SALAZAR

Inapoi la Sumar

 VI.

DICTATURA LUI SIDONIO PAES

După triumful de la Rotondă, maiorul de artilerie și matematicianul Sidonio Paes se trezește într-o situație destul de curioasă. Pusese la cale conjurația militară, ca să răstoarne dictatura lui Afonso Costa și a „furnicii albe”, dictatură care ridicase împotrivă-i toate grupările politice și o bună parte din armată. Dar nici o clipă nu se gândise să-și însușească singur puterea. Deși Brito Camacha, prietenul și mentorul său politic din tinerețe, interzise în ultimul moment membrilor grupării unioniste să participe la complotul din 5 decembrie – Sidonio Paes nu se îndoia că vor guverna împreună, dobândind poate și sprijinul elementelor conservatoare din celălalt partid republican, al evoluționiștilor. Biruitorul de la 5 decembrie era un sincer republican, cu idei liberale. Iar „decembrismul” era revolta împotriva demagogiei și anarhiei partidului lui Afonso Costa, revoltă desăvârșită prin instaurarea „Republicii Noi”. Curând însă, Sidonio Paes înțelege că trebuie să guverneze singur. Captarea elementelor conservatoare din toate grupările republicane nu izbutește. Brito Camacha, care colaborează la început participând cu trei miniștri „unioniști” în primul guvern alcătuit de Paes, se retrage după câteva luni (4 martie 1918). Negocierile cu Antonio José de Almeida nu duc la nici un rezultat. Singurul grup republican care-l ajută din răsputeri pe Sidonio Paes este nucleul lui Machado dos Santos. Grupările de dreapta – catolicii și monarhiștii, – cărora decembrismul le dăduse dreptul de reorganizare și propagandă, se păstrau față de Sidonio Paes într-o atitudine de îngăduitoare rezervă; uneori, amintindu-și teroarea lui Costa și a masoneriei din care-i scăpase revolta de la 5 decembrie, arătau noului regim o simpatie destul de largă, dar care nu ducea în nici un caz, cel puțin din partea monarhiștilor, la colaborare. Alături de această dușmănie sau rezervă a cadrelor politice organizate, se ridică, surprinzător de caldă, adeziunea maselor. Sidonio Paes ajunge repede idolul mulțimilor. Trecerile lui pe străzile Lisabonei se transformă în manifestații spontane, la care iau parte zeci de mii de oameni. Vizitele pe care le face în nordul țării sunt adevărate apoteoze. Pretutindeni e întâmpinat ca un mântuitor. Nimeni n-a mai avut, în Portugalia modernă, un mit popular de asemenea dimensiuni. Orice contact al lui cu masele se transformă într-un triumf. Este, de altfel, un bărbat care impune prin nobila lui frumusețe, prin paloarea frunții, prin aerul depărtat și senin al matematicianului, prin eleganța cu care înaintează pe calul lui alb. Dă dovadă de un sânge rece și de un spirit de hotărâre, care electrizează trupele în dimineața de 5 decembrie. Când, o lună după victoria de la Rotondă, marinarii se revoltă (8 ianuarie 1918) și crucișătorul rebel Vasco de Gama se pregătește să bombardeze Lisabona, Sidonio nu numai că ia personal conducerea operațiunilor, rămânând tot timpul în linia întâia, dar dirijează el însuși tirul artileriei de la castelul San Jorge, iar de la prima salvă, care lovește în plin, Vasco de Gama se predă. Curajul său, iubirea de dreptate, generozitatea sa, care-l face, văzând rănile unui prizonier politic, să ordone eliberarea tuturor deținuților din acea închisoare, spiritul său de inițiativă (când aude că orașul e lipsit de zahăr pentru că sacii din vamă nu pot încă ieși, deoarece nu s-au împlinit unele formalități, se duce singur la vamă și ordonă imediata punere în vânzare a zahărului), marea dragoste pentru săraci (a înființat aproape în fiecare mahala și cătun „supa populară”), sinceritatea și toleranța sa, toate acestea îi creează o aureolă de mit. Îndeosebi femeile îl adoră. Iar matematicianul erou anevoie rezistă acestor admiratoare, care-l urmăresc pretutindeni, îl înconjoară, îl ovaționează. Părăsit de prietenii „unioniști”, fără sprijinul celorlalte grupări politice – Sidonio Paes se hotărăște să guverneze singur. Avea de întâmpinat, firește, enorme greutăți. Țara e slăbită și sărăcită de luptele partidelor și anarhia democratică; slăbită și sărăcită de război, de nesfârșite greve și acte de sabotaj. Curând izbucnesc