Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A CINCEA

X

Făceam lungi plimbări cu fetița în brațe în timp ce Matilda lipsea, și numai micuțul ei corp fragil lipit de inima mea îmi împrăștia bizara melancolie cu stările ei agresive care îmi sfîșiau mațele. Cărțile pe care le iubisem nu mă mai atrăgeau. Abia aveam puterea să nu-i învinuiesc pe cei care le scriseseră de insignifianța spiritului și a filozofiei în fața istoriei brutale și nepăsătoare a oamenilor. O nostalgie ascuțită după adîncurile din care mă întorsesem începu să revie în amintirile mele din mină. Acolo spiritul meu nu fusese chinuit decît o dată, de acel gardian, acum, în libertate, simțeam acest chin zilnic și, ce era mai rău, nu vedeam ce ar trebui să fac să scap de gheara care îmi sfîșia ființa. În carceră putusem să plîng, eliberîndu-mi sufletul de tandrețea umană, ca să pot desigur, să-mi apăr apoi viața cu sînge rece. Acum inima mi-era înghețată.
Într-o zi Matilda se întoarse acasă tîrziu, pe la ora cinci, și cu un chip întunecat. Rămăsei nepăsător, mă așteptam să se întîmple curînd și acest lucru. La masă îmi spuse fără cruțare: "Tu de ce stai toată ziua și nu faci nimic? Ce e cu postul tău de bibliotecar?" Tăcui. Cu postul de bibliotecar nu făcusem nimic. Din cinci în cinci zile îi telefonam activistului Vătămanu și de fiecare dată el îmi răspundea extrem de binevoitor și prietenos: "Încă n-am nimic, tovarășul Victor (așa îmi spunea, pe numele meu mic). Trebuie să mai așteptăm. Mai caută-mă!" Trecuseră astfel trei luni, venise primăvara și nu se găsise nicăieri un astfel de post liber. "Trebuia să presezi, zise Matilda, dacă nu la o bibliotecă, în altă parte. Acum e prea tîrziu!" "De ce?" "Mircea a plecat, a fost numit secretar al CC. Azi am aflat, l-am căutat la lelefon eu, să-l rog să-ți găsească un post, nu neapărat bibliotecar, parcă ași fi avut o presimțire că trebuie să intervin... «Tovarășul Mircea nu mai lucrează la noi, n-ați citit ziarele? mi-a răspuns secretara lui, care mă cunoștea. Nu mai e, tovarășă Matilda...» Am închis și mi-am aruncat ochii pe
Scînteia. Acuma cine să ne mai sprijine? Ia dă-i un telefon acestui Vătămatul!"
Mă ridicai de la masă și formai numărul. Activistul era la postul lui. "Nimic, tovarășul Victor", spuse el cu un glas plin de entuziasm, parcă ar fi zis: am găsit! Îi spusei că în acest caz l-ași ruga să-mi găsească altceva și, cînd va apărea un post liber la vreo bibliotecă... Urmă o tăcere... "Cam ce ați dori dumneavoastră?" "Un post de profesor sau de învățător", riscai eu, crezînd cu naivitate că odată Mircea plecat s-ar putea trece peste interdicția... "Nu, tovarășe Victor, nu se poate", spuse el tărăgănat, cu regret. "Păi de ce? continuai eu. Un fost asistent universitar nu poate preda și el fizica și matematicile, sau o limbă străină în vreun liceu? Sau cel puțin abecedarul?" "Nu", zise el și tăcu. Apoi deodată îmi spuse cu un glas de parcă îi părea rău că nu se gîndise mai devreme, un glas plin de optimism pentru mine, o soluție excelentă: "Tovarășe Victor, de ce nu vă duceți dumneavoastră la Brațele de muncă? Acolo ei au tot felul de posturi, pentru toate profesiunile, au o schemă exactă de necesități și vă pot soluționa foarte rapid. Eu sînt secretar cu propaganda. Am alte sarcini și nu pot să știu bine ce au ei..." Înțelesei că se debarasa de mine și mi se păru firesc. Nemaiexistînd șeful care îi încredințase cazul meu, nici el nu mai era obligat să-l rezolve. La Brațele de muncă, gata, o soluție plină de perspective. "Faceți așa, tovarășe Victor, mai spuse el, și dați-mi pe urmă un telefon să-mi spuneți cum ați rezolvat.' "Bine, tovarășe Vătămanu, vă mulțumesc că ați avut toată bunăvoința!" "N-aveți pentru ce! Vă urez succes!"
