Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A TREIA

VII

Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai departe supusă, avea pași șovăielnici, pașii ei de-atunci, cînd o găsisem plimbîndu-se prin fața casei mele. Cum ea nu spunea nimic și nici eu n-aveam de gînd să spun ceva, o lungă tăcere se așternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea. În cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere : gîndire sigură pe ea, judecată fără apel : ..De ce te-ai purtat așa de urît cu Petea ?" Nu era totuși chiar un reproș sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afișată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urît cu mine și nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începînd cu întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicație care se putea da de ce o soție nu schimbă un cuvînt cu soțul ei într-o vizită, nu schimbă o privire, un gest, un surîs, o exclamație... Nu era ceva care putea fi înțeles, trebuia doar înghițit, iar în ceea ce privește urmările și sensul, nu putem forța nimic de pe acum. Vom vedea mai tîrziu. Vrusei să-i spun : „Niciodată nu mi-ași fi putut închipui că..." dar mă oprii iarăși. Practica pitagoricienilor de a tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. Nedînd expresie gîndurilor care ți se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine și descoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se neliniști : ,,Ești supărat pe mine ?"
Dacă eram supărat pe ea ! I-auzi ! Vroia să smulgă de la mine ceea ce ar fi trebuit ea să desvăluie. Ei bine, gîndii, dă-i drumul, dacă poți, spune ceea ce nu poate fi spus, explică ceea ce nu se poate explica ! „Te-am așteptat o oră să te întorci, nu știam ce e cu tine..." Nu știa ! Dar de ce sunasem în loc să deschid ? Nu știa, o lovise amnezia... Și cum urcase scările uitînd că trebuie să vin și eu și închisese bine ușa în urma ei ? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul. „Bine, zise ea, Petea e un nesimțit, dar în cazul de azi nu vroia decît să..." Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprit ? Lasă-l pe Petea, mai e pînă acolo ! ,,De la început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormîntare, m-am mirat și eu, n-ai dat mîna cu nimeni..." Trece la atac ! O fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toți stăteau ca niște plăcinți pe scaune, să arborez o încîntare maximă, să sărut mîna la cucoane... Sînt obișnuit de la părinți, Matilda; gîndii mai departe, să mă ridic în picioare cînd îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormîntare eu nu aveam cînd am intrat - și ți-am căutat chipul și am așteptat de la tine un semn de recunoaștere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil...
Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte puțin), se opri și se așeză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte bătrîn. Se însera. O lumină galbenă de noiembrie liniștit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru și înecînd acest centru în mister, ca și cînd acolo s~ar fi petrecut cine știe ce... îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea plimbare după excursia cu Petrică și mi se făcu dor să mă plimb singur, ca atunci cînd o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Și astăzi mi se întîmplase același lucru. Îi aruncai o privire. Stătea nemișcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mîini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strînși unul lîngă altul, și privirea mea piezișă întîrzie căutînd frumoasele ei glezne. Ca un val care spală în cîteva clipe o plajă murdară și îi redă frumusețea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe cînd o zărisem pe Matilda prin ninsoare șterse această zi din prezent și o dorință vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind și surîsul înflorindu-i enigmatic în colțul gurii.
