SALAZAR

Inapoi la Sumar

 V.

„BALBURDIA SANGUINOLENTE”

Scriitorul Eça de Queiroz prevestise, cu mulți ani înainte de izbucnirea revoluției, că Republica va fi o „dezordine sângeroasă” (balburdia sanguinolente). Nu se înșelase. Un sfert de veac de agitație, conspirații și retorică revoluționară, crease o stare de spirit pe care nici un regim nu o putea mulțumi. Oamenii, învățați de șefii insurecției să se opună cu orice preț, își continuau opoziția și după cucerirea puterii. În primele zile ale Republicii victimele indignării revoluționare erau ușor de găsit: preoții catolici, călugării, seminariile, mănăstirile. Campania anticreștină dura, în Portugalia, de pe timpul Marchizului de Pombal. Și acum erau greu de convins mulțimile revoluționare, care străbăteau Capitala cântând Portuguesa, că mănăstirile nu sunt prevăzute cu subterane, că seminariile iezuiților nu au fost transformate în arsenale ale monarhiei, că preoții nu sunt înarmați și nu trag cu carabina asupra republicanilor. Oamenii cereau să se convingă ei înșiși de tot ce li se spusese, – mai ales în ultimii treizeci de ani, – asupra perfidiei, imoralității și primejdiei Bisericii catolice. Casa lazariștilor e atacată, dar, în loc de arsenal, republicanii găsesc acolo câteva zeci de copii înspăimântați și călugării rugându-se în genunchi. Superiorul și alți câțiva călugări sunt împușcați; ceilalți sunt agresați și conduși la marele cartier republican, unde se făceau cercetările. Călugărițele și preoții sunt atacați pe străzi. Este doar începutul. Restul îl va face ministrul de justiție, evreul Afonso Costa, neînfricat adversar al Bisericii. În sesiunea solemnă a masoneriei portugheze, Costa mărturisește deschis: „În două generații Portugalia va elimina definitiv catolicismul...” Și se ține de cuvânt. Dintre toți miniștrii Guvernului provizoriu, Afonso Costa este singurul care realizează o operă revoluționară. Introduce divorțul, stabilește ofițerul stării civile, separă Biserica de Stat, legitimează dreptul la grevă, dă câteva lovituri grele proprietății. Episcopul de Porto îi rezistă și Costa îl cheamă în cabinetul lui de la Ministerul de Justiție ca să-l certe și să-l trimită pentru doi ani peste graniță. Guerra Junqueiro, celălalt mare geniu semit al revoluției, spunea despre Costa: „este un ciclon și un cronometru”. Machado dos Santos îl demască drept „cel mai îndrăzneț, mai inept și mai imoral dintre toți tiranii”. Iar tribunul poporului, José Antonio de Almeida, aflat curând după izbânda republicană în luptă deschisă împotriva lui Afonso Costa, prevestea că „va fi osândit pentru totdeauna la muncă silnică, în galerele istoriei”. Adevărul este că Afonso Costa izbutește să rupă unitatea partidului republican și să dobândească, de partea lui, majoritatea parlamentarilor. Curând ajunge omul cel mai puternic și cel mai temut, doborând guvernele după bunul lui plac. Guvernul provizoriu își păstrează mandatul până la 24 august 1911, când este ales primul Președinte al Republicii în persoana unui bătrân luptător republican, Dr. Manuel de Arriaga. Dar, până la această dată, câte schimbări nu avuseseră loc în fizionomia politică a țării încă din primele zile ale Republicii, odată cu persecuțiile religioase, apăruseră celelalte simptome specifice revoluției biruitoare: discursurile, martirii și „convertiții”. Republica se naște sub semnul retoricii, căci la înmormântarea amiralului Reis, – șef de insurecție care-și găsise moartea într-un chip misterios în noaptea de 3 spre 4 octombrie –, discursurile încep în plină amiază și se continuă la lumina făcliilor. Apar, apoi, martirii revoluției. Toți se bătuseră la „Rotondă”, toți complotaseră, toți fuseseră persecutați – și toți cereau acum, în ziua biruinții, posturi și măriri. Sunt trimiși în străinătate – miniștri și însărcinați cu afaceri – gazetarii, pamfletarii și scriitorii revoluționari; Joâo Chagas la Paris, Guerra Junqueiro la Berna, Bernardino Machado la Rio de Janeiro, și alții. Dar sunt ceilalți, miile de martiri, care-și cer recompensa. „Zi și noapte ministerele sunt tixite de pretendenți care-și povestesc serviciile pe care le-au prestat și martirajul atroce pe care l-au suferit. Se grămădesc munți de petiții, și toți s-au bătut la Rotondă... Lista apărătorilor autentici ai încercărilor republicane ar fi dat un număr de două ori mai mare ca al populației Portugaliei... În ziarele din Lisabona și provincie apar neîntrerupt scrisori în care eroi ignorați și martiri uitați își dau la lumină autobiografia și cer Guvernului Republicii să nu-i uite” (Fialho d‘Almeida). Un scriitor își amintește: „Numărul de eroi de la Rotondă care mi s-au prezentat!!! Petițiile cu foi de serviciu în partidul republican! Unii se prezentau blânzi, alții veneau furioși, strigând împotriva nedreptății de a nu fi luați în seamă...” (Joaquim Leitâo). Afonso Costa împănează posturile Ministerului de Justiție și ale altor instituții cu cumnați, veri și oameni de încredere. Este republicanul care înțelege cel mai bine în ce constă o revoluție. Și de aceea, atunci când va izbucni conflictul hotărâtor în partidul republican, Costa va aduna în jurul său numărul cel mai mare de deputați și înalți dregători. Dar, deocamdată, nu sunt locuri pentru toți vechii luptătorii și martiri republicani – iar oamenii, încurajați să protesteze sub Monarhie, protestează și mai vârtos sub Republică. În sfârșit, apar „convertiții” – os adhesivos, cum li se spune. Șefii partidelor monarhiste își autodizolvă grupările și redau foștilor membri toată libertatea de acțiune. Atâta așteptau credincioșii sfetnici, senatori și deputați ai Monarhiei. Prin declarații emoționante, publicate în loc de cinste în toate ziarele republicane, oamenii vechiului regim își mărturisesc totala lor „adeziune” la revoluția triumfătoare. Unii o fac ca să-și păstreze posturile câștigate sub Monarhie; alții ca să dobândească locurile de frunte care le fuseseră interzise sub vechiul regim. Chiar unii preoți și monarhiști notorii se declară ultrarepublicani. Începe o supra-licitare dramatică și vechile cadre revoluționare, se simt sufocate sub numărul considerabil al „adeziunilor”. Cu toate acestea, marea masă portugheză, masa amorfă și indiferentă schimbărilor politice – nu aderă. Cei care se încadrează noului regim sunt tot vechii politicieni și vechea clientelă electorală a Monarhiei. Un an după căderea Monarhiei, Antonio José de Almeida scrie în ziarul său A Republica: „Ce s-a făcut pentru a integra țara întreagă în Republică, pentru a o face să apere Republica, să se bată pentru ea, să se solidarizeze cu ea?... Ce măsuri s-au luat ca să se atragă în mod practic așa numitele clase neutre, moderate, norodul din sate, simplu și aspru,... provincia, în sfârșit, dominată ani de-a rândul de cea mai tristă și mai primejdioasă indiferența politică?!” (Republica din 3 decembrie 1911). Costa, adevăratul dictator al Republicii, nu se gândea la asemenea măsuri. Misiunea lui era să distrugă din rădăcină vechiul regim, paralizând pe rând instituțiile tradiționale. În primele șase luni ale Republicii, acest neobosit reformator dă la iveală 759 de decrete. Câteva din cele mai de seamă, le-am amintit mai sus. Costa însă își pregătește cu abilitate rolul de dictator absolut al partidului republican; dreptul la grevă, modificarea legii chiriilor și alte reforme îl fac idolul mulțimii. Grevele încep câteva