"Ah, strigă Matilda cînd auzi, trebuia să insiști și să nu te încăpățînezi la o bibliotecă, trebuia să te fi dus iar ia Mircea și să-i spui că dacă nu sînt locuri de bibliotecar, să-ți dea altceva. Acum ce-o să faci? La Brațele de muncă! Ăia or să te trimită să dai cu tîrnăcopul și cum tu n-o să primești, ce-o să faci toată viața? "De unde știi tu că n-o să primesc? Ba o să primesc bucuros, n-o să fie mai rău ca în mină! îi răspunsei cu un glas brutal. Dacă o să fie pentru toată viața, mai vedem. Am alte păreri despre viață!" "Ce păreri? Ce valoare au părerile tale?", zise ea la fel de brutal. "Am părerea că viața mai oferă și surprize, nu curge numai pe gustul unora, mai curge și pe-al altora, se mai schimbă..." "Vezi să nu se schimbe! În rău se schimbă, nu în bine!" "Să zicem, dar mie tot n-o să-mi pese! Mai rău decît un tîrnăcop ce-o să fie? Am făcut mușchi de oțel în mină. Chiar mi-e dor să-i pun în mișcare!"
Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu șervetul în masă, își strînse pumnii îndîrjiți și rosti: "Carte ai învățat, din carte să trăiești, indiferent cum. Cere, protestează, fă ceva, nu te lăuda cu mușchii tăi de oțel, descurcă-te! Bine, ai fost unde ai fost, înțeleg. Ți-au trebuit cîteva luni să te odihnești, dar acum e timpul să ieși din letargie. Nici măcar nu mai citești, nu mai scrii nimic, mi-a plăcut mai mult atunci cînd mi-ai tras una că am umblat în caietele tale. Scrie o carte marxistă! Studiază, lucrează... O să zici că n-o să ți-o publice nimeni, scri-o tu întîi și să fie foarte bună și o să vezi atunci dacă ți-o publică sau nu. Dacă ai încredere că viața e așa cum zici că e, trebuie să fii pregătit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, după ce-o să îmbătrînești, să te-apuci să le scrii. Atunci n-o să mai scrii nimic, or să vină alții mai tineri care or să fie luați în seamă. Uite, marele poet și filozof am auzit că lucrează, traduce, își scrie memoriile..." "N-am nici un chef, zisei, să scriu o carte marxistă, încît schelăria construită de tine cade. Marxist a fost, ca să zic așa, tot Marx și el a spus tot, și un adevărat gînditor nu poate accepta să culeagă fărîmiturile de la masa altuia..." "Nici măcar nu e adevărat! zise Matilda furioasă. Nu mă pricep la filozofie, dar atîta lucru știu și eu, că au fost grupuri de filozofi care au tratat cam aceleași idei. Spune tu singur un mare filozof și dacă ești sincer o să-mi numeri o grămadă care l-au urmat. Poftim, Socrate!" "Da, așa este, zisei, putem numi socratici o grămadă de filozofi, așa în general, dar fiecare a întemeiat școli proprii de filozofie, nu s-au mulțumit să reia papagalicește conceptele lui. Așa a fost școala megarică, școala cirenaică, școala cinică, fără să mai vorbim de giganți ai gîndirii filozofice ca Xenofon și Aristotel. Dar Euclide? Da, socratici, dar, ăhă! gîndirea lor nu se tîra pe burtă în fața gîndirii lui, cu toate că Euclide, de pildă, în timpul tensiunii dintre Megara și Atena, părăsea Megara în haine femeiești și se furișa în Atena să-l asculte pe Socrate. Ei și? La rîndul lor au avut și ei discipoli, care nici ei nu pot fi confundați cu maestrul." "Deci am dreptate, zise Matilda, poți foarte bine să fii marxist! Da, în sensul pe care îl propui tu, n-o să zică nimeni că ești antimarxist, dacă pornești de la el." "Ce naivă ești!", zisei. "Lasă să fiu eu naivă și tu să scrii! Mai tîrziu o să-mi dai dreptate. Știu, tu ai altceva în cap, ți-am citit caietele, dar ideea ta că totul e spirit și materia o aparență, un înveliș pe care spiritul și-l creează, întîi că nu e nouă și al doilea că (și aici Matilda rîse) asta vine în totala contradicție cu marxismul, și chiar că n-o să-ți publice nimeni niciodată vreo carte bazată pe ideea asta." "Ba da, e nouă, fiindcă are în vedere ceea ce a descoperit știința în acest veac, și nu știau idealiștii secolelor trecute. Ce este asta, materie? Masa asta la care stăm e un vid insondabil, în care zbîrmie cu viteze halucinante electronii în jurul nucleelor. Și crezi că asta e tot? Și crezi
că asta e materie?" "Este, rîse Matilda, pînă nu se face putregai. Pe urmă nu mai știu ce este, dar nu pot să cred că paharul ăsta din care beau apă e spirit..." "O să scriu totuși cartea mea și o să-ți dovedesc că da, dar n-o să fie așa de simplu de înțeles..." "În schimb o să fie destul de simplu să fii trimis iar de unde-ai venit, zise Matilda cu humor. Unde-ai dus caietele?" "La bunicul, într-un dulap din pivniță."
 