epidemii de tifos exantematic și gripă, care seceră mii de vieți. Se aude de dezastrul corpului expediționar portughez în Flandra, decimat de ofensiva germană din 9 aprilie 1918. Sidonio Paes își păstrează totuși marea lui fervoare; vizitează spitalele de exantematici, în timp ce chiar familiile bolnavilor nu aveau curajul să pătrundă în acele case ale morții; înființează cantine pentru săraci, îmbărbătează pretutindeni populația. Și e întotdeauna îndrăzneț, spontan. Când află că se pregătește răpirea lui cu prilejul unei serbări și sechestrarea într-un fort, dă ordin șoferului să-l ducă la fort în mijlocul insurgenților, care înmărmuresc văzândul și începe să glumească, ironic, chiar cu cel care trebuia să-l păzească într-o anumită celulă. Când se anunță greva generală a Uniunii Muncitorilor, Sidonio organizează o paradă a întregii garnizoane cu zi mai înainte, invitând lumea să asiste și, cei care acorda încrederea Guvernului, să poarte un semn verde. Succesul e desăvârșit. Greva generală, care trebuia să realizeze prima încercare sovietică în Portugalia, eșuează. Cu cât trece timpul, cu atât Sidonio crede mai mult în steaua lui. Se simte chemat să salveze Portugalia. Salvarea începe printr-o reînnoire a tuturor instituțiilor republicane. Sidonio Paes inaugurează „Republica Nouă” – adică un regim dictatorial, cezarist și consular, verificat necontenit prin plebiscite. „Sidonio abandonează ideile partidismului și liberalismului, ca să se fixeze în formula definitivă a unui regim autoritar și corporativ. Republica veche a partidelor constituționale moare, ca să dea loc Republicii Noi, a valorilor profesionale” (Theophilo Duarte). Noua constituție consacră „prezidențialismul”: Președintele Republicii este în același timp și șeful guvernului. Astfel, Sidonio Paes își asumă toate puterile și întreaga responsabilitate a guvernării. Șeful guvernului încetează de a mai avea un rol decorativ; el orientează întreaga activitate politică și administrativă a țării, el își alege miniștrii; partidele pierd treptat importanța lor hotărâtoare, tinzând către dispariția finală și topirea lor într-un „partid unic”. Lupta lui Sidonio Paes împotriva partidelor politice începe într-un chip foarte original; redă vechiului partid monarhist toata libertatea în alegeri, și, pentru întâia oară de la declararea republicii, sunt aleși un număr destul de mare de deputați monarhiști. Paes, văzând că i se refuză colaborarea grupărilor republicane moderate (evoluționiștii lui Antonio José de Almeida și unioniștii lui Brito Camacha), încearcă să dobândească o minoritate conservatoare, a cărei simpatie s-o cucerească treptat. Minoritatea conservatoare nu putea fi dată decât de monarhiști. Dar monarhismul din 1918 nu mai semăna cu vechile partide de guvernământ din vremea lui Don Carlos. Două noi mișcări politice și spirituale luaseră ființă între timp: integralismul lusitan și Centrul Catolic. Mișcări de o considerabilă importanță, nu numai pentru înțelegerea momentului istoric al lui Sidonio Paes, dar chiar pentru identificarea fenomenului salazarian. Integralismul lusitan e opera unui grup de tineri cărturari în fruntea cărora strălucește Antonio Sardinha. Strălucește e un fel de a vorbi. Pentru că Antonio Sardinha (n. 1888) este în același timp creatorul, doctrinarul și cel mai însuflețit apostol al noii mișcări, menite să prefacă din temelii atât spiritualitatea cât și viața politică a Portugaliei. Încă din primii ani ai Republicii, tânărul, foarte tânărul Sardinha, se convinge de artificialitatea și caducitatea regimului. Portugalia apucase un drum greșit, trădându-și tradițiile și anihilânduși, printr-o seamă de creații hibride, propria sa istorie. Răul venea de departe, de la cele dintâi reforme ale Marchizului de Pombal. Dar acest fel de a înțelege istoria nu avea sorți de izbândă într-o Portugalie a cărei cultură și opinie publică erau dirijate, încă de pe timpul lui Alexandre Herculano, exact de forțele antitradiționale: demoliberalismul, masoneria anticatolică și republicanismul. Înainte de orice acțiune era indispensabilă o campanie de interpretare critică a istoriei portugheze și de revalorificare o instituțiilor