Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A CINCEA

VII

Bineînţeles că şeful Securităţii l-a dus de nas mai departe pe primul-secretar Mircea, totuşi s-a temut de el şi mi-a dat doar trei ani. Cel mai firesc ar fi fost să ceară, nu să mă vadă, n-aşi fi avut pretenţia asta, dar să ceară pur şi simplu o declaraţie scrisă din partea bănuitului şi s-o citească, această declaraţie o fi cerut-o, dar de unde să i-o dea? În fiecare zi am scris cîte una, uneori şi cîte două, care erau rupte în faţa mea. Altfel de declaraţie trebuia să dau, în care să recunosc că am făcut parte din numita bandă şi să dau numele celor pe care i-am cunoscut acolo în nordul Ardealului, unde am luat parte la acte teroriste. Totuşi, caietele el le-a cerut şi nu le-a mai restituit, le-a ţinut cîteva luni şi apoi le-a înapoiat Matildei, după condamnarea mea. Şi-a dat seama ce e cu ele, căci i-a spus că dacă mă judecau după ele nu luam numai trei ani. "Îţi dai seama, tovarăşă Matilda, că după ce iese nu mai poate să reintre în Universitate? Cel puţin nu acum. Mai tîrziu, dacă îşi schimbă şi el concepţiile, mai vedem." "Dar într-un liceu se poate, nu-i aşa?" a zis Matilda. "Nu nicăieri în învăţămînt. Nu e un băiat cuminte, nu e prudent, şi spre binele lui e necesar să stea deocamdată departe de învăţămînt..." "Dar a fost prudent, vă spun", a încercat Matilda să salveze ceva. "Cum a fost prudent cînd le-a spus studenţilor că poate întemeia o nouă religie? A spus, scrie în caiete, n-are rost să mai insişti." "Dar acum a înţeles şi el..." "Cine poate să ştie dacă a înţeles sau nu? S-ar putea ca nici el să nu ştie dacă l-ai întreba."
Şi eu eram curios să aflu cum a fost el dus de nas de către general, în afara faptului că vroiam să-l rog să-mi aprobe să lucrez de pildă la vreo bibliotecă, aşa cum se procedase cu marele poet şi filozof. Dar avea el să mă primească? Matilda mă asigură că da şi telefonai la cabinetul lui şi cerui o audienţă. "Cine sînteţi?", mă întrebă secretara. Cine mai eram? mă întrebai şi eu. "Unde lucraţi?", reluă secretara. "Am fost asistent universitar", răspunsei eu atunci. "Telefonul?" Îi dădui numărul de telefon şi îmi spuse că voi fi anunţat cînd să mă prezint în audienţă.
Mă anunţă după vreo oră şi îmi spuse că era pentru a doua zi dimineaţa. Nu mă primi însă cu bunăvoinţa la care mă aşteptam şi mă ţinu puţin. Era un om care nu-şi arăta vîrsta, părea mult mai tînăr, nici un fir de păr alb, voinic, figură de ins experimentat, cunoscător de oameni, cu gesturi puţine, fizionomie care semăna cu a tatălui meu, reflexiv însă şi greu de presupus că se putea înfuria vreodată. Am început eu. "Tovarăşe prim-secretar, ştiţi că am fost condamnat pe nedrept?", "Nu chiar, răspunse el cu o vagă ostilitate. Nu chiar pe nedrept." "V-aş ruga să-mi acordaţi două minute să vă explic ce era cu fraza aceea din scrisoare, pentru care am fost anchetat timp de trei luni şi apoi trimis la Baia-Sprie." "Lasă scrisoarea, caietele, dacă era numai scrisoarea, n-aşi fi fost de acord cu învinuirea." "Şi totuşi pe baza scrisorii..." "Lasă scrisoarea, mă întrerupse el sever. Nu sînt specialist în istoria filozofiei, dar am putut să-mi dau seama că sub masca studierii altor filozofi ai încercat să abaţi studenţii de la marxism şi să le vorbeşti de o nouă religie. Ştii ce intenţie aveau? Să trimită caietele la Bucureşti, deşi aveau două referate care te absolveau. Le-am cerut să le citesc şi eu, şi i-am lăsat să te judece pentru scrisoare." "Vă mulţumesc, dar ştiţi care era adevărul cu acea frază?" "Nu mă interesează acum, gata, lasă, eşti liber, gîndeşte-te la viitor. Ce era cu fraza aceea?"
Îi povestii, pîndindu-i reacţia. "O tîmpenie, spuse el scîrbit. Dar dacă insistam să ţi se dea drumul, se agăţau de caiete şi mi-ar fi putut spune că le-au şi trimis la Bucureşti şi chiar le-ar fi şi trimis şi pe urmă le coroborau, aceste două probe şi caietele şi scrisoarea, şi te-ar fi expediat şi pe tine la Bucureşti. N-ai mai fi fost acum aici. Le-ai ars, acele caiete?" "Bineînţeles", minţii eu dînd din umeri că mi se punea o astfel de întrebare. "Sper că ai renunţat sau vei renunţa cît mai curînd la concepţia dumitale reacţionară?! E o condiţie ca să poţi fi, cîndva, reintegrat în învăţămînt, dacă o să mai fiu eu pe-aici, bineînţeles", spuse el fumînd liniştit, dar pe gînduri, iar eu înţelesei: un altul nu va face în acest sens nimic pentru mine... "Dar la o bibliotecă pot lucra pînă atunci?" "Cum să nu, numai să găsim loc." Şi apăsă pe un buton. Intră secretara: "Spune-i lui Vătămanu să se intereseze acum imediat dacă există vreun loc liber de bibliotecar în acest oraş. Să vină pe urmă la mine."
Telefonul sună. Vrusei să mă ridic şi să aştept dincolo, dar îmi făcu un semn să rămîn. Vorbea cu un director, probabil de uzină, pe care îl chemă la el şi apoi închise. "N-o să-ţi spun, zise, că religia e opiul popoarelor, dar trebuie lăsate popoarele libere să decidă ele singure dacă vor să mai creadă în Dumnezeu sau nu. De aceea noi am interzis propaganda religioasă, am scos-o din şcoli şi am despărţit biserica de stat." "Totuşi, a ţinut omenirea în frîu două mii de ani, zisei. Morala creştină nu ne învaţă nimic rău." "De acord, dar în mod liber, zise el. De ce să sileşti copilul s-o înveţe de mic, e o chestiune de conştiinţă, să decidă singur la maturitate dacă îi e sau nu de folos." Prudent, mă oprii aici. Totuşi, reluai după cîteva clipe: "În caietele mele mă refer la o religie pe bază de ştiinţă". "Da, dar orice religie, chiar deghizată în ştiinţă, e dăunătoare. De ce să nu fie omul liber de orice sentiment religios? Dumneata spui în caiete că totul e spirit. De aici şi pînă la Sfîntul Duh nu mai e decît un singur pas, iar al doilea ne-ar întoarce iar la biserică. Şi orice biserică are nevoie de preoţi etc, tot alaiul..."
