Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A PATRA

X

Matilda își reveni însă repede din această stare pașnică. Tocmai îmi spuneam că sarcina și apoi nașterea care se apropia de termen și apoi grija pentru noul cetățean al lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic țel persoana mea (afectînd în același timp contrariul) și, cine știe, concretul unei noi existențe în viața noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita și era unica mea speranță într-o viață în care să domnească pacea și armonia. Îl doream pe acest copil și mai ales îi doream să-l iubească foarte tare și să mă neglijeze, nu cum îi spusesem în seara aceea că nașterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-și vadă de copil ca și cînd eu nici n-ași mai exista.
Într-o zi ieșii brusc din birou s-o văd și să mai stăm de vorbă. În timp ce lucram, și mai ales dacă lucram bine, mi se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranța se restabilea în mine, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre întîlniri și, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc și stăpînit de o jubilațiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul și îmi dădeam seama că atît ideea cît și exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine și Matilda și să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda cîtuși de puțin și că de fiecare dată un cuvînt al ei, o privire erau mai puternice decît euforia mea, care se stingea încetul cu încetul și mă trezeam iarăși singur. Cum, mă întrebam, de ce nu ghicește că am lucrat bine și măcar în asemenea clipe să renunțe la ea însăși, să fie alături de mine și să nu caște cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva ? Nu știa deci că nu cunosc plăcerea de a bea ? Nu știe nimic despre mine, gîndeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum și nici măcar nu se miră. Nu s-aș mira nici dacă ar afla că o înșel, că ași putea veni seara tîrziu beat acasă și să fac scandal sau să nu vin decît în zori! Nu astfel sînt bărbații ? Alteori însă era și mai rău, îi citeam ia priviri o vie surpriză, cu ochii larg deschiși asupra mea, în care citeam pietrificat că mă vede cu uluire : cine e omul ăsta ? Ce e între mine și el de stă aici în casă ? E bărbatul meu ? Cum de m-am trezit cu el aici ? „Bine, îi spuneam și eu, abătut, plictisit brusc, ridicîndu-mi privirea peste creștetul ei, undeva departe, spre zarea speranței, simțind în același timp cu neliniște cum se scurge din mine puterea de a iubi, deși o iubeam... văd că te-am deranjat, te rog sa mă scuzi !" Și reintram în biroul meu, crezînd că ea va veni după mine să-mi spună că n-am deranjat-o deloc și să s-o mire ce m-a apucat. Nu venea, și asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în patru, interpretînd o privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc și uitam ceea ce simțisem. Nu putem fi tot timpul gata de a primi afecțiunea celuilalt, gîndeam, există și aceste stări de absență sau de oboseală, cînd nu trebuie să așteptăm nimic de la cineva care ne iubește. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi... Dădeam, că surîdea, dar îmi spunea în același timp : „...Sînt sigură că vrei ceva de la mine ! Nici vorbă..." Or, aluzia ei n-avea nici un rost, știa bine că îmbrățișările noastre, din fericire, erau singura parte din teritoriul p-a care îl locuiam împreună, care rămînea neatinsă de ambiguitate. Dincolo de orice și fără să știm de la cine, apărea dorința năprasnică, de la mine care mă trezeam copleșit de ea, de la ea care fără să dea vreun semn fie el și obscur, după o împotrivire se lăsa învinsă, și ne trezeam în alt tărîm, în care trăiam cel puțin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină... Alte reacții erau însă mai salutare, deși foarte rele. Se uita la mine și se strîmba:" Nu te mai preface că mă iubești, mi-e scîrbă!" "Hai, sictir", îi răspundeam perfect linșitit. Și chiar mă simțeam perfect liber, fiindcă brutalitatea reacției ei înlătura din mine strîngerea de inimă, neliniștea, în timp ce puterea de a iubi nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, niște vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care nu cunoștea ura, să nu-i vadă în ochi. El era șef de echipă la ecarisaj, un ins gras dar și umflat, cu privire porcină, bețiv fără scăpare, bătăuș din cauza siguranței pe care i-o dădea statura lui uriașă, dar și laș, fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea milc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de față... Trăise cu vreo două care ținuseră la el, a treia însă îi venise de hac, semăna eu el, și pe ea o iubea mai mult. Se îmbăta el, se îmbăta și ea. O înșela el, îl înșela și ea. Dădea în ea, asta îl pocnea și ea cu ce nimerea, în moalele capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau niște holțșuruburi. I-am găsit la masă și m-a surprins seninătatea de pe chipurile lor, mulțumirea împăcată, ași fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea niște struguri, ea stătea alături și era veselă, căci uriașul îi povestea ceva cu glasul lui bîlbîit, în care bucuria de a trăi era atît de îmbulzită în gîndurile lui înecate de băutură, încît numai dacă erai foarte atent înțelegeai ce spune. „Bună ziua nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata..." „Te-o fi trimis, zice, stai și tu jos și bea un pahar de vin." Eram mirat că îi vedeam pe amîndoi mulțumiți de ei înșiși, nu puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor și pacea și tihnă în care îi găsisem... „Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... Tu, se bîlbîi el, ai f... pînă acum?" Nevastă-sa rîse și îi spuse să lase copilul în pace. „De ce, zise el nostalgic, ce, e rușine ? „E adevărat, nene Acojocăriței (demult vroiam să știu ce e cu svonul ăsta), că la cutremur, cînd ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de la București, dumneata l-ai înjurat ?" „Bă, ...muma în... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n... mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu..." „Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăriței ? am spus eu cu superioritatea vîrstei tinere care nu înțelege. Dar el nu mă luă în seamă, se aplecă și-și luă cu tandrețe nevasta de gît. Ea se lipi de el și rămaseră astfel melancolici și ai fi zis ca doi amanți uniți pînă la moarte. ,,Ia uite, am gîndit, formidabil, cei doi ticăloși se simt bine unul cu altul, ași putea zice chiar fericiți..." Spre o astfel de ticăloșie alunecam și eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scîrbă de mine și în loc să plec de îndată și pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem și eu cu satisfacția grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm și să ne proptim capetele într-o dulce tandrețe.