ei tradiționale. Antonio Sardinha, care debutase de timpuriu cu câteva volume de poezii și câștigase un loc de frunte într-o literatură bogată în mari poeți, se dovedește foarte curând a fi un prodigios istoric, critic literar și filosof al culturii. În 1914 începe publicarea revistei „Naçao Portuguesa”, iar în 1917 editează ziarul „Monarquia”. În aceste două publicații Sardinha desfășoară o extraordinară și multilaterală activitate critică, polemică și teoretică, punând temeliile integralismului lusitan. Axa noii mișcări era revoluția monarhică și restaurarea tradiționalelor instituții corporative portugheze. Se deosebea de vechile partide monarhiste, pentru că nu milita pentru o monarhie constituțională și liberală, ci pentru o revoluție spirituală a întregii națiuni, avându-și izvorul într-o monarhie autentic portugheză, așa cum fusese până la înfrângerea și exilarea lui Don Miguel. Portugalia n-ar avea nimic de câștigat printr-o restaurare rapidă, prin care fostul suveran să ia pur și simplu locul Republicii și să înceapă din nou jocul vechilor partide politice și al „rotativei”. Înainte de restaurare, e nevoie de o prefacere totală a conștiinței politice a țării. Mai importantă decât propaganda pentru monarhie este, bunăoară, demonstrarea efectelor nefaste pe care le-au avut reformele pombaliene, sau critica istoriei lui Oliveira Martins; revizuirea mitului masonic și republican al lui Gomes Freire, al cărui centenar se transformase într-o apoteoză și care fusese, de fapt, așa cum apare din documentele vremii, „un simplu trădător în slujba francezilor”; reabilitarea lui Don Miguel și a Reginei Carlota Joaquina, sau demonstrarea tezei că hibridismul culturii și al politicii portugheze moderne se datorează amestecului de sânge negru, evreiesc și maur, iar instaurarea republicană nu e numai un episod politic ci „substituirea unui factor etnic printr-un altul”. Integralismul își propune, ca punct de plecare, pregătirea tinerei elite intelectuale în slujba revoluției naționaliste; oameni care să-și înțeleagă bine neamul, să-i cunoască gloria și greșelile trecutului, să învețe a gândi. Este cea dintâi și cea mai viguroasă reacțiune împotriva spiritului generației de la Coimbra, care promovase antiportughezismul și autoflagelarea și crease moda „parizieni cu orice preț”. Antonio Sardinha, în loc să facă un partid politic, se mulțumește să creeze centre de rezistență națională și de insurecție spirituală, în care truismele cu majusculă ale Democrației și Republicii erau supuse unui examen științific. Curând, se adună în jurul lui o seamă de istorici, critici, cărturari și oameni politici, care alcătuiesc cea mai spornică echipă de lucru pe care a cunoscut-o Portugalia modernă. Integralismul se difuzează încet, de la om la om; la început e luat în râs, apoi se urzește în juru-i conspirația tăcerii, iar în cele din urmă – când sectoare întregi sunt cucerite de doctrinele și verbul lui Sardinha – e atacat cu violență. E atacat, mai ales, pentru „aristocratismul” său, pentru credința sa în ierarhie, pentru marea credință pe care o avea în primatul spiritual. (Prima carte a lui Antonio Sardinha se numește, de altfel, Ao principia era o Verbo – „La început era Cuvântul”...). „Noi nu ne grăbim cu restaurarea, scrie Monsaraz, un colaborator al lui Sardinha, pentru că înainte de aceasta trebuie să îndoctrinăm țara. Nu e de ajuns să ataci; mai important este să distrugi principiile. Pentru stabilitatea viitoarei monarhii e preferabil ca, înainte ca ea să fie aclamată din balcoanele primăriilor, să se facă o intensă și largă mișcare de opinie. Ne-au fost de ajuns, ca mascaradă, cei 80 de ani, cu consilierii care în timpul zilei proclamau virtuțile și superioritatea democrațiilor, iar noaptea se duceau la Palat ca să spurce mâna pe care regele le-o întindea s-o sărute. Trebuie să fim intransigenți față de orice abatere doctrinară, intransigenți față de prestigiul mai mult sau mai puțin acacian1 al acelora care încă se laudă prezentându-se drept partizani ai liberalismului, intransigenți cu aceia care urmăresc înțelegerile între partide – pentru că noi nu cerem simpatia nimănui; cerem înainte de toate, persuasiunea