SALAZAR

Inapoi la Sumar

VII.

RĂZBOIUL CIVIL

Junta militară care se organizase încă din timpul vieții lui Sidonio Paes, își propunea să împiedece, cu orice preț, cucerirea puterii de către fracțiunile demagogice; adică, să împiedece reîntoarcerea la dezmățul căruia îi pusese capăt lovitura de stat de la 5 decembrie 1917. Junta militară nu intenționa, totuși, să păstreze multă vreme puterea pentru sine. Guvernul emanat din sânul ei sau controlat de ea trebuia să îngăduie poporului, îndată ce liniștea ar fi fost asigurată, să hotărască singur de destinele Portugaliei, fără intervenția puterilor străine. Acesta era programul „secret” al Juntei. La moartea lui Sidonio erau două forțe care ar fi putut prelua conducerea: armata cu „sidoniștii” și monarhiștii. Ambele grupări de forțe aveau avantajul că nu se aflau, una față de alta, în conflict deschis, așa cum se aflau, împreună și fiecare în parte, cu partidele democratice. Dar atât militarii cât și monarhiștii dovedesc o totală lipsă de spirit politic. Nici unii, nici alții nu ghicesc proporțiile revoltei populare împotriva celor care au înarmat pe asasin și nu fructifică acest prilej pentru a cuceri puterea. Monarhiștii fac marea greșeală de a nu proclama restaurarea chiar în noaptea asasinării lui Sidonio. Aveau 50 de deputați în Cameră, erau deci o forță politică de luat în seamă. Câștigaseră, prin activitatea desfășurată de Sardinha și de integraliști, adeziunea unei bune părți din tineret. Un număr important dintre militari erau monarhiști. Indignarea populară împotriva masoneriei și a demagogiei era atât de mare încât, în noaptea aceea sau în dimineața următoare, restaurarea monarhiei, ar fi fost primită cu un oftat de ușurare de întreaga țară, chiar și pentru motivul că „furnica albă” nu va putea trage foloasele asasinării lui Sidonio. Dar monarhiștii șovăiesc, discută, pertractează. Singura organizație monarhistă dinamică, singura care-ar fi putut avea inițiativa unei restaurări revoluționare, erau integraliștii și ei nu credeau într-o restaurare, pe care o socoteau prematură. Bătrânii deputați monarhiști se mulțumesc să se adune ca să discute atitudinea lor față de noul Președinte al Republicii și votul de încredere pe care li-1 cerea Guvernul... Militarii, pe de altă parte, au dovedit aceeași lipsă de înțelegere a situației politice și, mai ales, lipsă de unitate în conducere. Au voit, întâi, să impună un guvern al Juntei militare, dar n-au avut nici tăria să-1 impună, nici dibăcia să-l facă indispensabil. După multe discuții cu Guvernul, s-au mulțumit cu intrarea în Consiliul de miniștri a lui Tamagnini Barbosa considerat un sincer „sidonist” și omul de încredere al armatei. Prezența lui Barbosa în noul guvern indispune vechea lume democratică, fiind privită ca o capitulare în fața presiunilor armatei; Guvernul, așadar, nu avea sorți de durabilitate. Curând, însă, chiar militarii se conving că Barbosa îi trădează și că face tot ce-i stă în putință ca să zădărnicească realizarea planurilor Juntei. Tamagnini Barbosa încurajează câteva manifestații muncitorești – urmate, firește, de incidente – ca să demonstreze impopularitatea Juntei militare. El speră, așa cum au sperat mulți naivi, că serviciile care le face democrației vor fi răsplătite, îngăduindu-i-se să rămână la putere. Avea să plătească scump această naivitate, și încă foarte repede. În urma manifestațiilor muncitorești, pe care Guvernul le acoperea, garnizoana militară a orașului Santarem se răscoală, mărturisind printr-o proclamație că mișcarea e în afara partidelor politice și că cere un guvern care să asigure țara că demagogia dinainte de 5 decembrie 1917 nu va fi încurajată. Răscoala din Santarem însă, începută în ziua de 13 ianuarie 1919, nu durează decât două zile. Și aceasta, nu pentru că Guvernul a reacționat prompt, ci pentru că armata – lipsită de unitate de conducere și de intuiție politică – se hotărâse să ajute, „deocamdată”, Guvernul. Garnizoana din Santarem a fost dezarmată chiar