De astă dată și în numai cîteva clipe avui o dublă revelație. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică și șoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca și cînd ar fi fost țintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simți că era privită și ascultată, mai spuse un cuvînt și închise imediat. Se întoarse spre mine și totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă într-o clipă unul de gorgonă... „Ce vrei ?" spuse cu sfidare și cu o furie abia stăpînite. Și inima îmi bătu iarăși, simțind că mă întunec. „Cu cine vorbeai la telefon ?" o întrebai totuși flegmatic, ținîndu-mi bine hățurile în mâini, căci furia ei de a se fi simțit surprinsă și nestăpînita ură a acelui „ce vrei" mi se transmiseseră și mie, îmi venea s-o calc în picioare și așa s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. „Nu te privește !" zise. Bineînțeles că nu mă privește, spusei eu cu dispreț, și mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca și cînd m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgești tu la telefon... (în mare șoaptă și atît de fericită cum ai fost și cu mine odaia, gîndii eu mai departe, mohorît, restul frazei)... Și continuai : Sufletul tău nu poate rămîne inactiv, dacă nu mai iubești, începi să urăști ! Da, ură irațională, nu credeam că în nici un an de la căsătorie o să începi să mă urăști. Da, ura ți-a țîșnit din gură și ți-a apărut pe chip. Formidabil ! Parcă te-ași fi tăiat."
Și tăcui, continuînd să mă plimb, observînd-o fără s-o privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată și cu chipul urîțit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, dușmănos. O hotărîre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele clipe, dar revelația mea ultimă mă puse și pe mine la adăpost de neliniștile începutului. Bine ! Mă urăște, gîndii, și acest lucru e atît de evident încît nu mai e nevoie de nici o explicație. Astfel de revelații sînt suficiente în sine. Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înșel. „Te sfătuiesc, îi mai spusei, să-ți porți ura liniștită, să nu crezi că sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului.''
Și mă îmbrăcai și ieșii în oraș. Seara îmi spuse cu un glas neutru : „Poftim la masă", dar cu o nuanță perceptibilă : n-am chef să te servesc, dar o fac din obligație. Fă-o, gîndii, și eu o să am grijă de tine tot din obligație. Ne înviorarăm mîncînd, dar fiecare pe cont propriu. Era bine așa, gîndii, decît să alunecăm spre ticăloșia și fericirea celor doi vecini ai părinților mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă de respect decît fericirea amestecată cu josnicii. Mă hotărîi (și avui o clipă impulsul să i-o și spun, dar mă abținui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproșabil cu ea, orice mi-ar face.
Într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui, pe un taburet lîngă fotoliu, și văzui un fir pe sub ușa dormitorului. Îl luase cu ea, să n-o mai stingheresc în convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atît de transfigurată. Dormeam împreună ca doi dușmani... Ziua se retrăgea lîngă telefon și nu știu dacă vorbea ore întregi, dar nu-și mai petrecea după-amiezile în hol cu mine... O singură dată intrai peste ea (aveam și eu nevoie de telefon, dar nu mă gîndii să bat la ușa propriei mele neveste, care ar avea secrete pe care eu nu trebuia să le aud, asta ar fi fost culmea, să-i mai respect și secretele) și într-adevăr o găsii întinsă în pat, foarte veselă de astă dată și nu închise cînd eu intrai. „Vreau telefonul", îi spusei. Ea se făcu că nu aude, dar spuse ceva pe rusește, guleaiu, Tasia, sau ceva în genul ăsta și abia după aceea întrerupse. Se stinse și veselia, odată receptorul așezat în furcă, dar nu așa de spectaculos ca prima dată.
Începui să am îndoieli. Și dacă în ziua aceea vorbise tot așa, cu Tasia sau cu Petea, sau cine știe cu cine și ceea ce îi citisem eu pe chip era doar proiecția speranței mele refulate ? Da, dar ura țîșnise din cuvintele ei și, pe urmă, dacă ar fi fost Tasia sau Vasia, dracu să-i ia, de ce închisese brusc și se făcuse ca și cînd ar fi avut pe cap, în loc de păr, șerpi ?
Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l țină în dormitor cîteva săptămâni, pînă într-o zi... Dar trebuie să spun că înseninarea ei nu mă făcu să uit, apele despicate nu Se mai împreunau să arunce în uitare scena care se petrecuse în ziua aceea. Pentru întîia oară dorința nu ne mai apropie cu forța ei care ne dădea iluzia, cel puțin cîteva zile de fiecare dată, că luăm viața de la început. Mă instalasem confortabil în convingerea că nu mai era nimic de făcut și o apropiere era imposibilă cît timp ura ei nu înceta. Și cum putea să înceteze cînd abia câștigase teren ? Această buruiană e mai puternică decît floarea atît de fragilă și delicată a iubirii... O spun acum, dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate veșteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează și, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorințelor care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poți smulge pînă nu crește, înflorește și piere singură, uneori după ce a reușit să nimicească în prealabil viața unui cuplu. Eram hotarît s-o ignor și să n-o alimentez, poate că avea viață scurtă. Nu vroiam să mă despart de Matilda. Cui îi e ușor să accepte un eșec ? Fiindcă legătura mea cu Nineta nu mersese prea departe, iar cu Căprioara n-ar fi mers chiar dacă lepăda copilul și scăpa. Amintirea legăturii ei cu eminentul chirurg m-ar fi urmărit și ne-am fi despărțit fără să consider acest lucru un eșec al meu. Cu Matilda însă, da, ar fi fost un grav eșec, greu de consecințe, mai ales din pricina copilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat că am părăsit o femeie însărcinată, sau cu copil mic ? Ce femeie și-ar mai fi legat viața de-a mea, fără o gravă neliniște și perpetuă nesiguranță ? Dacă și ea va fi la rîndul ei părăsită ? Trebuie să răspunzi foarte exact și pe scurt la întrebarea : de ce nu v-ați înțeles ? Și răspunsul să conțină în el în același timp și răspunsul la a doua întrebare inevitabilă : Dacă e așa, atunci de ce v-ați mai luat ? Ei, că nu ți-ai dat seama de la început... aia e, basme arabe, trebuie să-ți dai seama, ești vinovat, și cine îmi spune mie că acum îți dai ? Și femeia fuge, de altfel ca și bărbatul și numai dacă apare între tine și ea o convingere nezdruncinată, aproape mistică, oarbă, că acum va fi bine, poți să-ți mai refaci viața. Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel de pasăre rară ? În zilele noastre astfel de păsări fie că sînt deja înlănțuite în căsătorii nefericite ca și a ta, fie că nu au răbdare să mai aștepte ca Șolveig, patruzeci de ani, să se întoarcă un Peer Gynt rătăcitor și se mărita cu primul imbecil care li se pare mai acătării. Timpuri grele pentru iubire în acest secol ! Cine spune că psihologia și mentalitatea asta o au numai femeile se înșeală grosolan. Faptul că bărbatul e mai nepăsător și mai sigur pe sine nu înseamnă că nu are aceeași soartă : singurătatea, care atrage viciile, beția, petrecerile și curvăsăriile ruinătoare ale voinței, gustul bizar al ratării, filozofia adecvată și ranchiuna nedomolită împotriva celor care realizează ceva. În acest sens noi românii știm multe. Geniul e persiflat fiindcă așa-zisele personalități care promiseseră mari creații nu mai credeau în nimic... Forța de a înfrunta singurătatea, renunțare la tot, familie, soție, copii, prietenia cu alte familii, soții și copii, o au puțini, iar eu nu știam încă dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (și simțeam că ași putea-o avea), nu-mi puteam îngădui să sfidez toate acestea și înainte de a mă vedea constrîns să renunț la ele, să mă învălui în trufia unei singurătăți orgolioase. Fără să ajung să semăn cu Acojocăriței, trebuia să învăț să duc un trai dur cu Matilda, pînă la marginea posibilului. Eram însă departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut. La urma urmei, gîndeam, această labilitate a stărilor sufletești ale Matildei semăna cu natura și avea forța ei : dacă era nor, asta însemna nor, era zadarnic să mai cauți în astfel de zile soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violență, asta însemna furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lovesc (nenorocire, tocmai în ziua cînd vroise să-mi spună că e însărcinată !) și dacă apăruse în sufletul ei ura, ei bine, ce putea să însemne ? Trebuia descifrat...
Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în sine, îmi dădu însă ea răspunsul. Într-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gînditoare spre uriașul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate ușile, se întoarse în hol și reveni și deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptușit cu alamă împotriva moliilor și o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dormitor. Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo. Liniștită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, și mă gîndii că vrea să plece în concediu fără mine. ,,N-are decît", gîndii, deși mă întrebai cum poate ca pleca în concediu așa singură spre sfîrșitul lunii a opta ? Putea sa pățească ceva. Observai însă că își vîra în ele prea multe lucruri și prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lînă, mantouri... Stăteam rezemat de tocul ușii și mă uitam, încercînd să înțeleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi groși de iarnă, mănuși, un costum de schi, feluri de fuste, rochii multicolore... Uneori se apleca și bîjbîia prin sertare de jos... Batiste, baticuri... Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apei le arunca înapoi. Astfel se zorii cîtva timp cînd scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cismulițe (astfel le numii în mintea mea, cismulițe, nu cisme...). Mișcarea aceasta îndelungată a gesturilor ei, pauzele, aplecările, alegerea veștmintelor pe un înțeles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinație. Vedeam ce se întîmplă, dar înțelesul nu se ivea. O anumită mișcare, chiar cu înțeles și nu atît de variată, dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie. „Poate vrea să le dea la curățat", gîndii scuturînd din cap, dar cum să dai la curățat cisme, pantofi, rufărie intimă ? Astea le spală Ana... Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem și o-întrebai : „Ce faci tu acolo ?" Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel puțin un minut și fără să mă privească, văzîndu-și de treabă, îmi răspunse cu gîndul absent : „Plec, ți-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu !" Auzind-o inima bătu ori un svîcnet care mă făcu, ca odinioară cînd venise prima dată la mine, să simt un fulger prin șale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gîndii. Avui apoi un surîs, reflex bizar și nefericit al mici gîndiri pașnice, mă apropiai de ea și îi pusei mîna pe umăr, vrînd să-i spun că asta e o prostie și să renunțe la ea. Ea sări în lături ca mușcată de șarpe și îmi șuieră cu o ură sălbatică : ,,Să nu te atingi de mine", și cu o astfel de voce încît pe lîngă ură distinsei amenințarea. Ne privirăm în ochi cîteva clipe, intens, două priviri fără iluzie și fără împăcare. Nu mă apucasem să-i descifrez ura, și acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pîndi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intenția de a-i declara că o iubesc. Ei, ce primejdie ? Îndîrjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, avînd aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva dacă mai îmi dă mîna. Mă aplecai atunci și îmi deslănțuii furia asupra geamantanelor : le răsturnai, lovii cu picioarele în ele, împrăștiai lucrurile prin odaie și în cele din urmă luai geamantanele și le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai și băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor.
„Aștept să naști, îi spusei, și pe urmă te învăț eu minte. Se urcase în pat și începuse foarte liniștită să răsfoiască o revistă. Se așezase cu fundul la ușă. „Iată deci, gîndii, cum gestul care altădată mă făcuse să rîd, cînd fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă față de alt bărbat care nu semăna cîtuși de puțin cu acela. Iar ea nu știa ce eu știu... „Și felul cum stai tu acuma cînd bărbatu-tău îți vorbește, continuai, o să confirme zicala ; capul face, fundul trage !"
Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel puțin un ceas pînă să redevin senin. Și totuși mă hotărîsem mai înainte să mă port cu ea ireproșabil, orice mi-ar face ! Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port ? Desigur, s-o las să plece ! Ar fi plecat oare ? Bineînțeles ! Violența reacției ei și amenințarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrîngere și ar fi mers foarte departe... avem ca un plan și pentru varianta în care lăsînd-o să plece sconta pe venirea mea după ea (și cred că avea și un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată pînă ce ar fi trimis emisari prin rudele ei să plec eu, și încă unul în care dacă n-ași fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunțe)... Nu mai știu ce-ar fi făcut după aceea, dar știu ce-ași fi făcut eu, ași fi așteptat-o la ieșire și ași fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spinare, dintre care pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi cruțat și mi-ar fi reproșat-o în eternitate. Cui i-ași fi putut spune și cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă ? Dacă amintirea lui Acojocăriței n-ar fi rămas atît de vie în memoria mea, ași fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în clipele cînd o contemplam făcîndu-și bagajele, să devin subiect de comedie umană.
Și toate acestea nu erau justificate a posteriori, pentru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă ași fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar intuiția tuturor acelor variante ; simțisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărei consecințe nu era conștientă în pornirea ei... începea, oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef. Era adevărat, mă umilise, dar cel puțin n-o știam decît noi doi, în timp ce altfel ar fi aflat Artimon pricăjitul, gringalet-ul, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în fața căreia făcusem pe grozavul), fără să mai vorbesc de părinții mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeași considerație, ca înainte de a deveni șef de catedră și decan... Și încă eu eram oarecum la adăpost, continuai să reacționez în singurătatea biroului meu, mai tînăr ca ea puteam fi înțeles că nu știu încă să mă port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu știa să se poarte cu un bărbat ? Nu se fuge de-acasă în luna a opta...
Nu bănuiam atunci, simțindu-mă chiar pe deplin liniștit, că o protejasem pe Matilda, că puțin îi păsa ei de toate acestea. Aveam s-o aflu curînd, după două luni de la nașterea copilului, cînd credeam că amenințările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-și poarte ura liniștită, dacă acest eveniment biologic, etern și fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine viața unui cuplu, cum e nașterea unui copil, n-o să-i schimbe starea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecințe decît ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea...
 

XI

Nimic deosebit nu mai apăru între noi pînă la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou in viața mea cu Matilda. Trebuie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începînd după scena cu fugitul ei de-acasă și pînă la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuși ceva, și anume apariția unei stări de calm, de tandrețe și chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu și le mai reprima ca înainte, cînd mă bucuram că le avea.
Ana strînse a doua zi dimineața fără să se mire lucrurile împrăștiate prin dormitor, ca și cînd ar fi fost normal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiție, care nu trăncănea și n-avea curiozități care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceașcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuși o vreme tăcerea se instala între noi, dar nu cînd era vorba de lucruri practice. „Mănîncă și tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neașteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naște. Pînă să se nască geniul, vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca." Iar alteori: „De ce nu-mi spui că ți-a căzut un nasture de la pantalon ? Nu ți-l cos eu, n-ai nici o grijă, ți-l coase Ana, care nu se jenează la gîndul că vreo studentă s-o fi gîndit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea." Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuși, disprețuitoare și rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare : „Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te țin nemîncat." Sau, impenetrabilă, simulînd o gelozie care nu spunea nimic : „Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze ? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decît tine !"
Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandrețea era pentru sine și pentru cel care se hrănea din sîngele.ei. O vreme am auzit-o rîzînd singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un rîs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi ? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă primi cu o tandrețe totală și firească, ași fi zis de o extraordinară forță de sugestie : s-a întîmplat vreodată ceva rău între noi ? Dar și în treacăt, așa cum merita un lucru atît de neînsemnat față de irepresibila veselie care o stăpînea. Își duse mîna la gură cu un gest simplu de țărancă și chicoti iar. „Vrei să vezi ? zise. Și își ridică sus rochia și îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de așteptare și pîndă și într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se mișca. Matilda îl prinse cu mîna și trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător și ea rîse cu gura pînă la urechi. „Știi ce puternic e ? zise. Îi țin tare de lăbuța piciorului, dar știi cum trage ? E furios , trebuie să fie băiat ! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar și scena se repetă și ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă își aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc și deveni străină, nu întru totul, dar absentă și gînditoare, luă în mînă o carte. Știam ce e, își amintise că nu mă mai iubea și în orice caz nu meritam scena la care asistasem..; Foarte bine, gîndii, văd că îți place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniștit de filozofie.
Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămîni nu se mai găsea carne, sau se găsea puțină, și pînă să-ți vie rîndul la coadă, apoi, spunea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, mîn-ce-l în pîntec și no, întoarce-te, Ana, și spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare și cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel da pacoste la viața ei, ci la nu știu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încît se ocupă Matilda de purcel, care era viu și amuzant. Ridica rîtul în sus și făcea : groh, groh, ce crezi că vreau de la tine ? Crezi că vreo relație de simpatie ? Mi-e foame, dă-mi să mănînc !