celui care vine alături de noi. Noi, partizani ai metodelor violente preconizate de Sorel, nu captăm – ci cucerim. Vom învinge impunândune – niciodată prin tocmeală și acomodare”. Monsaraz scria toate acestea la 19 februarie 1918, atacând purtarea activiștilor monarhiști și catolici, care se grăbiseră să adere la Republică. Mișcarea integralistă nu putea să refuze simpatia și chiar un oarecare ajutor dictaturii lui Sidonio Paes pentru că acesta salvase țara din anarhia democrației lui Costa, a „furnicii albe”, dar nu accepta nici un fel de compromis cu principiile republicane, a căror apologie Sidonio o făcuse mai multe ori de când cucerise puterea. Integraliștii consideră dictatura lui Sidonio ca o etapă necesară și binevenită, căci pe de o parte regimul lichida partidele democratice, iar pe o altă parte le îngăduia lor, naționaliști și monarhici, destulă libertate ca să-și continue în liniște „îndoctrinarea” țării. Deja trecuseră numai trei ani de când Sardinha începuse, în revista „Naçao Portuguesa”, critica demoliberalismului și schițase programul revoluției integrale – este ales în Parlamentul din 1918 împreună cu alți câțiva camarazi de luptă. Integralismul își făcea încet loc, amenințând să cucerească în câțiva ani forțele vii ale națiunii. Sardinha nu urmărea atât convingerea vechilor monarhiști, politicianizați, cât convertirea tinerelor generații, care crescuseră în ideologia republicană și democratică dar aveau încă destulă prospețime ca să intuiască și să realizeze o revoluție. Antiparlamentarist prin structură, acceptă mandatul de deputat ca săși poată continua de la tribuna Camerei acțiunea naționalistrevoluționară. Dar nu obosește să afirme că noua monarhie va fi corporatistă, – ori nu va fi de loc. Bătrânii monarhiști încep, cu timpul, 1De la numele unui personaj a lui Eça de Queiroz, consilierul Acaccio din O primo Bazllio, tip al mediocrității strălucite. să se îngrijoreze de vigoarea și succesul acestei mișcări care, deși se pretinde monarhistă, nu uită că, înainte de toate, e revoluționară. Conflictul, la început latent, izbucnește mai târziu, când monarhiștii constituționaliști dobândesc din partea fostului suveran, Don Manuel, în exil la Londra, o repudiere a principiilor revoluționare ale integralismului. Drept răspuns, integraliștii renunță de a mai considera pe Don Manuel pretendentul legitim al Tronului Portugaliei, – mai ales că descindea din „uzurpatorul” Don Pedro – și declară succesor pe un văr depărtat al lui Don Manuel, Don Duarte, descendent direct din exilatul Don Miguel. Acestor certuri între monarhiștii conservatori și integraliști le-a pus capăt moartea lui Don Manuel. Astăzi, singurul pretendent legitim, recunoscut de toată lumea monarhistă, este Don Duarte. Sidonio Paes sperase, la început, o colaborare mai eficientă cu monarhiștii. Dar în 1918 monarhismul însemna, în buna parte, integralism. În ceea ce privește pe bătrânii monarhiști, care își păstraseră până atunci credințele, foarte puțini din ei acceptă un compromis cu Republica, fie ea chiar salvată și condusă de Sidonio Paes; restul, se păstrează într-o atitudine de binevoitoare non-colaborare. Iar integraliștii nu pot crede în viabilitatea operei lui Sidonio, pentru simplul motiv că, așa cum scrie Sardinha, „ea nu va dura mai mult decât viața lui”. Continuitatea unei opere de guvernământ nu poate fi asigurată decât de monarhie. „Prezidențialismul e absurd pentru că îi lipsește continuitatea. Napoleon, cu toate că a fost genial, a căzut. Dictatura sociocratică a lui Auguste Comte e un delir de filozof”. Sidonio Paes, convingându-se că e imposibilă o colaborare strânsă cu monarhiștii, încearcă să-și apropie catolicii. La 2 martie 1918 Președintele asistă, pentru prima oară de la instaurarea Republicii, la o slujbă religioasă. Reia legăturile cu Vaticanul. Nu numai că încurajează organizațiile catolice, dar face totul ca ele să-și precizeze tot mai apăsat autonomia politică față de monarhiști. Astfel, izbutește să înlăture alcătuirea unui puternic grup catolico-monarhist, care ar fi putut, la un moment prielnic, să pună în cumpănă soarta Republicii. Îl ajută, în această operă de diviziune a