de un militar, mâna dreaptă a lui Sidonio, locotenentul Theofilo Duarte. În toate celelalte orașe domnește aceeași nesiguranță și aceeași nehotărâre. Monarhiștii șovăiseră până acum, crezând că armata va continua opera lui Sidonio, asigurând astfel ordinea în țară. Armata șovăie de teamă ca nu cumva o lovitură de forță din partea ei să aducă după sine restaurarea monarhiei. Se ajunsese la un compromis cu Guvernul, compromis care dovedea o neîncredere și suspiciune reciprocă: garnizoanele să nu-și părăsească reședințele și să păstreze, „deocamdată”, neutralitatea. Nu se înțelegea prea bine ce însemna această „neutralitate”. Între timp, profitând de paralizarea oricărui spirit de inițiativă din partea celor două forțe de temut – armata și monarhiștii – adversarii regimului lui Sidonio Paes încep să se organizeze. Alfonso Costa, de la Paris, trimite ordine. Se întorc în țară șefii activi ai democrației. Sunt eliberați deținuții politici și sunt înarmați vechii membri ai organizațiilor secrete. Guvernul păstrează față de toate aceste dovezi de suspect exces de zel republican, o atitudine mai mult decât îngăduitoare. Este adevărat că Anglia anunțase Guvernul din Lisabona că nu vede cu ochi buni nici o „aventură militară”. Este adevărat, de asemenea, că izbucnirea revoluției bolșevice însuflețise puținele nuclee comuniste care se organizaseră în Portugalia, iar victoria Aliaților asupra Puterilor Centrale insuflase forțe noi democrației portugheze; toate greșelile și excesele care o compromiseseră în 1917 începeau să fie uitate în iarna anului 1919. În fața continuei agitații demagogice, garnizoanele militare din Porto și Lisabona se răscoală, la 19 și 22 ianuarie. Foarte repede, și datorită dezorientării politice a șefilor militari, aceste răscoale, începute pur și simplu pentru a forța demisia Guvernului și înlocuirea lui cu un guvern al Juntei, se transformă într-o mișcare monarhică. La Porto, Monarhia e proclamată în ziua de 19 ianuarie, iar steagul roșu-verde al Republicii este înlocuit cu stindardul alb-albastru. Așa cum au fost începute, ambele mișcări monarhice nu aveau sorți de izbândă. Numai un fanatic naiv ca Paiva Couceiro, care încerca acum a treia sa mare aventură monarhică, putea crede că, după o lună de la moartea lui Sidonio Paes, și numai răspândind printre ofițerii monarhiștii vestea că fostul suveran, Don Manuel, ordonă restaurarea – veste fără nici un temei de adevăr – Monarhia ar fi putut fi restabilită. Paiva Couceiro se află la Porto. Rând pe rând, orașele din nordul țării – Braga, Viana de Castelo, Guimaraes și altele – aderă la mișcarea monarhică. Dar Couceiro face greșeala să se oprească la jumătatea drumului, în loc să coboare spre Sud și să ocupe Coimbra. La Lisabona, conducerea insurecției militaro-monarhiste face greșeli și mai mari. Din capul locului, nu se știa că e vorba de o mișcare monarhistă. Oamenii care se temeau de furia străzii se adună într-un punct al orașului, Campo Pequeno, unde auziseră că s-au retras câteva unități militare. Se întâlnesc acolo monarhiști constituționaliști și integraliști, ofițeri monarhiști și sidoniști, câteva sute de soldați veniți cu artilerie, dar cu foarte puțină muniție. Nimeni nu știe ce vrea. Nimeni nu înțelege de ce s-au adunat. Nimeni nu strigă nici „Trăiască Monarhia!”, nici „Trăiască Republica!”. Vin mereu detașamente, revoltate contra Guvernului, dar nimeni nu are curajul să ia vreo hotărâre. În sfârșit, după trei zile de șovăire – în care timp vechile gărzi republicane se înarmează, iar marinarii comunizanți parcurg orașul chemând populația să apere Republica – revoltații de la Campo Pequeno hotărăsc să părăsească Lisabona și se retrag la câțiva kilometri de Capitală, la Monsanto. Rareori se mai întâlnește în istoria vreunei insurecții o mișcare atât de lipsită de sens ca retragerea spre Monsanto. Părăsind Lisabona, militaro-monarhiștii renunțau la singura lor șansă de izbândă. Toate încercările revoluționare debutaseră, cum era și firesc, prin cucerirea Rotondei și atacul asupra centrului Lisabonei. Depărtându-se de Capitală, insurgenții și-au ales singuri locul unde trebuiau să capituleze. Căci Lisabona rămâne la dispoziția agitatorilor. Bătrânul tribun Antonio José de Almeida retrăiește ceasurile lui de înaltă fervoare republicană. Formidabilul lui glas răsună pretutindeni: „La arme, cetățeni!”