săptămâni după căderea Monarhiei și ele continuă cu tot mai multă vigoare în anii 1911 și 1912. De mai multe ori se declară grevă generală. Guvernul e silit să ia măsuri, împotriva lucrătorilor, închizându-le sediul și făcând arestări în masă. Vechii revoluționari strigă: „Revoluția a fost trădată!” și-și amintesc de bombele pe care le pregăteau sub Monarhie. Atentatele și actele de sabotaj devin repede episoade curente, de fiecare zi. Lisabona rămâne fără lumină și fără apă. Trenurile și tramvaiele nu mai circulă. La toate aceste greutăți interne se adaugă primejdia unei invazii monarhiste din Spania, unde Paiva Couceiro, un fost căpitan în armata lui Don Manuel organizează miliția antirepublicană și amenință regimul. Lumea începe să se dezguste de revoluție. „Nu pentru asta s-a făcut Republica!”, strigă Machado dos Santos lui Afonso Costa. Izbucnesc certuri pentru Președinția Republicii. Fiecare fruntaș revoluționar susține alt nume. Venerabilul Bernardino Machado, care trădase Monarhia numai ca să ajungă Președinte de Republică, observă că aproape nimeni nu-i rostește numele. Se mulțumește atunci cu postul de ambasador la Rio de Janeiro. Marele Maestru al masoneriei, Magalhaes Lima, ar fi avut cele mai multe șanse să fie ales, dar era prea bolnav ca să i se încredințeze Președinția. Pentru că șefii nu se înțeleg între ei, e ales un bătrân de peste 70 de ani – cunoscut mai ales printr-un volum de versuri, Harmonias Sociaes, în care, așa cum mărturisea, înălțase „imnuri de slavă unei noi religii, religia Umanității în serviciul Frumosului, Binelui și Dreptății”. Bătrânul Manuel de Arriaga vorbea Adunării Generale „în majuscule” dar nu-l ascultă nimeni și, mai ales, nu-l ia nimeni în serios. Ceea ce e mai grav pentru el și pentru tânăra Republică, nu izbutește să facă un guvern, după ce Guvernul provizoriu își depune mandatul. Șefii republicani nu se înțeleg între ei. Urmează întocmai jocul politicienilor monarhiști. Și într-o bună zi, la 17 octombrie 1911, vechiul partid republican se dizolvă dând naștere la trei fracțiuni: Afonso Costa devine șeful democraților, Jose Antonio de Almeida al evoluționiștilor, iar Brito Camacha al unioniștilor. Cu timpul, mai apare și o a patra, fracțiune: a independenților. Pentru că nici una din aceste fracțiuni nu izbutise să dobândească sprijinul absolut al Adunării, Președintele alcătuiește, la 3 septembrie 1911, un guvern cu oameni din afara partidelor republicane. Este primul paradox al revoluției portugheze. Guvernul cade, de altfel, după două luni, urmat fiind de un guvern zis de concentrare, în care nu intra, totuși, nici unul din fruntașii revoluționari. Greutățile sunt din ce în ce mai mari. Grevele se țin lanț și în octombrie 1911, Paiva Couceiro face o incursiune în Nordul țării sperând să reîntroneze monarhia. Încercarea eșuează, cu toate că Paiva Couceiro conta pe un mare număr de ofițeri din toate regimentele, ofițeri dezgustați de Republică și, îndeosebi, de anarhia care-și făcea loc în armata. Dar frontiera era păzită de voluntarii republicani și de unități leale regimului. Paiva Couceiro va încerca o a doua incursiune în 1912, cu același lamentabil rezultat. Între timp, guvernele cad într-un ritm turburător. Până în ianuarie 1913, nici Antonio Joâo, nici Afonso Costa nu fac parte din guvern. Costa transformă vechile societăți secrete revoluționare întro nouă organizație secretă, „furnica albă” (formiga branca), numită astfel pentru că, asemenea termitelor, membrii ei lucrau nevăzuți la surparea Statului. În formiga branca se aflau, printre alții, foști criminali eliberați după instaurarea republicii și deveniți apărătorii noului regim. Toți alcătuiau un corp de elită la dispoziția lui Afonso Costa și exercitau cea mai severă teroare. Antonio José de Almeida își pierdea popularitatea văzând cu ochii. Temutul revoluționar se transformase într-un moderat guvernamental, apărător al ordinii și al instituțiilor. Făgăduise atât de multe lucruri și atât de precise în timpul agitație antimonarhice, încât se afla acum într-o serioasă încurcătură. Pe vremuri, vorbind studenților din Coimbra, spusese că străvechea Universitate va fi purificată printr-un ciclon, care va mătura totul în calea lui. Ministru al Republicii, Antonio José de Almeida ceartă studenții pentru lipsa lor de disciplină. Începe să fie urât. Și ura crește mai ales când se află că tribunul exercită o acțiune moderatoare, cerând iertarea vechilor monarhiști și amnistierea prizonierilor din rândurile milițiilor lui Paiva Couceiro. Almeida își dă seama că numai o totală destindere politică, urmată de o activă propagandă republicană la sate și în micile orașe de provincie, ar putea reface unitatea națională. Dar partizanii săi, devotații săi apărători de ieri, îl învinuiesc de trădare. El, stăpânul necontestat al maselor populare, azi nu mai poate vorbi și e atacat de nenumărate ori de o mulțime înfuriată. Afonso Costa, mai radical și mai puțin tolerant, e chemat să guverneze în 1913. Dar nici el nu e bine primit. Costa face Republica „după chipul și asemănarea sa: materialistă și orgiastică, primind cu brațele deschise lepădăturile și pleava partidelor monarhiste – pe cei care nu aveau convingeri și doreau să-și continuie bunul trai”, mărturisește Guerra Junqueiro lui Brandâo. În partidul lui Afonso Costa „intră negustori, provinciali care vor să-și păstreze locurile și pozițiile, și radicalii din Lisabona și Porto, care îi dau consistență, făcând din acest partid, cu toate defectele și calitățile sale, unicul organism viu al Republicii. Viu și insuportabil”. Văzându-i odaia, trecând pe stradă, Guerra Junqueiro îi spune lui Brandâo: „Prevăd că omul acesta va fi nenorocirea țării!” În aprilie izbucnește o revoluție a Uniunii Lucrătorilor, care încearcă, ajutați de militari, o lovitură de stat. La 10 iunie, în același an, încep să explodeze bombe în diferite străzii populate ale Lisabonei, omorând de fiecare dată un mare număr de nevinovați. În septembrie, un atentat împotriva lui Costa. În octombrie, o nouă insurecție monarhistă – de astă dată la Lisabona. În ianuarie 1914, o grevă uriașă a lucrătorilor de la căile ferate, cu sabotaje, bombe și distrugeri sălbatice. În februarie, amiralul Machado dos Santos – omul care se lăuda pretutindeni că lui i se datorește Republica, – organizează o mare manifestație patriotică în fața Palatului Președintelui, cerând demisia Guvernului și eliberarea deținuților politici. Pentru că firește, închisorile gem de arestați, aparținând tuturor grupărilor; sunt, în primul rând, monarhiștii și rebelii lui Paiva Couceiro; apoi, disidenții periculoși ai republicanilor; apoi preoții și catolicii nedisciplinați; în sfârșit, un mare număr de muncitori învinuiți de sabotaj sau crime politice, fabricanți de bombe și anarhiști. Aceștia din urmă împărțeau pe străzile Capitalei manifeste incendiare, asigurând că numai „anarhia va termina cu toate acestea”. Bătrânul Manuel de Arriaga, văzând că țara întreagă se preface într-o temniță, se adresează șefilor partidelor republicane, rugându-i să suspende pentru un răstimp luptele politice și cere în același timp lui Costa să elibereze pe deținuți; în caz contrar, va renunța la Președinția Republicii. Afonsa Costa își dă demisia în ziua de 24 ianuarie 1914. Cum Bernardino Machado, patriarhul revoluției, sosea de la Rio de Janeiro chiar în acel timp, i se