De astă dată tăcui definitiv... Curînd intră acel Vătămanu, care spuse că nu există nici un loc liber la nici o bibliotecă. "Nici în perspectivă?", zise secretarul. "Deocamdată nici în perspectivă, dar ştiţi, poate să apară..." "Tovarăşe secretar, spusei eu atunci, dar să predau, de pildă, abecedarul în vreo şcoală?" "Nu, zise el hotărît. Mai tîrziu."
Îi spuse acelui Vătămanu să-mi rezolve pe parcurs situaţia mea, adică să-mi găsească totuşi un loc la o bibliotecă şi înţelesei că trebuie să mă ridic şi să plec. "Îmi telefonaţi mie din cînd în cînd, îmi spuse Vătămanu ăsta, şi îndată ce se iveşte un astfel de post..." şi făcu din mîini gesturi de liniştire, adică totul se va aranja, pot să mă bizui pe el, cînd ordinul venea de la tovarăşul prim, personal. "Bine, vă mulţumesc!"
Şi ieşii nu fără să observ că nici secretarul şi nici activistul nu schiţaseră vreun gest din care să înţeleg că, dacă nu-mi întindeau ei mîna, aşi fi putut s-o întind eu.
Şi totuşi acest om mă salvase de la ceva mult mai rău, dar de ce era parcă supărat pe mine? Chiar mă considera vinovat în forul său interior? De ce oare? Pentru acele caiete? Îmi spusese că omul trebuie să fie liber de orice religie, dar era el liber de altele, cînd experienţa îi spunea că nu, de pildă să se poată apăra cînd era arestat arbitrar şi pus să se învinuiască singur ca să poată fi condamnat? Sau nu ştia ce se petrece? Nu era posibil să nu ştie, sau dacă era totuşi posibil, credinţa pe care o avea nu era la fel de înceţoşată ca şi a unui credincios care nu-şi pune întrebări? Desigur, el era unul dintre cei buni, dar nu era nici el bun pînă la capăt... Şi trebuie să recunosc, spre justificarea lui deplină, că nici nu putea fi...

VIII

Încetul cu încetul mă obişnuii cu gîndul că sînt liber şi amintirile şi sentimentul acela bizar de complicitate cu minele în care lucrasem şi cu oamenii de-acolo începură să se retragă şi în acelaşi timp şi apropierea de Matilda, de astă dată sub semnul unei profunde melancolii, începu să-mi reînvie sentimente retrase, speranţe închise.
Îmi povesti cum, chiar îndată după arestarea mea, canalii al căror nume n-avea să-l afle începuseră pregătiri de judecarea ei în şedinţă publică şi excluderea din partid. Şedinţa avu loc după ce deveni fapt cert condamnarea mea şi cei ce o pîndeau începură să-i pună întrebări. Să ne spună tovarăşa Petrini dacă a avut sau nu cunoştinţă de acţiunile duşmănoase ale soţului ei, arestat de organele noastre de securitate şi condamnat. Şi cînd se spunea "organele noastre de securitate", vocea avea parcă accente lirice, erau "ale noastre", aceste organe, ca şi cînd ar fi fost rude apropiate, copiii noştri dragi, sînge din sîngele nostru. A te îndoi de justeţea acţiunilor lor era ca şi cînd te-ai fi îndoit de tine însuţi. Să ne spună doamna Petrini, fiindcă eu personal n-o mai pot considera tovarăşă, dacă văzînd orientarea reacţionară a soţului ei, a adus acest fapt la cunoştinţa organizaţiei de partid din care face parte. Asta nu mai era întrebare, avansînd, înainte de a aştepta răspunsul, judecata că el n-o mai putea considera tovarăşă, sugera adunării că el ştie că ea n-a făcut acest lucru, adică să-şi denunţe soţul şi deci nu va avea ce să răspundă; era vinovată. Eu, a spus altul, pun întrebarea dacă e întîmplător faptul că şi-a ales un astfel de soţ! Căsătoria a avut loc în 48, cînd de pe atunci era certă orientarea contrarevoluţionară a acestui domn, care reuşise să se strecoare pînă în învăţămîntul superior.
Numai unul din aceşti trei era arhitect. Cel dintîii, al cărui glas tremurase de încredere pronunţînd numele instituţiei care aresta oameni, era un funcţionar şters şi servil, de la contabilitate, abia de-o cunoştea pe Matilda, sau aşa credea ea. În realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un ins de care toată lumea se ferea, fiindcă îi pîndea pe toţi şi fusese dovedit că era în slujba instituţiei de care pomenise cu atîta lirism. Numai Matilda nu ştia, deşi îl vedea adesea colindînd birourile, totdeauna în mînă cu o fiţuică de sarcini, încredinţate de organizaţie; se încleia la vorbă, insista, revenea, însă cu o mască de umilinţă pe chip, înşelîndu-i doar pe naivi sau imprudenţi. Al doilea, care se şi grăbise să n-o mai considere tovarăşă, o vedea adică deja exclusă, era un muncitor care ai fi zis că e inocent, dar iată ce ieşea din el; pe-ăsta Matilda îl cunoştea bine, credea ea, totdeauna vesel, zîmbăreţ, adică "optimist", ducea o viaţă de familie infernală, îl bătea nevastă-sa, exasperată de optimismul lui stupid, cînd ea se chinuia cu cinci copii încă mici şi muncea ca o roabă spălînd rufele altora, singura sursă de cîştig care se mai adăuga la salariul lui de zidar, nu mai mic decît al altora, clar insuficient să-şi hrănească şi să-şi îmbrace atîţia copii. "De ce-ai făcut şi dumneata cinci, doi nu ţi-ajungeau?" îi spusese odată Matilda, plictisită de văicărelile şi de gura lui zîmbăreaţă, care nu înceta să afişeze în mod enervant "sănătoasa" lui orientare politică chiar cînd se văita. Al treilea era un arhitect, de o urîţenie care nu ascundea decît tot urîţenie; urît era, urît gîndea şi urît acţiona. Era promoţie proaspătă şi nici măcar meserie nu ştia, ca să compenseze cu ceva urîtele-i calităţi. Spusese despre mine că mă "strecurasem" în învăţămîntul superior cînd toată lumea, îmi povesti Matilda, se întreba cum se strecurase el în arhitectură.