Mă așezai alături și îi apucai mîinile. Ea nu și le desprinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ținui astfel cîtva timp... Dar n-o puteam ține la infinit, îi dădui capul pe spate. Îmi arătă un chip devastat ; cu ochii pe jumătate închiși, acest chip, care nu era frumos decît printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui și mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat... Da, gîndii, ce coșmar ! Apucă-te să mîngîi și să săruți un bărbat... Simții un val de repulsie și o lăsai din brațe. „Da, știu, zise ea, sînt odioasă. Dar nu mă pot stăpîni... Lumea mă admiră, colegele, toți care mă cunosc... Matilda, mi se spune în față, tu ești un om și jumătate ! Dar eu știu, aproape că striga ea, și mai ales de cînd te iubesc pe tine, că nu e așa, că nu sînt un om și jumătate, fiindcă nu sînt stăpînă pe mine." „De ce ar trebui să fii stăpînă pe tine din moment ce toată lumea te admiră ?" rupsei eu tăcerea. Și nu spusei mai mult. Stăpîn pe sine, gîndii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi ? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvîrșim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, pînă ne trezim roșind, cum făcusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmărește după cîte înțeleg mai demult, ca un blestem, această alunecare ; ești conștientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume. „Ei, rîsei eu, e ușor să spui că ești oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă șarpele de coadă..." Și fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă nici un semn nu arăta că a înțeles ce așteptam eu de la ea, adăugai cu ironie : „Cum, dar ești firească, tu care îi înțelegi pe toți fiindcă așa sînt ei, nu văd de ce nu te-ai accepta și pe tine !", tot gîndind : în fond te accepți, plesnești de trufie cînd ești așa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, așa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră ieșire în lume ! Nu e grav, acum sînt prevenit, pe viitor cînd vom ieși mă despart de tine pe timpul cît va dura vizita, apoi ne reîntîlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă...
„Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întîmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiți pe Marmeladov ! Nu te înțeleg, continuai, și te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să vad pe cineva turburîndu-se și acuzîndu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concretețe." „Da, zise ea, dar au consecințe, o, eu știu, simt..." „Păi sigur că au, zisei, dar ce poți face ? Ei, da, e ca și cînd am avea dreptul să cerem și să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalți." (Trebuia atît de puțin, gîndii, ca totul să fie în ordine ! și nici acum nu trebuie mai mult, dar văd că nu-l faci, puținul acesta, și continui să-mi arăți acest chip de bărbat care îmi stîrnește repulsie !)
Revenii însă asupra acestei gîndiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru și anume o transfigurare, să revină Matilda de dinainte de căsătorie ! dar cine se poate transfigura cînd asupra lui apasă masa brutală a unei realități sufletești în stăpînirea căreia este ? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne ține înlănțuiți și să elibereze ceea ce zace în noi încătușat, acea simțire diafană, profundă și pură care ne face să cădem aproape în perplexitate cînd învăluim cu privirea chipul iubit... Aveam o singură nedumerire : ce se întîmplase de fapt cu Matilda ? Fiindcă una erau discuțiile noastre din care ieșeau scîntei (nu mă nelinișteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes să învingi o rezistență ; în mod normal gîndim că astfel de rezistențe nici n-ar trebui să existe, dar uite că oamenii le au, și anume în chestiunile cele mai puerile) și alta această schimbare care, nu mă înșelam, venea din adîncuri. Din primul șoc rămăsesem însă cu un fir de înțelepciune și.îmi spusei că Matilda n-are altă treabă decît arhitectura ei și, desigur, obiceiul de a-și contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufletești. în loc să-mi spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se întîmplă mie, lucrurile astea n-au importanță față de ceea ce știm noi că simțim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină și mortificată, cu toate că eu o acoperisem spunîndu-i că de fapt nu s-a întîmplat chiar nimic și n-avea rost să se complacă în starea aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva ? Ce e mai important decît asta ? Aici e-aici ! Restul e nerozie. „Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ți-am spus de la început cînd mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. Și ți-o spun și pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sînt gata oricînd s-o părăsesc ia chemarea ta. Da' tu acum ești departe de mine și ai timp de pierdut exagerînd întîmplările unei vizite nereușite, despre care nici măcar nu vrei să vorbești, să-ți explici ție, dacă mie nu crezi că mi-ești datoare vreo explicație, ce anume ți-a făcut rău, ce s-a întîmplat de fapt. Hai să mergem !"

