Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A TREIA

IV

Probabil, gîndeam pe drum, că au vrut pur și simplu să-l scoată pe Cubleș din rînduri, să nu mai facă agitație, i-or fi dat drumul mai încolo, deși pistoalele pe care i le înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă ? Pînă la urmă îmi rămase în minte doar momentul cînd colegul meu începuse să vomite și îl împroșcase pe polițist pe piept și pe cravată... Păstram rîsul în mine să-i povestesc și Matildei, să rîdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia așteptam s-o văd și să ne îmbrățișăm, ca totdeauna în cei doi ani cînd ne revedeam...Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gînd și sunai... De ce să nu fie tot așa ? Aveam să-i aud pașii pe trepte, ușa deschisă, eu ceremonios : „Vă rog aici stă doamna Matilda ?", „Da, domnule, eu sînt, ce doriți ?" Apoi deodată strigăte șoptite : Matilda, Victor... Ne îmbrățișam foarte tare, eu „cu sete", ea pierdută... Victor, iubitul meu, Matilda, fetița mea... și ne desprindeam cu greu, eu ieșind s-o aștept la un loc știut numai de noi, „cei trei copaci" pe o străduță ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fîntîna lui Cherecheș, sau Berecheș, primele litere al acestui Nemecheș fiind adînc ruginite pe tăblița indicatoare. Pînă la divorț nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei și am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mînjească cu noroi în fața instanței.
Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întîrzia. Îi auzii apoi pașii. Deschise ușa și cînd mă văzu... „Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă..." Dar ea nici măcar nu tresări și nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce știam că exista nu mai departe decît cu cîteva zile în urmă : neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniștitor că o vedeam pentru întîia oară). Acum expresia și privirea ei nu mai arătau nimic, deși erau aceleași. Din acest nimic îi țîșniră scîntei reci din ochi și o voce netă : ,,Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană ?"
Și îmi întoarse spatele, nu grăbită (și acest lucru mă surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putînd să justifice această răsturnare), nu, urca agale și o altă ciudățenie, după ce deschise ușa și intră în hol o închise la loc, deși știa că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca și cînd ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou... Da, avui această impresie și din felul cum urcase, cu acele mișcări greu de descris pe care le are un om care este, se știe, și se simte singur... Era îmbrăcată de oraș, probabil că abia sosise și ea de la manifestație...
...Nu intrai. Închisei ușa și o luai agale spre poartă. Acest „agale" mă surprinsei că era reflexul unei dorințe și anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră și să fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o fereastră și gîndii : da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, să nu mai aștepți niciodată deschiderea nici unei ferestre... Ieșii în stradă. Așadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană! Bucuria cu care o așteptam era prin urmare... Cum adică de pomană ?! A te gîndi la cea pe care o iubești și a dori să-ți exprimi bucuria într-un fel știut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană ? Ce se întîmplase ? Amnezie ? Și încă una așa de clară, fără fisuri ?... Atunci acele întîlniri ale noastre în fața ușii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Brațele ei care mă strîngeau făceau doar un exercițiu de gimnastică? Chiar așa, un timp atît de îndelungat ? Și încă mai vroiam să-i povestesc, să rîdem împreună... O să rîzi singură de-aici înainte, gîndii, simțind că încep să mă înfurii. Cum poți să uiți ceea ce pînă mai ieri însemna iubirea, dragostea însăși, expresia ei turburătoare care îți atinge și îți vrăjește sufletul ? Ce mai rămîne atunci ?... Simții că o luasem razna. Cine știe ce-o fi cu ea, ceea ce e real e rațional, trebuie să existe o explicație. O fi fost obosită după manifestație ? Ei și ? Oboseala, stare pasageră, fără adîncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăși rațiunea pentru care doi inși stau împreună, trecutul minunat care îi leagă și căruia nu poți să-i dai cu piciorul decît dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lîngă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte speranțe, altcineva. Altcineva ? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărît că o luasem razna... O fi pățit ceva în timpul manifestației ? Da, asta se poate, și scena pe care eu vroiam s-o reînviu la ușă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel ași fi reacționat eu în acest caz : „Victor, iubitul meu, sînt necăjită, am pățit ceva, hai vino sus să-ți povestesc." Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima deloc un necaz. Atunci ce ? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeași clipă o senzație bizară, pe care n-o avusesem decît cînd eram mic, sub șapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alți copii, de-a caii ; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi și să țopăi, în timp ce călărețul din urmă ținea frîul și din cînd în cînd te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cît timp ? M-am pomenit apucat de mînă și smucit : era mama, furioasă (ea cea atît de stăpînită), care îmi porunci „acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mîna celuilalt, îl croi întîi pe acela o dată (gest de violență care mă uimi) și mă croi apoi și pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rînd. Am plîns cîteva ore așteptînd o explicație care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine ? De ce m-a luat de la joacă ? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau și care nu mă bătuse niciodată... Abia după mulți ani mi-a spus: ...„pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călărețul și tu mereu pe calul, și te croia pe cap și trăgea de sfoară așa de tare că îți ieșise sînge la gură. Trebuia să-l pui și pe el să fie cal și să-i tragi și tu cu nuiaua peste capul lui de rău și de prost ca și tat-său..." „Și de ce nu mi-ai spus atunci ?" „Așa, ca să înțelegi și singur." Fără a forța prea mult această amintire, îmi dădui seama ca și atunci că așteptam de la Matilda o explicație. Fusesem lovit de ea, dar de ce ? Trebuia să înțeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi deschidă ea și să retrăim...