Pe urmă, surpriză, secretarul organizaţiei, un betonist, anunţă o pauză, deşi şedinţa abia începuse. Matilda nu era speriată, înţelesese că o vor exclude şi era hotărîtă să nu facă nici o concesie, să declare că soţul ei e nevinovat şi că timpul va dovedi că s-a greşit cu arestarea şi condamnarea lui, deci n-avea ce să fi anunţat în organizaţie, nu era nici reacţionar, nici contrarevoluţionar şi a ştiut bine cu cine s-a căsătorit. Dacă cineva nu vrea s-o mai considere tovarăşă, îl priveşte. Se pomeni, în acea pauză în care toată lumea afecta că nu se întîmplă nimic în afară de faptul că se prefăceau toţi că nu vor s-o evite, deşi o evitau în mod discret, lăsînd-o singură pe scaunul ei, de unde nu se ridică decît să se uite liniştită pe geam, chemată în camera biroului organizaţiei, unde se retrăseseră doar betonistul şi activistul de la sector, care lua de obicei parte la şedinţe. "Tovarăşă Petrini, îi spuse acest activist, păstraţi-vă calmul..." "Dar sînt foarte calmă, ştiu ce mă aşteaptă, zise Matilda cu desinvoltură, aşa că..." "Noi vă sfătuim să luaţi cuvîntul, o să vi-l dăm imediat şi o să curmăm orice alte întrebări şi, fără să bravaţi, răspundeţi liniştit şi ponderat. Spuneţi că n-aţi ştiut nici dumneavoastră nimic şi... n-o să vi se întîmple nimic.'' "Ba nicidecum, a zis Matilda, am ştiut, de ce să-mi acuz bărbatul sugerînd că, deşi n-am ştiut, el a putut totuşi să se ascundă de mine. Nu s-a ascuns, e nevinovat, îl cunosc." "Şi atunci cum explicaţi dumneavoastră că totuşi..." "Nu-mi explic, asta e! Nu-mi explic şi nu cred..." "Băgaţi de scamă, ne puneţi într-o situaţie fără ieşire, reluase activistul. Dacă întrebările vor continua, şi după răspunsul dumneavoastră vor începe acuzaţiile, se va cere excluderea. Unul din ăştia trei pe care i-aţi auzit o va face, şi dacă adunarea votează pentru excludere?" Hm! Asta se întîmpla cînd vroiau ei! Şi acum vroiau să nu se întîmple, dar nici Matilda să nu braveze. "Ce pot să fac!?" le-a spus ea totuşi. "Vă spunem noi, şi vă asigurăm că nu e numai părerea noastră, alţi tovarăşi au studiat cazul şi s-a ajuns la formula asta. Altfel, să ştiţi, sînt posibile şi surprize şi anume să fiţi analizată şi profesional şi să nu mai puteţi fi arhitectă, cel puţin aici în oraşul nostru!" "Ei şi? N-o să mor de foame, dreptul la muncă ne e asigurat la toţi. Găsesc eu unde să cîştig o pîine!" "Dar nu e păcat, tovarăşă Matilda? a zis betonistul. Aveţi un copil, o să vă fie foarte greu să ajungeţi din arhitectă cine ştie pe unde, funcţionară la poştă sau şi mai rău, femeie de serviciu, să spălaţi coridoarele! Gîndiţi-vă bine, astea nu sînt glume!'' "Şi ce, a zis Matilda, o femeie de serviciu nu e un om? Dacă ţara nu mai are nevoie de arhitecţi, spălăm şi coridoarele şi closetele..." "Vedeţi, a reluat activistul, spuneţi că sînteţi calmă, dar nu sînteţi deloc. Eu zic să vă calmaţi şi să vă gîndiţi.""
Avea dreptate. Oricît ai crede tu că eşti calm, de fapt nu eşti, mi-a spus Matilda. "Dacă vroiaţi să mă apăraţi, a ridicat ea glasul, atunci de ce aţi mai pus chestiunea asta pe ordinea de zi?" A urmat o tăcere, cei doi nu i-au răspuns îndată la această întrebare logică. "Principalul acum e că vrem să vă ajutăm, i-a răspuns în cele din urmă betonistul. Am primit propuneri scrise din partea unor membri ai organizaţiei, a minţit el apoi, trebuia să vă punem pe ordinea de zi." Or, astfel de propuneri se fac de obicei în plen, cu o dată înainte, şi punctul respectiv se discută şi el dacă să fie pus sau nu pe ordinea de zi. Or, Matilda şi organizaţia se treziseră pe neaşteptate cu acest punct pe ordinea de zi... Matilda s-a gîndit... Cine intervenise pentru ea? Era clar, nu aceiaşi care iniţial vruseseră s-o excludă, ci în mod sigur primul-secretar Mircea. Dar asta însemna că tot el decisese ca ea să nu braveze şi să nu se solidarizeze ostentativ cu soţul condamnat. Ce ciudat, soarta ei depindea de trei cuvinte: n-am ştiut nimic, doar atît să spună şi totul se aranja. Da, dar asta echivala cu o acceptare a insinuărilor şi acuzaţiilor celor trei că soţul ei e un reacţionar, un contrarevoluţionar, care reuşise să se "strecoare"' în învăţămîntul superior. Ce putea să facă? Să acorde ticăloşiei celor trei ceea ce li se cuvenea şi să salveze restul? S-a gîndit că dacă refuza acest compromis, pierdea totul şi pierdea pentru totdeauna şi protecţia primului-secretar, care îi apărase casa şi avea să-l apere şi pe soţul ei după ce el avea să iasă. Altfel cum aveau să mai trăiască ei doi, amîndoi loviţi? Fiindcă ştia, el nu va mai fi reintegrat în învăţămînt, iar ea... dacă va fi primită la poştă, cum bine zisese betonistul. Îşi iubea meseria şi mai ales îşi iubea copilul, cum avea să-l crească spălînd culoarele? Avea să fie întrebată la şcoală: ce sînt părinţii tăi? Mama e femeie de serviciu şi tata, ei, ce putea fi şi tata, dacă ea, deşi nu era vinovată de nimic, ajunsese pe treapta cea mai de jos? Tatăl, probabil, avea să ajungă şi mai rău. Se hotărîse. Cuvintele nu mai aveau valoare, nu mai însemnau nimic, iar ticăloşii, dacă omenirea nu e condamnată, nu vor fi uitaţi. "Bine, se adresase ea celor doi, accept, doar două cuvinte tot o să-i spun colegului meu, acest incapabil care şi-a permis să afirme că soţul meu «s-a strecurat» în Universitate..." Cei doi s-au uitat unul la altul. "Puteţi să-i spuneţi şi trei cuvinte, a zis betonistul zîmbind greu, ăsta ar merita să fie trimis la ţară să construiască şi el coteţe, nu să facă aici pe arhitectul şi să strige la muncitori ca un patron de pe vremuri."
Şedinţa s-a reluat după această lungă pauză şi i s-a dat cuvîntul Matildei, fără să mai fie întrebată adunarea dacă mai sînt întrebări şi mai ales fără să se mai treacă la discuţii, ca într-un fel de încheiere. "Tovarăşi, a început Matilda, la întrebările puse, declar aici că n-am ştiut nimic de acuzaţiile care i s-au adus soţului meu." Asta a fost toată fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista afirmaţia că n-a ştiut nimic. Numai atît a fost şi apoi şi-a îndreptat şi ea atacul împotriva arhitectului. "Soţul meu, a spus ea, şi-a luat examenele cu strălucire, nu s-a strecurat nicăieri peste meritele lui, cum s-a afirmat aici. Alţii poate s-au strecurat printre arhitecţi, încasînd salariul degeaba ca să vină aici şi să acuze pe alţii, cînd mai bine ar fi să pună mîna şi să înveţe meseria, să nu se facă de rîsul muncitorilor, la care îşi permit să strige. Şi eu pun întrebarea dacă e întîmplător că tocmai un astfel de arhitect incapabil îşi permite să facă pe patronul pe şantier."