Îl ținurăm așteptînd-o pe Ana, care nu veni decît după o săptămînă, cînd era prea tîrziu : o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cîrnați din carnea pentru cîrnați. Stătea pe un scăunel, cu burta mare, și învîrtea la mașina de tocat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. „Vezi-ți de treabă", îmi răspunse... Mă chemă totuși după un ceas și îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăți de carne. ,,Poftim, zise, mănîncă pomana porcului. Și se întoarse la cîrnați, care mai puteau suferi o amînare, pînă venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci și o prinse acolo miezul nopții... în sfîrșit se culcă, după ce îmi arătă niște mațe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cîrnați nu semănau. Nu apucasem să adorm, cînd îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina : „Ce este ?" „Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros." „Sigur, zisei, stai tu să faci cîrnați ore întregi, că o să-ți fie bine. Toate sînt la dispoziția ta." Și stinsei veioza; îndată ea strigă : „Ah, Doamne !"' Aprinsei din nou : „Ce este ?" „Doamne-Dumnezeule, șopti, pierd copilul. La șapte luni e mai bine decît la opt luni... Și iar strigă : O, prostuțule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai liniștit..." Dar eu sării din pat și pusei mîna pe telefon. „Maternitatea, vă rog, doctorul Salanțiu e de serviciu ?" „Da, așteptați un moment." „Doctore, soția mea are dureri mari" „Cine e la telefon ?" „Petrini !" „A, da ! Să vie doamna imediat la maternitate." „Îmbracă-te imediat", îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos și în cîteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm și intrarăm în el.
La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit și supărat. „Ce-ați făcut ? zise. Ce e cu contracțiile astea ? „Nu știu, doctore, înălță Matilda din umeri. N-am făcut nimic." ,,Întindeți-vă pe canapea cu fața în jos", spuse acesta deodată calm și parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă și o sugea cu seringa. Și se apropie, îi desveli fesele și îi înfipse acul, pe care îl scoase, strigînd unei infirmiere : „Rezerva patru și orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă și totul o să fie bine. Poftiți !" „Doctore, îl întrebai, pot să stau și eu pînă adoarme ?" „Bineînțeles". Dar așteptai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu stăpîni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu și murise, era bolnavă de inimă și nu știa, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca și la agonici, în alte spitale, înțelesei eu, moartea pîndea pe-aproape nașterile care vroiau s-o sfideze. Neliniștit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperînd s-o găsesc liniștită și adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deși tocmai cînd lipeam ușa, ea, cu perna în brațe, se muta de la un capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în așteptare. Ea nu se simțea bine, luă iar perna în brațe și se mută la loc, își vîrî fața în ea... Da, adoarme, gîndii, dar în aceeași clipă ea îmbrățișa perna și se mută iar la celălalt capăt... Mă apropiai... „Matilda, îi șoptii, cum te simți... ?" ,,O, mi-e somn"', răspunse ea cu un glas chinuit, și avu un gest, o fluturare a mîinii de îndepărtare, de buimăceală... „Ieșiți, zise infirmiera, injecțiile astea sînt foarte rele, dar fac bine, potolesc contracțiile înainte de termen... Fiți liniștit, mîine se întoarce acasă..."
Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeași infirmieră care o asistă la naștere, o lună mai tîrziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă liniștită. Altele cad în nesimțire ca niște vaci și se trezesc rîzînd... Da' zdravănă fetiță ! Doamna cînd a auzit, a întors capul : dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, cînd o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcați cu alții... Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu știu că le punem un număr de mînuță, cum să-i încurci ?...
Cînd am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta maternității, i-a desvelit copilului chipul și mi-a spus fără vreo tandrețe patetică : „Uite, fi-ta, și a învelit-o la loc, adăugînd : Sper să-ți semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viața asta, ajunge una."
Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naștere, totuși mă uitai din nou la fetiță, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînțeles că nu se putea ști de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie și nu ei ? Îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Mașina luă viteză. De ce e bronzata ? o întrebai. Te pomenești că e brunetă ?" ,,Nu, are icter ! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toți au, e o reacție fără importanță. Trece în zece zile."
În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deși prindeam foarte greu maternitatea, suna veșnic ocupat și tot din aceeași pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor și nu putea să aștepte în picioare să-i vie rîndul și nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineață pe la orele patru, tot așa, prinsă brusc de așa-numitele contracții. Știam că totuși nașterea parea să vină abia peste cîteva zile, dar e adevărat că putea surveni și peste cîteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore și telefonul alături, să mă sune aceeași infirmieră, dacă se întîmplă ceva. Mă trezii și dădui un telefon... Aveți o fetiță de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască." ,,Cînd a născut ? „Chiar acum!" „Pot să viu și eu ?" „Interzis !" „Păi data trecută n-a fost interzis." „Era altă situație, în alt salon..." „Fetița e normală ?" „Da, a făcut gălăgie mare, a țipat de ne-a spart urechile ! O să iasă o muierușcă !..." ,,Dar mama ? „...Mama, stați puțin că tocmai iese, dar nu vorbiți mult, că doarme..."
Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul și după cîtva timp auzii vocea Matildei, care nu știa ce vorbește, nu-mi auzea glasul.....da, da.... am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn..." Apoi vocea infirmierei : „Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine..."
Încît acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot felul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit și mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al nașterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viață, printr-un orăcăit de surpriză extremă, dar și de bucurie și spaimă amestecate, urmașii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la stația terminus. Că un țigan și-a trimis și el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit țiganii ! dacă e pe gratis ? !) și că asta, cînd doctorul Salanțiu a vrut să-i desvelească burta, a început să țipe și s-a vîrît sub pat. ,,Ieși, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să naști dacă nu mă lași sa te examinez ! ?" „Nu ies, dom'doctor !" „Dar de ce, ești nebună, de ce ai mai venit aici ? „Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mîna pe mine mă omoară !"' Gelozie primitivă și cretină, gîndii și nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfîrșit toată chestia... „Acolo, reîncepu Matilda cu un glas șoptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă își alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască ușor, să nu se chinuie mult. Îl alege de-acasă, ori, după reputația aceluia, ori la recomandarea cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Și uneia i se recomandă unul tînăr, abia ieșit din facultate. Și ăsta, cînd a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii și dă-i, împinge, da' cum !... De, să-și merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanțiu, n-a așteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nădejde, pînă ce, odată, sbang, copilul țîșneșle ca din pușcă din burta femeii și o face praf..." „Cum adică praf, tresării eu, a murit ?" „Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfeniță toate alea și a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat șeful, doctorul Salanțiu, care, înecată în sînge cum era femeia, a început s-o coasă. Cînd a terminat, s-a șters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla și i-a spus numai atît (căci, infirmiera îl informase ce făcuse) : «Tîmpitule !»", ,,Și copilul ?" „Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o țărancă, mai avea doi acasă... Și chiar dacă ar fi făcut, Salanțiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios și pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul..." „De ce ?" „Pai îți spusei, șapte rupturi a avut - dar mari ! nu vorbesc de una pînă la anus (o pufni rîsul), i se vedea anusul cînd o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părțile a fost sfișiată... Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort la șase luni și ceva, nu-l mai putea ține, am văzut cu ochii mei, îi ieșea capul afară, i se vedea creștetul și el săracu nu vroia nici el și, cît da de aer, repede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta și iar i se vedea creștetul. Pînă la urmă a ieșit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu...