Îmi prelungii, turburat, plimbarea. Îmi amintii de felul neașteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicație plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă și eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite „interese" pe strada aceea urîtă și nepietruită. Ce fel de interese ? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sînt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hîrtoape și hămăituri de cîini, și am spus nu. Atunci ea, absentă, gînditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerîndu-mi vinovăția printr-o replică de ținut minte : „singur ți-ai dat foc la valiză". Și a plecat și de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunțe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele și comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic și ea chiar după ruptura cu acela și reîntoarcerea la mine întîrziase nepermis de mult să-și întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormînt - dacă avea un mormînt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei ginecologul...
De cînd o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viața ei cu Petrică. De ce, de pildă, divorțul durase atît de mult ? A fost o lungă enigmă, care m-a însoțit multă vreme și s-a dezlegat greu. Matilda n-a știut de ea. De cîte ori veneam la o întîlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranța îmi turbura bucuria de a iubi, punîndu-mă, fără vreun indiciu din afară, în gardă : și dacă ea, gîndeam, cu aceeași aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-și ascundă dragostea pentru mine (și asta mi se părea absolut insuportabil), îmi va spune : „...dragul meu, m-am gîndit bine, nu mă pot despărți de Petrică..." După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea atunci, cînd gîndeam, înainte s-o văd), explicațiile pe care nu le-ași fi auzit și nu le-ași fi înțeles și nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întîlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declarație, sumbru, înghețat, mortificat și treceau multe minute pînă să-mi vin în fire. Ea se învățase cu înfățișările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem și în acea zi în bibliotecă, în ziua cînd venisem prima oară la ea în casă?) și sub puterea vrajei pe care prezența ei mi-o inspira presentimentul meu se retrăgea în adîncuri pentru ca la despărțire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu cîteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, și din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, și anume declarația ei de neputință ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică. Prin repetire însă această nesiguranță acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea și inferioritatea de a chinui) și pînă la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă și anume că împăcarea cu soțul ei nu mai era posibilă obiectiv : Petrică știa că trăim împreună și chiar dacă ar fi vrut amîndoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece : dragostea dintre mine și Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămînea faptul cert că el întîrzia divorțul și o făcea cu abilitate și îndîrjire, iar Matilda îmi dădu într-o zi explicația, făcîndu-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atît de imensă fu ușurarea pe care o simții. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea și mie așijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aștepta să ne despărțim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un rîs mare. Așa era. Și i-am spus : ,,Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gînd, ne-am fi prefăcut că ne despărțim, că totul adică s-a terminat între noi și n-ar fi trebuit să așteptăm atîta, pînă s-a îndrăgostit și de el alta." Dar ea a clătinat din cap : „Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă !" „Ar fi fost ?!" „Da, ar fi fost ! Nu știu pentru cît timp și cu ce scop, dar nu e sigur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă."
Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării ei de azi, adică înțelegeam și mai puțin întîmplarea, dar în același timp îi micșorară și importanța pe care i-o dădusem. Simțeam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o mică eclipsă. Îmi spusei că trebuie să mă prefac că n-am băgat de seamă nimic și firește, să nu mai sun niciodată la ușă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărîre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situația de a suferi ca un adolescent care ridică la proporții cosmice un gest ; vine sau nu vine acest gest al iubitei ? Vine, e perfect, nu vine, n-are decît, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care ești legat prin rădăcini care se pierd în adîncul ființei tale. Ar fi ca și cînd un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mișcă, ici-colo, ramurile...
Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar și neliniștit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd și ușa de la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe mașina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai cîtva timp prin vastul apartament care deodată mi se păru străin și pustiu și imaginile mele cu copacul și eclipsa mi se părură ridicole. Îmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărate. Formidabil, chiar atît de curînd, mă întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub același... hm ! acoperămînt, bineînțeles, între aceleași ziduri ? Chiar a doua zi ? Credeam că o să mă aștepte cu masa pusă ! Iată-mă deci în aceeași situație ca predecesorul ! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică ? A-ha ! Sfaturi știm să dăm și în orice caz ,gîndim în sinea noastră că nu ne aflăm noi în situația care ni se povestește, că am ști noi ! e-he ! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat și uitîndu-mă la ceas. În mod curios simțeam în mine o veselie. Dădui din umeri. Primul șoc, pricinuit de primirea la ușă, îl anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. ..În orice caz, Petrică, mă adresai eu aceluia, n-o să se aștearnă peste sufletul meu o neagră mîhnire. Și n-o să-mi părăsesc eu Lucrările ca să analizez cu o neliniște universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o să lucrez."
Și în clipa aceea simții o mare poftă de cărțile și de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, căutai pîine, brînza, unt, îmi făcui un sandviș, băui un pahar cu apă și mă retrasei în birou. Încă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăștiasem peste tot, pe canapea, pe birou și chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinței mele de a citi sistematic, se întîmpla uneori să fiu prins de cîte-o carte cu atîta putere încît o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănînc și fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjîndu-mi ieri cărțile, pusesem o grămadă cu coperțile în sus, acolo unde mă întrerupsesem, spunîndu-mi că foarte rapid trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gînd asociat în mintea mea cu un sentiment de stabilitate și de durată, mă căsătorisem, aveam soția mea, postul meu la universitate, o situație materială bună, trebuia să întrerup lecturile care mă pasionau și să intru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) și să înving ispita pe care o simțeam, citind unii autori, de a-i expedia. Îmi dădeam seama foarte clar, de pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparație cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totuși odată cu foarte mare atenție : și încă Xenofon era Xenofon, mare figură, general atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric și chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fără să mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitînd reluarea scolasticilor, care mă plictisiseră în facultate și din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunoștințele noastre și care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroiam însă să-mi iau doctoratul și simțeam că trebuie să și trudesc, nu numai să mă mărginesc la ceea ce mă pasionează.