XI

Mă dusei totuși chiar a doua zi dimineața la Brațele de muncă, deși chipul posomorît al Matildei nu-mi prevestea nimic bun. Mă așteptam să găsesc acolo, în preajma clădirii, o mulțime de oameni, cum văzusem în filmele străine. Nu era nimeni, eram singurul solicitant. Fui îndrumat într-un birou, unde mi se dădu să completez un formular și un individ îmi puse cîteva întrebări suplimentare, printre care și aceea dacă am suferit condamnări. La rubrica "profesiunea'", scrisei fost asistent universitar, iar la aceea "unde aș dori să lucrez" spusei, deși știam că e zadarnic, că la un liceu, școală normală, tehnică etc, numai școală să fie. "Mai adăugați ceva, zise funcționarul, repartizările în învățămînt țin de alte organe, secția de învățămînt a sfatului popular, sau cu aprobarea ministerului." Adăugai: sau la o bibliotecă, la o casă de cultură, la un muzeu sau chiar funcționar în vreo instituție... "Veți primi răspunsul acasă, în scris..."
Îl primii după trei zile. Începînd de la data... deveneam salariat al Sfatului popular orășenesc, să mă prezint imediat la serviciul numărul... tovarășul Istrate, pentru perfectarea formelor de angajare. Mă prezentai de îndată. Istrate ăsta era un tinerel cu o înfățișare plăcută și meditativă, dar se uită la mine cu o privire parcă uluită cînd auzi cine am fost și ce studii am. "Ăștia sînt nebuni, zise el. Am posturi libere la echipa de deratizare a orașului. Primiți un asemenea post?! mă întrebă el uluit. Probabil că e o greșeală, ia să vedem..."
Și puse mîna pe telefon. Nu, nu era nici o greșeală. Și începu să formuleze aceleași întrebări pe care ași fi vrut să le formulez eu. Altceva nu mai găsiseră? E vorba de un profesor universitar... Da, a fost, dar oricum. Și ce dacă a suferit condamnări... Nu i se poate găsi... într-o uzină, dispecer, sau funcționar, undeva la poștă, la telefoane, la electricitate... Bine, deocamdată nu, dar în perspectivă... Nici în perspectivă!? Mai bine îl trimiteați pe un șantier, să se facă zidar, sau într-o uzină, să se califice la un strung!...
Apoi închise, și pe simpatica lui figură meditativă se așternu o tăcere străină de mine. Apoi mă privi cu răceală și îmi spuse: "Primiți acest post? Mi s-a spus să vă comunic că, dacă refuzați, degeaba vă mai duceți pe la ei. Cine refuză să primească un post nu mai are dreptul să se adreseze Brațelor de muncă, să se descurce singur..." "Bine, zic, și ce e asta, concret, deratizare, ce trebuie să fac?" "Mergeți și deratizați la diferite adrese pe care o să vi le comunicăm noi..." Era plictisit. Dacă tot nu primeam (și cum aveam să primesc?), ce rost mai avea întrebarea? "Pot să viu mîine eu răspunsul?" "Bineînțeles!"
Ieșii afară rătăcind spre casă, întîrziai ici-colo să privesc un cuplu de îndrăgostiți, sau bătrîni cu fălcile tremurînd vegetînd prin scuaruri. Așadar, gîndii, la deratizare! Și eram stăpînit de o euforie ciudată, parcă jubilatoare. Surîdeam în sinea mea. Bietul Petrică, de care rîsesem cînd îmi vorbise cu atîta patimă despre l'Avenir de l'intelligence! Viziunea lui și a lui Maurras era idilică, nu la "coadă" aveam să fim puși, ci jos de tot, la deratizare. Simțeam un fel de bucurie, era a orgoliului de a disprețui pînă în adîncul ființei mele. Deratizare! O muncă utilă și care promitea să fie amuzantă. Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam să lucrez! Erau totuși oameni. Aveam să-i cunosc, simțeam o vie curiozitate. Oricum era mai puțin rău decît ceea ce i se întîmplase celebrului doctor Athanasie Proca, de a cărui soartă nu mă înfiorasem cînd mi se relatase cu ani în urmă. Antonescian, după 23 August fusese arestat și închis. I se dăduse drumul prin 48. Pasionat de meserie (fusese șef al unui spital construit cu banii lui), ceruse cu umilință să fie reprimit în el ca simplu sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea că în închisoare salvase de la moarte un gardian cu un simplu cuțit de bucătărie și cu sfoară ordinară, operîndu-l de ceva infecțios și acut, pînă să vină salvarea, care ar fi ajuns prea tîrziu. "Domnilor, măcar felcer, lăsați-mă, n-o să fac nici un rău, o să fac numai bine!" Nici vorbă! Îl făcuseră lănțar. Adică? Îl trimiseseră, și el primise, să nu moară de foame, sau poate din aceeași trufie jubilatoare pe care o simțeam și eu acum, să tragă cu lanțul căldări de căcat din haznalele orașului. Oricum, așa ceva n-ași fi primit, chit că ar fi trebuit să mor. Să ucid șobolani! Șobolanul e un animal urît de Dumnezeu fiindcă e trufaș. Cică ar fi mîncat anafura din biserică. Știam acest lucru de la mama. Da, era trufaș, mă atacase odată unul, cînd eram copil, și nu uitasem îndrăzneala lui, chițcăitul insolent cu o sugestie de gîndire umană (căci numai oamenii pot fi insolenți), ochii vii, inteligenți și bestiali.
