Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A PATRA

IV

- Ciceo ! strigai cînd îl văzui intrînd în celula mea, ai venit ?
- Da, zise, și îți aduc vești bune...
- Vești bune, zisei eu dibuind, bineînțeles în limitele destinului meu...
Ciceo nu răspunse, dar își păstră o expresie care parcă vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se așeză alături de mine pe pat și îmi puse mîna pe spinare. Îi simții palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strînse îndelung, în mîna stîngă ținea o sacoșă.
- Ți-am adus de toate, zise, nevastă-mea îți urează poftă bună.
Îi spusei că îi mulțumesc și scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, șuncă, plăcinte cu brînză încă fierbinți, din care și începui să mănînc cu poftă mare, cîrnați afumați, care n-aveau nevoie să fie prăjiți și franzele albe și moi. Friptura și șunca erau tăiate în tranșe subțiri, nu puteam să păstrez un cuțit în celulă.
- Arăți bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care și-au formulat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău.
- Adică ? îl întrebai fără să tresar și nu prea curios. Trăiam sub stăpînirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. Nu mă gîndeam și nu făceam altceva dccît să scriu, bucurie care se prelungea și cînd mă opream ca să mănînc și să dorm. Niciodată în viață nu mă angajasem într-o acțiune în care spiritul să fie solicitat atît de total. Poate, gîndeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit și să scriu o carte. De mult conștiința colectivă s-a angajat atît de tare în cultură și creație, încît aceste două forme de viață au intrat în legile statistice. E tot atît de fatal să scrii o carte cum sînt și celelalte fenomene ale existenței, nașterile, morțile, accidentele și pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunoștință de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întîi la vechii greci. Și adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit înzestrat, a trăit șaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a așezat la masă, a început să scrie, în trei luni a terminat cartea (admirabilă !) și îndată după aceea a murit. De ce m-ași speria eu ? Gîndul morții era înghesuit undeva la periferia conștiinței și, cînd mi se întîmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet : dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se grăbea nici el, știam de ce, din pricina sentinței pe care urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element de sugestie este pentru condamnat un element de șoc, cu toate că acest element nu aduce nimic nou.
- Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuiția pe care o au ei, foarte experimentați cum sînt, că judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că așa va fi, și am întrebat avocați foarte diferiți, care nu se cunosc între ei.
- Astfel se formează o opinie de care toată lumea începe să fie sigură, ca să fie desmințită apoi de faptul brutal al legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii. Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuți să-mi termin cartea.
- Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obține o nouă amînare. O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaște. Vrei cumva să te bage în spital ?
- Nu, zisei hotărît, acolo nu e liniște, n-ași putea să scriu. E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la mașină și adu-mi-l îndărăt. Îmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... Știi tu ! Un băiat bun, numit Nozinan...
- Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu-ți-l dau !
- De ce ? ! spusei mirat.
- Poate că legea aceea la care te referi tu îți va fi favorabilă. Și atunci n-o să mai ai nevoie de el.
- Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întîrzie pînă în ultimul moment să-și spargă fiola ascunsă în gingie, zicînd că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzînd eșafodul, cu infamul miros de sînge care umplea aerul, începe să vomite și fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întîmple un astfel de accident, mi-e cu neputință să accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă întreba mai mult ! E bine să-l am la mine din timp și îți promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul.
Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă neliniște, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vîrî mîna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. Îi spusei că mă simt perfect liniștit și echilibrat, dorm bine, nu am coșmaruri, mănînc, după cum a văzut, cu poftă.
- Ai încredere, Ciceo !
- Bine, se hotărî el.
Și îmi întinse flaconul, pe care îl vîrîi sub pătura peticită și aspră.
- Sper să nu mă percheziționeze, mai spusei, deși directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită și s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l confiște, sau cel puțin așa mi s-a părut, dar a renunțat după ce l-a răsfoit vreun sfert de oră. „Ești scriitor ? m-a întrebat. ,,Da", i-am răspuns. „Ai mai publicat ceva ?" ,,Bineînțeles" i-am răspuns, știind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui ? Ciceo, reluai după cîteva clipe, știi, acum poți să-mi povestești totul despre ea. Știi la ce mă refer !
- Nu, zise el hotărît, altă dată.
Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu turburat.
- Nu, confirmă el, stai liniștit.
- Poate că realitatea să fie mai ușor de suportat decît imaginația. Te-ai gîndit ?
- Da, pînă la un punct realitatea e mai puțin rea decît imaginaiția . Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire sînt mai rele tocmai pentru că ea e prima ,ceea ce imaginația nu poate inventa.
- Așa deci ! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire... Nu mă mai iubește ? Chiar ?! Vreau detalii despre acest lucru teribil.
- Nu, e mai bine să nu știi. Nu te mai gîndi !
- Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba.
- Nici măcar, zise Ciceo, aprinzîndu-și liniștit o țigare. Tot ce pot să spun e că sînt detalii de viață. Le vei amplifica și n-are rost. Tu trebuie să gîndești doar un singur lucru : că o să scapi, că viața ta nu se va termina aici...
- Bine, Ciceo, hai du-te, știu că timpul tău e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gîndesc la mama, dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gîndul că fiul ei e încă tînăr și o să se descurce el în viață.
Ciceo luă manuscrisul și îl vîrî în nelipsita servietă a oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce să bea și el o bere, deschide servieta și tot nu se lasă pînă nu studiază un caz... Mă cuprinse un regret că rămmeam fără manuscrisul meu. I-l dădui și oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi continui povestirea.