N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. Ieșii în hol și ridicai receptorul. "Alo, Victor, auzii în pîlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo ? Nu trebuia să mergem azi la Tasia ? Unde ai plecat ? Te-am așteptat aproape o oră..." „Care Tasia'', răspunsei eu mohorît.
"Cum care Tasia, nu știi cine e Tasia ? rîse ea foarte veselă, pe un fond de voci care strigau ceva, rîdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul : Nu știe cine e Tasia... Apoi iar strigăte și exclamații. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, cînd mi-a adus ea un cozonac mare și am mers într-o excursie. Ți-amintești excursia ?!" ,,Da, știu, răspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba..." „Păi vezi? Ți-ai adus aminte." „Da, dar cînd a fost vorba să mergem noi azi la ea?" „Nu ți-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea ?! Dragă, oi fi tu filozof, dar uituc n-ai dreptul să fii decît hăt, încolo, pe la bătrînețe, cînd o să-ți pui vată în urechi !" Rămăsei stupefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai tîrziu, după ce strîngem ceva bani. „Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim..." Dar ea mă întrerupse : ,,Ba ți-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu știu ce ți-a venit..." Am vrut să-i răspund că supărarea văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul ? Vroia să spună că ea e mai mulți ? Simțea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur ? Dar am tăcut, contemplînd liniștit în mine însumi această stupiditate. „Lasă supărarea, reluă ea între poruncă și tandrețe, uite, Tasia nici n-a pus masa, te așteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg..." Așadar pot s-o fac în viitor, gîndii, să plec fără să-i spun și ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obișnuit. Dar asta mai înseamnă că și ea putea să facă același lucru, după cum îl și făcuse, cu o vagă scuză că nu știa unde plecasem eu. Hm ! Ar fi trebuit să știe ! „Nu, zic, am treabă, nu pot să viu..." „Dar tu n-ai mîncat nimic, îmi șopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă făcu să tresar (cine nu-și amintește șoapta iubitei ?). Nu stăm mult, mîncăm ceva, bem un pahar și ne întoarcem." Ultimul cuvînt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, și vom fi iarăși împreună, cîte promisiuni într-o inflexiune de voce. „Bine, zisei, dă-mi adresa."

V
 

Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, deși veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o așteptam. Ce privire așteptam ? Una singură, în care amețim o clipă, apoi putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stingherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire ? E o mărturisire te iubesc, nu mai lungă și nici mai insistentă decît ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, deși am văzut soți care își mărturiseau unul altuia cît de mult se iubesc chiar ocolindu-și privirile, fără să mai spun că atunci cînd li se întîlneau ai fi crezut că o lumină, ca să zic așa, sepia cădea asupra lor și îi învăluia ; o șoaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, totul era atît de intim și în același timp detașat, încît, privindu-i, nu te puteai stăpîni să nu te întrebi : care e de fapt starea normală a oamenilor, a noastră, sau a ăstora ? și să ai o clipă bănuiala că a lor este, și să te simți micșorat. Imaginația îți sbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăștia cînd erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrățișare totală, ce sărutări duioase, fierbinți și abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gîndeam eu că o să oferim noi în lume, cu și Matilda, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfîrșeau prin a fi ușor evitate : partenerii erau vag plicticoși. Intuiam doar că Matilda, fără a dori să placă și altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-și exprime din plin această personalitate și nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un concept filozofic, așa era ea, și se lăsa din plin în voia tuturor impulsurilor care o stăpîneau. Da, intuiam fără vreo experiență de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitecților și activiștilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie copleșită de iubire, deși cînd ne iubeam era chiar mai mult, ași fi zis pînă la dispariția conștiinței de sine, ca și cînd ar fi coborît în alt tărîm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoaștere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e soțul meu pe car îl iubesc și mă iubește și apoi să continue ritualul gesturilor și cuvintelor care se fac și se spun cînd sîntem cu alții. Șocul fu mai puternic decît cele două anterioare și nu-mi ajută cu nimic gîndul că știam că mă iubește, că mă iubește foarte tare, că doi ani a fost fericită cu mine și că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pînă la bătrînețe și moarte. Oglinda în care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de cîteva ori, insistent. Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca și cînd ar fi fost văduvă, nu prin decesul soțului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Îl avea, acel soț, uite-l colo, stătea tăcut și posomorît, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau împreună fiindcă se luaseră și fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă : copii, doi sau trei, casă, și apoi zădărnicia unui divorț, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta și tot acolo ajungi...
Chiar asta și zicea, răspunzînd în discuție cuiva care nu înțelegea de ce nu se desparte nu știu cine, că aia nu e viață pe care o duc ei împreună ; discuție pe care căzusem și care se reluase după ce eu, fără să dau mîna cu nimeni, nu din nepolitețe, ci fiindcă nimeni nu se deranjase să se ridice de pe scaun cînd intrasem - vorbesc de bărbați -, mă așezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă nepolitețe de-a lor, și începusem să mănînc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte...