opoziției, însuși Centrul Catolic, creație recentă, care-și propunea o acțiune de salvgardare a intereselor catolicilor, indiferent de regimul politic. Declarând că nu e nici monarhist, nici republican. Centrul afirmă că e gata să colaboreze „cu orice guvern care-i inspiră încredere”. Și, într-adevăr, colaborează cu Sidonio, așa cum colabora mai târziu cu guvernele democraticomasone. Atitudinea Centrului provoacă un nesfârșit scandal de presă și aduce după sine ruptura de monarhiști și, îndeosebi, de integraliști. Episcopii înșiși intervin în polemică, apărând hotărârea Centrului Catolic de a nu-și lega soarta de restaurare și de a colabora cu republicanii. Episcopul de Algarve publică o pastorală, în care atacă violent grupările monarhiste. „Eu știu foarte bine ce se urmărește: să se evite ca Biserica să se organizeze independent de acțiunea partidelor politice. Se urmărește înfeudarea ei partidului monarhist; întâi, ca să o aibă ajutor și complice în lupta împotriva Republicii, pe care ar putea-o, astfel, mai ușor birui; al doilea, pentru ca, în cazul când monarhia ar fi restaurată, să o aibă sclavă... Biserica nu e însă feuda unui partid sau a unei forme de guvernământ, așa cum pretind, greșit, unii monarhiști... Monarhiștilor le-ar conveni ca Biserica fie în conflict cu Republica, pentru ca să poată spune că Republica persecută întotdeauna Biserica. Dacă aceasta a fost cu adevărat până acum, ar putea totuși să înceteze de a mat fi adevărat în viitor, pentru că nu stă în esența sistemului republican de a persecuta Biserica. Iar Republica s-ar putea modifica, îndată ce catolicii ar interveni, așa cum cere Biserica, în lucrurile publice. Să câștige ei organele administrative, făcând prieteni sau cel puțin oameni neostili Bisericii, și Republica se va modifica favorabil fața de Biserică. Biserica nu e a unui partid, a unei forme de guvernământ, a unui popor sau a unei rase, ci e o instituție divină destinată să adune la sânul ei toate partidele și toate națiunile pentru a le mântui”. Nu sunt greu de înțeles motivele care au dus Biserica Romano- Catolică la crearea Centrului; în primul rând, pentru a se pune la adăpost de represaliile regimului republican, pe tema implicațiilor ei în acțiunea monarhiștilor. Catolicismul suferise prea mult persecuția „furnicii albe”, a masonilor și a democraților, pentru ca să nu profite de un moment de acalmie și să dobândească un modus vivendi cu Republica. Urmările au fost, însă, dezastruoase pentru unitatea forțelor contra-revoluționare. Centrul Catolic a despicat în două, pentru totdeauna, opoziția antirepublicană, antidemocratică și antimasonă. Dacă în Portugalia monarhia n-a fost încă restaurată până astăzi, faptul se datorează, poate, acțiunii Centrului Catolic. Dar amânarea restaurării nu este efectul cel mai grav al creării Centrului. Infinit mai grav decât aceasta este războiul fratricid, început de atunci între catolicii din Centru și catolicii monarhiști, război care n-a încetat nici până astăzi. Centrul nu se mulțumești numai cu o colaborare pasivă cu Republica. În ziarele sale se face apologia democrației și sunt atacați monarhiștii. Centrul activează politic cu foarte mult dinamism și abilitate. Sidonio îl încurajează, pentru că îl ajută să fărâmițeze blocul monarhist, iar în Parlament sunt aleși mulți deputați catolici. Integraliștii, care nu voiesc să păcătuiască împotriva credințelor lor catolice, evită să ia atitudine față de propaganda filodemocrată și filorepublicană a Centrului. Dar Centrul Catolic nu se mulțumește cu o atitudine ambiguă și pasivă. Portughezii catolici sunt somați să se înscrie în Centrul Catolic, și numai în Centrul Catolic. Monarhiștii, în unanimitatea lor catolici, care nu se înscriu, sunt considerați în stare de păcat față de catolicism... Și, cu toate acestea, sunt foarte mulți catolici care nu vor să-și abandoneze poziția lor monarhistă și de non-cooperare cu Republica, care atacă chiar Centrul Catolic, dovedindu-i că se află în contrazicere cu doctrinele catolice. Alfredo Pimenta, bunăoară, într-o celebră polemică purtată cu Centrul Catolic, amintește că Republica Portugheză (după însăși mărturisirea lui Machado des Santos) este opera masoneriei, – iar Biserica condamnă masoneria; Republica a despărțit religia de Stat și Biserica este împotriva acestei despărțiri; Republica a laicizat familia și a legiferat divorțul, – iar Biserica osândește familia laică și divorțul etc. etc. Încercările Centrului Catolic de a colabora cu Republica s-au dovedit, până la urmă, zadarnice, pentru că îndată după căderea lui Sidonio Paes, Centrul a fost desființat de noul guvern democrat, iar persecuțiile religioase au reînceput și cu mai multă furie. Este, însă, în esența catolicismului modern de a prefera regimurile universaliste, – deci și democrația republicană și masonică, oricăror regimuri naționaliste și totalitare. Deși, ori de câte ori echilibrul se frânge în favoarea forțelor de extremă stângă, cel dintâi lovit și cel care suferă mai mult e catolicismul... „Prezidențialismul”, inaugurat de Sidonio Paes, e consfințit de un strivitor plebiscit, în care o jumătate de milion de voturi îl aclamă în același timp Șef al Statului, al Guvernului și al Armatei. Sidonio începe opera de reformare, menită să desăvârșească „Noua Republică”. Ceea ce e curios la acest dictator în luptă deschisă contra forțelor democrato-revoluționare, este adeziunea lui sinceră și totală la Republică. Asta îl înstrăinează de monarhiștii liberali și integraliști. Iar, pe de altă parte, atitudinea lui tolerantă față de aceștia din urmă, îl face suspect chiar în grupările republicane amice, a lui Machado dos Santos și a lui Brito Camacha. Sidonio nu poate conta decât pe o parte din armată și pe masele entuziaste dar încă neorganizate. „Prezidențialismul” și „Noua Republică” sunt idei care cer timp pentru a-și face loc în conștiința politică a națiunii. Cu atât mai mult, cu cât majoritatea forțelor politice organizate sunt împotriva lui Sidonio sau colaborează cu el provizoriu. Lovitura de stat de la 5 decembrie fusese opera militarilor și a unei elite apolitice, și poate tocmai din aceasta cauză avusese o atât de mare rezonanță, în conștiința populară. „Decembrismul” nu se transformase încă într-un organism politic, care să promoveze și să ajute opera de guvernare a lui Sidonio. De aceea greutățile pe care le întâmpină Președintele sunt din ce în ce mai mari. Emigranții politici – îndeosebi șefii partidului democrat al lui Costa – creează peste granițe o atmosferă neprielnică dictaturii lui Sidonio. Fostul președinte de Republică, Bernardino Machado, adresează Regelui Angliei și lui Lloyd George telegrame de protest semnate „Președinte al Republicii Portugheze”. Din Franța, emigranții organizează grevele, actele de sabotaj și campaniile de zvonuri. Centrul rezistenței democratice se află la Paris, Rue Cadet, sediul Lojii Masonice portugheze. De aici, din Rue Cadet, pornesc ordinele. Adversarii regimului cred că Sidonio ar putea fi înlăturat printr-o mișcare populară, – o grevă generală urmată de insurecție la Rotondă, rebeliunea marinarilor etc. Dar nici una din vechile metode revoluționare nu izbutesc să înlăture „decembrismul”. Cu toate eșecurile în politica internă, cu toate dificultățile externe, cu toate calamitățile celui de al patrulea an de război european, Sidonio se menține încă la putere, susținut numai de adeziunea maselor și de încrederea armatei. În fața acestei rezistențe, loja Portugal din Rue Cadet, hotărăște suprimarea Președintelui. La 12 octombrie izbucnește o revoltă a câtorva regimente în mai multe orașe din țară, dar e repede înăbușită. La Lisabona mișcarea e încercată de un grup de vechi revoluționari, lipsit de sprijin militar, grup pe care poliția îl arestează fără nici o greutate. Eșecul rebeliunii militare convinge încă odată Loja din Rue Cadet că nu a rămas nimic altceva de făcut decât asasinarea lui Sidonio Paes. La 6 decembrie 1918, în timp Președintele decora câțiva marinari portughezi care supraviețuiseră torpilării distrugătorului Augusto de Castilio, un tânăr ridică revolverul și apasă de mai multe ori pe trăgător. Ca prin minune, arma nu ia foc. Sidonio Paes trece înainte, sigur că nimeni altul nu văzuse încercarea de atentat și mai încrezător ca niciodată în steaua lui. Dar tânărul e totuși prins. Se numea Julio Baptista și avea 19 ani. Dintr-o familie democratică, crescuse într-o atmosferă de ură împotriva lui Sidonio. Rudele și prietenii lui au, toți, o trăsătură comună: sunt afiliați Lojii Pro Patria... Amănuntul acesta, cunoscut îndată după ce s-a răspândit știrea atentatului, dă prilej unei manifestații populare împotriva masoneriei. Cineva din mulțime strigă: „Jos masoneria. Jos spelunca asasinilor!”