei. Cum avea un foarte dezvoltat şi ascuţit spirit de observaţie, nu i-a fost greu să se convingă că o asemenea restaurare e destul de problematică, nu numai datorită greşelilor pe care le făceau monarhiştii şi fanatismului unei anumite minorităţi republicane, dar şi datorită faptului că lumea contemporană trăia un moment istoric prin excelenţă democratic. Dacă Salazar a înţeles ceva în acei ani de studenţie la Coimbra, e că Portugalia era despărţită şi naţiunea portugheză trecea printr-o gravă criză de unitate. Se putea spune despre Republică ceea ce spusese Guerra Junqueiro despre Costa: „E imposibil cu republica – e imposibil fără republică!” Angajânduse de o parte a baricadei, Salazar ştia că va avea împotriva lui şi va trebui să lupte cu cealaltă jumătate a Portugaliei. Taberele erau prea îndârjite ca să se mai poată nădăjdui o împăcare în cursul unei singure generaţii. Iar dacă ar fi rămas izolat în „turnul de fildeş” al ştiinţei, simţea că şi-ar fi trădat misiunea. La 23 de ani, Oliveira Salazar ştia ca simpla activitate intelectuală nu-i istoveşte posibilităţile spirituale. Avea chemarea omului de ştiinţă, dar nu se simţea creator ca savant. Capacitatea sa de creaţie îşi găsea împlinirea în profesorat. Salazar se simţea chemat să creeze pe viu; nu cărţi, ci oameni; nu speculaţie pură, ci desăvârşirea morală şi spirituală a celor tineri. Nu se preocupa pe atunci de politică, mărturiseşte el mai târziu. Se preocupa, însă, de oameni, de legile trăirii lor laolaltă, de revendicările lor sociale. Şi, deşi ducea o viaţă singuratică, nu se putea spune că nu cunoştea oamenii. Se învăţase, de la Vizeu, să judece pe viu, de la caz la caz, fără să generalizeze, fără să se mulţumească repede cu ceea ce auzea de la alţii. Cunoaşterea aceasta a oamenilor îi va fi de un mare ajutor mai târziu, în misiunea sa politică. Şovăind să se angajeze alături de monarhişti, pentru că simţea că lumea contemporană trăieşte apogeul democraţiei şi că restaurarea monarhică va întâmpina, în afară de greutăţile inerente mişcării, rezistenţa unei elite care leagă de noţiunea monarhică noţiunile de „reacţiune” şi „retrogradism” – Salazar nu putea, în acelaşi timp, să se angajeze în republicanism, ale cărui excese le cunoştea prea bine. Se gândeşte că, totuşi, opera de salvare a omului, de desăvârşire morală a lui şi de îmbunătăţire a condiţiilor sale sociale trebuie făcută, şi aceasta înainte de a aştepta împăcarea familiei portugheze, refacerea unităţii politice a naţiunii. Şi începe această operă prin C.A.D.C. Se cunosc prea puţine amănunte despre eventualele legături pe care le-a avut Salazar, ca student şi mai târziu ca profesor, cu mişcarea integralistă. Nu încape îndoială că, până la crearea „Centrului Catolic” şi polemica dintre integralişti şi monarhiştii constituţionalişti, Salazar se simţea foarte aproape de mişcarea lui Sardinha. Nu încape îndoială că integralismul îl satisfăcea mai mult chiar decât C.A.D.C., deoarece lusitanismul era mai prezent şi mai activ în mişcarea lui Sardinha decât în „Centrul Academic” de la Coimbra. În afară de aceasta, Salazar nu putea să nu recunoască amploarea şi frumuseţea acţiunii începute de Antonio Sardinha. Mai ales că găsea în ea fervoarea catolică şi principiile corporatiste, pe care Salazar nu le-a trădat niciodată. Este de asemenea sigur că a citit cu atenţie ziarele integraliste şi că a cunoscut pe unii dintre şefii mişcării. Prevedea, totuşi, o gravă ciocnire a integralismului cu Republica şi nu s-a angajat în mişcare. Prefera, fără îndoială, cel puţin pentru un moment, să nu se „coloreze” politic şi să-şi continue opera modestă de apărător al libertăţilor religioase. În mai 1914, Salazar – pe atunci student în anul V la Drept – ţine la Vizeu o conferinţă, pe care o repetă şi