Şi s-a aşezat cu obrajii în flăcări. Betonistul a luat însă imediat cuvîntul, pe deoparte ca să evite continuarea discuţiei la acest punct pe ordinea de zi, dar să şi completeze el ceea ce Matilda se ferise să spună mai răspicat: "Tovarăşi, e clar, din cuvîntul tovarăşei Petrini reiese că ea n-a ştiut nimic de concepţiile reacţioncire ale soţului ei. Aceste concepţii erau de natură filozofică, şi soţia lui e arhitectă, nu specialistă in filozofie. Pentru greşelile lui el îşi va ispăşi pedeapsa şi va trage concluziile respective. Cred că e inutil să mai insistăm asupra acestui caz. Propun să trecem la punctul următor de pe ordinea de zi."
Reîntîlnirea cu părinţii mă turbură însă şi amorţirea mi se accentuă ca o stranie reacţie de apărare. Mama nu se întrebase dacă sînt sau nu vinovat (copilul ei rămînea nevinovat orice-ar fi făcut), rea era doar nenorocirea, cum ar fi boala şi moartea sau infirmitatea pe viaţă. Or, ea mă vedea întreg şi, uitîndu-se la mine cu mîna la gură (gestul ei) şi uitînd de lacrimile care îi curgeau pe obraji, mă întrebă.: "Eşti sănătos, mamă?" Îi răspunsei, afectînd o veselie, că sînt pe deplin sănătos. Dacă a fost rău acolo unde m-au trimis. "A fost rău, îi răspunsei hotărît, dar a trecut.'" Tata însă nu se putu stăpîni să nu mă lovească. Ştia că n-o să mai fiu profesor (probabil de la Matilda). "Ce-o să faci tu acuma? mă întrebă aproape indignat. Am trudit cu tine să înveţi carte şi acuma or să te trimită pe vreun şantier, să dai cu lopata." Părea sigur de ceea ce spunea, de unde înţelesei că alţii avuseseră grijă să-i smulgă orice iluzie, cu brutalitatea oamenilor simpli, care consideră că prezentul e dat pentru totdeauna şi că, odată căzut, nu te mai ridici, inconştienţi, ca animalele, se cred la adăpost, gîndind: cine vrea să fie mare ajunge tot mic (admiţînd în sinea lor că numai din lumea celor mari ies şi rămîn oameni mari, deşi trăiau acum nişte vremuri cînd tocmai ei, cei mici şi obscuri, erau chemaţi să se considere "conducători", clasa conducătoare; nu credeau deci în această lozincă, pe care o citeau zilnic pe pereţii uzinelor în care munceau?). "Tată, îi spusei, mă aşteptam să-mi spui că a munci cu lopata nu e o ruşine şi că tot ce există s-a făcut cu lopata şi tîrnăcopul şi că nu e vina mea că învăţînd carte n-o să-i mai pot învăţa la rîndul meu pe alţii." Nu-l înduioşai. "Mie să-mi spui ce prostie ai făcut, fiindcă degeaba nu te-au arestat ei", zise cu un glas aproape de furie, nu împotriva mea, dar nici împotriva celor care mă arestaseră, nici el nu ştia împotriva cui, nici măcar împotriva soartei, fiindcă asta ar fi însemnat să aibă o idee despre soartă, cum avea mama, şi să gîndeaseă simplu, bine că a trecut şi n-a fost mai rău. Nu, era rău, şi cel mai aproape de învinuit era tot cel care fusese lovit. Amorţii, gura mi se încleştă, nu-i răspunsei, o sărutai pe mama şi plecai.
Starea lui de spirit se strecură însă în sufletul meu ca o realitate inexorabilă de care nimeni n-avea de gînd să mă elibereze, căci înţelesei că oamenii cu care muncea el acolo în uzină, chiar şi prietenii, gîndeau astfel, şi el, tatăl meu, nu era deosebit de ei, deşi în cauză era propriul său fiu. Ion Micu avu însă o reacţie atît de spontan stranie, încît o uitai repede pe-a tatălui meu. Îi dădui un telefon, şi nu schimbarăm decît cîteva cuvinte. "Alo, Ioane?", spusei. "Cine e?", zise el. "Petrini!'', îi răspunsei. "Petrini!? se miră. Care Petrini?" "Victor Petrini!" Urmă o tăcere. Repetai că sînt eu, Petrini, prietenul lui, ce, m-a uitat, acest nume nu-i mai spune nimic? "Ba da", zise şi tăcu iar. "Ei, zisei, ce-ţi spune?" Şi avui eu însumi o reacţie pe care începusem să mi-o cunosc, un fel de euforie bruscă, de veselie, cînd aveam revelaţia instantanee a unui adevăr. Ion Micu era mirat... Nu surprins, nu bucuros că îmi auzea glasul, ci mirat... că eram liber. După această mirare a lui ar fi trebuit să fiu încă acolo. Da, încă... în orice caz pentru multă vreme. Cît de multă? Ehe, cine ştie cît... "Ei, repetai, ce-ţi spune în auz numele de Petrini?" "Multe!", zise, de astă dată cu un glas care se prefăcea că nu e rece şi străin. "Aşa, va să zică, rîsei eu din nou, multe?! Bravo, mă Ioane, bine, Ioane, repetai, ca şi cînd aşi fi vrut să-l consolez eu pe el, în orice caz să-i confirm, sau mai degrabă să-i spulber temerea că aşi vrea cumva să-l văd şi să mai mergem ca odinioară la braserie. Adio braserie, eu sînt mai departe la închisoare, bine, bine", şi închisei eu telefonul, tot aşa, cu grijă pentru el să nu se simtă prost că nu mai vroia să se vadă cu mine şi nici telefon să nu-i mai dau...
Vaintrub însă îşi arătă şi surpriza, şi bucuria. "Petrini?! exclamă el. Ai scăpat?" "Da, zisei, am scăpat." "Şi ce faci acum?" "Ce să fac, stau." "Vino pe la mine!" "Cînd"? "Cum cînd, acum, imediat!..." Mă bătu pe umăr, pe spinare, gata să mă îmbrăţişeze. Eu însă nu-l încurajai, dar ei îşi întîrzie mîna pe braţul meu, pe care mi-l strîngea, contemplîndu-mă să vadă parcă dacă sînt întreg... Avui un surîs... "Ce faceţi, dom' profesor? Cum e cu reforma învăţământului?" spusei ironic, aşezîndu-mă într-un fotoliu, ca şi cînd am fi continuat simplu acea discuţie de la botez cînd fusesem atît de neliniştit. Ironia mi-era adresată mie însumi, care ştiam că nu voi mai fi printre ei la facultate să mai am astfel de temeri. Gata, adio facultate! "A fost un svon care nu s-a confirmat, zise el, s-au făcut totuşi unele schimbări în sensul în care discutam atunci, referitor la învăţămîntul elementar şi la licee. În Universitate, aproape nimic, adică nimic esenţial, doar schimbarea unor denumiri de titluri... Doctorat, aspirant, cinci ani în loc de patru, lucruri de acest gen. Şi s-au mai desfiinţat cîteva catedre, de pildă, la noi, estetica, logica şi psihologia." "Logica era mai demult scoasă", zisei. "A, da? Aşa e!".