. Sunt înarmați studenții, muncitorii, femeile. Lisabona e transfigurată de un nou mesianism: „Republica trebuie salvată!”. Și e într-adevăr salvată, nu atât prin abilitatea și eroismul cetățenilor lui Antonio José, cât prin haosul ce domnea la Monsanto și Porto ca și prin greșeli de intuiție politică, de tactică militară și chiar de propagandă, pe care le fac insurgenții. Aleg, la Monsanto, o poziție care nu putea fi apărată. Artileria lor numeroasă nu le folosește la nimic, pentru că nu putea fi așezată în bătaie și nu avea muniții. Le lipsește infanteria. Dar, ceea ce le lipsește îndeosebi, e spiritul ofensiv, e entuziasmul pentru o atitudine politică pe care mulți din ei nu o împărtășeau. Pentru că sunt totuși soldați, se apără, și nu se predau decât atunci când orice rezistență pare de prisos. E 24 ianuarie 1919. Republica e încă odată victorioasă la Lisabona. Entuziasmul străzii nu mai cunoaște margini, încep să cadă cele dintâi victimei ale răzbunării populare. Altele, infinit mai numeroase, aveau să vină curând. La Porto, lucrurile nu par mai încurajatoare. Don Manuel telegrafiază locotenentului său în Portugalia, spunându-i că ceea ce se întâmplă în Nord „e o nebunie”, ținând seama că Europa se află încă la Conferința de Pace. Guvernul trimite pe Theofilo Duarte să recucerească Guarda. Fostul colaborator intim al lui Sidonio și unul din cei mai devotați sidoniști, crede încă în „Republica Nouă” pe care o instaurase decembrismul și pe care Guvernul jurase s-o apere. Astfel, trupele monarhiste au împotriva lor chiar elemente de ordine, cunoscute prin atitudinea lor antidemagogică. Sidoniștii luptă contra monarhiștilor. Succesul democraților e mai mare și mai precipitat decât credeau chiar cei mai optimiști adversari ai „decembrismului”. La Lisabona se organizează coloane republicane, gata să pornească în marș forțat împotriva Nordului. Dar, și de data aceasta, nu e nevoie de eroismul civic. Regimentele leale Guvernului, conduse de sidoniști care cred că apără „Republica Nouă” decembristă, atacă și înving pretutindeni trupele insurgente, demoralizate de lipsa unității în comandament. Monarhia din Nord e înăbușită la 13 februarie 1919, după o existență de 25 de zile. „Republica Veche” e din nou victorioasă, ajutată de astă-dată de naivitatea și entuziasmul sidoniștilor „Republicii Noi”. Iar cel dintâi lucru pe care îl face „Republica Veche”, sută în sută democrată, condusă ca și până în 1917 de „furnica albă” – este să lichideze sidonismul. Zadarnic trădase Tamagnini Barbosa, zadarnic apărase el democrația de planurile Juntei militare. Guvernul Barbosa e demis, la 28 ianuarie, și îi urmează un nou cabinet, accentuat democrat, al lui José Relvas. De abia acum înțelege și Theofilo Duarte că a fost trădat. Deși aproape totul e pierdut, se revoltă împotriva lui Relvas și organizează, în Nord, un centru de rezistență militară. Poate că totuși ar mai fi putut dobândi ceva, dacă ar fi trecut de partea insurgenților din Porto; dar Guvernul, temându-se de marele său prestigiu și îndoindu-se dacă ar putea înăbuși această nouă și neprevăzută răscoală militară, îl invită pe Duarte la Lisabona, Relvas dându-și cuvântul de onoare că va fi liber să se întoarcă în mijlocul trupelor sale, în cazul când discuțiile nu vor ajunge la nici un rezultat. S-ar spune că sidoniștii se caracterizează printr-o nesfârșită naivitate și totală lipsă de spirit politic. Acești oameni – poate datorită educației lor militare – cred în cuvântul de onoare al unui Președinte de Consiliu, cred în „Republica Nouă”, în jurământul prestat etc. Duarte este imediat arestat la Lisabona, condamnat