VIII

„Numai că această stare n-o părăsi decît după vreo săptămînă, timp în care nu descoperii nimic și văzui zilnic și cu neliniște chipul ei urîțit, de pe care fugise lumina de altădată. Și dacă rămîne așa ? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar nu era, mînca zdravăn, cu poftă, și tot așa făcea și dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca și cînd nimic nu se petrecuse cu ea și mă pomenii că un fior rece îmi strînse inima și un gol insuportabil născu în mine întrebarea : dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu ? Dacă ea a fost așa totdeauna și eu am văzut-o altfel ? Cîteva zile mă simții ca și cînd ași fi avut în stomac un copil mort. Conversația cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecți, și cînd încercai să fac eu acest lucru relatîndu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, deși nu era absentă, mă asculta cu atenție. Nu ieșirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cunoștințe, cînd nu stătea în bucătărie cu Ana și pregătea masa. Alteori dădea drumul la radio, lua o carte și se înfunda în fotoliu să citească, dar renunța după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simțea obosită, se ducea să se culce.
Spre sfîrșitul săptămînii o văzui la un moment dat în fotoliu cu oglinda în mînă (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atenție minuțioasă și îndelungă, se strîmba, se uita cînd foarte aproape, cînd de la distanță, punea mîna pe nas, belea ochii... Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate scîrbită și reflexivă... Cînd aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, și spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe : „Arăt oribil !" Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis pereților și se ridică din fotoliu, îmi arătă un spate care se îndepărtă leneș spre dormitor și dispăru lăsînd ușa deschisă. Deci era adevărat, arăta așa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd... Adică nu eu mă schimbasem... Și simții cum din nou ființa mea respira liber, fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar rîsul. Felul cum ea se privise în oglindă, ași zice plictisită că era plictisită, fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca și cînd ar fi fost o iapă bătrînă care se uită în golul cel mare al cîmpiei și nu mai vroia nimic...Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii așezată pe taburetul din fața oglinzii de toaletă, cu un ruj în mînă. Și-l dădu peste buze, se contemplă, își supse gura... Buzele reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenîndu-și o gură de vampă... „Cum arată o curvă, zise, tu trebuie să știi... Ai fost la curve, nu ? Să nu minți, toți ați fost..." Izbucnii în rîs. Vorbea tot așa, tărăgănat, ca și atunci cînd constatase că arăta oribil și nu-i păsase, sau prea puțin. Tot așa și acum, puțin îi păsa dacă am fost sau nu la... „De ce rîzi ? !" mă întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-și facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o... Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se șteargă cu vată, pe care o înmuie într-o sticluță, reușind să se boroșcăiască pe obraz și pe bărbie, enervîndu-se, o enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de rîs în toate acestea... Rîdeam fiindcă o iubeam, deși o simțeam departe de mine, dar mi se părea că se trezise totuși ceva în ea și cine știe, poate...
Într-adevăr așa se și întîmplă, a doua zi dimineața cînd deschise ochii chipul ei se limpezi și înflori sub un straniu sentiment de renaștere, uitîndu-se la mine ? „Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee..." strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdicție, apoi de stupoare, la telefon, cînd mă căuta la facultate și ne auzeam vocile. Mă redescoperea ? Vedea că exist ? Descoperea că ea însăși exista și nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea și de care era iubită ? O uluia acest fapt ?...
Totuși în săptămînile următoare descoperii că întoarcerea nu era totală, ca și cînd ceea ce cîștigase înstrăinîndu-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeași casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunțe. Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, deși foarte prudente acum, nu-i aduceau decît o exclamație scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pînă cînd într-o zi îmi spuse chiar mirată : „Parcă ai fi un moșneag care trăiește din amintiri. Sîntem tineri, trăim în prezent... Nu pot să-i înțeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut și de viitor, nu mai văd clipa de față, care singura e viață ; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ți-o faci. Și de trăit cînd trăiești ?" „Sînt trei dimensiuni componente ale conștiinței umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. Ne naștem și asfințim odată cu ele, nu numai bătrînii se gîndesc la trecut, nu numai tinerii la viitor și nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viața noastră ar fi ca și a lui, mîncare, ham, apă, somn, apoi iar mîncare, ham, apă și din cînd în cînd bici, dacă l-ar vizita, trăgînd căruța și auzind nechezatul unei iepe,- cine știe ce reverie de pe vremea cînd era armăsar." „Deci armăsarul are conștiință ?" zise ea izbucnind în rîs cu o satisfacție stupidă, pe care o au toți cei Ce nu pot urmări pînă la capăt o idee, și care cred că
te-au prins că a ta e falsă. „Calul și tot ce există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Reține numai cuvîntul <jugănit>, care ți se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează." „Bine că ești tu armăsar", rîse din nou Matilda și părăsi brusc și discuția și locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce. Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, și cînd reușea să se ferească și să nu intre în jocul lor și mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe șl se temea de ceva...
Bine, îmi spusei, haideți așadar să trăim acest prezent. În duminica următoare făcurăm o vizită părinților mei, care bineînțeles că se supărară fiindcă nu-i anunțasem din timp să ne primească și ei cu masa pregătită. De astă dată Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mîna pe mine, ba chiar la un moment dat își lăsă capul pe pieptul meu...
Credea că o să fiu încîntat, eu sau părinții mei ? Puțin lipsi să nu mă scoată din pepeni și scurtai vizita, crezînd că din pricina asta, că ne aflam la părinții mei, vroia ca să arate că mă iubește așa tare.
Dar nu. Asta o ținu cîteva săptămîni. Încercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, deși pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îmbrăca și ieșea la plimbare... dar plimbare îi oferisem și eu cu o oră înainte. Și nu zicea vino și tu, dacă de plimbare era vorba. Ridicai din sprîncene : omul are chef să se plimbe singur, da, singur, și să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultîndu-i vorbăria. Firește că începui să ies și eu singur, fără să mă obosesc s-o invit. Primeam vizita cîte unui arhitect, cu soția, firește. Matilda rîdea cu gura pînă la urechi de nu știu ce, și după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca și cînd eu ași fi silit-o să rîdă astfel de te miri ce idioțenie spusă de musafiri.
Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, crezînd că în mijlocul naturii o să dorească mai puțin să-mi arate cît mă iubește ! Nici vorbă ! Îi dădea înainte cu libia și mi se agăța de braț împiedicîndu-mă să urc... „Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste ! satură-te ! Dar nu era așa, nu era nimic demonstrativ în acest exces și mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă ? Devenii brutal în fața acestei revărsări de tandrețe, încît după acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dînd cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic așa extrinsecă... Treptat încetai să-i mai pîndesc reacțiile, ba chiar erau zile cînd nici nu mai știam dacă Matilda e veselă sau tristă... nu mai observai și ce anume stare nouă luase locul celei sufocante, care la rîndul ei să dispară după un timp- și să vie alta. Se instala, adică, între noi o anume nepăsare variabilă, asemeni zilelor și anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea viețui cu cineva în aceeași casă, atîția amar de ani, cît durează o căsnicie activă (bătrînețea e sfîrșitul ei...)
Dar asta și din pricină că la facultate începu să se întîmple ceva, evenimente senzaționale, care mă surprinseră și mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, și nu mai aveam timp să despic firul în patru în relațiile mele cu Matilda.
 

IX

Predasem pînă atunci liniștiți, treceam și noi, ca și arhitecții, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tîrziu ca aparținînd perioadei Matilda. Adică ?
Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd. Se referă la perioada de după revoluția proletară, cînd vechii idoli și mai ales vechii stăpîni devin obiectul de rîs al maselor, înfățișați ca niște paiațe, în artă, filme, teatru, spectacole de circ și de estradă. A dispărut aura în care erau învăluiți, puterea, luxul, banul, și ne apar acum așa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculi, mărginiți, caraghioși. Numai că marii artiști făcuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea puțin, asta vroia să spună Marx, aura persista atît timp cît condițiile sociale rămîneau neschimbate. Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se rîdea numai de vechii idoli, ci și de cei noi. Cel puțin ea rîdea, și la început n-o înțelesesem, pînă într-o zi cînd mă întorsei și eu acasă în prada unei mari veselii.