oferă să facă guvernul. Izbutește să alcătuiască un guvern mixt, dar nu soluționează nici una din problemele politicii interne. Semnează multe amnistii, exceptând totuși pe oamenii de mare suprafață, care rămân în afara granițelor Portugaliei. Pacificarea nu dă nici un rezultat și, pentru că războiul european ridică noi greutăți, la 31 decembrie 1914 Bernardino Machado demisionează. Președintele Republicii izbutește anevoie să rezolve criza. Guvernul alcătuit e net democratic (Afonso Costa), însă câteva săptămâni în urmă ministrul de război amenință cu demisia, pe motiv că Franța a cerut artileria portugheză fără să accepte și pe artileriștii portughezi. De fapt, Portugalia nu era încă în război cu Puterile Centrale, dar cererea Franței a umilit orgoliul armatei și a iscat noi și grave nemulțumiri. Garnizoana din Lisabona încearcă un pronunciamento militar, însă rebeliunea e repede stăpânită. Ofițerii sunt obligați să-și depună fără excepție săbiile la Președinția Consiliului. Guvernul cere Președintelui să dizolve regimentele care se răsculaseră, iar acestea se adresează decanului armatei, generalul Pimenta de Castro, ca să le apere. Cum Președintele refuză dizolvarea, Afonso Costa își dă demisia și Manuel de Arriaga îl cheamă pe Pimenta de Castro, oferindu-i să alcătuiască guvernul. Acest general, Pimenta de Castro era un vechi și sincer republican. Fusese ministru de război în primul guvern constituțional, dar își dăduse repede demisia, pentru că se împotrivise trimiterii de regimente la frontieră, ca să lupte cu milițiile lui Paiva Couceiro. De atunci, deși prieteni din tinerețe, nu mai avea nici un fel de relații cu Președintele Arriaga. Când acesta îi scrie, însă, rugându-l să-1 ajute ca „să scape patria”, Pimenta de Castro acceptă să alcătuiască guvernul. Este straniu că, patru ani după instaurarea Republicii, Președintele e silit să facă un asemenea apel disperat la un general. Pimenta alcătuiește un guvern de militari. Suntem la 23 ianuarie 1915. Adunarea Deputaților e închisă până la 4 martie. Dar, cum mandatele expiraseră și se hotărâseră noi alegeri, la 7 martie, Pimenta de Castro socotește inutil să redeschidă Camerele la 4 martie. Astfel intră în conflict direct cu democrații lui Costa, care declară deschisă lupta împotriva „dictaturii”. De fapt, nu era o dictatură, ci o reacțiune destul de blândă împotriva iacobinismului instaurat de Costa, a masoneriei și a „furnicii albe”. Pimenta de Castro era împotriva masoneriei și a tuturor societăților secrete pentru că, spunea el, acestea transformă individualitățile cele mai autentice în niște automate. Iar Pimenta, care devenise republican pentru că credea în individ și în libertate, refuza să accepte dictatura lojilor. Era de asemenea, un bun portughez. Urmărea împăcarea tuturor fiilor patriei sale și de aceea a început o acțiune de largă amnistie a monarhiștilor și a celorlalți deținuți politici. Crescut în cultul libertății, așa cum predicaseră republicanii generației sale, Pimenta de Castro reintroduce libertatea religioasă și redă libertatea gândirii politice. Un centru monarhic ia ființă la Lisabona și emigrații se întorc din exil. Destinderea aceasta e primită de întreaga țară cu un oftat de ușurare. Numai partidul democrat al lui Afonso Costa protestează și complotează împotriva „dictaturii”. Antonio José de Almeida, amiralul Machado dos Santos și, câtva timp, Brita Camacho, sprijină Guvernul generalului. În schimb, Afonso Costa începe o aprigă campanie pentru intrarea în război, efectivă, alături de Franța, și acuză pe Pimenta de Castro de germanofile. Complotul se întemeiază pe forte secrete, dar puternice: masoneria, condusă de Magalhaes Lima, Afonso Costa și Bernardino Machado; carbonarii lui da Silva; „furnica albă” și marinarii. Pentru că Adunarea Deputaților nu se deschide la 4 martie, grupul parlamentar democrat, în frunte cu patriarhul Machado și Costa, se adună într-o școală și lansează o moțiune prin care declară Guvernul ilegal, iar Președintele Republicii demis, invitând pe funcționarii publici la rebeliune. Pimenta de Castro nu dăduse mare însemnătate mișcării democraților. Avea nesfârșită încredere în armată și credea, mai ales, că țara întreagă e alături de el, deoarece nu se abătuse o iotă de la principiile republicane. În realitate țara era alături de el, dar Pimenta nu înțelesese structura crizei prin care trecea Portugalia, și care era, prin excelență, o criză politică. Generalul Pimenta de Castro se mărginise să caute soluții economice și administrative. Nu profitase de carența teribilă în care se aflau, în primul an de război european, republicanismul și grupările democratice din Portugalia, ca să dea țării o nouă orientare politică, așa cum îi îngăduiau oamenii și-i comandau împrejurările. Pimenta de Castro credea în același ideal pe care-l împărtășeau și adversarii săi – Afonso Costa cu grupul democraților. Nu simțise transformarea profundă care începuse în toate straturile sociale și nu s-a gândit să canalizeze mișcările de înnoire care-și făceau loc și care, într-o zi, trebuiau să învingă. El avea un singur crez: Republica; și o singura certitudine: devotamentul armatei. Certitudine pe care o va plăti de altfel, destul de scump. Neluând nici un fel de măsuri de pază, se trezește într-o buna zi cu o insurecție civilă și militară. Marinarii de pe vasele de război încep să bombardeze sediul Guvernului; pe străzile Lisabonei se fac baricade; războiul civil începe cu o furie oarbă. Costa, șeful conspirației, se afla la Porto, gata să fugă în cazul când revolta n-ar izbuti. Dar izbutește. La 14 mai 1915 „Republica este a doua oară biruitoare”. Generalul Pimenta de Castro, Amiralul Machado dos Santos și alții sunt arestați și deportați, pe un vas de război, în insulele Azore. La 16 mai, Președintele Republicii, Arriaga, își dă demisia. Joâo Chagas, ministrul Portugaliei la Paris, pleca de la Porto spre Lisabona, ca să depună jurământul ca șef al noului Guvern revoluționar. Un senator republican, Dr. Joâo de Freitas, om de mare bunătate sufletească și aleasă cultură, intră în compartiment și descarcă mai multe focuri de revolver asupra lui Chagas, rănindu-l grav. Venise să-l caute pe Afonso Costa și să-l suprime – ca să pună capăt odată pentru totdeauna dictaturii grupării democratice și a „furnicii albe”. Și, pentru că nu-l găsise pe Costa, trăsese într-un om al lui. Este plin de semnificații gestul acesta din partea unui vechi luptător republican, prieten al lui Antonio José de Almeida. Nu era un tânăr exaltat cel care săvârșise crima; era un bărbat de peste cincizeci de ani, cap de familie, cu un trecut politic fără pată. Dar era exasperat de teroarea jacobină în care Costa, cu oamenii lui, zvârliseră Republica. Joâo de Freitas, arestat în tren, este dat jos la o stație și împușcat pe loc, de o „furnică albă”. Unul din nenumăratele incidente sângeroase pe care le instaurase noul regim. Bătrânul poet și poligraf, Teofilo Braga, e numit președinte al Republicii „ad interim”, până la 5 octombrie, când e ales Bernardino Machado. În sfârșit, cei doi proeminenți șefi republicani își primesc suprema recompensă, pe care o așteptau mereu de la căderea monarhiei. La 21 noiembrie 1915, Afonso Costa e din nou la guvern. De astă dată, Costa se gândește să-și consolideze situația cu ajutor extern. Avea destul simț politic ca să înțeleagă că Portugalia e dezgustată de republicanism și, mai ales, de republicanismul interpretat de către gruparea sa democratică. Dacă monarhia nu fusese restaurată până atunci, faptul se datora inabilității complotiștilor și devotamentului voluntarilor republicani, care făceau de strajă la frontiera spaniolă. Încercarea lui Pimenta de Castro eșuase nu pentru că țara o respinsese, ci pentru că generalul era cu totul lipsit de spirit politic. Dar s-ar fi putut ca altul să înțeleagă realitatea și să activeze cu mai multă dibăcie. Aceasta ar fi însemnat sfârșitul republicanismului, al masoneriei și al carierei politice a lui Costa. De aceea noul Președinte de guvern încearcă să-și consolideze definitiv poziția în străinătate. Nu o putea face decât îmbrâncind Portugalia în război alături de Franța și Anglia. O bună parte din opinia publică era împotriva războiului. Anglia, cu care Portugalia avea o străveche alianța defensivă, nu-i cerea decât să păstreze neutralitatea; nu câștiga nimic dacă Portugalia ar fi intrat în război deoarece tot flota ei trebuia s-o apere. Ambasadorului portughez la Londra i se repetă, în această privință, sfatul Guvernului britanic, în cuvinte răspicate și, pentru unii de-a dreptul umilitoare: dacă Portugalia se simte amenințată și vrea să intre în război, e liberă s-o facă, e un lucru care o privește; dar în nici un caz intrarea ei în război nu poate fi justificată prin alianța luso-engleză. Afonso Costa, totuși, declară război Puterilor Centrale și pregătește trimiterea unui corp expediționar în Flandra. Foarte mulți oameni politici îl critică: de ce să trimită soldații portughezi în Franța, unde se înfruntau milioane de oameni și unde sacrificiul sângelui portughez nu va atârna în nici un fel în balanță – în loc de a-i trimite în Africa, unde sunt de apărat coloniile portugheze și unde 50-60 de mii soldați împotriva garnizoanelor germane ar însemna un aport serios pentru dobândirea victoriei?! Dar Costa își duce cu încăpățânare planul la bun sfârșit. El vrea să se angajeze cât mai aproape de aliați, pentru ca victoria din Franța să asigure pentru totdeauna nu numai posesiunea coloniilor africane, ci și stabilitatea regimului republican. Costa se mai gândise, probabil, la unificarea poporului portughez prin război. Sperase într-o înfrățire comună sub steagul grupării democratice și încercase chiar o „uniune sacră” de scurtă durată. Se mai gândea, fără îndoială, la afacerile pe care partizanii lui le-ar putea face – și pe care le-au și făcut – în legătură cu mobilizarea țării și industria de război. După declararea războiului, Costa se împacă din nou cu Antonio José de Almeida căruia îi cedează locul la Președinția Guvernului, la 15 martie 1916. Era sistemul lui de a chema în ajutor pe tovarășul de revoluție împreună cu grupul evoluționiștilor săi, ori de câte ori lucrurile păreau că se încurcă serios. Și, într-adevăr, după venirea lui Afonso Costa, Portugalia trece din nou prin ceasuri grele de persecuții religioase și politice, greve, atentate. Venirea bătrânului tribun nu liniștește prea mult țara. La 13 decembrie 1916 izbucnește o nouă revoluție îndreptată contra grupului democratic, și condusă de neobositul complotist Machados dos Santos, cu un regiment de infanterie din Tomar. Revoluția, ca atâtea altele, e înnăbușită. Dar Portugalia e încă departe de a-și găsi liniștea. Afonso Costa e din nou la guvern, la 25 aprilie 1917, inaugurând a guvernare cu adevărat revoluționară. Grevele se țin lanț, atingând proporții catastrofale. În iulie, Lisabona trăiește starea de asediu. Încep lupte de stradă între muncitori, – crescuți la ideologia insurecțională a lui Afonso Costa, din tinerețe, – și armata republicană, care