Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A PATRA


I

...Astăzi m-a vizitat, apărătorul meu, fostul judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo ? Într-un fel incredibil de simplu (îl chema Ștefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele și prenumele său).
Se întîmplă rar astfel de conjuncții cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie și nu mai e loc în conștiința lor pentru alte bucurii, ori sînt obsedați de probleme de existență, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce și-au atins un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrietenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat... Da, neînsemnat azi, dar poți să știi ce devine mîine? Cine nu vede că în aceste timpuri neînsemnații străbat curbe uluitoare ? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calități, dar aceste calități nu apar decît după ce e proiectat pe spirală, și nu sînt de fapt calități, tot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era necesară pentru o poziție însemnată. Acești doi virtuali prieteni ai mei au crezut că pot da și ei lovitura petrecînd mii de ore lîngă un astfel de ins... Tocmai ei, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine și Samain... De la o vreme ori de cîte ori ne dădeam o întîlnire, era prezent și omul neînsemnat, prezență inexplicabilă la început pentru mine... Ce dracu căuta alături de noi ? Văzînd că i se dă atîta atenție, acest ins începu să prindă curaj și să debiteze astfel de tîmpenii, încît nici măcar nu puteam să rîd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui școlărești la rangul de sistem de gîndire, cu referiri la mari personalități și filozofi, și asta dura ceasuri întregi, încît după o astfel de întîlnire mă dureau oasele și îmi pierea somnul, reacție bizară a organismului chinuit. Într-o zi n-am mai putut înghiți și după plecarea individului i-am întrebat : „Ce găsiți voi la idiotu`ăsta ? ,,De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are multă intuiție. Idioțenia e o armă, a adăugat cel la care țineam eu cel mai mult. Și el știe s-o folosească... Cum, a reluat celălalt, e în tradiția poporului român, preferă să pară prost, n-are probleme ! Dar nu e !... Inteligența afișată e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl prețuiam eu cel mai mult și ași fi vrut să fim prieteni... Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu știe că îi e propriu inteligenței să nu se indigneze pe cel așa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligență. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligență nu se expune. Și și-au apropiat capetele și au început să vorbească între ei, ignorîndu-mă. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei înșiși, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cultivau. „Cu voi nu mai sînt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viața mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă." Și m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a plăcut, dar n-au schițat nici un gest să mă rețină. Abia după ce omul neînsemnat, universitar și el, a devenit secretar cu agitația și propaganda în comitetul județean de partid i-am înțeles, dar n-am înțeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel puțin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat pe amîndoi în plata ședințelor purificatoare de mentalitate burgheză și cosmopolitism în care au picat, și n-a mișcat un deget cînd au fost dați afară din universitate. Să-i citești pe Rimbaud, Verlaine și Samain și să afle asta chiar omul complexat că nu se putea delecta cu acești poeți, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie și nu de inteligență, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, știa și el că cei trei erau niște „cosmopoliți"'. N-ar fi fost mai bine să nu știe ? Mi-a părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de franceză la un liceu.
Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu știam și nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predînd pe Păun-Pincio, Neculuță și Cezar Bolliac în locul lui Eminescu. Esențial pentru mine era să știu-că nu făcea nici în fața mea și nici în lipsă elogiul omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întîmpla pe la ei pe la Filologie, eram încîntat și liniștit că rămăsese același și că totul trecea ca și înainte prin flacăra ironiei lui necruțătoare, reviste de literatură, poeți, romancieri, critici literari din orașul nostru, dar și din capitală. Ne întîlneam tot la acea braserie și ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca același chateaubriand și sorbea același număr de filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să bîțîie din picior, în ciuda faptului că noua lui soție i le număra, acele filtre, cu reproș, că a băut nu știu cîte și că îi ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrășase între timp) și cînd revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva !
Pînă într-o zi cînd plimbîndu-mă singur prin oraș, văzui niște afișe lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria negru pe roșu că în ziua cutare prof, univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferenția despre (cu litere uriașe) : Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicălițului. Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoșiste elogiind, amenințîndu-ne parcă, un soi de țărani primitivi care purtau cu mîndrie tundre sure pe umeri și cît erau ei de devotați partidului și îi stîrpeau pe contrarevoluționarii de prin munți. Bineînțeles că ,,opera" lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mîinile tale ies roți de vagoane, te salut, turnătorule, așa și pe dincolo, făcîndu-i să rîdă pînă și pe cei care se temeau de el... O dăduse în bară cu acest elogiu și trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvînt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de muncitorul care... așa sînt oamenii, le merge gîndul aiurea...). Individul însuși îți amintea o combinație stranie între hienă și porc născută din imaginația unui Wells, din Insula doctorului Moreau : nas și gură într-adevăr porcine, de rîmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. ,,Asta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toți cu ciomagul în piața orașului." Cică ar fi amenințat chiar pe cineva care îndrăsnise să-i spună că, din punct de vedere estetic, versurile lui... „Ah, ce-aș mai frînge eu gîtul la toți esteticii ăștia... Sînteți de-s neprincipialitate grasă" (vrusese să spună crasă !). Ei bine, si iată-l pe Ion Micu pe afiș, anunțat că va ține o conferință... Și ce timidă era formularea, adică nu pur și simplu despre opera poetică a lui Amăicălițului, ci doar unele aspecte (nu toate !) ale prelucrării folclorului în opera...
Ce era cu el ? Întîi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gîndit că nu se mai putea face nimic, era anunțat, conferința se va ține. Bun ! Și ce-o să-mi spună el mie după aceea ? Cum o să mai putem sta împreună la masă ?
Ne-am întîlnit totuși și nu mi-a fost ușor să-l întreb. Nu arăta bine și avea pe chip o expresie de scîrbă și plictiseală, dar și un fel de sfidare posomorîtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intenția să-i reproșeze ceva. Ei da, dar ce mai puteam să ne spunem ? încît nu l-am cruțat. „De ce ai făcut chestia asta ?" i-am spus pe neașteptate : ce te-a făcut să te înjosești astfel ? A început să clipească des, ca și cînd i s-ar fi pus un reflector în ochi și mi-a răspuns : „Poxir eviter le pire !" „Cum să te cred ? Ce poate fi mai rău ?" „Prefer să nu-ți răspund. Știi ce-a fost rău în viața mea. Rămîne, dacă mi-ești prieten, să descoperi singur ce poate fi mai rău."
Șaradă! Ce-a fost rău în viața lui! Desigur, m-am gîndit, faptul că a iubit o femeie și ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine ? Și el o aștepta ? Cu acea tipesă n-ași fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferînd reveria ne-împlinirii, acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decît o capră sau o măgăriță. Pentru a da peste cap repulsia, ființa umană ar trebui să aibă forțe gigantice. De aceea uneori preferă moartea decît să fie silită să stea în casă cu urîtul... Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întrucît avea asta vreo legătură cu Amăicălițului ?
Pe urma deodată înțelesei : rău fusese în viața lui închisoarea și mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bineînțeles ! Fusese deci silit, amenințat să țină acea conferință ? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la pușcărie dacă refuza ? Cum să cred o asemenea năzbîtie ? ,,Înțeleg, îi spusei, ai fost amenințat că o să fii dat afară din universitate." ,,Pentru început", zise el. „Da, și pe urmă ?" „Pe urmă ți se deschid toate posibilitățile, reuși el să rîdă, dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sînt obligat să fac orice numai să nu fiu arestat și bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalți, dar de la ai mei n-ași putea și mi-ași pierde convingerile. Și fără ele ași fi un om mort." „Două lucruri nu înțeleg, i-am spus, întîi de ce s-ar considera cineva un ora mort fiindcă și-a pierdut convingerile ? Poți, pe baza însăși a experienței care te-a dus la pierderea lor, să capeți altele, de pildă, în cazul de față să ajungi la convingerea că un comunism care înjosește omul silindu-l să țină o conferință scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunismului". „Asta e, că eu ași înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naște ură, ca s-o poți suporta, spiritul dă