SALAZAR

Inapoi la Sumar

IV

REGICIDUL ȘI INSTAURAREA REPUBLICII

 În 1906 Joâo Franco se află la guvern, în cartel cu progresiștii lui Jose Luciano de Castro. Este așa numita „concentrare liberală”, pe care Don Carlos se trudise de multă vreme s-o realizeze. Formula nu durează însă decât numai câteva luni. Când progresiștii îi retrag sprijinul, Joâo Franco prezintă Regelui demisia; nu putea guverna singur, împotriva unui Parlament ostil. Ultimele alegeri aduseseră în Adunarea Deputaților și câțiva din șefii republicani: Antonio José de Almeida, Afonso Costa, Braga, Menezes – care-și continuau de pe tribuna Camerei opera începută în redacții, în lojile masonice și pe stradă. Don Carlos îl convinge pe Franco să guverneze fără Parlament, instaurând dictatura. Se spune că Joâo Franco a șovăit mult până să accepte propunerea regală. În cele din urmă, primește și, la 8 mai 1907, apare primul decret dictatorial. Franco își justifică acțiunea mai ales pe motive de gospodărie; este o „dictatură administrativă”, fără implicații politice, menită să scape țara de desfrâul partidelor, să consolideze finanțele, să purifice viața publică etc. Joâo Franco nu uitase nici unul din elementele mesianice ale propagandei sale electorale, care se dovedise atât de norocoasă. Programul, privit la rece, era un program cuminte și înțelept – singurul, de altfel, care ar fi făcut posibilă o guvernare continuă și coerentă, dezrobită de tirania Parlamentului. Numai că, aproape nimeni în Portugalia nu dorea un asemenea program cuminte și înțelept; pentru simplul motiv că autorii lui – Don Carlos și Joâo Franco – nu erau iubiți; nu erau, cum se spune, populari. Îndeosebi Don Carlos nu era iubit de portughezi; un rege care nu fusese niciodată aclamat de mulțime, pe care oamenii îl priveau cu indiferență, ciudă sau indignare. Nu le plăcea, în primul rând, înfățișarea lui: prea gras, prea chipeș, cu un zâmbet pe care-l socoteau ironic și disprețuitor. Ducea, apoi, în credința supușilor săi, o viață imorală; vânătoarea și aventurile galante erau singurele lui îndeletniciri. Seriozitatea cu care Don Carlos rezolvase problemele politice externe, după criza ultimatumului, era un lucru de care foarte puțini vorbeau. Realele lui însușiri politice nu găseau ecou în marea masă portugheză pentru că nu exista între Tron și neam nici o legătură caldă, de simpatie. Don Carlos nu va fi iubit de o parte din supușii lui – destul de puțini, de altfel – decât douăzeci de ani după moarte. Unul din intelectualii republicani cei mai de frunte își amintește, în memoriile sale: „Avea defecte. Dar cu toate aceste defecte, a fost omul politic cel mai inteligent al timpului său și singurul, dintre toți, care avea caracter” (Homen Cristo). Proclamarea dictaturii provoacă în toate cercurile politice și straturile sociale o indignare fără margini. Șeful progresiștilor, José Luciano, începe cel dintâi să protesteze. Hintze Ribeiro președintele partidului regenerator, declară regimului un „război fără odihnă, intransigent”. Și profetizează: „Această dictatura va sfârși ori printro revoluție, ori printr-o crimă!”. Președintele republicanilor, Bernardino Machado, observă că în momentul de față „se guvernează nu numai împotriva republicanilor, ci și împotriva monarhiștilor”. Un profesor universitar de la Coimbra invită pe monarhiști să intre în rândurile republicanilor. Dizidența condusă de Jose de Alpoim aproape că-i ascultă sfatul. Tribunul Antonio Jose de Almeida strigă: „Bine venită fii, oră a revoluției!”. La intrarea Regelui în teatrul „Dona Amelia” publicul izbucnește într-o manifestație ostilă. În mahalale, copiii cântă un refren implorând Fecioara Maria să pună capăt dictaturii... La 20 noiembrie se petrece o ședință istorică în Adunarea Deputaților. Costa ia cuvântul și, după ce critică dictatura din punct de vedere legal, atacă violent pe Don Carlos, sfârșindu-și filipica printr-o apostrofă rămasă celebră: „Pentru mult mai puține crime s-a rostogolit, în Franța, pe eșafod, capul lui Ludovic XVI!”