V
 

Gîndul meu liniștitor că sarcina Matildei mă punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărțire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineața, la ceai, se uită la mine cu chipul ci de altădată - și eu tresării recunoscînd-o, era de o stranie frumusețe și tot ceea ce se petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să lase vreo urmă - și îmi spuse : „Ei, cînd pleci ? Nu vei fi tatăl acestui copil. Nu e copilul tău !"
Într-o fracțiune de secundă se prăbuși planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde și de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. În cealaltă fracțiune mintea mi se întunecă, mă aplecai peste masă și o apucai de fălci și îi desfăcui gura : „Cum îndrăznești ? șuierai. Cum îndrăznești ? spusei iarăși și îi dădui drumul înspăimîntat, căci simțeam în mine o astfel de ură și de violență încît instinctul îmi șopti că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpîneam.
Primejdia în care se află un bărbat care iubește total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune și care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa cînd a fost zgîlțîit, moare agățat acolo fără scăpare. Astfel simțeam eu în acele clipe, că nu sînt în stare să mă uit liniștit la Matilda și să-i spun : Bine, voi pleca chiar azi ! și să și plec, fără să mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importanță avea că era pentru mine inexplicabil ? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. În loc de asta, mă pomenii spunînd : „Bagă de seamă, cuvintele pot omorî. La un pahar, un idiot, ca să-și bată joc de prietenul său, îi spune că fetița aceea pe care i-o făcuse nevastă-sa nu era făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus-acasă și și-a omorît și nevasta și fetița băgîndu-le nisip pe gît."
Mă uitai la ea. Nici o reacție. Mai bună fusese prima reacție, violența, apoi fusese bine că mă stăpînisem totuși, ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să rup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în birou, să nu mai dorm cu ea și să aștept să vad ce se mai întîmplă, pînă cînd voi căpăta convingerea că totul se sfîrșise între noi și într-adevăr să plec apoi definitiv, îi vorbisem, și anume îi vorbisem rațional, cînd ceea ce se întîmpla era irațional.
Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai vorbi cîteva săptămîni. Iar mie mi se păru că dacă mă prefac că nu acord nici o importanță scenei care avusese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că nici n-o aveau și că pînă la urmă totul va reintra în normal. Care normal ? În cel anterior istoriei cu spargerea biroului, care de bine, de rău era o existență în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora ? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat...
Și într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea și viața noastră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă și foarte absorbită își dădea pasențe. Trebuie să spun că în tot acel timp cînd tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, ași zice chiar mai frumoasă decît în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai credeam. O liniște armonioasă ca scurgerea unei ape i se așternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip răvășit, care îmi stîrnise repulsie în acea zi cînd ne întorseserăm de la Tasia și cînd semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine și nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu mai existam. Îi eram străin. Dar accepta gîndul că trăia cu un străin, n-o deranja... Așa credeam, și începui s-o iubesc așa cum arăta, părîndu-mi-se că am o revelație : trebuie iubită așa cum e, și anume așa cum e în prezent, și nu cum fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam și uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cît putea să dureze ?
Își strînse cărțile și începu o nouă pasență. Stăteam alături și citeam presa literară, cînd o auzii spunînd, în timp ce mîinile ei mari mînuiau, cu ezitări, micile cartoane colorate cu însemne pe ele. „Ei, te-ai mai gîndit ?" Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimții ceva și inima îmi bătu mai tare. „La ce să mă gîndesc ?" „Cum la ce ?! Cînd ai de gînd să pleci?" „După ce naști !" îi răspunsei continuînd să răsfoiesc reviste, întru totul liniștit, ca și cînd de mult ași fi luat această hotărîre.