la Porto, despre „Democraţie şi Biserică”. Acest tânăr, care va ataca mai târziu cu atâta vigoare democraţia şi va milita pentru dictatură, socoteşte, în 1914, că Biserica trebuie cu orice preţ apărată şi lăsată liberă să-şi exercite opera chiar sub un regim democratic. Salazar îşi aminteşte, în A minha resposta, de ideile fundamentale ale acestei conferinţe: „importanţa secundară a formelor guvernului; democraţia ca un fapt istoric, un curent cu neputinţă de depăşit, o cucerire legitimă, perfect conciliabilă cu catolicismul; necesitatea de a influenţa asupra democraţiei...” Un biograf (Luiz Teixeira) subliniază următoarea frază: „O democraţie nu poate dura dacă acordă privilegii unei clase în detrimentul altora. Aceasta devine demagogie, incompatibilă cu Biserica, istoria, politica şi raţiunea umană”. Se găsesc aici, in nuce, argumentele de mai târziu ale lui Salazar împotriva comunismului. Un jurnal din Porto scrie astfel despre tânărul conferenţiar: „De mult n-a mai luat cuvântul în saloanele noastre un orator atât de distins, atât de impecabil în forma sa, atât de superb şi mare în ideile sale. Este o mare inteligenţă şi unul din cele mai puternice creiere ale noii generaţii” (citat de Luiz Teixeira). Aceasta n-a împiedecat, fireşte, ca geamurile sălii unde a conferenţiat Salazar să fie sparte de manifestaţii republicane şi o parte din auditori – catolici, se înţelege – să fie duşi apoi la spital. „Aceasta era pe atunci libertatea!”, îşi aminteşte Salazar în 1935. În toamna anului 1914 Salazar termină Dreptul şi intră în corpul auxiliar al Universităţii. Dar de abia la 28 aprilie 1917 e numit, prin concurs, asistent la secţia Ştiinţelor Economice. Un an în urmă devine titularul catedrei, puţin înainte de a-şi lua doctoratul cu o teză despre „Evul de aur, natura şi cauzele sale (1891-1915)”. Încă din 1914, Salazar începe să publice la un ziar din Porto, Liberdade, dări de seama despre lucrări de economie şi finanţe. Teza de doctorat e urmată, de alte două publicaţii de specialitate: „Problema producţiei grâului” (1916) şi „Câteva aspecte ale crizei materiilor prime”. În Boletim da Facultate de Direito tipăreşte, până în 1919, câteva articole importante: „Pe ce valoare se calculează contribuţia de înregistrare cu titlu oneros”, „Despre non-retroactivitatea legilor în materie fiscală”, „Competenţa tribunalelor Contenciosului şi echivalarea valorilor în contribuţia înregistrării“, „Contribuţia întreprinderilor coloniale agricole”. În Revista de Legislacâo e Jurisprudencia scrie despre „Tehnica impunerii moderne” „Dreptul fiscal”, şi altele. În câţiva ani ajunge cunoscut în mediile financiare şi economice portugheze. Dar nu această operă ştiinţifică îl face iubit şi căutat de studenţii săi din Coimbra, ci pasiunea cu care se ocupa de cursuri şi metoda pe care o folosea. „Profesor, am trăit pentru elevii mei şi, om de studiu, pentru cărţile mele. Coimbra ne absorbea şi ne epuiza. O mare operă de educaţie naţională, de ridicare a învăţământului universitar, de cultură a ştiinţei, de reorganizare a cursurilor, absoarbe îndestulător atenţia. Nu-ţi mai rămâne nici timp nici forţă pentru luptele politice... Nu mă dezinteresez de politica ţării mele, – dimpotrivă. Dar am convingerea că politica prin sine nu ne poate da soluţia marilor probleme care ne absorb şi că e o gravă eroare de a aştepta totul de la evoluţia sau de la depărtarea sa arbitrară de la drumul normal. Convins că soluţia se află mai gravă în fiecare din noi decât în culoarea politică a miniştrilor, mă trudesc, atâta cât pot, să fac din discipolii mei oameni în cea mai înaltă accepţie a cuvântului şi buni Portughezi, aşa cum e nevoie pentru mărirea Portugaliei” (A minha resposta). Salazar mărturisea aceasta în 1919, cu prilejul suspendării