Matilda își spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o pățită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie și cu care trăia cu stoicism și fără speranță, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins și fumusețea ei din acele clipe semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei ființă exprima o fericire netrăită, neînfrîntă, dar nerealizabilă. "Matilda, n-ai dreptate, strigă Tasia, din picioare, punînd pe masă farfurii noi, cît trăiește, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiți, nu știe să facă o mîncare, nu e nimic, o să învețe de nevoie, e proastă, ei și ce, proștii nu trebuie să trăiască și ei ? frumoasă, hm ! parcă el e urît, dar să te mai și înșele, să nu te iubească, să-ți întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai ține lîngă ea ?" „Îți spun eu !", strigă Matilda (și în clipa aceea închisei pleoapele : n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atît de victorios încît avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă : îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfățișarea știută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine și îmi șopti : „Ce e, nu sînt de treabă icrele astea ?'' Îi zîmbii : „Ba nu, sînt bune". „Bea un pahar de țuică !...
Ia hai noroc", spuse ea dîndu-și seama că trebuia să se ciocnească și în cinstea mea și ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcoși, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roșcat, care îmi aruncă o privire rapidă și disprețuitoare și tot atît de rapid îl evitai și eu, mă întinsei peste masă și doar ridicai mîna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult...
Băurăm ! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunși de dunga mesei, erau încleștați. „Orice-ai zice, Matilda, într-o situație ca asta îți iei boarfele și te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. Îți iei boarfele, ca să nu mai ai discuție într-o zi cînd aia nu e acasă, și paidiom !" „Așa crezi tu ? zise Matilda. Și dacă eu îți spun că o iubește fiindcă nu-l face să sufere ?" „Cum să nu-l facă ? Atunci de ce se plînge în dreapta și stîngă ? Vine la mine, uite-aici și începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia..." ,,Spune și el așa ca să nu zicem noi că e un bleg"', răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici ceilalți n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu înțelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse și mie. ,,Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decît voi toți, reluă Matilda, de-aia ține la ea, fiindcă n-o iubește." ,,Parcă spuseși că o iubește", zise atunci roșcatul. „Tocmai de-aia, zise Matilda mutînd tacîmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndîrji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere și o iubește tocmai de-aia, fiindcă n-o iubește...". Roșcatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte și reluă : ,....Da, Petea, cum de nu înțelegi ? !'' De ce o fi strigînd așa, mă întrebai, ca și cînd ar fi fost vorba de viață sau de moarte, cînd ceilalți mîncau liniștiți și bine dispuși, nu le păsa de acel băiat și de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap. „Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o străină. Totuși ține la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, putea să-l facă, ori ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil... Și atunci el are așa un sentiment de... chiar o iubește pentru imensa cantitate de suferință de care ea l-a apărat... E o fată cinstită..." „Cum l-a apărat, cum e cinstită, mugi parcă roșcatul agresiv, f... mama ei dacă în locul lui Artimon nu i-ași frînge gîtul..." Matilda vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunoștință vecină cu iubirea fiindcă ea înșelîndu-l cu alții îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită de perfidie. Dar roșcatul nu înțelesese sau nu vru să înțeleagă un astfel de lucru care, se vedea cît colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca și cînd numai el ar fi putut să...
În clipa aceea sbîrnîi soneria. ...Gata. zise Tasia, tăceți, ei sînt..." Și se ridică și se duse jos să deschidă. Eram și eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum și pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria mea privire că înțelesesem ce vroise să spună, i-o întîlnii dar ea și-o deturnă în aceeași fracțiune de secundă, parcă mi-ar fi spus : nu pentru tine am vorbit, și cu o astfel de expresie încît îmi sugera că eu ași fi fost ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adîncimi ale sufletului. Mă uitai și eu în altă parte, dar mai puțin sumbru, simțind cum urcă în inimă singurătatea între acești oameni străini, acești basarabeni (căci credeam că toți sînt basarabeni) pe care îmi propusei liniștit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu știu ce intuiție îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deși nu le făcusem nimic și cu toate că le eram rudă, roșcatul de pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă și îmi amintii că de fapt știam că are un frate Petea, dar uitasem), or el mă privise de la început cu o ostilitate neascunsă și Matilda bineînțeles că observase și totuși, ca să zic așa, puțin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afecțiune. Aceste șocuri, care se înlănțuiau, sfîrșiră prin a mă anestezia, dîndu-mi sentimentul aproape infantil, bizar și nou pentru mine, că nu știu nimic despre oameni și despre Matilda și că surprizele abia mă așteaptă. „Să vie, gîndii, nu putem pretinde ca tot ce se întîmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gîndirii și simțirii noastre. Viața e o perpetuă surpriză."
Și mă destinsei, uitai toate șocurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matilda și rămăsei doar cu o vie curiozitate să-i văd apărînd pe cei doi. Întîi intră el pe ușă, mă așteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urît (Tasia spusese : da' ce, el e urît ?), cînd colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urît așa cum sînt proștii, adică atît de inexpresiv încît nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. „O fi sensibil, gîndii cu ironie, te pomenești."
După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund o surpriză : era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, mai tăcută și mai...
Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era așternută pe chip ca o lespede, și nu neapărat pentru că gîndea, ci pentru că chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpînea o mască de bronz. Pe lîngă ea, care îndată ce se așeză își duse mîinile la gură și într-adevăr nu scoase un cuvînt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în poșetă, în timp ce această Tamară, dacă gîndea ceva, cred că se gîndea nu cum să-și dea ei însăși moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cît se poate de eficient să și-o ia singuri.