Abia atunci am înțeles de ce îmi povestea Matilda toate acestea : putea să i se întîmple și ei una din aceste istorii și nu i se întîmplase. Se bucura ! Dacă numai în două săptămîni cît stătuse acolo aflase atîtea, asta însemna că într-un an se întîmplau zeci de drăcovenii și nenorociri. Gravida nu era cruțată de ginecologi în momentul nașterii... împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opintește-te, că mori și n-am ce să-ți fac. Da, da, nu nasc eu, tu naști, pune mîna și lucrează, apucă-te cu mîinile de pat, trage-ți răsuflarea și adu pe lume un nou deștept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine și să uite cine s-a chinuit cu el... „Chiar așa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, țărancă simplă sau nevastă de ștab ! Dar cine își mai aducea aminte cînd îl vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, cînd același medic i-l arăta triumfător, jalnic de îți venea să plîngi cînd îi vedeai gurița disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atît de bine. Cît am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... știi, femeile lasă apă ca și animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelișul în care trăiește în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit și nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelișul ? Nu se știe. Cînd nu se întîmplă chestia asta, moare înăuntru și după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morții, un copil mort... (Vezi, sînt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea devreme, alții nu vor sau nu pot fi alungați la termen, și mor și ei și le amenință și pe mame ; am impresia că legea asta ne urmărește și în viață... prea devreme... prea tîrziu... tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la niște analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu știu ce și i-a picat paharul din mînă.... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, cerîndu-ne să-i aducem ba niște pești de la Bobotează, pe care îi mîncase cine știe cînd, ba să-i punem războiul de țesut să-mi facă ea mie nu știu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tînăr, dar nu și vasele din creier care o damblagiseră...) Salanțiu a fost mai reținut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că ești cel mai serios universitar de la Filozofie. (Vaintrub, cînd îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos și mă asigurase să n-am nici o grijă să mă adresez lui Salanțiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să nașteți ușor, mi-a spus, și dumneavoastră și copilul aveți forță vitală. De unde știți ? Avem noi indiciile noastre. Îl credeam, cu toate că simțeam junghiuri adînci, se opreau totuși cîteva secunde și puteam să respir. Cum e cu nașterea fără dureri ? l-am întrebat printre țipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeți și singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos și să nasc poimîine. Chiar am schițat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum și ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simțit că mor, dar că și scap... Cred că am urlat ca o vită... Nu știu cît a durat și pe urmă, oaea, oaea... cu sughițuri, se îneca... ca un broscoi... Cînd mi-a arătat-o"... Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simțit în clipa aceea. Se posomorî, era secretul ei...
Și nu-l desvălui și începu să se identifice cu acest secret chiar din primele săptămîni, care urmară. Mă dădea la o parte de lîngă pătuț, se apleca, lua fetița în brațe, nu știu ce-i făcea, o desbrăca, o îmbrăca, o înfășura, își scotea sînul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca și cînd ar fi vrut să se ferească de nu știu ce forțe malefice și îi dădea să sugă din sînul ei bogat, în deplină singurătate și complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine...

XII

Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deși Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicție. Preotul o vîrî pe Silvia în apă (și fetița se arătă cuminte, spre deosebire de alții care urlau ca din gură de șarpe), își făcu slujba și ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ți dovedească religia. Pe vremuri semnătura preotului pe carnetul elevilor în vacanță era obligatorie alături de a tatălui și putea influența nota la purtare. Mă uitam la preot și mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative ? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormîntări fără el, cu camioane, sinistre apariții... Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate există (și nu există ? chiar așa, sîntem părăsiți în marele cosmos ? nimeni nu mai veghează asupra noastră ?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întîmplă. Murise subit o oarecare Marița, responsabilă de stradă. A luat cuvîntul în fața gropii căscate viitorul responsabil, s-o elogieze. „Eroinica țața Marița", zicea el, a făcut și a dres. Eroinica țața Marița a activat cu multă cinste, c-o fi c-o păți... Prezența unui preot, om cu carte și cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrînd neatinsă solemnitatea în fața morții. Auzisem că undeva într-o comună, Săpînța, din nordul provinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viața mortului și care în mod straniu plăceau cetățenilor acelei comune, iar la noi în oraș se spunea că sînt „geniale". Reținusem și eu o însemnare pentru concizia finalului unei existențe : Aici zace și se face Nicolae Pîrvu praf...
Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripții, dar mult mai rele, pentru cel ce în viață fusese iubitor al paharului, care n-avea să mai bea acum decît apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum și el pe vecina de mormînt, palavragiu sau certăreț, să se certe de-aici înainte cu viermii, mîncău, acum avea să-l mănînce și pe el pămîntul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscripții individul le compunea amatorilor pe cînd aceștia mai trăiau și rîdeau auzindu-și viața rezumată în patru versuri într-un fel atît de neașteptat... Și să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie convenția prea sofisticată...