. Zadarnic cere Președintele Adunării expulzarea deputatului republican. Afonso Costa refuză să părăsească incinta și e scos de baionetele soldaților. Atunci se petrece o scenă pe care nimeni nu ar fi putut-o prevedea. Tribunul poporului, Antonio José de Almeida, sare pe o bancă și strigă, stăpânind furtuna cu formidabila lui voce: „Soldați, hai să facem revoluția! Baionetele voastre și glasul meu ar putea, străbătând orașul, să aducă gloria unui popor și libertatea unei patrii!”. Celălalt deputat republican, umanitaristul Menezes, leșină – colaborând astfel la dramatizarea momentului care trebuia să devină istoric. Tribunul cere cuvântul, și recurge la vechea stratagemă: compară prețurile toaletelor Reginei cu costul pâinii săracilor. Impresia e, ca de obicei, profundă. În sfârșit, vorbește și Alexandre Braga, arbiter elegantiarum. Calm, disprețuitor, ironic, își alege ținta cea mai ușoară în persoana lui Don Carlos. Baionetele sunt chemate în ajutor, și – frumosul revoluționar e expulzat într-un vacarm asurzitor. Joâo Franco cere Regelui dizolvarea Parlamentului și adevărata dictatură începe. Dar șefii revoluției sunt purtați pe brațe de o mulțime fanatizată. Actele de curaj din incinta Parlamentului dezlănțuie un entuziasm fără pereche. Numele tribunului e rostit ca o incantație. Strada e în delir, iar republicanii și progresiștii disidenți ai lui Alpoim, hotărăsc că a sosit momentul să proclame fățiș revolta. La conspirație iau parte foarte multe elemente. Alpoim aduce banii, Antonio José de Almeida se înțelege cu anarhiștii și începe fabricarea bombelor, câțiva ofițeri de marină se angajează să înceapă insurecția pe vasele de război. Se hotărăște, printr-o convenție între republicani și disidenții liberali, să se ceară abdicarea Regelui. Campania antimonarhică crește necontenit în intensitate. Machado dos Santos menține legăturile cu marina, iar Antonio Maria de Silva organizează „artileria civilă”. Numele acestea se bucurau de o mare popularitate printre revoluționari. Creatorul și organizatorul „artileriei civile”, inginerul Antonio Maria de Silva, era și unul din stâlpii carbonarismului lusitan, organizație secretă, care își propusese transformarea francmasoneriei într-un instrument politic energic și violent. Ideea carbonarismului o avusese cel dintâi un bibliotecar municipal, Arthur Luiz de Almeida, tânăr melancolic și sumbru, lector neobosit al romanelor de aventuri istorice, care organizase încă de pe vremea studenției Junta Revoluționară Academică, nucleu ce avea să dea naștere mai târziu carbonarismului. Împreună cu inginerul Antonio Maria de Silva și Machado dos Santos, Luiz de Almeida alcătuiește un triumvirat al carbonarismului, având conducerea organismului suprem, Alta Venta. Carbonarii activau în același timp și în masonerie, exercitând o influență decisivă în Loja Montana, care le ușura comanda asupra întregului Mare Orient Lusitan. Vom reveni asupra organizației și forței masoneriei în Portugalia. Trebuie subliniat, însă de pe acum caracterul terorist al carbonarismului și stima aproape superstițioasă pe care o dobândise mai ales în mediile muncitorești și marinărești. Alta Venta avea spioni pretutindeni, în așa chip încât Regina Amelia nu îndrăznea să șoptească ceva important vreunui ministru decât în mijlocul salonului pentru că până și telefonistul făcea parte din organizația carbonară... Revoluția urma să izbucnească în ziua de 28 ianuarie 1908. Regele se afla, de la începutul lunii, la Vila Viçosa, unde se dusese să vâneze în tovărășia Prințului moștenitor, Luis Filip. Primul act al insurecției trebuia să fie arestarea lui Joâo Franco. Fiecare șef revoluționar își avea misiunea sa: tăierea comunicațiilor, revolta militară, agitarea cartierelor marinărești etc. Totul eșuează însă de la început, pentru simplul fapt că Franco dormise în noaptea aceea în locuința soacrei sale, în loc să doarmă acasă. Complotul e repede descoperit. José Alpoim, liberalul disident devenit șef de insurecție, se ascunde și trece a doua zi frontiera spaniolă. Alfonso Costa, „șeful suprem al orchestrei”, e prins, i se rade barba și e arestat. Sunt arestați și ceilalți conducători, în frunte cu Antonio de Almeida. Joâo Franco hotărăște deportarea lor și prezintă în acest sens Regelui un decretlege, care autorizează Guvernul să expulzeze în colonii pe șefii revoluționari, să procedeze viguros împotriva societăților secrete (probabil, însă, că nu și împotriva masoneriei, căci erau destui masoni în Guvern) și să suspende imunitatea parlamentară. Decretul poartă data de 31 ianuarie și ministrul de justiție ia trenul spre Vila Viçosa ca să-l supună Regelui. Don Carlos îl semnează, murmurând „Mi-am semnat sentința de moarte!”