SALAZAR

Inapoi la Sumar

VIII.

SALAZAR: DE LA SANTA COMBA LA COIMBRA

În 1921 Oliveira Salazar era un necunoscut. Numele lui nu circula nici în cercurile-politice, nici în coloanele ziarelor de mare tiraj. Chiar la Coimbra, unde era profesor de Economie Politică și Finanțe, nu se bucura de vreun mit special printre studenții celorlalte facultăți. Într-un singur loc devenise Salazar de multă vreme celebru: în Santa Comba, satul său natal, pe malurile râului Dao. Acolo văzuse lumina zilei, la 28 aprilie 1889, fiu al lui Don Antonio d‘Oliveira și al Donei Maria do Resgate. Tatăl avea o foarte modestă locuința în Santa Comba și își câștiga viața ca administrator; mama era o femeie pioasă, inteligentă și blândă. Antonio Oliveira era al patrulea copil. N-a cunoscut sărăcia, dar nici belșugul, în copilăria lui petrecută într-una din cele mai frumoase regiuni lusitane. Santa Comba, în apropiere de Vimieiro, se află cam la 40 km la miazănoapte de Coimbra. Sunt locuințe modeste dar sănătoase, cu grădini și arbori roditori, căci întreg ținutul e mănos. Șoseaua trece printre livezi de măslini și holde, nu prea departe de casa lui Salazar. Pe aici, verdele puternic cu ape metalice, începe să domine peisajul. Au dispărut nuanțele palide din Sud, verdele acela decolorat de soare, biruit de argilă și nisip după cele dintâi secete. Aici văzduhul e mai dur, culorile mai precise. Se văd în zare spinările roșcate ale masivului Caramulo. Se știu astăzi prea puține amănunte despre copilăria lui Oliveira Salazar. Dar nu e greu să ni-l închipuim crescând în casa aceea de oameni muncitori și cuviincioși, atât de aproape de pământ și de cer, petrecându-și zilele într-o cumpătată joacă – pentru că viitorul dictator a fost întotdeauna cumpătat, – nedespărțindu-se niciodată de verdeață, niciodată supărându-și părinții. Toate informațiile biografice pe care le avem la îndemână vorbesc de un Oliveira Salazar copil-model, înzestrat cu acele virtuți cu atât mai antipatice cu cât sunt mai precoce: blândețe, cumpătare, fiu-model, prieten-model. Micul Oliveira, cum spun unii biografi, ascunde în buzunare pâinea care i se cuvine, ca so împartă sărmanilor din sat. Nu se ceartă niciodată cu ceilalți copii. Nu pierde nici o slujbă din biserica Santa Madre. Este, fără îndoială, un copil precoce – dar și un copil fericit. În casa părintească trăiește o viață de calmă iubire și înțelegere, pe care nu o va uita niciodată. Don Antonio și Dona Maria sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, muncind din greu, dar fericiți unul lângă altul și fericiți să-și poată crește copiii cu prețul oricăror jertfe. Amintirea paradisiacă a vieții de familie va fi prezentă în toată gândirea și activitatea politică a lui Salazar, și ea domină, astăzi, Constituția Statului Nou Portughez. Dacă am voi să împingem și mai departe analiza formației morale și politice a lui Salazar, am mai putea descoperi și alte elemente fundamentale, pe care numai o copilărie ca a lui le putea desăvârși și promova. Bunăoară, marea importanță pe care Salazar nu obosește so dea – înainte chiar de a ajunge profesor de Economie Politică și Finanțe – agriculturii și muncilor agrare. A copilărit la Santa Comba aproape de pământ, cunoscând glorioasa robie a plugarului, atât de bogată în semnificații morale și religioase și pe care anevoie ar puteao schimba pentru viața pulverizată, artificială și acosmică a lucrătorului de la oraș. De asemenea, însemnătatea pe care Salazar o acordă religiei în viața omului și a societății își găsește rădăcinile în copilăria lui pioasă, nezdruncinată nici de crize, nici de sacrilegii. Părinții lui erau oameni de o moderată experiența religioasă, tipul pietății catolice populare. Oliveira Salazar nu și-a pierdut niciodată credința – în copilărie sau la începutul adolescenței – ca s-o regăsească mai târziu, după îndelungate rătăciri și lupte. Religiozitatea lui e cu totul lipsită de dramatism. Este un lucru pe care l-a învățat în copilărie