Biserica nu era nici în interior și nici pe dinafară într-o stare prea bună și nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm cîteva cuvinte în acest sens și preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau și nu se îngrijeau de către stat, ci tot de către credincioși, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată și oamenii nu prea mai dădeau bani și nici biserica nu mai poseda ca altădată moșii, iar preotul avea totuși un bun salariu, fiindcă el, pe lîngă slujba religioasă, mai preda și religia în școală, însăși expresia acestui preot era umilă, ca și cînd odată cu pierderea parțială a vechilor privilegii materiale își pierduse și o parte din har, sau așa îl vedeam eu ?
Ne întoarserăm acasă și pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele șef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez ca și părinții mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorîta de nevasta-sa, cîțiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu și Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, Salanțiu, ginecologul, și bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deși eram puțini, vreo douăzeci și doi, musafirii noștri, înainte să se așeze la masă, se și grupară inevitabil : rudele Matildei și cei doi arhitecți în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, și numai mama, tata și bunicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei.
E uimitor să-ți vezi părinții încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuți un bărbat care s-a însurat și are și un copil. Bunici încă vînjoși, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere și n-avea nici un viciu care să-i ruineze mintea și trupul și să-l facă să-și expună cu nerușinare acea muiere cum făceau cei bețivi sau stricați, muiere pe care n-o cunoștea nimeni. Se spunea, adică se știa de existența ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adîncul sufletului, căci atunci eram prea tînăr și în plină înflorire, ca să-i surprind înțelesul. Abia azi iese la suprafață. „Ești tu, maică, fericit ? parcă mă întreba, cu intuiția extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viață să mediteze, mai ales ea, care se detașase de propriul ei bărbat, prin voința de a rămîne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială : făcuse bine că îl alungase cînd vedea acum cu ochii ei că totul se învîrtea pe această linie în jurul iubirii și ceea ce înțelegeau oamenii prin asta, posesiune și nu dăruire ? Citea în bucuria mea o adîncă supunere în fața acestei așa-zise iubiri ? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gîndul numai la ea ?
Întinse, mîna și mă mîngîie, iar eu îmi ferii obrazul, avînd în clipa aceea intuiția dorinței ei de a mă proteja. Dacă gîndul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund : ..Nu mă cunoști, mamă ? Sînt fericit în nefericirea mea."
Și rîsei : „Uite la mama, în loc să-și mîngîie nepoțica, ea tot pe mine vrea să..." „Maică, zise ea, ești tu vesel, dar parcă nu mai ești cum te știu eu." „Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrînit" „Muncești prea mult, zise, mai lasă cartea." „Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la cîini ?" „Fii și tu ca alții, nu le mai pune pe toate la inimă ! Nu-i vezi ? Sînt grași și frumoși !" „Vrei să spui că eu sînt slab și urît?" Și mă dădui pe spate de rîs. „Nu că ești urît, dar ai cam slăbit..." „Și de unde știi tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă ?"
Nu-mi răspunse. Cum să nu știe ? Scapă cineva de intuițiile mamei, care știe cum trăiești fără să fi aflat nimic de la nimeni ? Sau prea puțin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată ? O femeie trebuie să stea lîngă bărbatul ei și lîngă părinții acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea rîsul printre străini și la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucișară, ea înțelese, se scuză și veni la noi. Dar veselia i se stinsese, „Mama vrea să-și vadă nepoțica" îi spusei. Matilda își trase mai aproape scaunul. „Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat și abia a adormit. Cînd se trezește, vă spun eu... Apoi către mine : Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu țuică sau cînd ne așezăm la masă ?" „Dacă mai durează, desigur..." „Mai durează puțin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a așezat la taclale cu Tamara, că văd că și ăsteia i s-a descleștat gura și o ține de vorbă." De ce nu-i spui ? zisei, gîndind : și tu de ce nu te duci s-o ajuți pe Ana ? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blînd deveni sever și tata se mișcă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizînd gura.
Matilda se ridică și îi auzii glasul invitîndu-le pe Tasia și Tamara să vină cu ea, și ele săriră fără codeală. Băurăm țuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Marele Vasile se strîmbă și aruncă pe gît puținătatea aceea de lichid, punînd apoi mîna pe sticlă și înghițind alte trei la rînd. „Astea sînt pentru cucoane, zise el cu înțelegere, te pomenești că și la vin o să bem tot din de-astea, nițel mai mari ! Eu o să trec drept bețiv." „Apăcă eu știu că domnul Vasile nu este la el bețivu", zise Ana. „Știi tu, dar ce-o să zică lumea asta ?" Avea dreptate, și eu băui unul și păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. „Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge ?" „Cum să meargă, zise el, ași mai trăi mult dacă n-ar fi bătrîna asta !
Adică bunica. „Păi dar, zise ea, senină, dacă n-ași fi eu, te-ar mînca cîinii... Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu știe unde e. Odată i-am zis și eu : du-te și ia-1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. Da' unde e un dulap, îl aud că zice și m-am închinat singură." ,,Păi în casa asta sînt douăzeci și patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că și-a făcut toată viața numai dulapuri, era un colțișor liber, chema tîmplarul și, zice, să-mi faci aicea un dulap..." „Da, parcă ai știut tu ce e aia să crești o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziția ta, și acum ai rămas singur și nu știi unde e un dulap." ,,Și tu ce treabă ai ? o întrebă el cu un humor întețit. Ce învîrtești, ai vrea să te servesc eu pe tine ?" „Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-ași fi eu..." îl prinsese, mă uitai la el să văd ce mai zice. „Păi da, răspunse el de îndată, ași lua și eu una mai tînără, nu o hoașcă ca tine." Pînă și mama surîse. „Tu să iei una mai tînără ?", îl întrebă bunica uitîndu-se la el cu același humor senin al bătrânilor care au trăit și s-au înțeles bine- cît au fost în putere și a căror singură distracție în doi era acum sa-și spună unul altuia cît de bătrîni au ajuns încît nu mai fac amîndoi nici cît o ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toți, cu jubilațiune, treptele vîrstelor; bunicii bătrîni, părinții mei, pe lîngă ei, în plină putere matură, eu un copil față de toți (și mă simțeam chiar astfel), aveam totuși la rîndul meu o fetiță, sărisem deci și eu prima treaptă. Bunicule, zisei, sînt fete care mor după bătrîni ! Le place lor, ce să le faci !" „Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă o babă căptușită."' ,,Și dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii", mai spuse bunica și schimbă vorba, începu să spună noutăți despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el știa demult că... și că el le spusese, dar...