. E probabil că singur el își dădea întradevăr seama de gravitatea situației. Indignarea populară împotriva lui Joâo Franco nu mai cunoaște margini. Toată lumea așteaptă asasinarea dictatorului: din ceas în ceas. Don Carlos se hotărăște să se întoarcă în Capitală, a doua zi după semnarea decretului, la 1 februarie. Sosește, împreună cu Principele moștenitor, pe vaporul Don Luiz, care intră maiestos, către căderea serii, în estuarul Tagelui. Familia regală, membrii Guvernului, doamnele de onoare, intimii Palatului, gazetari și fotografi așteaptă la stația fluvială. E o după amiază frumoasă, senină, înfiorată de apropierea primăverii. Mulțimea s-a adunat din belșug în jurul debarcaderului. Cordoane de polițiști stau gata să păzească ordinea. Dar aproape că nu e nevoie de ei. Oamenii privesc tăcuți, apăsați parcă de o presimțire funestă. L-au zărit pe Joâo Franco trecând preocupat printre grupurile oficiale. Dictatorul e palid și figura lui mongolică – ochii mici, oblici, depărtați, umerii obrajilor ieșiți în afară, mustață rară deasupra gurii – pare mai sinistră astăzi. Miniștrii și generalii îl înconjoară intimidați. Iar Don Carlos, după ce coboară și sărută mâna Reginei, salută și se întreține cu doamnele de onoare și curtenii, apoi spune lui Franco, urcându-se în landou, că e așteptat la Palat. Cortegiul regal pornește în pasul măsurat al cailor, traversând mulțimea aceea împietrită, care nu se putea încă dezmetici din visul urât pe care-l urzise ultimul decret-lege. Deodată un tânăr se desprinde din primele rânduri și, sărind pe scara landoului, descarcă revolverul asupra Regelui. Regina încearcă să-l lovească cu buchetul de flori care i se oferise câteva minute mai înainte. Principele moștenitor are timp să-și scoată revolverul, dar, în clipa următoare, un necunoscut cu barbă își face loc din mulțime și, îngenunchind, ochește cu carabina. Principele Luiz Filip cade, grav rănit. Se mai aud câteva împușcături, care rănesc pe al doilea Principe, Don Manuel. Landoul pornește în goana cailor către Arsenalul Marinei, Regina, încercând zadarnic să susțină capul însângerat al lui Don Carlos. Regele murise, iar Principele moștenitor își dă sufletul puține minute după ce trăsura regală ajunge la Arsenal. Tânărul care ucisese pe Rege se numea Alfredo Costa și era casier într-o prăvălioară din Lisabona. A căzut lovit de săbiile ofițerilor din escortă. Celălalt, omul cu barbă, care mânuise carabina, se numea Manuel Buiça, fost sergent într-un regiment de cavalerie și institutor. Amândoi erau carbonari și fanatici discipoli ai lui Antonio José de Almeida. Dar nu rămâne îndoială că n-au lucrat singuri. În timp ce ei trăgeau, s-au mai auzit alte focuri de armă, și nimeni din jur n-a încercat să-i dezarmeze. Unii martori pretind că au fost mai mulți conspiratori, care s-au împrăștiat prin mulțime. Forțele ordinii, ca întotdeauna în Portugalia regalistă, au intervenit prea târziu, lovind la întâmplare în rândurile privitorilor și ucigând un tânăr nevinovat. Asupra celor doi regicizi s-a publicat o literatură enormă, fără ca totuși să i se dezlege misterul. José Alpoim, care – își amintește Unamuno – strigase la Salamanca, aflând de moartea lui Don Carlos, „a murit canalia!” – mărturisea prin 1914 lui Raul Brandâo: „Sunt doar două persoane în Portugalia care știu totul, eu și încă cineva... Nu vreau să spun nimic pentru că nimeni nu știe, în epoca în care trăim, ce se poate întâmpla... Doar eu și o altă persoana știm în ce casă s-a ținut reuniunea, cine a prezidat și cine i-a preschimbat lui Buiça revolverul cu o carabina...”. Unii afirmă că cei doi atentatori veniseră să-l asasineze pe Joâo Franco, dar, văzând că dictatorul nu se arată, au tras în Don Carlos. Fapt este că atentatul a fost organizat de carbonari. Cineva găsise, chiar în preziua regicidului, un document destul de vorbitor în această privință, dar dictatorul nu-i dăduse nici o însemnătate. Mulți l-au învinuit pe Franco că nu luase destule măsuri de pază. Dar, așa cum mărturisea el mai târziu, la toate se gândise, în afară de regicid. „Am prevăzut totul; am prevăzut chiar moartea mea. Ceea ce n-am prevăzut, a fost asasinarea Regelui, asta niciodată nu mi-a trecut prin minte...”. *** Trupurile neînsuflețite ale lui Don Carlos și Infantelui Luiz Filip sunt aduse la Palat. Don Manuel, devenit de câteva ceasuri Suveranul Portugaliei, convoacă chiar în acea seară Consiliul de Coroană. Sosesc pe rând membrii Guvernului, șefii tuturor partidelor și consilierii regali. Palid, demoralizat, apare și Joâo Franco; își înaintează demisia și, câteva zile în urmă, pleacă în exil voluntar. Cu toate însușirile sale, Franco își înmormântează, definitiv, în acea seară, cariera sa politică. De atunci, nimeni nu-i va mai cere sfatul sau sprijinul. Solidaritatea lui cu Don Carlos a fost într-adevăr desăvârșită; căci întocmai cum Suveranul plătea cu viața greșeala lui Joâo Franco de a instaura dictatura într-un moment când nimic nu mai putea fi salvat, tot așa Franco plătea greșelile Regelui; inaderența lui la momentul politic intern, ușurătatea și ironia lui, care-l făcuseră peste măsură de impopular. „N-am văzut pe nimeni plângând”, scrie Julio de Vilhena, amintindu-și de seara de la Arsenal. „Se discuta cazul, făcându-se felurite considerații, dar n-am văzut nici o lacrimă alunecând pe fețele prietenilor defunctului”. Demisionând Franco, se alcătuiește un guvern de concentrare, cu misiunea de a înfăptui destinderea. Dinastia își cere iertare, la 2 februarie e abolită dictatura, suspendându-se toate măsurile excepționale luate în ultimele zece luni. Ducesa de Palmela întreabă pe Franco, după încheierea Consiliului de Sfat: „Dar asta înseamnă sfârșitul monarhiei, nu-i așa, Joâo Franco?!”. Într-adevăr, sunt istorici care învinuiesc pe fostul dictator că a cedat într-un chip ridicol puterea; datoria lui, spun unii, era să continue opera începută împreună cu Don Carlos. Poate ar fi izbucnit revoluția și s-ar fi instaurat mai de vreme republica – dar poate că monarhia s-ar fi putut consolida, sub tânărul Suveran Don Manuel II, pe care portughezii încă nu-l iubeau, dar nici nu-l urau ca pe Don Carlos. Consiliul de Stat însă, hotărăște altfel. Tribunii revoluționarii sunt eliberați, gazetele republicane își reiau apariția. La înmormântarea lui Don Carlos nu asistă aproape nimeni. În schimb mormintele regicizilor sunt troienite de flori și se organizează manifestații uriașe în cinstea lor cu orice prilej. Ancheta începută pentru descoperirea complicilor este suspendată. Masonii din guvernul de concentrare își apără colegii republicani. The Times scrie: „Lumea civilizată va înțelege că cei care comandă în Portugalia sunt domnii asasini”. Societățile secrete, masoneria și carbonarismul, își continuă opera. Guvernul e cu totul paralizat de forța crescândă a republicanilor și nu îndrăznește să ia nici o măsură împotriva lor. Președintele Consiliului, amiralul Ferreira do Amaral, întreabă pe președintele republicanilor, venerabilul Bernardino Machado, dacă Regele Don Manuel poate asista la o ceremonie. Machado îl trimite vorbă: „Spune-i lui Amaral să fie liniștit. E adevărat că facem bombe pentru revoluție, dar nu ne gândim la un atentat personal, care ar dăuna mișcării. Vom continua să facem bombe, totuși nu avem de gând să omorâm pe Rege. Spunei lui Amaral că poate lăsa pe Rege să se ducă la Catedrală; nu i se va întâmpla nimic...”