și l-a înțeles la maturitate. L-a „învățat”, e spus aici fără nici o nuanță peiorativă; a învățat religia, iubind-o; așa cum învață copiii toate lucrurile fundamentale – umbletul, cuvintele, jocurile, cântecele. De timpuriu, copil-minune și cumpănit cum era în toate, părinții s-au gândit să-l pregătească pentru preoție. Îi plăceau rosturile bisericii; făcea parte din corul copiilor și da răspunsurile lui Padre Antonio în limba latină, scâlciată, fără îndoială, dar plină de farmec pentru mintea lui, furată de toate tainele eclesiastice. Scrisul și cititul le-a învățat la un oarecare Don José Duarte; apoi, în școala primară care se deschisese la Vimieiro. Se împrietenise cu câteva fetițe, între 10 și 14 ani, care învățau carte cu „Domnișoara Isabella”, fostă guvernantă în familia baronului de Santa Comba. Unii biografi vorbesc de o înflăcărată pasiune a lui Oliveira pentru copila unui fermier cu stare. Era cea mai frumoasa fată din Vimieiro și toți copiii se puteau juca cu ea, în afară de Oliveira; părinții nu-i îngăduiau să se împrietenească prea mult cu fata unui om atât de bogat. Se spune că această interdicție l-a hotărât să intre în seminarul din Vizeu; pe de o parte, era nedumerit de duritatea poruncii părintești, iar pe de altă parte voia să se reculeagă în studiu și în rugăciuni. Această fragedă pasiune ar fi fost, după unii biografi, adevăratul motiv al hotărârii lui Oliveira Salazar de a îmbrățișa cariera eclesiastică. Familia, și-n deosebi Dona Maria, l-a încurajat în hotărârea luată. Nimic mai măgulitor pentru părinți decât să-l vadă într-o zi preot în Santa Comba. O viață liniștită, aproape de ai săi, liber de griji; idealul acesta corespundea întocmai pietății calme a micului Oliveira. Abia împlinise 11 ani și, într-o după amiază de mai, părăsi Vimieiro însoțit cu alai de întregul sat. Ajunsese pe mica glorie a Santei Comba. Padre Antonio îi prezicea bonetul de ordinal, părinții îl dădeau ca exemplu copiilor. Seminarul din Vizeu se deschidea abia în octombrie, dar Oliveira fu dat în gazdă la dascălul Catedralei, Marques Pimentel, vechi prieten al tatălui. Casa dascălului se afla chiar lângă Catedrală. Reverendul Marques Pimentel pregătea copiii lăsați la el în gazdă pentru examenul de toamnă. Bătrânul sacerdot se convinse repede că Oliveira se deosebește de toți ceilalți copii pe care-i avusese în grijă și îi pregătise pentru examenul de intrare în seminar. Îl găsise, de altfel, într-un moment bogat în virtualități. Oliveira era un adolescent precoce. Setea de știință – pe care i-o ațâțaseră tomurile și infoliile rev. Marques Pimentel – se întrecea cu emoțiile sale religioase, încurajate de apropierea Catedralei și cu amintirile romantice pe care i le iscodeau necontenit în minte numele și imaginile din Santa Comba. Vizeu e un burg medieval, prins între dealuri împădurite. Stejarul-plută, gorunul, bradul coboară astăzi până aproape de campo dos ioirros, de curând construit. Casele au fațadele din toate nuanțele roșului, iar acoperișurile de olane îmbătrânite de vreme aduc o anumită solemnitate granitică, prin tonurile lor cenușii. În partea cea mai veche a orașului se ridică celebra Catedrală, Sé de Vizeu, începută în secolul XII. Este o aspră, ascetică, aproape nudă Catedrală. Te întâmpină sub cupolele ei acel văzduh bărbătesc și sumbru, pe care goticul nu 1-a putut păstra prea mult în Portugalia. Când bat clopotele, mica piață din fata Catedralei se însuflețește pe nesimțite, străbătută de un duh medieval, venit parcă și mai de la miazănoapte, de la Braga, Barcellos, Guimaraens. Este o stradă care coboară pieziș chiar din piața Catedralei, printre case din alte veacuri, ale căror acoperișuri aproape că se ating. Cu câtă melancolie și, totuși, calmă beatitudine a privit Oliveira Salazar de la vreo fereastră a casei rev. Morques Pimentel către această stradă, care se curmă în coifuri bruște până dispare între streșini și olane!... O întreagă lume sta adormită ca sub o vrajă, acolo; lumea