De unde dedusei că în mintea lui eu lipsisem de foarte multă vreme, parcă de-un deceniu. Intensitate grozavă în trăirea timpului, de unde senzaţia că trei ani făceau cît zece. "Deci Ben Alexandru nu mai e?" "Ben Alexandru?! A da, nu mai e, a plecat..." "Şi istoria filozofiei?" "S-a mai micşorat, dar catedra a rămas... Şi ce faci tu acuma, unde lucrezi?" "O să lucrez la o bibliotecă..." "Foarte bine, sper să nu abandonezi filozofia... Cîndva, mai tîrziu, o să fii reintegrat, e părerea mea, cînd se va termina acest proces numit luptă de clasă, aţîţată artificial. Eşti băiat tînăr, ai timp să aştepţi... Dar fii prudent, abandonează acum scrisul, fiindcă ai văzut, caietele acelea... Ai risca, oricînd te poţi pomeni cu o percheziţie, şi atunci va fi foarte rău... Ţi-a spus soţia că eu am făcut un referat pozitiv; totuşi n-au ţinut seama de el." Îi spusei că nu din pricina caietelor fusesem în fond condamnat... "Aveţi dreptate", zisei, şi întîlnirea se încheie astfel. "Mai dă-mi un telefon, zise Vaintrub, mai stăm de vorbă..."

Nu scăpăm însă ele o stranie melancolie, deşi Matilda mă iubea acum ca altădată. Din sentimentul că sînt în plină înflorire rămăsese doar o pură idee: ştiam că sînt tînăr, dar mă simţeam bătrîn, asemeni bunicului, pe care îl vizitai şi îl găsii plictisit şi furios... Nu mă întrebă nimic, nu-l interesa ceea ce mi se întîmplase, nu-l interesa decît ceea ce i se întîmpla lui. "Ce e, bunicule, ce ai? Eşti cumva bolnav?" "Nu, zise el, n-am nimic, da' mă Victore, ce rost o fi avînd viaţa asta pe pămînt?" "Îţi spun eu, bunicule, rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti." "Ei, uite, eu trăiesc, dar nu mai am nici o bucurie." "De ce, zic, ai trăit, ai crescut atîtea fete, le-ai măritat, ai nepoţi şi chiar şi o strănepoată, pe Silvia mea. Ţi-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni şi i-a prins bătrîneţea singuri." "Tu-le muma în cur, zise el enervat, nu-mi pasă mie de ei, îmi pasă de mine..."
Avea dreptate, şi eu trăiam şi eram tînăr, nu ca el, dar acea vrană, acel cep din care ţîşneau înainte din fiinţa mea, ca dintr-un butoi cu vin, bucuriile, ori fuseseră astupate, ori butoiul era gol. Ar fi trebuit atunci să fiu insensibil şi nepăsător, dar nu eram. Dimineaţa mă sculam cu o senzaţie de chin fără nume, care stîrnea în mine o furie dureroasă, aproape insuportabilă (mă culcam tîrziu, să-mi ţin cît mai mult spiritul treaz, să evit aceste rele dimineţi). Cum deschideam ochii, suferinţa era şi ea prezentă undeva în maţe, nedorită de mine şi a cărei cauză scăpa gîndirii mele. Era regretul adînc că nu mă voi mai urca niciodată la catedră şi să văd aţintiţi asupra mea ochii studenţilor încărcaţi de o superbă curiozitate şi simpatie pentru mine? Nu! îmi părea stinsă această bucurie... Că nu voi mai ajunge în ţara mea să gîndesc liber fără să risc din nou închisoarea? Nu, fiindcă în adîncurile conştiinţei mele eram convins că această anomalie nu va fi acceptată pentru multă vreme de către poporul din care făceam parte. Viaţa mea cu Matilda fusese cumva atît de greu fisurată încît în ciuda faptului că acum ea mă iubea ca la început cînd ne cunoscuserăm, fisura nu se lipea şi îmi dădea această durere adîncă pe care eu vroiam s-o ignor, dar nu mă ignora ea pe mine? Neîncrederea ascunsă, care se insinuase în sufletul meu, că sentimentele ei pentru mine se pot retrage brusc după o acumulare absurdă de aversiune, şi ura să reapară cu violenţă? Da, mă gîndeam la acest lucru, dar eram pregătit, sau mai bine zis resemnat că va fi inevitabil, asta îmi e soarta, şi aveam speranţa că această acumulare să dureze cît mai mult, şi poate, cu anii, să ducă la izbucniri din ce în ce mai rare. Iar dacă nu, despărţirea. Nu eram nici primul şi nici ultimul care eşua în întemeierea unei familii. Poate toate acestea la un loc iradiau în adîncul fiinţei mele şi, înlăturate prin gîndire, se refugiau în maţe şi sileau gîndul să trăiască suferinţa? Desigur... Parcă eram un leu pe care vînătorul îl împuşcase şi el ştia acest lucru pentru că simţea în fiinţa lui puternică o inexorabilă sfîşiere. Se punea cu botul pe labe, îşi întindea burta la pămînt şi îl pîndea cu privirea crăpată pe vînătorul care trăsese în el (şi care îl credea mort), pentru ultimul salt, cînd îl va ucide înainte de a muri el însuşi. Astfel stăteam eu dimineţile în pat, cu ura la pîndă, dar vînătorii mei nu se apropiau şi nici nu ştiam cine sînt şi nici nu mă simţeam atins de moarte. În minele de plumb de la Baia-Sprie omorîsem pe unul, fiindcă îl văzusem la faţă, îi suportasem ura, ne priviserăm ochi în ochi şi gîndul uciderii se născuse în mine cu o forţă copleşitoare; cînd se împlinise, nicicînd nu simţisem un sentiment atît de puternic de libertate, deşi ştiam bine că eram închis într-un lagăr şi silit să cobor în mină şi să muncesc din greu cîte şaisprezece ore pe zi. Munca devenise infinit mai uşoară şi marii bolovani de minereu pe care trebuia să-i împing spre gura prin care cădeau în vagoneţi mi se părea că sînt nu din plumb, ci din pîslă. Chiar moartea în preajma căreia munceam clipă de clipă (căci oricînd se puteau desprinde din bolta minei şi să te strivească, cum se şi desprinseseră şi striviseră pe unii dintre noi, bucăţi mari de pămînt dislocate de pîrîitul perforatoarelor) dădea clipelor o tensiune de înfrăţire cu această boltă, cum probabil se întîmplă în război, cînd se naşte un sentiment straniu de simpatie între bătaia inimii care aude şuieratul bombei şi bomba însăşi: că n-a căzut pe tine şi poate n-o să cadă niciodată. Tremuram de o laşitate desgustătoare, dar după ce îl omorîi pe călăul meu, începui să privesc întunecata boltă cu sfidare. În fiecare zi, înaintînd în galerii după ce artificierii îşi puneau dinamita, scormoneam bolta cu lopeţile pînă dădeam de rocă dură, dar uneori înaintînd în aceste galerii părăsite de pe vremea lui Franz Iosif dădeam de bolte înalte, la care nu puteam ajunge. Erau cele periculoase. Dar nu-mi mai păsa de ele...