la 6 luni închisoare și deportat pe un vas de război. Oamenii lui zadarnic îl așteaptă în munții Nordului. Vor fi încolțiți, executați sau închiși în temnițele care gem de naționaliști, monarhiști și sidoniști laolaltă. Șefii efemerei monarhii din Nord, în frunte cu Paiva Couceiro izbutesc să treacă frontiera spaniolă. Dar ceilalți, zecile de mii de tineri care crezuseră în Sidonio Paes sau în Don Manuel, sunt arestați. La 4 martie 1919 iau ființă, printr-un decret special, tribunalele militare menite să judece pe insurgenți. Procesele încep la 26 mai și durează mai mult de un an. Un număr considerabil de insurgenți sunt condamnați la temniță grea și degradare. Sunt, totuși, cei mai fericiți – pentru că au scăpat cu viață... *** Încercarea de restaurare regalistă din ianuarie 1919 n-a reprezentat numai o serie de gafe, din punct de vedere militar; a fost și o foarte gravă greșeală politică, anulând pentru multă vreme orice șansă de reîntronare a monarhiei în Portugalia. Pe de o parte, oamenii de bună credință și-au pierdut încrederea în conducerea acestei mișcări; iar pe de altă parte, ea aduce după sine cea mai cumplită reacțiune democratică. A compromis chiar ideea „Republicii Noi”, de factură sidonistă, care încă avea destui aderenți, pentru că a adeverit leitmotivul propagandei vechilor democrați: orice dictatură, fie și de tip prezidențialist, încurajează forțele reacționare și aduce după sine restaurarea monarhiei. Astfel că bunii republicani, chiar dacă nu împărtășeau ideile lui Afonso Costa, Antonio Jose de Almeida sau Brifa Camacha, erau siliți să rămână de partea lor, numai ca să nu riște o restaurare a monarhiei. Ca pretutindeni în lume, dar mai vârtos în Portugalia, adepții regimului răsturnat de la putere devin peste noapte cei mai înflăcărați susținători ai regimului biruitor. Nu toți însă au norocul să fie primiți cu brațele deschise. O bună parte dintre proaspeții convertiți la democrația integrală suferă consecințele flirtului lor cu Sidonio. Noile guverne democratice sunt hotărâte să nu mai repete greșala „adezivilor” din octombrie 1910, când proclamarea Republicii a convertit, în puține ceasuri, câteva sute de mii de bravi cetățeni la cel mai fanatic republicanism. Tamagnini Barbosa, adevăratul responsabil al lichidării sidonismului, e arestat, împreună cu toți fruntașii sidoniști care luptaseră împotriva militarilor și monarhiștilor. Strada, răscolită de verbul lui Antonio José de Almeida și condusă din biroul lui Afonso Costa – devenit mare avocat la Paris – își impune tot mai viguros voința. Și când voința aceasta nu e ascultată, izbucnesc greve, explodează dinamita sau cade guvernul. Și guvernele cad, într-adevăr, într-un ritm amețitor. José Relvas, sincer democrat, e înlocuit după două luni cu un democrat mai pur: Domingos Pereira. Și acesta, la rândul lui, se prăbușește după trei luni. Urmează un colonel, de cea mai curată tradiție republicană, care și el e alungat după aproape șapte luni. Este un mic record – dar cât de scump plătit! Căci acest guvern, care amenința să se cramponeze la putere – trecuseră trei luni și încă nu căzuse – are de întâmpinat greve generale, care paralizează sectoare întregi din economia țării, acte de sabotaj care dau pradă flăcărilor clădirea caietelor poștale și închisoarea din Lisabona, atentate cu dinamită etc. În august 1919 Parlamentul alege ca Președinte al Republicii pe tribunul Antonio José de Almeida, care-și ia mandatul în primire la 5 octombrie. Imediat după asasinarea lui Sidonio Paes fusese numit Președinte al Republicii – mai mult cu forța decât de bună voie – bătrânul amiral Canto de Castra; acesta profită de deschiderea Parlamentului, în iunie 1919, ca să-și înainteze demisia. Lichidarea „vechiului regim al Republicii Noi” se face cu o cruzime și o lipsă de responsabilitate înmărmuritoare. Autoritatea își pierde prestigiul îndată după victoria democraților. Poliția e atacată de mulțime în primele săptămâni ale guvernului Barbosa. Monarhiștii