Mă ridicai și revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea și tăcu în clipa cînd intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toți în picioare cu țuicile în mînă, în afară de Micu și Clara, care se așezaseră pe canapea. .,Totuși, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteți să ne spuneți de ce ar fi necesară." Vaintrub dădu din umeri : „Nu știu absolut nimic". „Dar niște presupuneri puteți să faceți." „Nu mai multe decît le poți face și dumneata." Adică", insistă Micu. „Adică, de pildă, să se adopte sistemul sovietic actual, în care să se desființeze vechiul bacalaureat, și cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de șapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani." „Și numai atît ? clipi Micu des, iritat și plictisit. O a doua reformă a învățămîntului, la o distanță așa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atît." „Și eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecție un individ de la minister și a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou : «Sînteți cam rupt de viață, tovarășe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale ?>> «-Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filozofia...» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie !» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universități...» «Dumneata», îl auz că îmi zice... «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, așa trebuie să te adresezi unui profesor universitar și decan, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună...» îl văd că se face roșu și se încordează în gît. «Dumneavoastră, zice, ați auzit de îmbunătățirea compoziției sociale în cultură și învățămînt ?» «Da, dar nu cu troglodiți ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupați. O să raportez tovarășului ministru.» «Ieși afară ! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata și pe ministru, acolo unde trebuie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoțat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stînga, o nulitate, pur și simplu își bătea joc cu cinism de învățămînt, dacă așa înțelesese el să-și îmbunătățească compoziția socială a cadrelor din minister, angajînd astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabinetul tovarășului I. C. (era același personaj cu care Ion Micu avusese o altercație în aula universității și care apoi îl umilise pe Ion punîndu-l să țină o conferință despre Amăicălițului). Pe I. C. îl cunosc din 44, cînd mi-a propus să primesc funcția de secretar al comitetului județean de partid. Situația era însă complexă, știți de ce, și i-am spus că mă simt capabil să-i fac față în cultură, da, în asemenea funcție, nu. Și nu m-a uitat și cînd mi-a propus catedra și decanatul, am acceptat. Și mă ia tare la telefon. <Dumneata vrei să zbori de-acolo ?> I-am spus : «N-am cerșit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresați poate ministrului învățămîntului, căruia lui îi e frică să nu zboare ? Eu nu zbor, plec imediat dacă mă mai amenințați astfel.» S-a înfuriat. <Da' carnet de partid ai ?> «Am !» «Vezi să nu rămîi fără el.» <Sînt medic,> i-am răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacienții și fără carnet, n-cm intrat în partid să mă agăț de un carnet. Pot să am convingeri și fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni !» -«Ia uite, a rîs el de astă dată, cum își scoate cornițele dră-cușorul mic-burghez !»" „Are și el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vîntul. Parcă îl vad că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat și unde n-a citit nimic..." „Așa este, continuă Vaintrub, cînd a văzut că nu mă sperii, a dat-o pe rîs. Că e adevărat că l-am înjurat pe ministru ? <N-am înjurat pe nimeni, i-am, răspuns. A trimis în inspecție un individ dubios, pe care l-am dat afară> «-Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în problemă, nu să le dăm afară cînd vin în biroul nostru.» «Se poate și asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci tractorie.» <Așa a spus ? !> «Da, așa a spus»- «Atunci e un idiot, care nu știe nici măcar că clasa muncitoare se ghidează după filozofia marxist-dialectică, și că practica, fără teorie, e oarbă... Dacă e așa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică.»'' „E un simptom totuși", zise Ion Micu. „Bineînțeles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e falsă : ce e aia să îmbunătățești compoziția socială a cadrelor ? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai ? ! Pregătește-le și pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu așa, gata, să îmbunătățim compoziția... Lozinca se aplică, dar nu îmbunătățește nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecințe incalculabile la nivel național. Degeaba- zicea J. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se întîmplă ?" „Ce să se întîmple ? zise Micu, îl ascultă pe troglodit, zice da, tovarășe, și scoate din program cursul despre scolastici." ,,Ai dreptate, zise Vaintrub cu același glas științific. M-a chemat rectorul și deloc jenat mi-a spus că ar fi bine să-i dăm dracului de scolastici și să ne mulțumim cu grecii vechi și cu marxismul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon I. C. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce ? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispoziție. L-am întrebat cînd a vorbit cu el ? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic ! Asta însemna că I. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, și asta, ridică ,vocea Vaintrub cu o indignare mai puțin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine și îi explicasem și recunoscuse el însuși că avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispoziția, care venea chiar de la el, de la I. C. și care pesemne că era generală. Ce fel de lozincă ?" Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-și dea seama... „Acuma știu de ce e necesară o a doua reformă a învățămîntului !" exclamă atunci Ion Micu și în mod bizar începu să rîdă în felul său sacadat și excitat de idei pe care nu vroia să le comunice, rîs de triumf greu de descifrat și care nu se mai termina... El ghicise și extrem, de curios și turburat așteptam să-și termine rîsul acela care mi se părea cam neghiob în prelungirea lui exagerată și să-i întreb, dar intră Matilda si ne invită la masă...



<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>