. E de ajuns, pentru ca masa aceea înfuriată să se îndrepte ca un singur om către localurile lojilor Pro Patria și Gremio Lusitano, pe care le devastează. Sidonio Paes scăpase într-adevăr ca prin minune, pentru că tânărul Julio Baptista înmuiase gloanțele în otravă, ca să fie mai sigur, si, datorită acestui exces de prudență, capsa nu luase foc. La sediul Lojii Portugal din Paris, Rue Cadet, vestea atentatului provoacă stupoare. Un document recent publicat, – scrisoarea unui agent secret francez adresată unui membru al Legației portugheze din Paris, – aruncă destulă lumină asupra acestor lucruri. „Le premier coup contre le President a raté mais il faut s‘attendre à des nouvelles tentatives. Tout paraît indiquer, en effet, que cette fois le criminel est un isolé. On a été surpris, Rue Cadet. Par contre, on s‘attend à quelque chose de mieux organisé pour bientôt, après la campagne en faveur de l‘amnistie, si elle échoue” (Sublinierile sunt ale autorului. Documentul a fost publicat în facsimil de Theofilo Duarte, Sidonio Pais e seu consulado, p. 265). Comploturile descoperite în ultimele luni, continua agitație muncitorească, însuflețită de triumful revoluției în Rusia, atentatul din 6 decembrie, toate acestea creează în mijlocul ofițerilor strânși în jurul lui Sidonio o atmosfera sumbră de fatalitate, ce trebuie să se împlinească. Pentru a preîntâmpina haosul ce nu se îndoiau că va urma dispariției Președintelui, câțiva ofițeri superiori hotărăsc crearea unei organizații alcătuite din comandanții de regimente credincioase regimului, care, în cazul când Sidonio va cădea victimă unui atentat, va putea impune constituirea unui guvern militar. Un program – cuprinzând indicații precise – este împărțit comandanților de regimente, și fiecare e invitat să jure respectarea lui și credință „nucleelor armatei”. Se lucrează, totuși, destul de puțin în această privință. Majorității ofițerilor li se spune că „totul e aranjat privitor la succesorul lui Sidonio”, în timp ce de abia se găsiseră cele trei nume de generali care trebuiau să alcătuiască guvernul... În atmosfera aceasta de fatalitate trăiește, de altfel, și Sidonio. Are totuși încredere în steaua lui. Uneori pare obosit, deprimat: „De s-ar termina odată!...”. Dar repede prinde curaj: „Ori ei, ori eu!...”. Câteva zile după primul atentat, se hotărăște să se ducă la Porto, să se convingă personal de starea lucrurilor de acolo, care părea atât de confuză de departe. Prietenii încearcă să-1 oprească. Nu se tem de Porto propriu zis, ci de gările prin care avea să treacă trenul Președintelui până la capitala Nordului. Comandantul garnizoanei din Porto expediază ministrului de război o telegramă cifrată arătând riscurile călătoriei. „Telegrama ajunge neinteligibilă, indescifrabilă. Niciodată nu s-a știut cum a fost încurcată și mutilată după expedierea ei de către poșta din Porto” (Rocha Martins). În fața hotărârii lui de a pleca, în seara de 14 decembrie, prietenii îl sfătuiesc să ia trenul de la altă gară decât Rossio, gara centrală a Lisabonei. Sidonio refuză și acest ultim sfat. La 9 seara, se îndreaptă în automobilul său spre Rossio. Văzând forțele desfășurate pentru pază – poliție, agenți, infanterie din Garda Republicană – exclamă, întunecându-se: „Asta nu-mi place! Parcă aș fi Țarul Rusiei!” Coboară în sunetele Portughezei și în aclamațiile mulțimii care se adunase, ca de obicei, să-și zărească idolul. Când se pregătea să treacă pragul ușii de la intrare, se auzi un foc de armă. Sidonio încercă să bage mâna în buzunarul mantalei, fără îndoială ca să scoată revolverul, dar nu mai avu timp. Un al doilea foc îl prăvăli la pământ. Panica puse repede stăpânire pe mulțimea aceea înnebunită de spaimă și durere. Gărzile republicane și agenții încep să lovească în neștire. Sidonio e dus pe brațe în automobil, e deschis la piept. „Nu mă mai necăjiți, băieți!”, le spune zâmbind. Apoi, dându-și seamă că moare, murmură: „Salvați patria!”