naștere antidotului care e total, urăști nu numai pe torționari, ci întreg sistemul. Nu mai poți raționa liniștit cînd ți se îndoaie gîrbaciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capitalism nu mai pot din același motiv. Poate că alții sînt mai tari, eu nu sînt." „Rămîne atunci chestiunea în sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspirații de om al cetății și că le ignor pe cele ale concetățenilor mei, sau n-ași lua arma în mînă împreună cu alții dacă libertățile ei fundamentale ar fi amenințate. Da, dar odată pericolul trecut, ași lăsa altora plăcerea sau pasiunea de a face politică... și cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. Și mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru asta, se va considera ceva firesc să nu-ți placă nici un fel de politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea." „Întîi, de convingerile mele politice, sînt legate și alte convingeri, dacă nu chiar toate, și ași fi un om mort fiindcă n-ași putea fi apolitic, îmi place politica, mă pasionează. Și știi ce li se întîmplă unor oameni cînd obiectul pasiunii lor dispare sau sînt respinși, dacă nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viața n-ar mai fi pentru ei vreo scofală mare." „Așadar, am încheiat eu, accepți să te umilești din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, și tu știi acest lucru, din moment ce constați în conștiința ta că nu e indestructibilă, cum să-ți spun, faptul că poți fi arestat pe nedrept nu te tulbură ? N-ar trebui să raționezi și să-ți pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar să fii arestat ? Nu e suficient să știi că e posibil ?" „Întîi că, prin definiție, răspunse Micu, pasiunile nu sînt obligatoriu nobile. Iubești o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ei și ? Poți și muri pentru ea. Așa era, îl înțelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea și care în mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal își pierduse din puritate, ca orice ideal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană și timpul istoric, în cazul lui, amenințarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, și unde Amăicălițului avea acces. Individul se plînsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) își bate joc de poezia revoluționară, o ia în derîdere... Și de-acolo de la București din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reproșul aceluia că de ce n-am învățat încă rusește întrebîndu-l cînd are de gînd să învețe și el românește, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului... Putea fi și mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în timp ce scrisul rămîne acolo tipărit, spre distracția generațiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă cîteodată să te lase doar să știi că poate veni și asta, dacă, ei da, dacă îți vei mai permite să-i dai replici dure, și încă de față cu alții...

II

Era cam de o vîrstă cu mine, dar nu chiar atît de în vîrstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire și pe chipul său lat, rotund ca o pîine țărănească. Mă plimbam prin parc și l-am văzut de departe, după mers și apoi și după surîsul larg care îi lumina chipul, că e un om în primul rînd comunicativ și cu suflet încăpător, își permite să-și arate bucuria care îl stăpînea, deși privirea inteligentă dovedea că știe că oamenii au treburile lor și poate nu le arde de unul care părea să n-aibă nici una și să fie extrem de încîntat și de mulțumit de sine. Nu am decît foarte rar reacții spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau greș. Mi-am încetinit pașii. El s-a uitat la mine drept și i-a încetinit și el. Am surîs. „Sînteți vesel !, i-am spus. A surîs și el, confirmînd, și-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera că atunci cînd omul vorbește are nevoie de perspectivă să-și pună, ca să zic așa, interlocutorul în peisaj ! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gîndea, nu-i ieșeau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) și mi-a răspuns cu o uimire de sine și cu o sinceritate în glas, ca și cînd s-ar fi întîlnit cu un vechi prieten : „Păi dacă am scăpat de belea ?" „Se vede, i-am spus, că ați scăpat prin proprie voință." „Este foarte exact ceea ce spuneți dumneavoastră !" mi-a răspuns ri-dicîndu-și a uimire sprîncenele groase. ,,Exact ! Prin proprie voință ! Și avu apoi un gest cu degetul, arătînd aleea : vă plimbați ?" "Da." „Permiteți, sînt, adică nu mai sînt judecătorul Ștefan Pop." "Mă numesc Petrini, i-am răspuns și sînt adică nu mai sînt asistent universitar la Filozofie." Și ne-am strîns scurt mîinile.
Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o prudență și cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amîndoi, în acele clipe, doi bărbați liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o situație limită care îl silea deodată să răspundă la o întrebare neașteptată : ce era el, judecător care aplica legea, sau funcționar subaltern, și încă dintre cei umili, al unor șefi ai regiunii ? Faptul care îl determinase să facă un act de voință și să „scape de belea", cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întîmplă cîteodată cînd trecem cu ușurință peste lucruri grave în care sîntem implicați direct și nu reacționăm și apoi dintr-odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea. Dimpotrivă, pînă atunci judecătorul Ștefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare și putuse să aplice legea nestingherit și senin. Bineînțeles că avusese și el de judecat chiaburi sabotori și gestionari hoți. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, lui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovăția inculpatului. nu simple susțineri ale autorităților locale, preluate papagalicește de procuror. Or, faptele arătau că chiaburul cu pricina își predase toate cotele, își lucrase pămîntul, plătise impozitele... Bineînțeles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere și el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin însăși această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea dușmani în sat care vroiau să-l înfunde. Nu ține ! Dovezi, fapte palpabile, martori nepărtinitori ! Și respingea acuzația și îl achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se uita posomorît la judecător și avea aerul că nu crede că verdictul acestuia va fi respectat și i se va da drumul să plece acasă ; Știa el ce știa ! Și dimpotrivă, condamnase un colectivist care furase porumb de pe cîmp și îl apăra un șmecher de avocat cu Scînteia în buzunar, pe care cînd luase cuvîntul în apărare o tot agita, spunînd nu știu ce baliverne că are acolo dovada nevinovăției clientului său. Ce dovadă ? Că, răspunsese pișicherul, în actul de acuzare se spune că furtul a avut loc pe data de șapte octombrie, or iată ce scrie în Scînteia pe data de întîi, aceeași lună, deci cu șapte zile înainte de comiterea infracțiunii în regiunea... (adică regiunea în care locuia inculpatul) strînsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafața însămînțată, în toate satele și comunele. „Cum putuse, onorată instanță, să fure clientul meu porumb de pe cîmp, argumentase avocatul triumfător, cînd practic demult se încheiase strîngerea lui ?" Și depusese foarte mîndru proba la dosar, Scînteia... ,,Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu căruța îl furase, cum declară paznicii care l-au prins și cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruța încărcată. Sper că n-o să cereți să fie adusă aici căruța asta !" Uneori trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere sustrasă. Ce putea face ? În orice caz nu-l condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămîni, fiindcă se mai uita și la om, nu totdeauna înfățișarea cuiva e irelevantă... Un unic caz senzațional îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător, dar cuvîntul senzațional nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzație, să fie adică adus sub toate aspectele la cunoștința publicului, ca să-și merite numele. Or, nu se întîmplase nimic ! Victima rămăsese și victimă și anonimă fiindcă, dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, apăruse o notiță în ziarul regional, dar ce notiță !... Cu asta însă se terminase și cariera sa de judecător...
Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvîrșit, auzise și el de intervenții brutale în mersul justiției, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri și despre medici, cum își omoară pacienții cu nepăsare, fiindcă bolnavul n-a știut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sînt și adevărate aceste istorii ? Sau dacă se găsește un medic venal care nu-ți face la timp injecția salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical ? Un locotenent de miliție a descoperit într-o uzină incredibile matrapazlîcuri, le-a prins firul, a luat declarații zdrobitoare, a împins ancheta pînă în pînzele albe și a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult și e chemat în acea clădire unde sînt strînse într-o mînă sigură toate firele puterii. Șeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de miliție, firește, cu avizul șefilor săi, maiori și colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească și să-l facă inatacabil. „Ascultă, mă boule, îi spuse acest șef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu ?" ,,Da, ăsta e!"
,,Uite ce fac eu cu dosarul tău, mai zisese acel ștab și începuse să smulgă din el filă cu filă și să-l rupă astfel în bucăți, pînă nu mai rămăsese nimic din prețioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minuțios dovedite. Și acum, încheiase marele ștab, o să ți se facă și ție un dosar..." Și i se făcuse, fusese trimis în judecată și condamnat... Cică ieșise după cîțiva ani din închisoare, dar cam sonat... Povestea mereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină. „Basme populare, răspunsese judecătorul cînd i se povestise acest caz... Și eu lucrez în justiție, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat... Sau să fie condamnat un ofițer de miliție pe baza unui dosar fabricat... Spune-mi judecătorii care s-au ocupat de acest caz și o să-ți dovedesc că nu există astfel de judecători fără conștiință."
Ceea ce i se întîmplă însă lui însuși era atît de simplu, de clar și de brutal, încît scutură bine din cap ca să-și vie în fire. Îi pică pe rol un caz banal de prostituție. O femeie, de altfel măritată și mama a trei copii, se dusese într-o noapte la miliție și declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el și, deși ea țipase, nepăsător, șoferul întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci și cinci de lei bacșiș. O duseseră undeva într-un bloc și o violaseră. Răpitorii fură aduși la miliție, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forța, petrecuseră împreună la restaurant, băuseră și ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara și responsabilul care de altfel o cunoștea bine pe femeie, era o veche clientă desmățată a restaurantului. Fu convocat șoferul, care se miră și el : cum, dar mergeau la braț, femeia era veselă, glumea cu ei... Chelnerul și responsabilul dădură și ei declarații scrise că nu fusese vorba de nici o răpire... Anchetatorul întocmi dosarul și îi dădu curs. Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori ? „Condamnați-i de urgență, dați-le pedepse grele, să-i mai stîrpim pe acești paraziți care se țin numai de chestii de-astea și nu vor să muncească", rosti vocea imperios. „Da, răspunse judecătorul, numai că nu sînt vinovați, dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostituție..." „Nu sînt vinovați ?" îl întrerupse vocea sarcastic. „Nu, nu sînt !" „Să fie făcuți vinovați !" „Pe ce temei ?" „Pentru dumneata, tovarășe judecător, parazitismul ar trebui încurajat ?" „Nicidecum, dar nu pentru parazitism sînt ei trimiși în justiție !" La care i se trînti telefonul.
Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost și ăsta care credea el că așa se face justiție în țara românească ? Nu avu însă timp să fie multă vreme nedumerit. În aceeași zi apăru în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o notiță, intitulată : „Pentru 25 de lei bacșiș. Și începea astfel : "O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi oprește. Femeia este împinsă înăuntru, și în ciuda strigătelor ei, șoferul, impasibil, pentru 25 de lei bacșiș, pornește mașina și în loc să oprească la primul post de miliție, îi ajută pe huligani și-i duce la destinație, unde femeia este tîrîtă și violată..." Și încă două-trei fraze care anunțau că huliganii! au fost prinși și își vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cît mai severă, dar... să se termine și cu obiceiul care îl poate face pe un șofer să fie părtaș la astfel de fapte odioase, numai să primească el un bacșiș gras...
Judecătorul tresări ; ca om al legii el știa ce însemna într-un articol de presă cuvîntul părtaș. Era o asmuțire sa fie pedepsit și șoferul. Și într-adevăr așa se și întîmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica și nu-l implica nici reclamanta, aceeași miliție viră rapid, îl arestă și îl puse sub acuzare, pentru complicitate la „viol în grup", deși dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pîrîții de bunăvoie, rămînînd ca tribunalul să judece și să stabilească adevărul. ..Vă arăt eu vouă, gîndi judecătorul, ca să stîrpiți bacșișul vreți să condamnați un om pentru complicitate la un viol, și acela inexistent !" Notița din ziar era semnată. Se gîndi să-i dea ziaristului un telefon și să-i atragă atenția că mersul justiției nu trebuie turburat, că după pronunțarea verdictului și bineînțeles în cunoștință de cauză asupra dosarului, se putea scrie și semnala opiniei publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare și să se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte ! Se răzgîndi însă, individul nu era, bineînțeles, un inocent, sau poate era un tîmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiași voci care îi dăduse și lui un ordin telefonic. Numai că iarăși nu avu prilejul „să le arate el lor" ce însemna să fii judecător : i se luă procesul și i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, șapte și zece celor doi și cinci șoferului. „Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi de vinovăție ați putut să dați un asemenea verdict ?" „Sînt la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreți, aruncați-vă un ochi." Și-l aruncă ; dispăruseră din el declarațiile chelnerului și ale responsabilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi și scoteau din cauză și pe șofer. Iar documentul anchetatorului de la miliție fusese schimbat cu un altul. Și toate acestea foarte rapid, în cîteva săptămîni și sub starea de arest a acuzaților, cărora li se respinse cererea de a fi aduși în instanță martorii, chelnerul și responsabilul.
Judecătorul, deși tînăr, înțelese un lucru mai profund, că nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească pe paraziți să muncească. Îi silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atîția ani, o să li se dea drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întîi că procedeul era aberant, ce se întîmpla cu ceilalți paraziți care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată ? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce alții, vinovați de același mod de viață, își văd mai departe de parazitismul lor și în pedepsirea altora nu învață decît cum să se ferească mai bine. Și pe urmă de ce să recurgi pentru asta la justiție, al cărei simbol e cumpăna dreaptă și nepărtinirea ochilor ei legați de jurămîntul de a respecta legile scrise ? Și al doilea, ce vină reală avea șoferul ? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci și cinci de lei bacșiș ? Ce făcea acum soția lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat și acoperită de rușine ? Judecătorul se indignă și își dădu demisia. Și-o dăduse chiar atunci în ziua cînd îl întîlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea.
Se înscrise în barou și începu să practice avocatura. Nu se știe pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid și pe căi la fel de uimitoare ca și una nedemnă), soția șoferului îl căută și îi spuse că știe totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul și cum în urma verdictului el și-a dat demisia ; îl ruga s-o ajute să-și scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, într-o ședință în care organizația n-a votat pentru excludere, totuși l-au exclus din ordin de sus și el săracu nici n-a fost chemat să fie de față, l-au judecat în lipsă și că s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaște, bărbatul ei e un bețiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviți pentru suma de două sute de lei, pe care aceștia după ce s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă n-aveau și atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atîta, dar să se și răzbune pe cei doi și mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost violată. Violată ?! a urlat el. Atunci hai la miliție !...
Ștefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obținu după doi ani de insistențe decît un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. Totuși instanța micșoră șoferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani îi și făcuse, peste cîteva luni el fu eliberat și repus în drepturi doar ca șofer, îl vizită de îndată pe fostul judecător, să-și exprime recunoștința. Era un ins voinic, liniștit și cu o expresie de o cinste ireproșabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poți fi trăsnit fără să fi făcut nimic și era acum puternic înarmat împotriva unor astfel de fatalități : adică să le consideri de-aici înainte ca făcînd parte din viață, așa cum sînt bolile și moartea, oamenii jucînd în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învîrtești cum vrei... avea doar mulțumirea că nu pierduse stima colegilor lui și că organizația de partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, cînd toată lumea ridica mîiniie și era de acord cu tot felul de abuzuri...

 

III

După întîlnirea din parc începui să mă văd cu fostul judecător regulat, și anume sîmbătă seara, și totdeauna la el acasă, unde în fața televizorului și la un pahar de vin precedat de sendviciuri, pe care ni le servea soția lui, vedeam seriale englezești sau americane, ca ne distrau cum nu se mai poate, și apoi începeam să trecem în revistă viața orașului și a persoanelor și personalităților care constituie totdeauna pentru oameni - și constituia și pentru noi - subiect inepuizabil de uimire, surpriză și reflecție... Sînt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu și serialele. Îmi amintesc de Simon Templar. ..Sfîntul", cum i se spunea, care prin tradiție englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul și inteligența, de un altul cu o tipesă care știa carate și își culca cu repeziciune și fără greș adversarii... Acum nu mai știu ce urmează... Și aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo care scoteau țipete înalte ori de cîte ori Saimon sau tipesa care știa carate trimitea nu unul, ci cîte doi-trei „bandiți" la pămînt. Ei erau încă mici, nu știau să citească subtitlurile, dar înțelegeau așa, în linii mari, că ceea ce se mișca pe ecran era împărțit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie și prietenul ei și restul bandiți.
Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic și sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfîrșesc prin a se șterge. Dar apare regretul sfîșietor cînd îi vedem pe alții trăind în armonie și sufletul parcă ni se sbate ca într-un sac tolstoian în care e vîrît Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atît de indestructibil legată și de mama care i-a făcut încît vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gîndul eșecului de care ei îți amintesc, prin inocența lor, mai rău decît prezența mamei, însuși eșecul... Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stîlp de susținere, ci și întreaga lor viață, și mai ales atunci cînd această viață nu e fadă sau exemplară. Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreață femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo și-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, funcționar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi s-a stabilit undeva în sudul Franței. Trăia cu o altă femeie, nu pentru că nu-și iubise soția, ci dimpotrivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase și se scîrbise de refuzurile ei pline de fumuri și dispreț și,
în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toți și aproape că nu-i mai revăzuse decît în cazuri de boală și de moarte. Le trimitea doar bani. Îl iubeam pe acest francez pasionat și dur din a cărui natură ieșiseră și copii slăbănogi, unul chiar înnebunise (ăsta trebuie să fi semănat cu frigida de maică-sa), dar și furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea soției, căci și el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrățișarea și iubirea care țîșnesc direct și pasionat, sensibilă doar la asiduitățile ipocrite, mărunțele, delicate și plăpînde ale unui Sainte-Beuve, cu care își dăduse multă vreme întîlniri la biserică, după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit foarte tare pe poet, care venise cast și aproape încă adolescent în căsătorie. Ca și tatăl său însă, găsi și fu găsit și el de alta, care îl iubi pînă la moarte... Și eu am fost găsit de alta, dar...


<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>