Fiasco ! Nu luasem o asemenea hotărîre și în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni și să tac, în orice caz să nu cedez impulsului de a-i răspunde și să mă gîndesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gîndisem, dîndu-i ei avantajul de a tăcea îndelung și de a-și continua pasența cu o expresie impenetrabilă. „Mai gîndește-te", o auzii într-un tîrziu și se ridică și începu să se îmbrace de oraș.
Să mă gîndesc la ce ? Dacă mai era cazul să mai aștept pînă atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci ? Enigmă ! Totuși reintrarăm în normal, începurăm să dormim iarăși împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi cînd mă mutasem la ea. Totuși asta era parcă un lucru străin de ea, deși pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea însăși îndată ce brațele mele o părăseau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca și cînd ar fi vrut să se spele de ceea ce săvîrșise împotriva voinței ei. Totuși după un timp mă întrebă iarăși : ,,Va să zică nu vrei să pleci !", ,,Bineînțeles că nu, răspunsei. Și scutește-mă de prostia asta !" „Bine, zise ea liniștită (era tot la o pasență, scena se repeta), atunci o să plec eu." „N-ai decît !", ,,Sper că n-ai să stai mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ți-o fac cadou. Să te înzestrez." „Nu, îndată ce pleci, plec și eu. Și nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări a mea cu Petrică, fiindcă
te poți trezi că n-o să fac joc de ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi intangibilă fiindcă ești însărcinată.''
Avu un surîs misterios care parcă vroia să spună că prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoștea și, în comparație, ale mele erau stupide și jalnice. Avui intuiția fundamentală că n-o să realizez nimic în viață dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a soției mele și că în viața comună asta acapara forțele vitale ale tuturor, o veșnică pîndă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, fiecărui cuvînt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în absență, dar și în prezență, în societate, la petreceri și chiar cînd erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ce ai trîntit ușa, de ce ți-ai ferit privirile cînd m-ai sărutat, de ce nu mi-ai dat telefon cînd... Nu fusesem în această ridicolă situație eu însumi, din chiar primele zile de cînd venisem în casa ei ? Și bineînțeles numai în direcție unică, fiindcă pînda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pînda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreț și, iată, gîndii, de ce Matilda putea să mă disprețuiască și să surîdă misterios. De astă dată însă mă gîndii îndelung înainte de a răspunde acestui surîs. Eram de acord să-i spun ceea ce simțeam, asumîndu-mi toate riscurile. Împăturii revistele, mă ridicai și îndreptîndu-mă spre birou îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reacția : „Și mai du-te și în... cu pasențele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictisești de moarte cu stările tale sufletești abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decît dacă ai să mă provoci, trebuie să știi că eu sînt un om bun și blînd, dar răspund la provocări, deși în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare, adăugai eu divagînd ironic, s-a lansat și lozinca : tovarăși, nu răspundeți la provocări. E valabil și între bărbat și femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decît viața a doi inși, dar nu-mi pasă, n-o să sufăr decît eu. Nu mă mai iubești, n-ai decît să pleci și să te duci să te spînzuri. O să vină după aceea aici în frumosul tău apartament ori marele Petea, ori o să-și fîlfîie fustele prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Lua-v-ar dracu pe toți !"
Închisei ușa biroului și mă regăsii printre cărțile și lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pîndă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simțeam pentru ea. Era un sentiment pur, curățit de tot, și de trecut și de prezent, și numai viitorul rămînea neatins : cîndva, cine știe cînd, gîndeam, va trece această criză și Matilda va renaște. Cine a putut iubi doi ani, așa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din același izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete și mai ales nu poate trăi fără iubire. O să fie pentru un altul ? N-are nici o importanță, principiul să rămînă, voi iubi și eu pe alta și sufletele noastre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăți. Gîndire naivă de bărbat în înflorire, care nu bănuiește ce îl așteaptă...