. Asasinul era un tânăr din Alemtejo și se numea José Julio da Costa. Tipul criminalului lombrozian, conchid toți cei care 1-au cercetat. Venise la Lisabona ca să-l omoare pe Sidonio Paes, pentru că, așa cum mărturisea în urmă, Sidonio „era monarhic”. Mare democrat, credea în Magalhaes Lima, șeful suprem al masoneriei portugheze, ca într-un apostol. În ziua atentatului, vizitase încă o dată pe venerabilul Lima și îi sărutase mâinile. Tânărul José Julio da Costa, scăpat de la moarte de însoțitorii Președintelui, refuză să mărturisească eventualele lui complicități. Dar, așa cum lasă să se înțeleagă documentul publicat de Theofilo Duarte și cum se zvonise în întreaga Portugalie puțin înainte de atentat, Loja Portugal din Rue Cadet hotărâse asasinarea cu orice preț a lui Sidonio. Ziarul A Ordem din 16 decembrie 1918 afirmă „din izvor oficial cât se poate de autorizat” că „se primise la Lisabona o telegramă prevenind Guvernul că, într-o reuniune care a avut loc la Paris, Rue Cadet, la sediul Marelui Orient Francez, și la care au asistat masonii portughezi, s-a hotărât asasinarea lui Sidonio Paes”. Înmormântarea Președintelui a fost încă o mărturisire a dragostei pe care portughezii i-o purtaseră în timpul vieții. Întreaga Lisabona defilează câteva zile în șir, în haine cernite, prin fața catafalcului. Nenumărați sunt aceia care văzându-l neînsuflețit, izbucnesc în plâns și cad în genunchi. Aproape toată lumea poartă doliu și oamenii plâng pe stradă, cunoscuții și prietenii se îmbrățișează plângând. Parcă sufletul nației ghicise tot ce avea să vină în urma acestor două gloanțe care răpuseseră pe Sidonio. Chiar și cei mai aprigi dușmani ai Președintelui sunt intimidați de răscolirea aceasta uriașă. Iar memorialiștii democrați și antisidoniști nu-și ascund, în însemnările lor, furia care-i mistuia în acele 3 zile de doliu, înțelegând, poate pentru prima oară, cât de adânci și cât de puternice erau rădăcinile care legau pe Sidonio de neamul său... Dar portughezii sunt un popor ciudat și Portugalia, în acel sfârșit de 1918, era încă o țară fără noroc. Puține săptămâni înainte, foarte mulți din cei care-l plânseseră pe Sidonio, încep să-l uite. Războiul civil stă să cuprindă întreaga țară. Altele sunt acum pasiunile în luptă, alții sunt oamenii care strigă că au fost chemați să mântuiască țara. Pentru foarte mulți ani, Portugalia intră într-o perioadă de crime și degradare publică, așa cum puține popoare au mai cunoscut. Uitat de marea majoritate a țării, Sidonio trăiește în cultul unei devotate minorități, care zadarnic se trudește să-i continue opera. În aceasta privință, Rue Cadet a avut o biruință definitivă. Portugalia a fost zvârlită într-o baie de sânge, care îngăduie lui Afonso Costa și „furnicii albe” o sigură și îndelungată stăpânire. Iar mitul colectiv al lui Sidonio Paes nu l-a mai cunoscut de la moartea lui nici un alt om politic portughez. Nimeni altul în afară de el n-a avut mai întreagă inima Portugaliei... Tânărul José Julio da Costa citea în închisoare pe Darwin, Max Nordau și Kropotkin, ca să se documenteze pentru scrierea sa politică: A morte do Dr. Sidonio. Cartea a apărut, într-adevăr, și e un tulburător document al pasiunii masonice de extrema stângă, așa cum se cristalizase ea într-un sărman criminal imbecil. Dar José Julio nu era singur. O lume întreagă lupta din umbră pentru salvarea lui. După doi ani e scos din închisoare și, sub protecția câtorva masoni de vază – Francisco Ferreira de Macedo, Antonio Rodrigues și alții – trăiește ascuns în Portugalia. Procesul se închide, în urma victoriei democraților și a „furnicii albe”. Zadarnic încearcă devotații lui Sidonio și câțiva magistrați să aducă vreo lumină în aceste întâmplări misterioase. Guvernul refuză să le dea vreo atenție. Singura pedeapsă pe care a primit-o asasinul a fost tipărirea cărții sale, Moartea doctorului Sidonio, care a denunțat fără vreo posibilitate de îndoială haosul criminal din nefericitul său creier.


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>