Uneori gîndul la felul cum îmi lichidasem eu torţionarul venea ca un balsam peste suferinţa mea fără nume care îmi chinuia dimineţile. Îmi aminteam scene, cele mai multe comice, de genul celor cu cosorul lui Moceanu, care fusese inventat de Moceanu. La intrarea în galerie, treceam prin faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig, un gardian, căruia trebuia să-i spunem ce număr sîntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). Şi nu ştiam ce îl apuca pe gardian cînd i se spuneau numere care treceau de o mie, de pildă 1.003, cum era al meu, începea să urle, ieşea afară şi începea să ne care la pumni în figură şi lovituri cu bocancul în fluierele picioarelor, cu înjurături de o mare inventivitate. Am înţeles repede, însă, că individul nu ştia să scrie astfel de numere, şi unul dintre noi ne scăpă de furia turbată a acestui semianalfabet, pronunţînd nu o mie trei, ci zece, zero trei. "Păi aşa, futu-vă mama voastră de reacţionari", zise gardianul, şi de-atunci încetară şi accesele lui de violenţă. Deţinutul, după ce începe să-ţi cunoască bine paznicii, se descurcă pe urmă bine cu ei... Nu mi-ar fi trecut prin cap să ghicesc din ce pricină îşi ieşea ăsta din pepeni... Dar unul din noi, mai vechi, avusese inspiraţia... Intrînd în lagărul din apropierea minelor avui surpriza să constat că înăuntru era cald, că la masă pîinea era la discreţie şi că în fiecare zi aveam carne şi lapte, iar paturile aveau saltele şi pături (e drept, păturile erau scorţoase şi vechi, puţeau a sudoare de cal, dar erau totuşi pături). În cel în care fusesem băgat eu şi poetul eram cîteva sute. În altele, mai mulţi. Mi se luase costumul meu civil şi mi se dăduse unul vărgat, şi în locul căciulii, o bonetă. Deşi fusesem prevenit (vezi, mi se spusese, că liftul ăla nu seamănă cu cel dintr-un bloc, e puţin mai rapid), totuşi crezui că leşin cînd deodată se smulse din nemişcare şi mă pomenii în întuneric. Ala fusese un glumeţ cînd se exprimase zicînd că "e puţin mai rapid". Pur şi simplu se prăbuşi în adîncuri cu o viteză de cădere ai fi zis liberă, dar nu era departe de aşa ceva, şi cînd se opri, buf! dacă n-am fi fost înghesuiţi ca sardelele, aşi fi căzut şi eu lat pe jos şi mi-aşi fi spart capul. Astfel de lifturi lăsase moştenire Franz Iosif şi nimeni nu le înlocuise de-atunci. Munca, jos, în subterană, mi se păru suportabilă, numai praful negru începu să mă supere. Îţi intra în ochi, în urechi, îl trăgeai pe nas, îţi năclăia capul ras, îţi intra în haine şi în piele, printre picioare, în găoază... Ca în orice lagăr, din zece deţinuţi unul era turnător... Mi se spuse acest lucru tot aşa, cît sosii... Iar peste ei un şef, care era tot atît de puternic ca şi comandantul lagărului, dacă nu chiar mai puternic, căci într-o zi, cînd veni în inspecţie un colonel de la Bucureşti, cu el stătu de vorbă, în văzul nostru (fu însoţit de el peste tot), şi nu cu comandantul oficial. Ca să-l distreze pe colonel şi să ne arate nouă cît e el de bine văzut, se legă de un deţinut care de la Auschwitz nimerise la Baia-Sprie. "Mă, Grünfeld, ia spune, ce cauţi tu, mă, aici? Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, să nimereşti printre reacţionarii ăştia, aceşti duşmani înrăiţi ai poporului? Cum, mă, printre criminali de război, tocmai tu, care ai fost victima lor?" Grünfeld tăcea, dar ăsta continua să-l ia peste picior în acelaşi stil. "Oliver Grünfeld, mare pacoste a căzut peste tine, în timp ce alţii au pensii şi funcţii de conducere, tu ai aterizat aici, să-ţi rămînă ciolanele prin galerii. Ce-ai făcut, Grünfeld, spune-ne şi nouă, uite, domnul colonel e chiar curios..." Şi deodată Grünfeld izbucni piţigăiat, cu un puternic accent: "Ce-am făcut? Mă întrebi ce-am făcut? Am făcut, acolo la Auschwitz, ce faci tu acuma aici! Asta am făcut!... Tot aşa, am fost şef, capo, turnător ca şi tine şi o să ai soarta mea într-o zi şi tu care îl iei pe Grünfeld peste picior cînd or veni americanii să te judece..." Senzaţie, mare eveniment printre deţinuţi, cineva, chiar dacă Grünfeld, dăduse glas gîndurilor lor secrete, că or să vină ei americanii... Colonelul se cără repede, însoţit de umbra lui, care nu mai avu chef să-i mai spună ceva lui Grunfeld.
Într-o zi se întîmplă însă în lagăr ceva, şi situaţia noastră de-acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmă. Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privilegiate în lagăr, organizară o evadare care le reuşi: făcură rost de alimente, de arme şi muniţie, de haine civile şi, cu complicitatea unui gardian, fugiră într-o noapte. Se dădu însă imediat alarma şi din dormitoarele noastre începu să se audă un puternic duduit de motoare. Ne uitam pe fereastră să ghicim ce-o fi. Cineva, un fost ministru naiv şi cu imaginaţia bîntuită de fantasmele speranţei, lansă presupunerea care apoi deveni la alţii certitudine, că sînt americanii care au venit să ne elibereze... în recluziune luciditatea şi simţul realităţii pot slăbi în aşa măsură, încît cel mai mic eveniment neobişnuit capătă proporţii nemăsurate... Dar numaidecît surveni desamăgirea: nu erau americanii, ci maşinile lagărului. Evadaţii fură prinşi chiar în noaptea aceea, numai unul scăpă şi ajunse pînă la Bucureşti, dar fu prins acolo... A doua zi toţi fură încărcaţi într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde îi trimitea? Gardenii lansară svonul că au fost toţi împuşcaţi, în realitate, cum aflarăm mai tîrziu, au fost împrăştiaţi prin alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, înaintaţi deci în grad sub ameninţarea reală că dacă nu vor dori să execute ceea ce li se cerea, vor fi executaţi pentru evadarea de la Baia-Sprie.
Iar la noi, regimul se înrăutăţi, nu ni se mai dădu pîine la discreţie, ci doar un kilogram pe zi, laptele fu suprimat cu totul, iar carnea, doar de două ori pe lună. Gardienii deveniră brutali, începură să ne scoale noaptea din somn şi să ne culce prin curtea lagărului ore întregi. Culcat! Sculat! Culcat, sculat, şi tot astfel pînă venea ora coborîrii în mină, unde urma să munceşti zece şi uneori şaisprezece ore. Pentru cel mai mic murmur, carcera, desculţ şi fără manta. Cîţiva mai bătrîni făcură pneumonii şi muriră. Credeam că e vorba doar de un val de represiune, ca să ne înveţe minte să nu mai evadăm, dar brutalităţile continuau şi chinuit de nesomn şi de aceste culcări care mă trimiteau istovit în mină, într-o noapte rămăsei în picioare, refuzai să mă mai culc... Cîţiva mă imitară. Gardianul se apropie de mine, mi se uită în ochi şi rînji: "Culcat!". Rămăsei în picioare. "Culcat!", urlă, dar nu mă culcai. Era un individ diform, strîmb, urît şi mic de statură. Numai ochii, sub lumina galbenă a becurilor din stîlpi, exprimau parcă o bucurie prin care ai fi putut crede că te poţi întîlni cu un om şi să-i reaminteşti că şi tu eşti unul, chiar dacă, vinovat sau nu, te aflai acolo să ispăşeşti o pedeapsă. El chiar surîse: "La carceră!"