O așezară lîngă mine și i se turnă țuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mîna pe sticlă, îmi turnai și mie și ciocnii cu ea. Îmi aruncă o privire. Avea ochi somnolenți, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, să exprime un dispreț provocator... obrazul tras, pupilele liniștite, dar atît de apropiate de tine cînd te priveau, încît toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau aceste pupile în tine ca niște emisari care raportau atît de rapid ce-au văzut, încît știai și tu ce gîndește : cine e individul de lîngă mine, ce viață duce, ce idioțenii zac în capul lui, și ce deosebire e între el și alți nerozi care populează acest pămînt ? Gîndii, ca să-i răspund : „Pot să pun mîna pe tine chiar aici și să-ți mușc fatala, vulgara și ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să faci ?" Ea își întoarse capul și clipi lung, acoperindu-și pupilele. „Nu ești în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubești. Este aceea din capul mesei, care se uită la tine cu furculița în mînă..."
Într-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculiță în mînă, pe care o ținea în mod ridicul cu vîrful în sus... Mă pufni rîsul, mă aplecai la urechea vecinei mele și îi șoptii : „Aveți un drac care vă servește ?" Ea nu-mi răspunse, ca și cînd nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii : „V-a văzut într-o zi la gîrlă, un drac tînăr și neștiutor, s-a speriat și a fugit și i-a spus lui Scaraoschi : întunecimea ta, am văzut la gîrlă un om cu coarne în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la omu-ăla și îl servești trei ani de zile pînă afli că nu e om, ci muiere..." Tamara izbucni în rîs și îndată se aplecă și-mi răspunse : „Credeți că ajung trei ani ca să cunoști o muiere ?" Dar ea nu rîdea de sensul acestei întrebări, ci rîdea de naivitatea micului drăcușor, care credea că pe lume nu există decît bărbați. Rîse iar, cu mare poftă, își deschise poșeta, scoase un pachet de țigări și începu să fumeze. În clipa aceea roșcatul scoase un urlet : „Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care nu ne ține minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand... îmi dați voie ? mugi el. Vă rog să-mi dați voie..."
Și se ridică de la locul lui cu paharul în mînă, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi și care protestă și îl împinse la loc. „Petea, vezi să nu-ți răstorn asta în cap..." „De ce Tasia, strigă Matilda, el vrea să spună ceva, dar trebuie să înțelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să..." „Matilda, hai, în loc să..." strigă Tasia. „Dar Tasia, o întrerupse Matilda cu o insistență aproape țipătoare, ce vezi tu rău că Petea..." „Permiteți, domnilor, strigă Petea, îmi dați voie, Tasia, o apucă el de mînă, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onorează..." „Dar ciocnește odată, dragă, că nu e obligat băiatul să știe că tu ești marele Petea, care ai rămas repetent de două ori la Chișinău, că nu te țineai de carte, știi tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi..." „Tasia, dar așa e el, ce te supără pe tine ? strigă Matilda. Tasia, nu te înțeleg... O, Tasia, cum nu poți tu să pricepi că Petea..."
În acest timp Petea ajunsese lîngă mine. N-avea deloc înfățișarea pașnică, și faptul că avea aprobarea ași zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate. Cunoșteam tipul : era dintre cei care după un pahar de țuică își dădeau pe față vanitatea smintită și cereau sau își luau singuri satisfacția jignind fără teamă, la adăpostul bunei-creșteri și rețineri a celorlalți, care în afară de faptul de a se lăsa jigniți de el nu vor reacționa, considerînd scandalul care s-ar naște mai penibil decît insulta. Acești indivizi speculează ceea ce am cîștigat noi în civilizație și discreție și strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de impresia pe care o pot face. Impresie ? Care impresie ? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decît el și atunci de ce să nu trăim în largul nostru, așa cum sîntem ? Probabil că de aceea îi purta Matilda atîta afecțiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar daca în perfidia lui acest Petea nu vroia decît să mă provoace prin cine știe ce gest sau cuvinte disprețuitoare acoperite. În alte împrejurări l-ași fi evitat... ,,Ascultă, îi spusei, cum te cheamă ? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre ? Ce Petea ? Ești rusnac sau român ? Dacă ești rusnac să fii sănătos, vorbește atunci rusește, de ce vorbești românește, ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos... Asta înainte de orice. Ei ? Ce vrei de la mine ? Văd că ai un gînd, care se clatină cu... tine cu tot, de la început de cînd m-ai văzut ți s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe față, crezi că e așa de misterios fiindcă îi dai tu tîrcoale și nu ești în stare să-l exprimi ? Da, nu știu cine ești și nici nu mă interesezi, n-am avut timp să mă gîndesc la tine, treci la locul tău și nu-mi vîrî paharul în nas că n-o să ciocnesc cu tine..."
Dar mă și apucase de gît și mă pupase, lucru care mă scîrbi și mă înfurie atît de tare că mă ridicai și îl împinsei cu violență. Dar nu-l dărîmai pe el cum ași fi dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd roșu. Îi înfipsei mîna în cravată, îl împinsei spre perete și îl făcui să se holbeze în strînsoare, din roșcat se făcu vînăt. Mă retrasei, îmi ridicai scaunul și spusei : „Nu-mi place să fiu pupat cu sila. Îmi rămîn balele, nu vreun sentiment..." Și mă ștersei îngrețoșat pe obraz.
Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deși se așternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Cînd îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, deși mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se și prăbușise scaunul pe care stăteam și nu el. Acest scaun mă umilise și nu Petea și de aceea mă ridicasem apoi și-l vîrîsem pe acesta în perete și îl gîtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacționat și ne-am fi bătut, ci psihic, deși cu astfel de tipi nu se știe niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te apucă el de gît și nu te scuipă în ochi. Elev și chiar student mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întîmplase la școala de ofițeri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mă provoace : îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei și îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas și bineînțeles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre rîsetele celorlalți. Raportai comandantului care îmi rînji disprețuitor să ne lăsăm de glume de-astea... Într-o zi sări el în locul meu și luă din mîna ofițerului de serviciu care împărțea poșta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă și după ce ofițerul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu intenția vădită de a-l citi în auzul tuturor. Mă apropiai și cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decît mine și umilința mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violență din partea mea. În acest timp privirea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită. „Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilința mea și rupînd plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso..." În clipa următoare pusei mîna pe polonic și îl pocnii între ochi cu atîta furie încît linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de braț, lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea borș și i-o vîrîi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la țurloaie, cu bocancii duri și nu mă oprii pînă nu-l văzui la pămînt. Ridicai apoi liniștit scrisoarea de pe jos, o vîrîi în buzunar și revenii la locul meu să-mi mănînc ciorba. Am făcut amîndoi trei nopți de carceră, cu reproșul sec și distant al comandantului ,că oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decît simpli soldați. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînțeles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce ? Că mi s-a rupt și citit scrisoarea în fața tuturor ? Ce-ar mai fi fost de dres ? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă același lucru, că, adică, să ne lăsăm de glume. În filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exercițiul cutare, de luptă, la care asista însuși generalul... E, dacă venise însuși marele comandant ? Asta era esența, restul, copilării, glume de cazarmă. În realitate individul, fără să știu de ce, mă ura, dar și eu pe el. Abia după ce am terminat școala, la masa de despărțire a venit la mine și cu o privire întunecată și-a cerut scuze. Erau nesîncere, dar ne întorceam acasă și nu e bine, așa în general, să ai dușmani... Cine știe ? Eram tineri... Viața e lungă, pămîntul e mic... Te mai întîlnești și...
Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filozofie de ultimă oră. Și nu m-am înșelat asupra acestei judecăți. Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai tîrziu... Erau cam de aceeași vîrstă. Petea mai mare cu un an... În adolescență, cîndva, într-o noapte, fata își trezise speriată părinții și le șușotise : „Petea mă așteaptă în grădină". Era în vacanța mare, era zăpușeală... S-au dus în grădină, l-au găsit acolo pitit printre pomi și la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine aștepta, a răspuns ,,pe nimeni" cu atîta groază, încît l-au luat la bătaie și l-au snopit pînă l-au lăsat lat... Nu i-a trecut însă și atunci l-au gonit din sat la niște rude din Chișinău. Dar se întorcea și de-acolo, tot așa, noaptea, și o aștepta tot acolo, în aceeași grădină... Matildei i se făces milă de el și nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora... S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, încît în clipa cînd Matilda îmi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar și asupra Matildei. În acea zi tocmai asta să fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoaștere, că eram bărbatul ei și că mă iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuși un om normal, ere căsătorit și avea și două fetițe ? Iar Petea de aceea mă privise de la început cu ostilitate și mai ales de aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche făcînd-o să rîdă în hohote ? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matilda ? De aceea scosese el un răcnet... ? La ora cînd mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viața mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simțeam doar satisfacție că îl mirosisem și îl gîtuisem izbindu-l de perete pe roșcovanul de frati-său și nu încetasem apoi s-o fac să rîdă pe tăcuta Tamara cît timp durase masa și apoi și după aceea, cînd se desfăcuse damigeana cu vin.

VI

Petea afectă că nu făcusem decît să-i stric cravata și cu cea mai mare naturalețe se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse : .....dom' profesor, zise el, bagă de seamă și nu fii antisovietic (și clătină din cap îngrijorat pentru mine), noi sîntem în măsură să-ți spunem că..." .Ce ești tu în măsură să-i spui ? îl întrerupse Tasia. Ia taci din gură ! Și tu, Matilda, de ce îl îndemni ! Nu oricine are chef de pupături, ți-e bărbat, vă cunoașteți de doi ani, nu știi ce fire are bărbatu-tău ?" „Dar a vrut să ciocnească, se apără și îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu că e cam posomorît și Petea a vrut să-l facă să se simtă bine !" ,,Mai bine l-ai fi făcut tu !" „Dar Victor nu e un copil," reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică reacția mea a fost copilărească, înțelesei însă că Tasia și desigur și ceilalți băgaseră de seamă felul cum mă primise Matilda printre ai săi și că desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvînt cu mine și mă hotărîi să nu schimb nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sînt atît de firești încît mi-au lăsat o excelentă impresie, rămînînd în sinea mea la hotărîrea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată.
„În orice caz, își desveli atunci dinții unul din zbanghii, Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gîndit să ridice mîna... Profesorul nu pare să fie filozof, deși predă filozofia ! o spun în sensul bun ! Hai noroc, dom' profesor ! ridică el paharul. Sper că nu mi-o luați în nume de rău ! Ne cerem scuze ; Matilda, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sînt Vasile Lemnaru, cel mai în vîrstă dintre Lemnari, și sînt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătățile de-aici, arătă el masa plină cu fripturi de curcan, sînt de la ferma mea). Petrică (aveți dreptate, ce e aia Petea, sîntem români toți, dar așa ne-a spus mama cînd eram mici, cu toate că era și ea româncă ; oamenii nu prea își dau seama de semnificația unor lucruri), Petrică e contabil la (și spuse un nume lung de direcție, aperecea sau așa ceva pe lîngă Ministerul Minelor și Petrolului). Tasia, adică Nastasia, continuă el, e soția mea (Tasia de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ți spunem toți, s-a terminat cu Tasia !), de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din cînd în cînd o anunț : gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mîncăm numai vitamine ! Și atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu gulii, dă-i cu păstîrnac, dă-i cu țelină, pînă ne umflam de vitamine ! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel..."
Nu știu de ce, tot clanul izbucni în rîs. E adevărat că șeful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuși aerul că el a fost și a rămas șeful clanului, și nu numai pentru că era frate cu Matilda, Artimon și Petea, ci și pentru calitățile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toți, simțul humorului. Rămînea de văzut dacă acest humor depășea granițele familiei. De pildă eu nu vedeam ce era de rîs în istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era adevărat și el se supunea la acest regim alternativ între purcel și păstîrnac, era cam stupid... Îl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea lui Petea și acum se ocupa de mine. „Cine a mai rămas ? căută apoi el parcă în jur, și iar se rîse. A ! Artimon ! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalți, adăugă cu un gest neglijent de mare șef, spre doi zbanghii mai tineri ca el și care îi stăteau în față, sînt ajutoarele mele de la fermă, ingineri și ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de cîmp... Iar doamna e soția lui Petea, sfîrși el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urîtă și de bătrînă, dacă te gîndeai că roșcatul era mai mic decît Matilda, care încă nu împlinise treizeci. Urîta, coafată înalt, păr negru, figură plată și obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu așa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lîngă faptul că avea trăsături frumoase și expresive, avea în felul lui de a fi o mîndrie naturală de mascul dintr-o specie reușită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă și provocatoare de cuceritor ? Ce dracu cucerise ? Abia mulți ani mai tîrziu traiectoria vieții lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă . De fapt nu avea vocație pentru viața de familie și crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricînd să te descăsătorești și se pare că, după spusele Matildei, fata asta urîtă și care nu era nicidecum bătrînă cînd se luaseră și nici așa urîtă nu era, nașterile o sluțiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice Matilda prin una din formulările ei lapidare și patetice, ce era cu Petea... Fapt e că urîta pusese stăpînire pe cele două fetițe pe care le făcuseră împreună și le crescu împotriva lui, roasă în același timp de o gelozie fără vindecare, deși la data aceea Petea n-o înșela cu nimeni. Dar începu s-o înșele și atunci îl alungară din casă. De fapt el abia atunci ieșea dintr-o întîrziată adolescență, dar tot nu știu să-și găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, schimbă vreo cinci și toate sub o formă sau alta îl umiliră și îl dădură afară, luîndu-i lucrurile și chiar hainele de pe el. Pe-asta din urmă, care îi luă și hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitația lui insistentă, întîlnindu-ne întîmplător pe stradă. Tipesa era gen bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu de dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar și Matildei îi plăcuse, se părea că în sfîrșit Petea și-a găsit femeia care să-l iubească și să se căsătorească cu ea, să-și întemeieze și el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l iubească, nu să-l bîrfească în oraș, ba chiar și mai rău. Petea tînjea după iubire ! Ei, da ! asta era cheia sufletului lui Petea ! Auzind-o pe Matilda exprimîndu-se astfel, ai fi putut crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bălăcăream în pasiuni urîte și mici, el tînjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă ? Dar ce dracu se întîmpla între el și tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-1, aruncîndu-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibeloul, și hainele de pe el, căci așa îl dăduse afară în stradă, în pijama, și încuiase ușa pe dinăuntru și nu mai deschisese nici la insistențele Matildei, care veni cu un taxi și cu un costum de-al meu să-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuși să-i ia și lucrurile... Intuiția mea era că Petea avea un suflet iremediabil turbure și violent, fără să știu ce forme exasperante îmbrăca de stîrnea în partenerele lui aproape una și aceeași reacție... Pînă la urmă s~a întors acasă, unde, bineînțeles, a început să ducă o viață infernală cu urîta și bătrîna lui soție pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele însă, cum se întîmplă adesea cu copiii, făcîndu-se mari, începură să țină îa el și s-o dezaprobe pe mamă... Nu știu dacă bătrînețea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măritișul fetelor, cei doi aveau să rămînă iar singuri față în față...
Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să pună irezistibil stăpînire pe toți cei de față și că nu va înceta să vorbească pînă nu-l vor durea fălcile, cînd ne vom ridica și pleca. Ceea ce se și întîmplă. După ce termină cu prezentările, înfulecînd, mă ignoră, spunînd că de altfel el îl cunoaște bine pe N.B., șeful meu de catedră, îi trimite din cînd în cînd pește și cîte-un purcel, fiindcă e prieten cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăștia fiind fost coleg de liceu cu el la Chișinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Hațeganu, e elevul lui... ,,Într-o zi lui Hațeganu, înlănțui el dînd pe gît un pahar de vin, cît e el de mare, i-a făcut figura un țăran, care a venit la el cu plămînul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu și-a dat seama că țăranul era acolo, alături pitit în suita lui, și zice, moare, asta e, domnilor, moare !... După un an se întoarce țăranul sănătos și zice : domnu doctor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu și dumneavoastră multă sănătate și să trăiți o sută de ani. Ce e cu tine ? zice Hațeganu. Ce e cu ăsta ? Și doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care... știți dumneavoastră, așa și-așa și cum arată acum radiografia ? zice Hațeganu enervat (așa sînt ăștia, dacă nu mori cînd zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la radiografie, se enervează și mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat ? Păi ce-ați spus dumneavoastră, zice țăranul, am băut moare ! Ce e asta, moare ? Zeamă de varză ! zice țăranul. Du-te în p... mă-tii, zice atunci Hațeganu și-i aruncă radiografia în nas și se cară, nu-i plăcea să-și bată cineva joc de el, fiindcă el așa credea, adică nu-i venea să creadă că... Unul tot așa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cînd să-l trezească, ăla dăduse ortul popii... La morgă cu el, zice. Anunță familia să vie să-l ia... Dimineața..." Da, bănuiesc, gîndii, dimineața ăla care murise înviase, la morgă, și izbucnii în rîs și turnai vecinei mele în pahar. Ea tresări, surprinsă. „Ai de gînd să asculți mai departe vorbăria ăstuia ?" îi șoptii. Tăcerea ei deveni atentă : spui tu ceva mai interesant ? parcă îmi răspundea. „Bineînțeles, zisei. Cum trăiești tu cu gringalelul tău ?" (ca să nu-i zic pe românește pipernicit - prudență cu femeile fatale !) Tăcerea ei se adînci, nu-mi răspunse. Îmi plăcea cum mînca, într-o totală absență, deși poftă avea. Tot așa își goli paharul. Numai cînd își aprinse a nu știu cîta țigare, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gîndirea ei insondabilă era la pîndă și că masca ei cu senzuale buze trase în jos se mișca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascuțite curiozități. Ce poate fi ? mă întrebai. Bineînțeles, rînjii în sinea mea, cuvîntul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înțeles care nu se desvăluia. Bărbatul ei era un gringalet ?! Adică cum ? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reașeză, pleoapele se lăsară greu peste pupile și numai fumul țigării, din care trăgea cu poftă nestăpînită, arăta că voința pe care o pusese ca să nu întrebe era uriașă. Mă înșelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai tîrziu... Continuai : ,,Într-o circiumă, doi poeți nu aveau ce bea. Și atunci văd prin fereastră un tip care scria și el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rîndul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea ? Lasă că bem, zice noul venit și se duse acasă, veni cu bani, dar și cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are ! zise el deodată . Chelnerul le destupă sticla, le puse în față fripturile, salata... N-are ! repetă acela, n-are ! și aruncă alături caietul. Proprietarul lui înțelese și nemaiștiind ce spune strigă necăjit : ce-are, dom`le, de n-are ? Aici e aici ! făcui eu filozofic, ce are de n-are ! Cine poate să știe ?"
Tamara se întoarse și îmi aruncă o lungă privire languroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a pălăvrăgi : „...Dar nu e așa, Vasia (deci nu Vasile !), striga ea, în realitate el vroia să caute puțină liniște, ce înseamnă agitația asta față de dorința omului de a fi el însuși..." Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum vroia acela să fie el însuși, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, și să vină el și să dea totul de rîpă... „Mai mîncam noi aici un curcan, și mai beam o damigeana de vin, ridică el vocea brutal, dacă ne luam după..." „Dar ce mulțumire avem noi dacă el..." „Matilda, strigă Tasia, du-te, dragă, la el acasă și..." „Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Și nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea ! Dar cei doi credeau că aveau... Ei, gringalet-ul tău are sau n-are ?" „Dar dumneata ai ? spuse ea rar și-i simții pupilele pipăindu-mă îndelung; întrebare neașteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru îndoială, care îi și licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce rîzi de alții. „N-ai înțeles, zisei, e vorba de talent, doamnă !"
Mersesem prea departe cu sugestiile mele și mă înfundase. Ea izbucni în hohote, își dădu capul pe spate. Dinți lați, colți carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută și totală. Avui, o clipă, o senzație de coșmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i spun ceea ce îi spusesem ? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atît de vulgar, nu față de cineva, ci față de mine însumi, fiindcă mi se întîmplase nu o dată să gîndesc : sînt vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intenția de a insulta, eu nu sînt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deși eu sînt acela care le rostesc. Nu prețuiesc această persoană și ca atare nu-i ofer despre mine decît o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar turbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mă apropii ! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului și a compromisului cu cei pe care îi disprețuiesc. Le dau șansa să mă disprețuiască și ei. Ce făcusem însă aici ? Simții că roșesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, și vrusesem să plac și eu. Și, desigur, toată lumea văzuse și mă disprețuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă deși hotărîsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le ofer o astfel de imagine, erau totuși rudele Matildei, căreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine... Deși pînă la urmă Tasia și Vasile se străduiseră să facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda și Petea încă din primele clipe ale apariției mele...
Mai întîrziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mai acord Tamarei vreo atenție, apoi mă ridicai de la masă și mă adresai Matildei grav, ca între soții care trăiesc de mult împreună și au învățat să-și respecte liber și fără vreun resentiment obiceiurile : „...dacă tu vrei să mai stai... eu trebuie să plec !" „Nu", tresări ea și avu pe chip o expresie neașteptată de supunere, pe care nu i-o cunoșteam și care o făcu să se ridice de pe scaun. Așteptai liniștit lîngă ușă să se termine pupăturile și salamalecurile de despărțire, nu dădui mîna cu nimeni, fiindcă nici ei nu dăduseră cînd venisem, spusei global bună ziua și ieșirăm.
 

<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>