Mă încrucișasem în dimineața aceea pe culoarele facultății cu dentistul la care mă duceam de obicei cînd aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oraș, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură și filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său după ce mă plomba, să trecem în revistă noutățile, cu toate că salonul său era plin de clienți în suferință. Dar ne și împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărți... „A, doctore, îl întîmpinai, salut..." În loc de răspuns el îmi zîmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărît și protector și mă strînse și mă bătu ușor pe spinare, grăbit dar atent :
„Cum merge ?" mă întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în șir și mă pomenisem că nu mai puteam mînca într-o parte. Pierdusem o măsea și trebuise să-mi îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operație extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. „Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg și sîmburi de măsline." El rîse cu poftă și dispăru pe ușa pe care scria decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, deși mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite și mai ales fără să bată în ușă. „Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub." Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atenție și nu știu de ce parcă fumau toți ca niște turci, deși nu erau toți fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul își răsfoia niște notițe, ceilalți se plimbau de colo pînă colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu știu ce așteptau de nu-și vedeau de orarul lor... Secretara deschise ușa și ne anunță : „domnul decan vă așteaptă !" Aha ! Asta era deci. Ieșirăm și ne îndreptarăm spre decanat, intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întîmpinîndu-ne cu un surîs cordial, stătea dentistul Vaintrub.
Se ridică în picioare și dădu mîna cu noi toți. Ni le cam zgudui pe-ale noastre... „Domnilor, ne spuse, sînt, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan... Luați loc... Sînt în măsură să vă spun că unele măsuri preced reforma învățămîntului pe care partidul o pregătește. În iunie, cînd s-a produs actul naționalizării, uzinele și fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse de comuniști. În învățămînt, în cadrul revoluției culturale, reforma învățămîntului și desigur mai ales a învățămîntului superior trebuie și ea pregătită în prealabil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filozofie și combaterea energică a filozofiei idealiste. Pînă nu de mult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referință doar pentru curioși. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează concepția despre lume materialist-dialectică a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în științele economice și sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an și treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand..."
Și ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi și alții... „Nu notați, zise el, deși nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afișate, iar cărțile le veți găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării..." Și tăcu. Apoi adăugă : „Domnule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale..."
Veni și arătă studenților, întrerupîndu-mă din cînd în cînd, că noul decan știa filozofie. „În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica și putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Continuați."
Hegel răsturnat ! Nu rîdeam cu gura pînă la urechi, cum făcea Matilda, dar rîdeam foarte tare în forul meu interior, văzînd cum un dentist îi amenda pe marii filozofi luînd drept literă de evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesități dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dinții, îi plomba și în cele din urmă le muta și fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, și asta era cu atît mai curios cu cît îl știam pasionat de marile sisteme de la Platon și Aristotel, pînă la ontologia existențială a lui Martin Heidegger. Această stranie și rapidă transformare, care îl făcea în primul rînd antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întîmplase ? Și cînd ? Cum își înăbușise el ardoarea gîndirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă ideea că undeva în orașul în care trăim cineva are aceleași preocupări ca și noi, deși meseria lui e alta și că oricînd te puteai duce să-l vezi, și el să te primească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură ? Cum de renunțase și la meseria lui și la această pasiune și acceptase să vină la noi și să... Abia acasă deschisei și eu fălcile și rîsei cu gura pînă la urechi de mai multe ori : ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... „Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat ?" „Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărțim numai de trecut rîzînd, ci intrăm și în viitor tot rîzînd... însă de noi înșine..." Și îi povestii întîlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub și cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg și sîmburi de măsline... „Se pregătește o reformă a învățămîntului, continuai în timp ce mîncam flămînd. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă ? Elevul și studentul trebuiau oricum să învețe ? Bineînțeles ! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci ? !" „Cine ți-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat ? rîse Matilda mai tare parcă decît mine. Șeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent ?" „Nu, lipsește de vreo două săptămîni, are o sciatică infecțioasă, care îl ține la pat." „Hm ! Așa credeți voi ! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întîmpinat într-o zi la poarta universității de către... nu-ți spun cine și i s-a spus : din clipa asta dumneavoastră n-aveți ce mai căuta aici." Mă posomorii, avînd într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet și filozof i se luase catedra ? „Chiar e adevărat ? !" spusei. „Bineînțeles ! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ți spun."
Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, deși el mă susținuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine și se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoși, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în față fără nici o jenă, știau prea puțină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoașteri limitate de o cenzură transcendentă, precum și adaptarea la spațiul românesc a gîndirii spengleriene conform căreia culturile și civilizațiile sînt determinate de spațiul geografic, dar avusesem grija din politeță pentru marele poet și om de cultură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem și tăcere cînd vreun adept cu privirea sticlind de ignoranță încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalți, îmi arunca doar, din cînd în cînd, abia clipind din pleoapele lui palide și transparente, cîte-o privire rece și vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, și nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese șef de catedră înainte de război și la cursurile căruia învățasem noi filozofie. Era un umanist blînd și cu vastă cultură, moderat om de stînga, necompromis de vreo mișcare politică, ar fi fost cît se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămîni, titularul lipsea și după spusele Matildei nu din motive de boală, și nu se auzise nimic de o eventuală numire a profesorului N. „Poate că nu e adevărat !" îi spusei Matildei prins de neliniște și îndoieli. „Nu-ți spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară își are originea în prelegerea lui de deschidere a cursurilor, cînd vorbind în introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei și pe cine nu vrei, în afară de Marx și marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap !" rîse Matilda sugerîndu-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu rîdea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Mă retrasei în biroul meu și în timp ce îmi beam cafeaua și Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era șefă evita să citească Scînteia în colectiv și să comenteze articolul de fond, la orele opt dimineața, lăsa pe altcineva s-o facă și dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o țigare și rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (și încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofia), ci cine știe ce obscur profesor secundar sau cine știe ce ziarist gălăgios, cum se întîmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate și pe deasupra om de știință agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puțoi care nu se jena să-l ia peste picior și să-l învețe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le accidente fără importanță. ,,Chestia asta mi poate să rămînă așa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii și a învățămîntului și dacă nu reacționăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm." ,,Ce vrei să faci ?" mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, firește, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoștea dinainte. „Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze și că noi îl vom susține."
Matilda lăsă ziarele, își aprinse și ea o țigare și între noi se așternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment : „Mai gîndește-te !" ,,M-ași mai gîndi, îi răspunsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine știe ce ginecolog sau inginer de poduri și șosele, o să fie prea tîrziu." ,,Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începînd chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi." ,,Ce surpriză ?' ,,De unde să știu eu ? Tot ce știu e că trăim vremea surprizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxismul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie !" Avusese în glas tonalități necruțătoare, pe care i le auzeam pentru întîia oară și tresării. „În cultură, îi răspunsei eU gînditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită opțiuni individuale." „În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (ÎȘÎ amintise cum rostise ea însăși aceste cuvinte în ziua cînd mă mutasem la ea ?), se cer opțiuni individuale. Poți să faci o casă urîtă sau una frumoasă, asta are o mare importanță pentru aspectul estetic al unui oraș. De ce e frumos Parisul ? Fiindcă bulevardele și casele lui au fost resistematizate în urma unei opțiuni a baronului Ilaussmann." „Bine, zisei, și întrucît absența lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucureștiul să ia catedra unui vestit poet și filozof ? Era suficient un avertisment." „Și de unde știi că nu i s-a dat ? Sînt patru luni de-atunci. Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas pașnic, discută cu el..."


<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>