În carceră fiecare gîndea în felul său. Unii îşi spuneau (cei mai mulţi) că trebuie să se mişte, să nu îngheţe şi să moară. Eu, dimpotrivă, îmi spusei că mişcarea degajă energie şi că după un anumit timp oboseşti tot mişcîndu-te şi abia după aceea organismul nu se mai poate apăra împotriva frigului. Mă făcui deci covrig, îmi strînsei braţele la piept, îmi pusei capul pe genunchi şi adormii lipit de scîndura, care mi se păru caldă, a acestei invenţii menite să elimine pe cei care odată închişi mai vroiau să rămînă oameni şi să reacţioneze ca fiinţe umane. Instinctiv îmi lipeam pe rînd de scîndura carcerei acea parte a corpului care simţea mai tare frigul, cînd umerii, cînd coastele, cînd şalele, dar mai mult spinarea, unde ştiam că sînt plămînii... restul putea să mai îngheţe... picioarele, de pildă, tălpile goale, simţeam că ard după ce mai întîi deveniseră reci ca un sioi. Noroc că nu bătea vîntul, era un sfîrşit de februarie cu zăpadă care se topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise.
...Mă trezii avînd senzaţia că o dihanie deschisese uşa şi se uita la mine. În curte era linişte, culcările încetaseră. Cît să fi dormit? Cîteva minute sau cîteva ore? Eram amorţit de frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pe dinafară, şi cîteva clipe mă stăpîni acea stare de frăgezime pe care ţi-o dă odihna după o trudă grea. Mă ridicai în picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului care mă băgase la carceră. Vocea cu care mi se adresă mi se păru duioasă: "Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carceră?" "Nu e bine", îi răspunsei, cu speranţa pe care glasul său mă făcea s-o întrevăd, că de-aia venise la mine, să-mi dea drumul şi să mă duc în dormitor. El ridică atunci ceva negru pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tîmpla mea. Era un vătrai. "Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care o iubeşti, şi mă lovi de cîteva ori în tîmplă, dar uşurel, cu gingăşie, să nu mă doară). Ei, înţelegi? continuă el vîrîndu-mi de astă dată vătraiul sub nas, pe care mi-l puse apoi pe gură. Cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea jarul în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de scîndura carcerei. "Aici, uite aici, ar trebui să te lovesc", repetă el, şi repetă şi figura, ciocănindu-mi iarăşi tîmpla. După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii îndepărtîndu-se.
Nu mai putui dormi. Mă copleşi întîi o mare mîhnire. Ce-avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stătuse probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stînd cu vătraiul în mînă şi răscolind focul, se gîndise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, pînă ce gîndul i se distilase şi se făcuse esenţă de gînd, rupt, detaşat de vreo pornire turbure, pînă ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, pînă la simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap deci nu al lui şi atunci luase vătraiul în mînă şi venise să-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi corpuri, mîna e mînă, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sînt diferite! Şi de ce să fie?! Îi trezisem simpatia pentru această profundă descoperire pe care existenţa mea i-o pricinuise? Eu nu eram bătrîn, să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stăpîn al acestei lumi. Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult mai tînăr decît el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul. Enigmă?! Ce enigmă? într-al său nu era nici una şi nici într-al altora şi, slavă Domnului, cunoscuse şi el destulă lume. Şi aversiunea lui turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrală pentru astfel de capete devenise clară şi distinctă. Şi glasul lui suav îmi stăruia în auz: "Uite, mă, o mie trei, aici, uite-aici ar trebui să te lovesc!". Mîhnirea mi se îngrămădi în gît. Omul ăsta putea fi prieten cu tatăl meu, putea fi unul dintre cei pe care îi văzusem prima oară la o manifestaţie şi care îmi trezise cu putere sentimentul de solidaritate cu speranţa de pe chipurile lor într-o lume mai bună. Pe urmă unul din acea mulţime fusese făcut gardian, şi o incredibilă ştiinţă de a pedepsi se născuse în el. Altul securist... îmi aminteam acolo în carceră cu cîtă abilitate încercau anchetatorii să mă facă să recunosc ceea ce nu făcusem, cum îşi alternau rolurile, unul era blînd şi cinic ("bine, îmi spunea, nu recunoşti acum, şi se uita la ceas, o să recunoşti mîine dimineaţă la patru, n-o să recunoşti la patru, o să recunoşti la zece, n-o să recunoşti la zece, o să recunoşti peste trei zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne grăbim..."), altul mă înjura în mod ordinar de mamă, mă ţinea în picioare opt ore, în timp ce el mînca sandviciuri, bea cafele, fuma, după ce în prealabil avusese grijă să nu mi se dea să mănînc în ziua aceea, şi rîgîia, se scobea în măsele şi mă asigura că singura mea şansă e să recunosc, să fiu condamnat, să ispăşesc pedeapsa şi să scap... să mă orientez în direcţia asta, fiindcă nu exista alta, şi atunci toate acestea, celulă, interogatoriu, nopţi nedormite, or să înceteze. Altul mi-a spus la un moment dat cu sinceritate: "Mă Petrini, tu oi fi crezînd că noi sîntem nişte tîmpiţi, că nu ştim că tu de fapt n-ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e faptul că ne eşti mai necesar aici decît afară". De unde reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpîneau lumea şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o împărţiseră, această lume şi domneau peste ea în toată voia... Ăsta însă, cu vătraiul lui şi tonalităţile lui gingaşe, nu ştiu de ce, mă prinsese descoperit. El nu trăia într-un joc complicat de smulgere a unei recunoaşteri, ca aceia care mă trimiseseră aici, şi în faţa cărora spiritul meu se putea mobiliza, el era un om simplu, şi iată ce vroia să-mi facă el mie... să mă lovească în cap, da, descoperise locul... Nu, nu pentru că era gardian avusese el această revelaţie... Aşa, ca om, trăind pe acest pămînt şi avînd timp să coboare în el însuşi, se descoperise pe sine prin alţii... Cum mă chircisem iar, vrînd să adorm cu fruntea pe genunchi, mîhnirea împrăştiată în toată fiinţa mea deveni deodată agresivă şi izbucnii în hohote de plîns simţind că mă înec, în timp ce gîndirea îşi torcea mai departe firul, străină parcă de suferinţa mea. Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam şi eu ce pierde în închisoare, aveam de ce mă teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adînci, că lumea mi-e prietenă şi că floarea gîndirii mele ar putea fi de folos cuiva. Ceea ce spusese el în acea mare discuţie de la braserie îmi sunase atunci prea abstract, dar el ştiuse ce spune şi de aceea acceptase o clipă de umilinţă, numai să nu mai trăiască încă o dată ceea ce trăiam şi eu acum... Zguduirea, şocul mîhnirii încetă apoi după asalturi repetate, în care suferinţa atingea creasta înaltă a eliberării, eliminînd, ca pe-un microb periculos, duioşia abjectă a stîrpiturii umane, gardianul care crezusem o clipă că venise să-mi dea drumul să mă duc în dormitor şi să dorm cu ceilalţi. Printre crăpăturile scîndurii zării lumina răsăritului şi curînd auzii goarna care suna deşteptarea. Un gardian veni şi îmi dădu drumul, alergai să mă îmbrac şi să mănînc, apoi coborîrăm în întunericul minei. Seara, mă desbrăcai şi căzui într-un somn asemănător plumbului pe care îl dislocam din galerii, dar o mînă mă zgîlţii şi mă smulse din el: la carceră! Era acelaşi gardian din seara trecută. Încercai să-mi arunc pe umeri mantaua şi să-mi vîr picioarele în bocanci: nu, fără manta şi bocanci! În cămaşă şi desculţ.
În carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu-mi tîmpla cu vătraiul, că acolo ar trebui să mă lovească. Ar trebui, asta însemna că nu putea, dar mă putea lichida vîrîndu-mă seară de seară între cele patru scînduri ale carcerii, obţinînd acelaşi rezultat. "Ei bine, îmi spusei, cu o hotărîre mai rece decît frigul care mă învălui, n-o să mor, dar în schimb o să te omor eu pe tine. Dacă nu cumva mi-e scris să mor totuşi eu şi tu să trăieşti şi să înfloreşti mai departe. Să vedem!"
Dimineaţa îmi vîrîi capul în ghişeul bucătăriei şi şoptii: "Boca, vreau să-ţi spun ceva!" Boca ăsta îmi aruncase de cîteva ori priviri de simpatie, scurte, ca nişte fulgerări. "Boca, îi spusei, dă-mi puloverul tău." "De ce?" "Un gardian vrea să mă omoare, mă bagă la carceră noaptea desbrăcat." "Bine", zise. Şi îmi aruncă puloverul de pe el. Îl trăsei pe piele, îmi închisei la gît cămaşa de puşcăriaş să nu se vadă şi seara nu mă mai culcai. Gardianul veni şi timp de cinci zile petrecui nopţile în carceră. Ar fi trebuit să mă curăţ şi m-aşi fi curăţat dacă gardianului i-ar fi trecut prin cap să-mi descheie cămaşa. În a şasea zi îl zării în galerii cu lampa de carbid în mînă. Înţelesei: intra cu noi într-o tură de şapte zile. Îmi fu uşor să-l urmăresc după mersul său crăcănat şi mai ales după coincidenţa stranie dintre intenţiile mele şi mişcările paşilor săi: se plasa unde nu trebuie, în apropierea fîntînilor prin care rostogoleam jos minereul: sigur, el trebuia să supravegheze eficienţa muncii, să aibă satisfacţia trudei noastre crezînd în acelaşi timp că prin acea gaură ţinea contactul cu cei de jos, oameni liberi ca şi el, care duceau mai departe vagoneţii. O pauză. Dispărui dintre sutele de umbre, pe care nimeni nu le mai putea urmări şi rătăcii spre ţinta mea, o lampă de carbid plasată undeva în stînga, care mă aştepta. O lăsasem pe-a mea în urmă, pitită într-un colţ... Trecui prin întuneric şi brusc zării poziţia şoldie de stăpîn a omului meu. Ţinea un picior ridicat pe un bolovan de minereu şi mîna cu lampa în sus, să vadă ce se întîmpla de survenise această pauză, această tăcere de adîncuri în care el nu mai era nimic. Trecui pe lîngă această umbră şi trebăluii dînd scîndurile la o parte; se puneau totdeauna deasupra peste gaură după o rostogolire de minereu, să nu nimerească vreunul din noi în ea, cum nimerise unul şi se făcuse jos zob. Mă retrăsei prin spatele lui şi deodată, cu o lovitură de picior, îi stinsei lampa. "Să nu-ţi fie frică de gardieni, mi se spusese încă de la început, dacă ai vreunul care te ameninţă, pîndeşte-l în mină, stinge-i lampa!" "Ei, ce mai faci? îi şoptii apucîndu-l de gît şi astupîndu-i gura cu palma. Duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?" Şi îi eliberai gura şi îl lăsai să respire. Dar nu cîteva clipe, ci pînă îşi veni în fire. "Ştii cine sînt, îi şoptii mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n-ai avut curajul să-l omori cu vătraiul, ai ales calea legală (ţie îţi plac legile!), carcera, ei, ce vină ai tu? Tu nu i-ai făcut nimic, cîţi nu stau la carcere? Că pe urmă unii mor, parcă tu ai inventat pedeapsa asta? Nu mă dezamăgi, spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că te omor!" Şi el îmi spuse gîfîind, gata să mă dezarmeze, cu un glas de o halucinantă omenie: "Dom' şef, iartă-mă, n-am vrut să-ţi fac nimic..." "Ei da, te cred, îi şoptii şi eu înfiorat, o să am remuşcări", şi îl aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta mea, unde ştiam că se rostogolesc bolovanii de plumb împinşi de braţele noastre.
Sigur, el nu vrusese să-mi facă nimic, totul fusese un joc al spiritului, nici el nu dormise în seara aceea şi venise să comunice cu mine, să-mi destăinuie un mare secret: şi el gîndea, şi pe el îl vizitase ideea, şi el simţise izolarea celor care se trezesc singuri in univers, aici, acum... gîndesc în lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el... şi venise cu vătraiul în mînă. Acest vătrai îi era străin, ce însemna un vătrai? Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care răscoleşti lemnele să ardă mai bine...
Nici măcar nu mă grăbii să-mi caut felinarul uitat într-un colţ: ştiam că o să-l găsesc şi îl şi găsii după bîjbîieli care nu mirară pe nimeni. Doar întru tîrziu cineva drăcui că nu s-au pus la loc scîndurile după ultima rostogolire de minereu, un maistru civil, ai cărui ochi se holbară de cîteva ori spre noi auzind jos răcnete... Dar aceste jumătăţi de priviri, prinse în fulgerări scurte de propria-i lampă, erau dinainte resemnate: Te pomeneşti că a căzut cineva... mai bine ar fi fost să se îngroape în ea Franz Iosif, decît să-l trimită pe el dracu să exploateze o asemenea porcărie... Bă, ce e acolo? Dar abia seara aflarăm: căzuse un gardian între vagoneţi... A murit? Tăcere. Nu ni se spuse că n-a murit...
Numai Boca se aşeză cu coatele pe ghişeul bucătăriei şi mototoli în mînă puloverul pe care i-l înapoiai. "Nu mai ai nevoie de el?" "Nu", îi spusei. "Cum a fost în mină?" Şi se holbă la mine ca şi maistrul civil pe marginea puţului, dar nemişcat, cu mult alb în privire, gînditor, odihnit şi gras. Însă o clipă neliniştit... el făcea şi dădea de mîncare, dar oamenii se omorau aici unii pe alţii... Cînd mă întorsei să mă uit în urmă, în aceeaşi clipă el îşi retrase capul şi ghişeul rămase gol...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa