Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A PATRA


VII

Veni în sfirșit într-o zi și așteptata reformă a învățămîntului. Catedra de filozofia culturii al cărei șef fusese atîția ani marele poet și filozof se desființa și toți care predau la ea fură dați afară. Roșu Decebal fu numit prodecan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist și Ion Micu, care devenise profesor și fu numit șef de catedră în locul celui pensionat. La istoria filozofiei rămase șeful catedrei și cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă împrietenesc și care cultivaseră pe omul neînsemnat fură dați și ei afară, dar, așa cum am spus, cu cîntec, prin demascare în ședință pentru mentalitate burgheză și cosmopolitism, demascare condusă cu senzațional apetit inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul catedrei de marxism. Cei doi puși pe liber erau eminenți tineri, dar, cum spune Ion Micu despre ei, „știau prea multe". Mă trezii rîzînd de această cinică remarcă (rîserăm amîndoi vîrtos și îndelung, eu făcînd hă, hă, hă, el sgîltîindu-și burta), fără să-mi dau scama cît de adînc operase în conștiința mea marea discuție pe care o avusesem cu el în acea zi memorabilă : mă bucurai că aceia o pățiseră și mă bucuram că eu am rămas, uitînd de hotărîrea mea de atunci de a părăsi universitatea și de a preda copiilor abecedarul... Nu fusese cazul întîi că la catedra noastră se făcea totuși filozofie, chiar dacă era împărțită în două mari categorii, materialistă și idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combătută, trebuia luptat împotriva ei. Da, dar pînă să lupți întîi o învățai, ceea ce era esențial. Studentul inteligent putea să-și dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general și celei idealiste în special să fie considerată una justă și alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialiști au putut fi ignorați și chiar interziși sub presiunea bisericii. Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre și numai fuga l-a salvat de une letire de cachet. Dar și Socrate a băut cucuta, fără să fie un materialist, deși a fost acuzat că neagă existența zeilor. Giordano Bruno a fost ars pe rug, e adevărat, dar enciclopediștii au dus o viață aproape mondenă.
Cutare tiran grec se irita de un filozof silindu-l să fugă, dar pentru că era tiran și nu pentru orientarea lui filozofică. Studenții aflau toate acestea și puteau judeca - și aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucînd rolul diavolului între mici materialiști ca Feuerbach și mari idealiști ca Spinoza. Și apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuși putea fi predat fără să lupți împotriva lui. Faptul că trebuia „răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni ?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni. Cum era de prevăzut, în locul celor dați afara fură numiți inși fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citiseră decît Anti-Duhring (dar nu și pe Duhring), Revoluția proletară și renegatul Kautsky (dar nu și pe Kautsky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor cu o experiență interesantă în psihologia copiilor, dar și a părinților, și cu care mă împrietenii. Era un marxist conștient de limitele lui, dornic să și le înlăture și îl invitam pe la mine și îi împrumutam cărți. Discret, încercă să mă determine să intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinți sînt muncitori să aibă ezitări și îndoieli ; nu aveam nici ezitări și nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent și un om curat, pasionat de ideea de revoluție prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins ; în cele din urmă îi răspunsei că nu sînt de acord politicește vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea înțeleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămînă ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, și nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăților cetățenești. Orice abuz poate fi justificat invocînd această idee. Bineînțeles că există necesitate care trebuie înțeleasă, dar mai întîi trebuie s-o înțelegi în mod liber și, al doilea, dacă n-o înțeleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea. După părerea mea naționalizarea fabricilor și uzinelor, minelor și petrolului, pădurilor și a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un țăran să circule liber cu cîțiva saci de cereale ? „Pentru că, zise Ben Alexandru, căci așa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capitalism, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă..." „Nu fi naiv cu lozincile astea ! Și ce dacă nasc ?" „Mulți vor fugi în direcția asta, atrași de un cîștig mai mare decît al unui muncitor sau funcționar", zise el. „Ei și ? întîi că astăzi cîștigurile pot fi controlate și echilibrate prin impozite. Piețele pot avea un mercurial, restaurantele prețuri controlate de stat. Astea sînt fleacuri, inconveniente mici față de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activități individuale, cînd dispunem de enormele bogății produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă, încît, vezi... Și mai sînt și altele..."
Dar nu i le-am mai spus care...

VIII
 

În ziua cînd avură loc schimbările în Universitate mă dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa împreună și să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă. Eram atît de bucuros că rămăsesem la catedra mea, încît uitai și să-i dau măcar un telefon.
Dar cînd venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu puțin interes relatarea mea și seara puse masa cu grijă. ,,Sînt bucuroasă, zise, că n-ai pățit nimic. Dar trebuia să mă chemi și pe mine să iau masa cu tine și cu prietenul tău. De ce nu mi-l prezinți ? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la noi la masă să-l cunosc și eu. Văd că ții la ei", adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică înțelegea să ai un prieten, dar chiar să uiți din pricina lui că ai și o nevastă și să nu-i dai măcar un telefon ?
Așa deci ? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin urmare neglijată ? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întimplase mie în ziua aceea, pur și simplu uitasem de ea și îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. Îl invitai deci pe Ion Micu și pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă cîteva clipe înainte de a-mi răspunde, și zise : ,,cu plăcere". Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă : de ce n-o făcusem pînă acum ? Fiindcă eu fusesem invitat la el după ce se recăsătorise, de cel puțin trei ori. E drept că nu-mi spusese ,,veniți", adică eu și Matilda, ci vino. Dar tot atît de adevărat era și faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, soția lui încă studentă. De ce deci nu veneam și eu cu Matilda sau să-i invit la noi ? Și de ce o făceam tocmai acum ?
Veniră îmbrăcați de vizită (deși Ion Micu era în general neglijent îmbrăcat). Și cu flori. Matilda deschise ochii mari cînd o văzu pe Clara „Vai, ce duduie drăguță !" exclamă în toiul unei mari încîntări care nu știu cît era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, de mult o duduie. Și o mîngîie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei puțin deplasat. „Nu e duduie, e nevastă-mea", zise Ion Micu între ironie și naivitate simulată în timp ce Clara roșea. „Dar ce importanță are ? exclamă Matilda cu o uimire exagerată. Duduie e un cuvînt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, și care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăguță și nu e așa de tinerică. Nu poți să-i spui unei cucoane, așa grasă și bătrînă, duduie. La noi se mai spune și domniță !"
Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie : să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea ? Și cum indecizia era la el rară, mă simții jenat. Ne așezarăm în fotolii și acest sentiment se accentua în cele cîteva minute cît mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească masa : încîntarea, care n-o părăsea (și care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.
Ion Micu se ridică și o luă spre biroul meu, care avea ușile larg deschise ; înțelesei : vroia să-mi vadă cărțile. Se uită îndelung cercetînd fiecare raft, se aplecă și se uită și la cel de jos : nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, și mă întrebă : ,,Mi-o împrumuți și mie ? E în românește, cum de-ai făcut rost de ea ? Am avut-o și eu, e o excelentă traducere dar mi-a pierit din casă, deși o dădusem la legat... Și rîse, adăugînd : n-a pierit cît am stat la pușcărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărțile așa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă și părinții mei s-au mutat." ,,Cunosc și eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui." ,,Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu ești în stare să vîri cu mîna ta un vagon de lemne în pivniță, nu ești mare lucru în ochii lor, deși din cărțile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadixesc să le șteargă de praf din cînd în cînd, trăiesc și își mai cumpără și rochii". „Ce vorbiți acolo ? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor cînd aud că sînt vorbite de rău (consideră că nu sînt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversație). Ei, domnule Micu, cu o soție atît de fermecătoare ești așa misogin ?
Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei și nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să știe, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuși, vedea singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi așa de misogin la simpla vedere. Cu toata acestea la masă mi se păru că ea avea dreptate : nu se vorbește într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politețe pentru stăpîna casei. Mai tîrziu, cînd relațiile devin familiare și dacă gazda are destul spirit să facă la rîndul ei considerații nu prea măgulitoare pentru bărbați, subiectul poate distra pe toată lumea.
Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, făcute nu știu cum, în orice caz atît de bune încît Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra imediat : ..Cine mai dorește, să spună", zise ea. ,,Eu", zisei. „Eu nu", zise Micu cu o lipsă de ostentație simulată. "Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească și să moară", se sesiză Clara sugerînd că bărbatul ei mai are și alte ciudățenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. ,,Dar dumneata mai vrei"? zise Matilda. „Eu mor după ele", răspunse Clara. ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei ", zise Micu. ,,Nu există moarte neveșnică, zise Matilda, care după felul cum replică se vedea ca nu cunoștea ridicola gîndire a lui Vlahuță. Pe urmă fiți liniștit, mai adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimineață, am mîncat eu din ele și n-am murit." „I-am explicat și eu că există proba furculiței de argint, zise Clara, dar nu l-am convins." „Cu toată proba furculiței, zise Micu, mulți au murit. Cunosc un caz, reluă el cînd Matilda se întoarse, erau doi prieteni și unul îl invită pe celălalt la masă. După cîteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui și agonicul, simțind că moare, îi zise «...Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat... Știi, atunci cînd ți-a ars casa... eu i-am dat foc... Și cînd ai primit lovitura aceea la bursă de ai dat faliment și ai rămas sărac... eu ți-am dat-o... Și, știi... știi o scumpe prieten, cît de greu mi-e încărcată conștiința... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ți-o, nu te sfii... Da, e să-ți spun. Și fetița aceea pe care o ai și o iubești atît de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniștit, și îl bate ușor pe umeri, eu ți-am servit ciuperci otrăvite la masă...»" Și Micu nu mai așteptă să rîdem noi, rîse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai rîdem. Dar cine știe ? Dacă noi n-am fi rîs ? „Bravo, domnule Micu, zise Matilda. așa, va să zică, v-ați gîndit că o să vă otrăvesc!" „Mai știi ? își continuă Micu ideea, terminîndu-și totuși ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a întors briciul și harști ! i-a tăiat ăluia beregata." Aici Matilda izbucni în rîs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiță nici măcar un surîs. Arăta foarte grav și chiar sumbru. „Și în Șeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se servește pește, dar în timp ce mîncau, stăpîna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă și începe să-i îndese la pești pe gît...Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume... Cînd colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la pești pe beregată pînă l-a omorît. Și nu era vorba de ucidere ca să-1 jefuiască, călătorul era un biet prăpădit". „Formidabil, zise Matilda și eu tot pește am pregătit pentru felul următor. Ia vedeți, domnule Micu ! Fiți atent !"
Și într-adevăr aduse un uriaș crap, rumenit și cu un sos galben și garnisit cu ciuperci și legume. ,,E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecînd cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, pe care le mesteca preocupat, savurîndu-le de data asta. Ne dați și nouă rețeta ?" „Rețeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă : crap mare, sos de legume și untdelemn, legume și ciuperci și... la cuptor... Cine vă ține menajul, mai zise ea, duduia știe să gătească?" ,,Știe și ea ce știu și eu, zise Micu, un ceai, o omletă... Noroc că și maică-sa și mama au ele grijă, o săptămînă una, o săptămînă alta..." spuse cu o calmă simpatie. Înțelesei : nu-i făcea nici un reproș, ai fi zis, dimpotrivă, că ținea la ea tocmai pentru asta, că nu știa... O proteja... ,,O să învețe, zise Matilda. nimeni nu s-a născut învățat." „Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniștită aplecat asupra peștelui. Învață sanscrita. Or, asta o să dureze pînă la adînci bătrînețe." „Nu i se pare verosimil să învețe cineva sanscrita," zise Clara cu un surîs fermecător.
Și nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreață, dar simții un adînc regret că între mine și Matilda nu se țesuseră aceste fire nevăzute, sensibile și luminoase ca niște raze, cum se țesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decît prin cuvinte. Erau firele înțelegerii, care sporesc forța morală a unui bărbat, și care între mine și Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistență. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuție între Matilda și prietenul meu. „Și de ce credeți dumneavoastră, doamnă, zise el, că e așa de rău să fii misogin ?" Matilda nu răspunse îndată, iar eu gîndii : femeile pot fi urîte, dar nu disprețuite... ,,Domnule Micu, zise Matilda, bărbații n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvînt asemănător." „Ba da ,răspunse Micu, se zice misandră", dar Matilda nu auzi, surzenie care eu știam ce înseamnă. : încordare a gîndirii, pentru a domina discuția ! „Fiindcă noi nu ne facem din bărbați un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite și să devenim... ceea ce înțelegeți dumneavoastră prin misoginism..." „De aceea, zise Micu, ați devenit feministe ?" Matilda iarăși nu răspunse îndată, ceea ce era uimitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuție liniștită de idei aproape imposibilă, alunecînd rapid spre ciocnire, îmi plăcu această a doua pauză de gîndire pe care și-o luă, era semnul că se stăpînea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gînd care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai paralel : fiindcă de-atîtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintîi și să întreținem apoi flacăra ! Trebuie să devenim cu adevărat egali. „Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate între bărbat și femeie, cel puțin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei." „Va să zică la nivel de regine și împărătese ?!" se prefăcu Micu mirat. „Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon." „Dar Napoleon, doamnă, disprețuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael." „Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mînăstire, pe Josephine, deși știa că ea îl înșeală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa cînd o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face." „Adică ?" zise Micu. ..Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decît un bărbat !" „Aoleo !" se sperie Micu. ..Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privința asta, de cînd o femeie poate să-și cîștige și singură existența, chiar că ultima dependență a dispărut." „A dispărut, zic zău lui Dumnezeu", răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoș Rostogan, de unde înțelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. „Și totuși, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, și femeile nu-și fac, cum pretindeți ? Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoastră, George Sand, cette terrible vache â ecrire, cum îi spunea Nietszche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sînt măcar clare, din motive biologice, nu poți să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimentul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele și să stea cu fața în sus... Devenim misogini din pricina celor cărora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sînt cele periculoase și tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteți să-mi explicați cum reușesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze și apoi, hop, nu le mai interesează nimic ?" „Așa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are farmec, în timp ce femeia e plină, și farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le și joace, iubește, să zicem, puțin, dar dă ochii peste cap ca și cînd ar muri de iubire, și atunci cînd ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsiour' începe să disprețuiască femeile."
,,Așa deci, gîndii, cei doi ani cît m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o comedie ? Și comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit ?" „Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate șansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să conțină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta superioritatea ! Noi n-avem farmec, sîntem niște pari care nu ne însuflețim decît în clipa cînd o femeie, cum ați spus, dă ochii peste cap și rămînem năuciți cînd vă retrageți armele de seducție. Dar asta nu se numește înșelătorie ? În asta ar consta deci superioritatea, că faceți doar jocul naturii pentru a atrage masculul și a avea copii ? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decît înșelînd să-și depășească natura, fie și pentru simplul motiv că odată copiii făcuți, viața devine cam searbădă, pentru că creșterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec simț», care poate suplini absența copiilor chiar dacă suferința de a nu-i avea n-ar lipsi, însă copii poți vedea la tot pasul și să-i și iubești, și suferința să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă." „Înșelătoria nu e conștientă", zise deodată Matilda. „Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva conștient?" „Nu, zise Matilda, așa e ea, o face în mod natural." „Da, și cînd nu-i mai dă, cînd comedia încetează, tot nu e ceva conștient ? Măcar atunci ?" „Nu, nici atunci." Piciorul lui Micu începu să bîțîie, stingea țigare de la țigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strînge.
Alarmă !„Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de cafea. Am uitat să-ți spun, mai fă-i lui una..." „Da, confirmă el, tot așa, cu foarte puțin zahăr. Vă mulțumesc, sărut mîna." Matilda se ridică brusc contrariată de intervenția mea, totuși zise : „Mai vrea cineva ?" „Eu, nu", spusei, Clara clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în pahare. „Frumos apartament, zise Clara, cîtă chirie plătiți ?" „Nu plătim, e proprietatea Matildei." "Și n-a fost naționalizată casa ?" „Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol." „Și este ?" „Cam este !" ,,Și nu v-a băgat pe nimeni ?" Rîsei : ,,încă nu ! Dar Matilda o să nască peste trei luni și vom fi trei, sperăm să ne lase în pace." ,,La noi a trimis spațiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară și noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt ; stăm înghesuiți, dar cel puțin nu trăim cu cine știe ce bețiv în casă, ți-nchipui ce dezastru ! „Chiar și ție, Ioane, au vrut să-ți bage pe cineva ?"' zisei. ,,Bineînțeles ! Am fost la primul-secretar și i-am explicat că n-am decît două camere și un hol și că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în singurătate ; s-a scărpinat la ceafă : înțeleg, zice, dar ce e de făcut ? Pînă punem pe picioare o industrie de construcții de locuințe, n-avem încotro, trebuie să limităm spațiul locativ. Dar înainte, zic,! cum de putea lumea trăi cu cît spațiu vroia ? Au năvălit țăranii, zice. E un fenomen mondial. Și în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepție ? Ba da, dar ce fac cu țăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici ! De ce l-ați chemat, zic, acolo la țară e tot atît de important, dacă n-avem de mîncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar. A început să rîdă. O justă linie între agricultură și industrie e așa de greu de urmat ? Industria e mai rentabilă, zice, și la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. Și, zic, ar cîntări așa de mult în acest uriaș proces o biată cameră pentru un profesor universitar ? Cîți sîntem noi, ăștia, oamenii de cultură ! Cîteva sute. Sînt mai mulți, zice. Vin pe urmă și medicii, și profesorii secundari, și arhitecții, și inginerii... Toți ăștia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveți și dumneavoastră vreo rudă, vreo soră ? Am părinți, zic, atunci, zice, băgați părinții... E tot ce-a putut face pentru mine."
Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuția întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situație cînd unul singur acaparează atenția celorlalți, siliți la tăcere. Cît lipsise ea putuse și Clara să spună cîteva fraze. Era o fată odihnitoare, care știa să asculte și era plină de farmec cînd te gîndeai că, deși frumoasă (o frumusețe îndelung șlefuită și conștientă că între oameni superiori cochetăria și credința femeii frumoase că ar fi irezistibilă nu țineau), nici un gest, nici un cuvînt nu trădau că trebuia crezută pe cuvînt sau pe temperament. Asculta, dar gîndea. Și cînd vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce știa ea despre bărbatu-său, dar simțeam că un gînd al lui, cînd vorbea, îi era adresat și ei, neînțeles pentru ceilalți, ca doi oameni care știu mai multe decît cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dînd semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gîndul acela secret pe care el i-l adresa și modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l desvăluie erau semnul superior unei mîngîieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreți în voce, unei priviri revelatoare, adesea neștiute de cei ce se iubesc. Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atît întregul cît și detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrînețea nu le va strica, ci doar le va da o ușoară patimă. Fiind vie și nu rece, atît de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o dorință pură de a o mîngîia și era pentru mine o mare bucurie cînd îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decît să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obișnuite, cum făcuse mai înainte.
Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-și mascheze brutalitatea dorinței de a continua discuția întreruptă, începu deodată să cînte și cu o tandrețe grea își puse mîna pe umărul meu și îl strînse : Ti-biaaa, davai, nu știu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar și mândră că era... Moi muj, stîrlei, cacoi, ocin karașo ! Cu sugestia că iubirea e singura noastră șansă pe pămînt și ea se afla în posesia acestei șanse ultime.
Fiasco total ! De mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine : cînd ți ceea ce e net ridicol în ceea ce face ființa iubită se învăluie în lumina tandreții și surîzi de copilăriile ei. Dar acum mîna ei pe umărul meu și acest cîntec erau o amintire tîrzie... ași fi acceptat orbit ridicolul cîntecului dacă această mînă s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu și cînd eram singuri.
Clara renunță la ceea ce ar fi vrut să spună și expresia chipului ei se instală cu timiditate în așteptare ca și cînd ar fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de adaptare. Dar Matilda se opri deodată și atacă" Și de ce credeți dumneavoastră, domnule Micu, că totul e conștient și că conștientul nu e amestecat cu subconștientul ? Chiar așa, tot ce faceți dumneavoastră e conștient și mai ales e mai bine ce faceți conștient decît ceea ce e dictat de subconștient ?" „Doamnă, zise Micu, recunosc ... subconștientul e mai bătrîn și că îi datorăm marile noastre intuiții, dar dumneavoastră uitați că numai conștientul, mai precis, inteligența lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuiții..." Avîntul Matildei se opri ca în fața unui obstacol de netrecut. Rămase cîteva clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea reflecției), apoi se decise și, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli ,,e perfidia inteligenței, de a-și atribui un merit, zise ea cu o extremă încîntare. Și oamenii nu-și dau seama că inteligența, gîndirea lor conștientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viață, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostrețe de apărare..." „Ostrețe, reflecta Micu fără mirare. Și de ce nu, doamnă ? Viața nu e blînda cu noi ! De ce am avea încredere în ea ? Ostrețele astea ne îngăduie clipe de răgaz, pînă ce măreața viața nu vine să ne dea un brînci în mormînt, să facem loc la alții. Ostrețele astea sînt o mare cucerire a ființei umane. „Ba nu, strigă Matilda, aceste ostrețe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pămîntului, oamenii... sufletul oamenilor așa cum sînt ei cu adevărat, nu speriați, ispitiți de iluzia pe CARE Le-o oferă inteligența... Sufletul omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am rîde toți de ceea ce ne-a făcut odată să fim atît de crispați și atît de lași..."