VI
 

Strania bucurie a acestei gîndiri nu mă părăsi cîteva luni. Și nu vedeam de ce m-ași abține s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întîmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul mediului nostru universitar... Ea tresări și într-o zi nu se putu abține și izbucni în rîs. Reîncepu și ea să-mi povestească așa cum făcuse înainte și descoperii că se putea trăi plăcut și fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bine, lucram liniștit și în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mă parcă, gîndul unui eșec al meu cu Matilda, un cuțit care mi se înfigea în inimă : de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă ?
De două ori numai această pace fu turburată. Într-o zi nu veni la masă și avu chef să nu-mi explice de ce și îi spusei pe un ton amenințător că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă și că dacă are de gînd să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una și dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-și facă de cap, depinde de norocul omului... Așa borțoasă cum era, dacă se mai întîmpla o dată, a doua zi introduc acțiune de divorț și m-am cărat. Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau și sentimentele noastre, sugerîndu-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau moștenite din popor, din generație în generație și nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divorț, și nu faptul atît de nesigur, instabil și capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul.
Într-o noapte, și această întîmplare mi-a rămas vie în memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai pe la ea și o luai în brațe. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de împotrivirile ei obișnuite care-i veneau dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărîm în care o altă Matilda ar fi putut să învingă în viața ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare și nu mai știa ce-ar deveni, ci o împotrivire totală, însoțită de o forță fizică neobișnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în mîini și îi spusei vorbindu-i aproape de gură, copleșit de o dorință care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec : „Matilda, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit și n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să te îndoiești de iubirea mea ețetera, ețetera..." și începui s-o sărut cu patimă și simțind că nu mai era atît de rigidă îmi făcui din ce în ce mai blînde, mai tandre sărutările și șoaptele și astfel o luai fără veste, împins de o violență mare și se și trezi cu mine în ființa ei... „Ahhh !" strigă în prada unei imense surprize și începu să se zbată, dar era prea tîrziu, zbaterile, știam asta, îi topeau voința ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedînd la doi demoni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog și îmbrățișările mele care o împingeau spre tărîmul abandonului, în care celălalt demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, deși știa că devenea odioasă, o lua la goană schelălăind...
Încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ne uităm unul la altul, să-mi răspundă la mîngîieri și sărutări, dar nu reușii... Ce viziuni avea ea în acel tărîm în care intra și din care nu se putea sau nu vroia să se mai smulgă ? De obicei nu revenea din el cel puțin o zi, cînd se întîmpla ca trecînd pe lîngă ea să-și întoarcă privirea după mine și să-i întîlnesc minunații ei ochi în care licărea ceva fără nume indefinitul, privire pe care i-o descoperisem numai trăind împreună... de fapt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu știu ce e, vezi ? îți dai seama ? mai ai îndoieli ? Să nu uiți asta niciodată, să mă iubești... Pentru ca în clipele următoare, lumina acestei priviri să se schimbe, sub puterea unui ghid contrariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl descoperisem... Crezi că dacă sîntem căsătoriți nu mai ai nici o grijă ? Atenție, nimic nu e sigur, orice se poate întîmpla, gîndul deja îmi zboară, n-o să știi niciodată la ce... Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire și nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înțeleg nici una, nici alta.
De astă dată însă își reveni imediat, se acoperi cu mișcări sigure și mă întrebă : ,,Zici că mă iubești ?" „Bineînțeles !'' răspunsei. „Bineînțeles ? Ce mincinos ! Spuse cu o indignare resemnată în glas și sigură pe ea, semn că nu exista răspuns la revelația pe care o avusese și n-avea chef să audă și de la mine cuvinte. Nici nu le pronunțai. Mă dădui jos din pat și mă retrasei în biroul meu, neliniștit că nici cînd o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos ? Ei bine, gîndii, vom despuia viața noastră de orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice altceva. Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare...


<Pagina anterioara                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>