pe care o descoperise de curând Oliveira, – Evul Mediu cu legendele, eroii, sfinții și îndrăgostiții lui; Evul Mediu portughez, care-și păstrase structura sa spirituală continentală, europeană, – nu căzuse încă sub fascinația Oceanului și obsesia descoperirilor de tărâmuri necunoscute. Vizeu este un oraș în care reflecția orbitoarei epoci a descoperirilor maritime se întâlnește foarte puțin și indirect. Nu e un centru al stilului manuelin, nu e alimentat de flora oceanică, de imaginația dezlănțuită a formelor și culorilor orientale, de simbolurile freneticei epoci a descoperirii drumului Indiilor și Braziliei. Vizeu e mai sobru, mai pur, mai continental. Aici, Oliveira Salazar nu se simțea prea depărtat de pământul muncit de plugarii din Santa Comba. Și poate că cei 10 ani pe care i-a petrecut în Vizeu n-au fost cu totul lipsiți de însemnătate pentru formația politică a lui Salazar. Poate că ceea ce îndrăznim să numim „continentalismul” lui Salazar – atât de opus structurilor oceanice și imperialiste din politica portugheză – „continentalism” prezent în toată ereditatea și copilăria lui la Santa Comba, a fost nutrit și adâncit lângă medievalele ziduri ale Catedralei din Vizeu. Dacă într-adevăr Oliveira și-a părăsit satul și și-a îndreptat gândurile către seminar, pentru că se îndrăgostise de o copilă din Santa Comba și întâmpinase pentru întâia oară rigorismul social – arunci ni-l putem cu ușurință închipui, în vara anului 1900, petrecându-și ceasurile pe care nu le închina studiului, în acea vastă, dură, ascetică Sé, încercând să găsească alinarea tuturor mâhnirilor precocei sale adolescențe într-o mistică reculegere. Oricare ar fi adevărul, fapt este că Oliveira se pregătește atât de temeinic pentru examenul de admitere în seminar încât reușește printre cei dintâi. Petrece opt ani în seminarul din Vizeu, fosta mănăstire a Nerilor, edificiu cu înfățișare măreață și severă, 1900-1908. Anii de agonie ai Monarhiei, care se scurg între moartea lui Eça de Queiroz și asasinarea Regelui Don Carlos și a Infantelui Don Luiz. Ani dominați de propaganda desfrânată a tuturor ideilor antitradiționale, de la republicanism și masonerie până la insurecție armată și invectivă antireligioasă. Dezgustată de rege și de politicieni, amețită de tribuni și gazetari, intoxicată de propaganda ocultă, cloroformizată de câțiva artiști și cărturari de geniu – Portugalia trăia, în acești opt ani, ultimele clipe ale unui ciclu care se închidea: Monarhia, cu toate instituțiile ei sociale autentice, cărora Pombal le dăduse cea dintâi lovitură și revoluția republicană aștepta să le-o dea pe cea din urmă. În acești opt ani hotărâtori pentru istoria modernă a Portugaliei, Oliveira Salazar își pregătea cu seriozitate misiunea pe care și-o alesese. Seminaristul din Vizeu nu se deosebea prea mult de copilul-model din Santa Comba. Oliveira își păstra cu regularitate locul de premiant întâi. Era un băiat de care începuse să se vorbească nu numai în Vimieiro, ci chiar în Vizeu. Atât profesorii cât și colegii ghiceau, în copilandrul palid, cu chipul ușor lungit, cu ochii limpezi și calmi, cu fruntea îngustă dar înnobilată de meditație, – un viitor stâlp al credinței și Bisericii Catolice, atât de greu încercate. Oliveira era un elev care se distingea printr-o seriozitate lipsită de pedantism. Făcea totul cu metodă. N-a cunoscut crizele câtorva adolescenți iluștri, – dorința de omniștiință și absolut, lupta cu îndoiala, pierderea și regăsirea lui Dumnezeu, setea de certitudine, zbaterea între carne și spirit. Oliveira Salazar a avut o adolescență ponderată, așa cum avusese ponderată copilăria și cum va avea o tinerețe ponderată. Nici o îndoială nu era prea tare pentru ca să-i turbure credința. Nici o criză nu dura prea mult ca să-i zădărnicească echilibrul. Iubea cartea, pentru că știa că atât inteligența cât și geniul sunt daruri ale lui Dumnezeu. Nu și-a însușit niciodată duritatea și intransigența ascetului care se trezește