Și tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeași temă, cu UN partis-pris din ce în ce în ce mai accentuat și mai fastidios. Reieșea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de viață, un laș, dacă se încredea în valorile inteligenței. Și nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufaș și intolerant.
Pînă la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi obosit, observă la celălalt că n-avea de gînd să mai răspundă. Între soț și soție circulă atunci gîndul comun și secret, „Mergem ?" zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu ținea să respecte conveniențele, cînd de la început pînă la sfîrșit fusese rău primită : „Știi, îi zise hotărîtă, că ai de scris articolul pentru..." Și spuse numele unei cunoscute reviste literare din București. Atunci el stinse țigarea și se ridică avînd aerul că, deși ar mai fi dorit să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va jigni (avea în față pe cineva rezistent, superior jignirilor) : „Doamnă, zise, știți, ostrețele... N-aveam încotro !"'
Și numai rîsul sincer, spontan și într-adevăr fără urme de resentiment, puternic și nepăsător al Matildei, mai salvă această despărțire care ar fi putut deveni penibilă...

IX

,,Crezi că nu se observă că îți place bleaga aia ?" zise Matilda după ce rămaserăm singuri. ,,Văd, zisei că nu vrei să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii și gazdele și încep să-i bîrfească." „N-ai nici o grijă, și ei fac la fel, zise ea. Sînt sigură că te căinează și se întreabă ce-i fi găsit la mine !" „Ai dreptate, și eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubește și acum." „Și asta suportă așa ceva ?" „Se înțeleg, zisei, și cînd cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg." „Discretă deci, înseamnă că eu am fost indiscretă !" „În orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite cînd o să-l mai invit a doua oară pe la noi." „N-are decît ! El e un om interesant și nu mi se pare că greșești acordîndu-i atîta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa !" „De ce să-ți pese, dacă ar fi să fie condamnați politicoșii tu ai fi prima care ar scăpa."
Rîse în hohote : „E prima oară în viață cînd mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă... Eu sînt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la ușă am văzut-o că se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discreție, politețe ?" „Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred și eu !" „No, no, asta a fost după." ,,Există o artă de a cultiva o prietenie, dar ce mă mir, tu nu știi să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecți; pentru tine, nu pentru el, fiindcă ți-e bărbat. Mă chemi la rudele tale și timp de cîteva ceasuri nu-mi spui un cuvînt, ca și cînd n-ași fi fost în viața ta decît un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i spui unui scaun ? ,,Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi săruți mîna... Așa se obișnuiește." „Am vrut s-o fac de două ori, o dată cînd am intrat, dar m-am reținut fiindcă aveai aerul că nici nu mă cunoști, și a doua oară cînd ai formulat tu celebra idee că Artimon o iubește pe Tamara fiindcă n-o iubește. Am vrut să-ți spun că înțeleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, așa... parcă ai fi vrut să-mi spui că nu sînt de nasul meu astfel de idei abisale și pe urmă te-ai uitat aiurea..." „Da, fiindcă după ochii tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, deformîndu-mi spusele și n-aveam nici un chef să se rîdă de mine." „Interesantă explicație ! Dar ți s-a întîmplat vreodată să te ironizez și să fac pe alții să rîdă de tine ?" „Nu, n-ai avut ocazia." „Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat ? Mă confunzi cu ei ?" „E o plăcere pentru orice bărbat să-și ironizeze, și încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sînt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile și să se smiorcăie chiar acolo, unde sînt invitați. „Da, zic, tu joci tare, bărbatul să fie jignit, și dacă nu-i place, n-are decît. Astăzi ne-ai jignit pe toți și pot să fac supoziția că ai făcut-o cu încîntare." „Da, fiindcă prietenul tău e cam laș și nu suport să văd un bărbat laș, iar bărbatul meu să-l admire."
Așa deci. Le știa ea pe toate, avusese această intuiție, că Ion Micu e cam laș. "Nu știu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare și a fost torturat fără să-și divulge legăturile poate fi numit un laș." „O fi fost atunci curajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să țină o conferință despre un poet de care se rîde pînă și la noi, la arhitecți. Și totuși a ținut-o..." A fost, zisei, o slăbiciune, nu o lașitate." Și îi explicai cum și de ce acceptase Ion Micu să țină acea penibilă conferință, relatîndu-i scena care avusese loc în aula universității, între el și acel puternic lider. „Ba, zise Matiida, a vrut să facă pe istețul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă... Și pe urmă chestia asta, cu fosta nevastă... Te-ai despărțit de cineva, înțeleg s-o mai iubești totuși și după, dar după ce te căsătorești cu alta trebuie să încetezi. Așa că vezi... Rezultă că ea l-a păcălit pe el - ei, ce fel de bărbat ești tu, n-ai puțină mîndrie, puțin orgoliu s-o bagi în aia mă-sii ? Înseamnă că nici asta, ««discreta», nu e mai brează, în loc să învețe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puțin de sentimentele bărbatului ei : "Pentru cealaltă." „Așa e, zisei cu ironie pe exclamație, joci tare ! Ca și cînd n-ași ști că și tu mai ții încă la Petrică. „Lasă-l pe Petrică , zise ea pe gînduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sînt din ce în ce mai dese și mai rele." Mă uitai la ea nedumerit. „Ce crize ? !" o întrebai. Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui Parkinson. O avea demult, chiar de cînd ne-am căsătorit noi, dar crizele erau rare și benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă și groaza cînd mă gîndesc." „Cum se manifestă această boală ?" ,,Tremurături ale întregului corp și o mare încordare nervoasă... Și boala e incurabilă și îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutățește. Nu credeam că o să se agraveze atît de curînd, fiindcă se poate trăi cu ea mulți ani..." „Și de ce nu mi-ai spus și mie atunci ?" ,.Pentru că, vezi, discreția aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut ?" „Și acuma de unde știi că îi e mai rău ?" „Nu mai rău, foarte rău. Și a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea știu), totul îl roade și îl macină între o criză și alta, totul ia proporții monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie..." „Păi, zic, asta avea el și înainte !" „Nu ca acum ! Iar pe atunci trebuie să știi că ținea foarte mult la tine de a putut să suporte atît de ușor lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori!... „Așa este , îmi pare rău." „Iar eu, continuă Matilda, îți tot spuneam că ține foarte tare la tine și tu îl înjurai. Ți-nchipui și cît de tare țineam și eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat." „Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav și brutalitatea asta ar fi încetat." „Îți spun, nu era așa de grav." „Și eu țineam la el și mai țin și acum, continuai, dar gîndul la tine mă orbea." „Da, și orbirea asta mi s-a transmis și mie, cu toate că știam despre mine că stau cu picioarele pe pămînt. Dacă zici că mai ții și acum la el, fă-i o vizită. „Tu i-ai făcut?" „Bineînțeles ! „Și cum arată ?" „Crispat, îndîrjit, dar nu știu împotriva cui." „Are telefon ?„Are." „Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la taică-său?" „Nevastă-sa zice că nu." „Îi dau chiar acum un telefon..."
În felul acesta neașteptat se termină discuția noastră, de altfel pașnică, lucru de mirare la Matilda, probabil și din pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gîndesc acum, dacă ași fi știut atunci că ăsta e un remediu sigur și eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-ași mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mă ia fără veste, ci ea s-ar fi neliniștit de-ale mele, gustînd din această papară numită nesiguranță.
Cu Petrică nu ieși nimic. Răspundea sec și înțepat la întrebările mele, ce mai faci, cum îți mai merge și cînd îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare : „Nu pot, sînt ocupat." „Bolnavii incurabili, ca și nebunii, îi spusei Matildei, sînt departe de a fi simpatici." „Ce zice ?" „Numai că nu m-a înjurat." „E explicabil, zise Matilda, să nu poți suporta sănătatea altuia." „O fi, dar..."


<Pagina anterioara                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>