sale din învăţământ, învinuit fiind de monarhism şi antirepublicanism. A minha resposta, în afară de savuroasa ironie şi fermitatea morală care însufleţesc cele 15 pagini dactilografiate – este şi un foarte preţios document autobiografic, – căci, aşa cum nu prea obişnuieşte, Salazar vorbeşte aici despre sine şi despre idealurile vieţii sale. Pasiunea de profesor se trădează la fiecare pagină. Lipsit de darul oratoriei, lipsit de magia unei prezenţe care tulbură şi răscoleşte – Salazar câştiga pe studenţii săi prin probitatea cu care îi aşeza în faţa realităţii şi metoda cu care îi învăţa să o cerceteze. Prelegerile sale universitare se terminau întotdeauna printr-o frază, care, după; mărturisirea însăşi a lui Salazar, ajunsese aproape sacramentală: „Aceasta e opinia mea. Totuşi, dumneavoastră, consultând şi elementele de studiu pe care le indic şi cântărind bine în minte argumentele pro şi contra, veţi accepta, domnilor, opinia care vi se va părea mai temeinică”. Sau: „Această chestiune nu mi se pare a fi fost încă îndestulător studiată şi lămurită, nefiind încă posibil, în stadiul actual al ştiinţei, să formăm în privinţa ei o opinie care s-ar putea considera definitivă”. Iată, bunăoară, un fragment din lecţia de deschidere a cursului de Economie Politică 1918-1919, fragment pe care Salazar îl reproduce în A minha resposta: „Ca profesor, nimic n-aş regreta mai mult, decât dacă n-aş putea depune toate sforţările pentru ca, în cadrul materiilor pe care le predau, să fac familiare studenţilor mei toate faptele importante, toate marile idei şi marile curente de opinie care străbat lumea şi, de bine de rău, o dirijează. Oricare ar fi opiniile noastre personale asupra unei chestiuni oarecare, trebuie să ne păstrăm întotdeauna inteligenţa deschisă faptelor noi şi ideilor noi, într-o lăudabilă dorinţă de progres, de continuă rectificare a cunoştinţelor noastre, de revizuire a mentalităţii noastre. Oamenii de ştiinţă şi oamenii serioşi nu se pot închide într-un anumit sistem de idei, ignorând sau dispreţuind progresele spiritului uman, refuzând să vadă, pentru a le determina semnificaţia şi importanţa, faptele zilelor noastre, chiar dacă ele ar fi în contradicţie cu sentimentele şi convingerile noastre intime”. Un asemenea profesor nu-şi putea câştiga o aureolă de mit, dar impunea prin puritatea vieţii sale morale, prin severitatea faţă de sine şi prin metodele sale riguroase, ştiinţifice. Oliveira Salazar era, la Coimbra, un profesor european, un savant care voia să se menţină la nivelul colegilor săi din universităţile franceze, germane sau engleze. În foarte multe ştiinţe, Portugalia – ca atâtea alte ţări mici – n-a depăşit încă stadiul diletantismului. Popor înzestrat cu admirabile însuşiri sufleteşti, dar sentimental, incoerent şi imaginativ – portughezii dau la iveală, în fiecare generaţie, un număr surprinzător de mari poeţi, dar foarte puţini oameni de ştiinţă. Chiar adevăraţii savanţi portughezi păcătuiesc uneori printr-o metodă incertă sau printr-o primejdioasa tendinţă către diletantism. Salazar – care-şi propunea pe atunci să facă oameni noi, şi-şi va propune într-o zi să modifice structura întregii naţii – voia să lupte, mai ales în sectorul universitar, împotriva acestei slăbiciuni de care suferea ştiinţa ţării sale: superficialitatea, spiritul de improvizaţie, nestăruinţa. În afară de această pasiune pentru ştiinţă, mai era vechea sa pasiune pentru a învăţa pe alţii, pentru a creşte tineretul. Fără să fi devenit legendar, şi ca atare neatrăgând studenţi de la alte facultăţi, Salazar era totuşi un profesor cunoscut şi respectat în Coimbra. Îl stimau chiar cei care nu-i împărtăşeau credinţele sale catolice şi militau în feluritele partide republicane. Lucrul acesta se verifica în primăvara anului 