. Regele, așa cum notează un memorialist contemporan „nu mai era fiul încoronat al unui monarh. Era fiul palid al unui asasinat, nu era un moștenitor. Era un orfan”. Un orfan pe care nu-1 ajută nimeni. Coaliția guvernamentală nu durează mult. Oamenii politici monarhiști încă nu izbutiseră să se înțeleagă între ei. Nimeni nu mai credea în viabilitatea monarhiei. Adeziunile la partidul republican cresc în fiecare zi; până și doi dintre consilierii Coroanei – unul din ei fost profesor al Regelui și fost ministru monarhist – se înscriu la republicani. Alegerile din 28 august 1910 dau 24 de deputați republicani. Regimul își trăia ultimele clipe și oamenii din Guvern încercau de pe acum să-și asigure simpatia urmașilor – a republicanilor. Zadarnic se organizează în Porto o Legiune Albastră, pentru apărarea monarhiei. Zadarnic se zbate Nordul, neodihnitul centru al insurecției portugheze, manifestându-și cu orice prilej devotamentul față de tânărul Suveran. Partidele monarhice se macină între ele, și rotativa funcționează într-o indiferență totală. Republicanii se pregătesc pentru asaltul final. Popularul tribun, José Antonio de Almeida, își pierduse la „centru” prestigiul său fabulos, pentru că regicidul nu adusese cu sine instaurarea republicii. Pentru scurt timp, Brito Camacha, spiritul necruțător al revoluției, pare a lua conducerea mișcării. Dar în cele din urmă șeful suprem se dovedește a fi tot Afonso Costa în fruntea grupului sau democrat. Pentru a-și reface prestigiul, Jose Antonio de Almeida se hotărăște să încerce lovitura de stat, folosindu-se de violență. În primele zile ale lui octombrie 1910, împarte arme muncitorilor din organizația carbonară și înarmează lojile masonice. Regele Don Manuel II era așteptat la 4 octombrie la Vila Real, un orășel din Nordul Portugaliei. I se pregătește o primire plină de fast, organizându-se cortegii și o mare manifestație populară. Dar Regele nu mai are timp să plece la Vila Real. În noaptea de 3 spre 4 octombrie, revoluția izbucnește la Lisabona. O revoluție care, în primele “ceasuri, părea că n-are sorți de izbândă. Șefii Insurecției, cu Afonso Costa și Antonio Jose de Almeida în frunte, sunt gata să fugă. Mai multe regimente care trebuiau să se răscoale, rămân loiale Regelui. Doar un regiment de infanterie se revoltă; sergenții își arestează ofițerii și, împreună cu grupuri de marinari și civili înarmați, se întăresc în Rotonda care domina orașul, actuala Piață Pombal. Armata guvernamentală atacă de mai multe ori piața, fără să izbutească să o cucerească. Artileria bombardează centrele insurecte de la gară și castelul S. Jorge. Revoluționarii ar fi depus poate armele dacă Machado dos Santos nu și-ar fi păstrat entuziasmul și încrederea în victorie. În sfârșit, se aude artileria insurectă; revolta izbucnise pe vasele de război San Rafael și Adamastor, care prind sub focul lor Palatul Regal. Don Manuel și suita caută adăpost în grădină, izbutind a doua zi să se refugieze la Mafra, la treizeci de kilometri de Lisabona. Armata guvernamentală cere un armistițiu. Acesta a fost semnalul biruinței. În dimineața de 5 octombrie Regele se îmbarcă pe iachtul Amelia care-1 duce la Gibraltar. Portugalia devenise Republică. Când s-a răspândit vestea în Vila Real, unde era așteptat, că Don Manuel a abdicat și că Republica fusese instaurată – manifestația pregătită pentru slăvirea Monarhiei s-a transformat repede într-o manifestație republicană; aceleași cortegii, același public, străbat întrun delirant entuziasm străzile orașului, aclamând Republica și pe conducătorii ei... În ziua de 5 octombrie 1910, la 11 dimineața, se alcătuiește guvernul provizoriu, sub președinția lui Teofilo Braga. Ministerul de Interne îl ia Jose Antonio de Almeida. Justiția, Alfonso Costa; Externele, Bernardino Machado. Încă de la declararea armistițiului, armata guvernamentală fraternizează cu republicanii. Guvernul provizoriu adresează poporului portughez o proclamație în care cere ordine, muncă și respectul proprietății. Pe străzile Lisabonei o mulțime înnebunită de entuziasm manifestează fără odihnă, până târziu după miezul nopții. Totul se înfățișa într-adevăr ca o monarhie fără monarhiști, pierind obosită, dezgustată, lovită în însuși centrul ființei sale.

 <Pagina anterioara                                                                                                                                                               Pagina urmatoare>