sunt destituiți în masă, iar în locul lor sunt numiți oamenii „furnicii albe”. Căci Afonso Costa, deși refuză, orgolios, să-și părăsească biroul lui de avocat de la Paris, conduce mai departe marele partid democrat prin faimoasa lui gardă, „furnica albă”. În câteva luni se semnează 17.000 de numiri. Monitoarele oficiale nu mai prididesc cu publicarea destituirilor și numirilor. Apar numere de sute de pagini... Și, în acest timp, deficitul crește vertiginos. Comisiile pentru aprovizionarea populației subalimentate cumpără făină încinsă, iar zeci de mii de vagoane trebuiesc zvârlite în Ocean. Atentatele teroriste se țin lanț. Bombele explodează în prăvălii, pe străzi, în imnuri, în universități. Cad necontenit oameni nevinovați. Iar când monarhiștii arestați trec, sub puternică escortă, pe stradă, sunt atacați de la ferestre cu focuri de armă. Într-o casă, o bombă explodează și ucide pe teroristul care-o pregătea; din fericire, explozia nu atinge depozitul de bombe care s-a găsit acolo, și care ar fi transformat în ruine o stradă întreagă. Numărul grevelor e fără sfârșit. Numai în 1919, și ținând seama numai de grevele principale, au avut loc: în martie, greva tipografilor; în mai, greva funcționarilor de la tramvaiele electrice și Compania de Apă, a lucrătorilor Municipiului, a micilor negustori, a croitorilor și a cizmarilor; în iulie, grevele Uniunii Fabricanților, ale tipografilor, ale atelierelor presei zilnice; în august, greva feroviarilor Companiei Portugheze; în septembrie, greva constructorilor civili din Porto și Guimaraes; în octombrie, greva bărbierilor, a muncitorilor din Porto, a topitorilor din Olhao, a lucrătorilor fabricilor de conserve din Setubal și a măcelarilor; în noiembrie, greva cizmarilor din Braga; în sfârșit, în decembrie, greva funcționarilor tramvaielor electrice, a cofetarilor, bucătarilor și lucrătorilor din portul Lisabonei. Strada era stăpâna absolută a politicii interne. Strada, orientată – firește – de Afonso Costa sau oamenii lui. Criza pe care o îndurau toate țările europene, în urma marelui război mondial, era exacerbată în Portugalia de luptele politice și de dezmățul conducerii. La 21 ianuarie 1920, guvernul colonelului Sa Cardoso, care păstrase puterea timp de 7 luni, își înaintează demisia. Se alcătuiește un guvern sub președinția lui Fernandes Costa, din partidul evoluționist al tribunului Antonio José de Almeida. Miniștrii se adună pentru ca să depună jurământul și să-și ia în primire posturile, când o manifestare populară, având în frunte o haimana celebră, cunoscută sub numele de Pictorul, îi asaltează și îi destituie. Triumful străzii era definitiv. Criza de guvern, deschisă prin intervenția manifestanților Pictorului, amenință să nu mai poată fi soluționată. Trec multe zile până când un sincer democrat are curajul să-și ia răspunderea situației: Dr. Domingos Pereira alcătuiește, în sfârșit, un nou guvern. Dar nu se poate menține decât vreo cinci săptămâni. La 8 martie Portugalia are un nou guvern, care durează aproape patru luni. Îi urmează altul, de trei săptămâni. La începutul lui august 1920 se alcătuiește un nou guvern, sub președinția lui Antonio Granjo, care se poate menține până la l noiembrie. Următorul, prezidat de dr. Alvaro de Castro, durează o luna de zile. Se alcătuiește un altul, sub locotenent-colonelul Liberato Pinto, dar ca și acela al colonelului Antonio Maria Baptista și al colonelului Sa Cardosa, nu era un guvern militar, ci democrat. Anul 1920 trece în greve, atentate teroriste și schimbări de guverne. În martie se declară greva funcționarilor publici și a uzinelor electrice. Lisabona rămâne în întuneric, încep atacurile pe străzi, tâlhăriile. Guvernul e silit să improvizeze patrule care să păstreze ordinea și să asigure avutul public. Izbucnește, simultan, greva Poștei, a Telegrafului și Telefoanelor. Toți cereau ridicarea salariilor. Deocamdată, până la rezolvarea revendicărilor, au loc conflicte armate între elementele comuniste ale greviștilor