1919, când Salazar, împreună cu alţi trei profesori, e suspendat din învăţământ. Este perioada care urmează asasinării lui Sidonio Paes şi înăbuşirii revoltelor monarhiste. Cum se cunoştea activitatea lui Salazar la „Centrul Academic de Democraţie Creştină” şi cum, fără îndoială, erau destui democraţi republicani care voiau să-i ia locul la catedră, a fost acuzat de monarhism şi activitate antirepublicană. În ancheta făcută de către comisia Universităţii, Salazar se apără prin memoriul menţionat mai sus, A minha resposta, fără să răspundă, totuşi, la toate insinuările. Din cele douăzeci şi două de depoziţii ale martorilor, numai unul îl acuză de monarhism, amintindu-şi că a fost coleg cu el la seminarul din Vizeu şi că-i cunoaşte de pe atunci credinţele politice; totuşi, adaugă acest martor, nu l-a auzit, niciodată pe Salazar făcând propaganda politică de pe catedra sa universitară. Ancheta îl reabilitează în unanimitate pe Salazar şi Facultatea de Drept din Coimbra îşi redeschide curând cursurile de Economie Politică. Intriga din primăvara anului 1919 nu l-a descurajat. Profesorul îşi continuă prelegerile cu aceeaşi severitate şi catolicul îşi continuă activitatea la C.A.D.C. cu acelaşi curaj. În feluritele cercuri catolice din Portugalia, numele lui Salazar începe să fie cunoscut. Se află despre el că e un mare profesor de Economie Politică, dar ceea ce impresionează mai ales este claritatea cu care acest tânăr savant dezbate problemele sociale la lumina catolicismului. Persecuţiile care urmară asasinării lui Sidonio Paes convinseseră pe catolici că trebuie să strângă rândurile şi în acelaşi timp, să încerce cu orice preţ colaborarea, leala a „Centrului” cu regimul republican. De aceea „Centrul Catolic”, când Granjo îi încurajează să depună liste pentru alegerile din august 1921, se grăbeşte să accepte colaborarea. Printre persoanele propuse de „Centru” ca să candideze pe listele deputaţilor catolici se află şi Salazar. Nu încape îndoială că a şovăit mult înainte de a primi un loc de deputat în Parlament. Însemna părăsirea Coimbrei şi întreruperea cursului său universitar. Pentru Salazar, sacrificiul era mare. Dar pe de altă parte, de la moartea lui Sidonia Paes, ţara mergea din rău în mai rău. Erau anumite măsuri, financiare, care s-ar fi putut lua şi care ar fi putut îmbunătăţi simţitor situaţia. Salazar meditase îndelung asupra lor. Proiectele de legi se aflau în mapa lui. Necunoscând decât de departe viaţa parlamentară, îşi închipuia că orice ins competent va fi invitat să propună soluţia salvatoare. Se ştia competent în Finanţe şi Economie Politică. Chiar fără să adere la viaţa politică a Republicii, îşi putea servi patria în calitatea lui de tehnician, de expert financiar. Pe de altă parte, e sigur că au stăruit prietenii catolici. Nimeni altul ca Salazar nu ştia să expună mai limpede relaţiile dintre Republică şi Biserica romano-catolică şi fără îndoială că problema aceasta va fi din nou discutată la tribuna Camerei. E probabil că mulţi catolici au crezut că Antonio Granjo va putea salva ţara din anarhie şi că va juca, într-un anumit fel, rolul lui Sidonio Paes. „Centrul Catolic” nu-şi putea îngădui să piardă un asemenea prilej pentru a dobândi o cât mai mare libertate. Astfel că Salazar, reflectând încă odată la tot ce ar putea face pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a patriei sale şi cedând şi stăruinţelor prietenilor din „Centrul Catolic”, a acceptat să candideze. A fost, desigur, destul de mirat văzându-se ales deputat. Dar nu mai puţin mirat a fost intrând în Parlamentul portughez şi asistând, o şedinţa întreagă, la ritualul parlamentar. A cântărit bine ce are de făcut – şi s-a suit în primul tren spre Coimbra.



 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>