urând frumusețea și disprețuind cultura pentru că se teme să nu-l depărteze de Dumnezeu. Oliveira Salazar nu are structura misticului tragic, dionisiac, care se zbate între contrarii, care respinge întreg Universul formelor în setea lui de absolut. Totul în el este ponderat, echilibrat, sănătos, firesc. Unul dintre colegii săi de seminar își amintește: „Niciodată nu-i luneca de pe buze o frază inutilă sau un sens nesigur. Și își ascundea marea sa valoare intelectuală sub o modestie atât de profundă, încât se confunda câteodată cu timiditatea”. Cu o asemenea vocație, nu i-a fost greu să-și alcătuiască o cultură temeinică, atât în științele teologice cât și în cele profane. Salazar a fost întotdeauna omul cu lecturi puține dar bine mistuite. Na citit multe cărți, dar le-a ales cu mare grijă și le-a citit cu condeiul în mână, meditând asupra fiecărei pagini. Este probabil că, încă din ultimii ani de seminar, Oliveira s-a simțit atras de problemele sociale și mai ales de problema educației. A citit atunci cărțile feluriților autori străini mult discutați. Astfel începe cariera lui de educator și sociolog. A terminat seminarul în 1908, dar fiind prea tânăr nu s-a putut preoți în acel an, nici în cel următor. Rămâne acești doi ani în Vizeu, dând diferențele de liceu în 1909 și 1910 și câștigându-și între timp viața ca repetitor în colegiul Via-Sacra, care era pe atunci condus de părintele Antonio Barreiros. Acești doi ani au avut o mare însemnătate în viața lui Salazar. În acest răstimp înțelege el că e chemat pentru o misiune mai vastă și mai grea decât aceea de a fi preot în Vimieiro. Înțelege, desigur, că pietatea lui nativă nu e de ajuns pentru a îmbrăca haina preoțească. Pe de altă parte, nu încape îndoială că problemele educației îl cuceresc atât de mult încât Salazar renunță la misiunea de a mângâia și întări, ca să se poată dedica misiunii de a forma și îndruma oamenii. Parohia din Vimieiro e un sector prea limitat. Simte în el o chemare dacă nu mai aleasă, cel puțin mai vastă. Totul începe să se clatine în jurul lui. Pentru acest tânăr curat și cinstit, lectura ziarelor – îndeosebi a celor republicane – deschide o lume nouă, a cărei falsitate și artificialitate spirituală el o vede; dar înțelege în același timp că e dator să învețe și pe alții s-o vadă. Experiența pedagogică din colegiul Via-Sacra e hotărâtoare și din alt punct de vedere. Salazar își descoperă vocația de profesor, de îndrumător. Mai ales că în colegiul Via-Sacra se încercaseră metode noi de educație, ținându-se seama de dispozițiile fiecărui elev și urmărindu-se îndeosebi formarea personalității elevului. „Lucram în acel timp într-un colegiu care era o încercare de adaptare pentru Portugalia a metodelor și scopurilor educației engleze, de curând introduse și practicate în Franța, în École des Roches a lui E. Demolins, copiate fiind după școlile-model engleze. Citisem ceva din lucrările La Sience Sociale despre superioritatea socială a particularilor asupra comunitarilor – tip din care trebuie să ne socotim și noi ca făcând parte – și mă convinsesem că superioritatea Anglo-saxonului, atât de zgomotos verificată în cursul războiului european, se datora anumitor principii fundamentale ale formației sale. Aceste principii ar putea fi transplantate, prin procesul educativ, în sufletele tinere ale copiilor, și, cu toate că trebuie să ținem seama de influența contrară a mediului în care aveau să se dezvolte și să trăiască, era posibil să se stabilească un curent de idei în această privință, să se creeze mediul favorabil, astfel ca să rămână totuși ceva din eforturile noastre, și micii oameni pe care i-am format pentru viată să fie mai târziu tot atâția educatori ai noilor generații. Într-un cuvânt: eu eram convins că problema națională – ca și în Franța, ca și în Italia, ca și în Spania – era o problemă de educație; sau că, cel puțin, la temelia tuturor chestiunilor, noi ne loveam de o formație deficientă a portughezului, și că, prin urmare, puțin importa schimbarea guvernelor sau regimurilor, dacă nu încercam, în primul rând, să schimbăm oamenii. Aveam nevoie de oameni; trebuia să-i educăm”. (A minha resposta) Salazar scria toate acestea cu zece ani mai târziu, într-un memoriu din 1919. Dar le-a spus și într-o conferință despre problema educației, ținută la l decembrie 1909 în colegiul Via-Sacra. Tânărul repetitor își începe cuvântarea astfel: „Din fericire, n-am fost invitat aici să țin un discurs!”