și poliție. Bombe, focuri de armă. Guvernul închide sediul Confederației Generale a Muncii. Prilej de noi tulburări. O manifestație populară pro-guvernamentală e atacată cu bombe, provocând o panică fără pereche. Patruzeci de morți rămân pe stradă...Tot în 1920 au loc grevele șoferilor, ale feroviarilor și marinarilor. În 1921 situația se agravează. Afonso Costa, supărat pe Republică, supărat pe Portugalia, își continuă la Paris viața de avocat celebru și de trimis extraordinar. Nu primește sfaturi de la nimeni, și prezintă Portugalia în diferite comisii internaționale, după bunul lui plac. Acest om obișnuit să comande și să fie întotdeauna ascultat, nu putuse uita că populația Lisabonei îi atacase și devastase locuința cu prilejul manifestației antimasonice care avusese loc cu prilejul după primul atentat împotriva lui Sidonio Paes. I se părea cea mai cumplită ingratitudine. El, obișnuit întotdeauna să triumfe, nu s-a mai putut trezi din nedumerirea în care căzuse după această primă înfrângere. De aceea a refuzat să se mai întoarcă în Portugalia, mulțumindu-se so conducă de departe. Antonio José de Almeida, devenit Președinte al Republicii, încearcă zadarnic să-i redea prestigiul și forța ei inițială. Evenimentele îl depășesc și guvernele cad unul după altul, sub presiunea străzii și a elementelor extremiste. Mecanica politică se face încă odată simțită; forțele descătușate în 1910 împing fatal Republica, tot mai accentuat, către extrema stângă. Echilibrul visat de Antonio Jose și de alți sinceri democrați nu mai poate fi dobândit. Anumite forțe obscure, eliberate și promovate de ei, împing neîncetat Portugalia republicană către o revoluție comunistă. Guvernul Liberata Pinta, venit la sfârșitul lui noiembrie 1920, demisionează la 2 martie 1921. Pentru a ieși din impas se încearcă o ultimă rezervă: bătrânul Bernardino Machado, fost de atâtea ori ministru (regalist și republican), fost Președinte al Republicii și președinte de Consiliu, figura cea mai venerabilă a revoluției republicane, e chemat să alcătuiască guvernul. Se credea că, în sfârșit, acest om de imens prestigiu, va putea stabiliza situația. Pe la 23 mai, Bernardino Machada e silit să demisioneze chiar de Garda Republicană! Urmează un nou guvern care, la rândul lui, e înlocuit, în august, cu altul sub președinția lui Antonio Granjo. Acest uriaș, puțin obez, de o forță herculeană, curajos și optimist mai făcuse parte din cabinetele republicane. Din scurta sa experiență ministerială învățase un lucru: că, pentru a reface unitatea țării, trebuie să se împace cu adversarii regimului. Și pentru că nu se putea împăca atât de repede cu monarhiștii, constituționaliștii și integraliștii, se apropie de Centrul Catolic, pe care republica îl persecutase după lichidare sidonismului. Astfel asistăm din nou la paradoxala colaborare dintre catolicism și demo-masoneria portugheză. „Centrul Catolic dă brațul Republicii”, notează mirat un memorialist (Sousa Costa). Alegerile de la sfârșitul lui august 1921 aduc în Parlament trei deputați ai Centrului Catolic. Ședința solemnă de deschidere are loc la 2 septembrie 1921. Se face apelul. Și, ajungându-se la cei trei deputați catolici, se strigă un nume: Antonio de Oliveira Salazar. Un bărbat de vreo 30 de ani, îmbrăcat sobru, se ridică și rostește: „Prezent!”. Are figura calmă, ochii senini și mișcările lente, ponderate. Ascultă cu multă atenție dezbaterile acestei prime ședințe parlamentare la care ia parte. Dar de atunci nimeni nu i-a mai zărit chipul în Adunarea Deputaților. Ședința, din 2 septembrie 1921 a fost prima și ultima la care a asistat Oliveira Salazar. I-a fost de ajuns ca să se convingă, pe teren, de tragica zădărnicie a Parlamentului portughez. De la Adunarea Deputaților se duce direct la gară și ia trenul pentru Coimbra.



 <Pagina anterioara                                                                                                                                                     Pagina urmatoare>