trage din ordinul lui Afonso Costa, șeful Guvernului. Cad morți și răniți și dintr-o parte și din alta. La 23 august izbucnește greva lucrătorilor de la Societatea de Apă lăsând, timp de patru zile, întreaga populație a Lisabonei, – pe cea mai grozavă arșiță, – fără apă de băut, de gătit și de spălat. Greviștii cereau, ca de obicei, sporirea salariilor, pentru că moneda se devalorizase și costul vieții se ridicase considerabil. La 7 septembrie se declară greva personalului poștelor și telegrafului. Guvernul imobilizează pe greviști și încearcă să-i înlocuiască prin voluntari și ofițeri. Câteva zeci de mii de scrisori, unele conținând valori, zac în depozitele poștelor așteptând să fie distribuite. Uniunea Națională a Muncitorilor declară greva generală, care paralizează întreaga Portugalie. Viața ajunge cu adevărat insuportabilă. Țara e sărăcită de greve, moneda e compromisă, oamenii sunt demoralizați, încep să fie atacate magaziile cu alimente și brutăriile. La toate acestea se adaugă miile de soldați care sunt trimiși săptămânal în Flandra, împotriva voinței lor, între baionete. Plecările acestea dau prilej la scene tragice: soldați închiși în barăci, încercuite cu sârmă ghimpată, părinți care-și îmbrățișează între sentinele fiii, înainte de plecarea pe front, regimente care refuză să se urce în vagoane etc. Corpul expediționar portughez se ridica, la sfârșitul anului 1917, la vreo 55.000 de oameni. Mai mult de jumătate au căzut în marea bătălie de la Lys, la 9 aprilie 1918, înfruntând sângeroasa ofensivă a generalului Ludendorff. Șeful corpului expediționar, generalul Gomes da Costa, – un adevărat erou – era trimis, țap ispășitor, într-o posesiune obscură din Africa. Încă un nume care trebuie reținut... Valul de ură împotriva lui Afonso Costa crește nestăvilit. Toți așteaptă căderea lui: militarii, monarhiștii, unioniștii lui Brito Camacha, independenții, catolicii și, mai ales, mulțimea neîncadrată în nici o grupare politică, masa aceea fără nume, terorizată, flămândă, demoralizată de atâtea idealuri trădate. Unioniștii lui Brito Camacha încep să uneltească răsturnarea Guvernului. Nu găsesc însă destul sprijin în cercurile militare. Și de aceea Brito Camacha acceptă cu entuziasm colaborarea lui Sidonio Paes, fost ofițer de artilerie și profesor de matematici la Universitatea din Coimbra, întors de curând de la Berlin, unde îndeplinise misiunea de ministru al Portugaliei. Pe Sidonio Paes îl cunoștea Camacha încă din primele zile ale Republicii, și el, atât de necruțător, omagiase întotdeauna pe acest ofițer savant și integru. Sidonio Paes organizează lovitura de stat, luând el însuși conducerea conjurației grupului unionist și pregătind revoluția în mai multe regimente din capitală. În după amiaza de 5 decembrie 1917 își îmbracă uniforma militară și așteaptă, calm, la „Rotondă”, semnalul insurecției, care trebuia să înceapă la școala de cadeți. Lupta durează trei zile și se sfârșește printr-o victorie totală a lui Sidonio Paes: Președintele – Bernardino Machado – e silit să-și semneze demisia. Afonso Costa e condus pe bordul vasului Viana. Dictatorul nu-și ascunde frica. „Dacă află nemții că sunt pe bord, ne vor ataca... Dar e ușor să mă deghizez... Am la mine cele trebuincioase pentru ras...” (Costa, ca toți revoluționarii portughezi, purta barbă). Rămâne totuși arestat – și i se dă numărul 3307. Șapte ani după instaurarea republicii, regimul se prăbușește tot printr-o sângeroasă luptă de stradă, începută la „Rotondă”.

 <Pagina anterioara                                                                                                                                                               Pagina urmatoare>