. Din fericire – pentru că „natura nu m-a înzestrat pentru discursuri”. Salazar nu exagera printr-un exces de modestie. Nici astăzi nu este un bun vorbitor. N-are darul oratoriei parlamentare și cu atât mai puțin talentul de a înflăcăra masele, își scrie întotdeauna discursurile și, înainte de a le scrie – le gândește. La douăzeci de ani, adresându-se profesorilor și elevilor colegiului Via-Sacra din Vizeu, vorbea cu aceeași cumpătare și seriozitate cu care va vorbi mai târziu, în fata studenților de la Coimbra, și ani după aceea, în fața Adunării Camerelor Corporative și a țării întregi. Își citește cuvântarea. Nu caută efecte oratorice, nici strălucirea literară. Proza lui e densă, uneori greoaie, întotdeauna plină de miez și bogată în nuanțe care se cer cercetate cu cea mai mare atenție. E un scris profesoral, fără să fie pedant. Aceasta nu înseamnă, firește, că proza lui Salazar – proza citită de el în atâtea conferințe, lecții universitare sau cuvântări politice – este înghețată, că emoția nu răzbate nicăieri sub perioadele acelea masive, bine echilibrate, care se leagă una de alta într-un ritm arhitectonic, suprapunându-se, traversându-se, înlănțuindu-se. Proza lui e – dacă nu colorată sau electrizată de emoție, ca a atâtor maeștri ai Verbului – caldă de îndelunga familiaritate cu gândul. Nu scria decât despre lucrurile asupra cărora meditase mult și cu aplecare. „Eu eram un băiat cu o idee serioasă”, își amintea de conferința de la Vizeu în A minha resposta. „Trăiam absorbit în ideea mea și în opera mea. Cine nu are un mare gând sau o mare pasiune ca să-i umple viața, nu știe, desigur, ce înseamnă asta”. Marele gând și marea pasiune a lui Salazar erau, pe atunci educația tineretului, schimbarea omului prin voință și cultură. Un om care vorbea despre asemenea lucruri, nu putea vorbi fără căldură, oricât ar fi fost el de cumpătat și de sobru. Dar, prin simplul fapt că Salazar nu vorbea – adică nu scria – decât despre lucruri asupra cărora meditase timp îndelungat, proza lui e lipsită de spontaneitatea celui care-și desăvârșește gândul scriind sau vorbind, lipsită fiind de asemenea de fervoarea marilor inspirați și de patosul celor care „caută gemând”. Conferința din aula colegiului Via-Sacra a avut un succes atât de răsunător încât, câteva luni în urmă, Salazar o repetă, tot în Vizeu, pentru părinții elevilor. După rezumatele și extrasele care ne-au rămas din această conferință, ne putem da seama cât de bine închegată era gândirea lui Salazar la 20 de ani și cât de puternic trăia el chemarea educatorului. De la început, tânărul seminarist își mărturisește neîncrederea în viitorul Portugaliei care ar vrea să egaleze gloria secolelor XV și XVI, când erau lumi noi de descoperit și continente noi de populat. De altfel, grandoarea acelei Portugalii imperiale și maritime i se pare „foarte mult favorizată de împrejurări”. Împărtășește, în această privință, fără s-o spună – cel puțin în notele care ne-au rămas – atitudinea unui Oliveira Martins. Dar nu e pesimist. Nu crede în iminența catastrofei țării sale, a cărei salvare o vede în îndeletnicirile tradiționale, păstrate vii încă din Evul Mediu. „Portugalia va înflori și progresa prin agricultură, pe care n-ar fi trebuit s-o părăsească niciodată și prin anumite industrii pe care trebuia să le desăvârșească întotdeauna”. Evident, Portugalia contemporană trebuie reformată. (Este doar strigătul tuturor Portughezilor, de la Antero de Quental la Guerra Junqueiro). „Dar s-au făcut toate reformele posibile. Inutilitatea lor dovedește că omul este acela care trebuie reformat mai întâi. Aceasta este opera educației”. Un seminarist care vorbește astfel dovedește că a renunțat, în fundul sufletului său, la misiunea sacerdotală. Salazar crede în posibilitatea de a schimba omul printr-o educație laică, începută în familie, desăvârșită în școală. „Educația e formația individului, înțelegându-se prin aceasta dezvoltarea integrală și armonică a tuturor facultăților sale. Omul are inteligență – și ea trebuie călăuzită de adevăr; are voință, care trebuie îndreptată către bine; are corp, care trebuie făcut viguros și sănătos... Cel care socotește educația intelectuală ca un scop, greșește... Puțin prețuiește știința, dacă ea nu ajută să facă pe om mai bun...” Evident, toate acestea mai fuseseră spuse – și nu erau descoperirea unui tânăr de 20 de ani. Dar semnificația și valoarea lor constau în împrejurările în care fuseseră rostite într-o țară dinamitată de revoluție, într-o epocă fascinată încă de scientism – un tânăr vorbește cu seriozitate de primatul „educației morale”, de „deosebirea dintre dezvoltarea inteligenței și bagajul științific”, de „educația voinței în iubirea de Dumnezeu și aproapele”. Și, ceea ce e mai important, vorbește de „opera educativă care trebuie începută în casa părintească”. Casa părintească din Santa Comba. „Familia e aceea care e în mod firesc indicată să împlânte în sufletul copilului germenul tuturor virtuților... De aceea, trebuie ca școala să se apropie cât poate mai mult de organizația familiară, substituindu-i-se în sentimentele de respect, încredere, dragoste și fraternitate, și chiar în viața practică, în viața de toate zilele... Superioritatea părinților ca educatori constă tocmai în marea dragoste pe care o dăruiesc copiilor și într-o mai desăvârșită cunoaștere a lor, pe care nu numai ei o au”. Sfârșește, bine înțeles, lăudând o colaborare cât mai strânsă între părinți și profesori. „Din aceste eforturi conjugate va ieși patria de mâine, Portugalia viitorului, Portugalia, care, nădăjduiesc în Dumnezeu, va fi viguroasă și puternică, inteligentă și instruită, virtuoasă și bună!” Tânărul care vorbea astfel în colegiul Via-Sacra din Vizeu înțelegea să se țină de cuvânt, își închina timpul formând oameni – și desăvârșindu-se pe sine, prin lecturi sistematice, prin convorbiri cu mai marii lui. Pasiunea lui de dascăl o dovedesc articolele pe care le scria pentru revista colegiului și în care vorbea despre minciună și adevăr sau despre meditațiile religioase la care lua parte cu atâta interes la viața colegiului încât scrie un prolog în versuri pentru carnavalul 1910! Și își continuă, metodic, după obiceiul lui, consolidarea sa spirituală și culturală. E hotărât, acum, să nu se mai preoțească, dar nu va regreta niciodată viața și formația sa de seminarist. De altfel, urmele educației clericale nu se vor șterge niciodată, Salazar a fost un seminarist fericit. Dacă n-ar fi avut atât de dezvoltat poate că s-ar fi întors, păstor sufletesc, în Santa Camba. Dar, la 21 de ani, viața de preot i se părea mai comodă decât viața de educator al tineretului. A ales drumul care era mai greu și mai spinos, dar care folosea unui număr mai mare; în loc de preot în satul lui natal, profesor la Coimbra. Îl mângâia un singur lucru, renunțând la cariera ecleziastică, pe care o râvnise în copilărie: că nu va renunța la muncile și ascezele ei. Pornea pe un drum greu, păstrând și greutățile pe care le-ar fi întâmpinat dacă ar fi apucat pe alt drum, mai ușor. Se hotărâse să se facă profesor, rămânând în același timp preot. Și, după ce-și petrece vacanțele anului 1910 în Vimieiro și mărturisește părinților că nu se va preoți, pleacă în octombrie, la Coimbra, să studieze Dreptul și Teologia.

 <Pagina anterioara                                                                                                                                                               Pagina urmatoare>