Mama îi omora, nu cu otravă, miroseau otrava, deși era lipită de pîine, cu untură, ci cu făină uscată pusă într-o farfurie, amestecată cu gips. Pe-asta o mîncau și gipsul se usca în ei și crăpau, îi vedeam pe la colțurile casei morți, cu burțile în sus. Odată stăteam în verandă și citeam, cînd zărisem vreo cinci îndreptîndu-se spre fîntînă. Înaintau în ordine, în flanc cîte unul. Ajunseseră lîngă puț și începură să bea apă dintr-un vas mare pe care totdeauna mama avea grijă să-l umple pentru orătănii, apoi reveniră în același șir indian și dispărură fără grabă; n-aveau frică, se pare că moartea nu-i speria.
Ce-ar fi totuși să scriu o carte și să nu cad atît de jos? Dar ce carte puteam scrie în starea de spirit în care mă aflam? Doar o carte care s-o exprime, această stare de spirit. Schopenhauer se întreabă în Aforisme: ce reprezintă cineva? (un om!) Ce reprezentam eu, dacă acceptam să mă duc la deratizare?...
Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificații noi: nicevo (nimic) și sil (putere) .Dostoievski a meditat primul asupra lor, și în Demonii s-a înspăimîntat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ștefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere și Stavroghin (prințul Harry), stăpînul Rusiei. Nihilism!
Toți oamenii, nu numai rușii, se nasc cu puțin nihilism în ei: este partea de revoltă irațională a ființei umane împotriva puterii condițiilor care o înlănțuie încă din fașă și nu o eliberează decît în moarte. La ce bun atunci totul? Priviți chipul unui prunc înfășat, și o să vedeți cum apare pe el suferința că i se paralizează astfel mișcările lui libere: trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă și neputință. Și el încă nu știe nimic, dar mai tîrziu va fi silit să afle, începînd din școală, trecînd prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existență, că totul îl înlănțuie, ierarhia socială, nedreptățile oricărei orînduiri, imperfecte de la natură, legile desvoltării economice, condițiile de existență ale țării sale în relație cu alte țări, care adesea dau naștere la războaie, unde e trimis, el sau copiii lui, să lupte și să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte, răscoale și revoluții, cînd vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman e aspirația spre libertate, dar sensul vieții tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruși au numit asta "blestemata chestiune insolubilă". Și pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil și îl prinde în arcane. Și atunci se supune și, ca să-și ascundă înfrîngerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsîndu-se umilit și martirizat, umilind și martirizînd la rîndul lui pe alții și, dacă s-ar putea, întreaga lume. Gogol preconiza, spre sfîr-șitul vieții, cnutul pentru țărani și îndepărtarea de cultură. Da, spiritul i se turburase, era adevărat, se speriase de ceea ce descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar această direcție? Ași scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în acest sens, simțeam că o pot face... Dar, gîndii, poate la bătrînețe s-o scriu, cînd n-o să-mi mai pese de nimic și s-o las moștenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei dacă o să mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. Deocamdată fusesem împins de sil spre nicevo, fusesem mai necesar înăuntru decît afară. Acum eram afară și eram mai "necesar" la deratizare decît în oricare altă parte, și în nici un caz în învățămîntul de orice grad.
Iată așadar cum deveneam liber prin necesitatea înțeleasă! Desigur, Matilda, care deși era membră de partid, avea un nivel teoretic foarte scăzut, n-avea să înțeleagă această "necesitate". Nu era, adică, atît de liberă.. Bineînțeles că nu-i voi spune nimic, iar dacă avea să afle, o să vedem atunci ce mai e de făcut.
Și a doua zi dimineața mă prezentai să-mi iau serviciul în primire.

 

XII

Investirea fu simplă, fiindcă tinerelul, care dealtfel era mai bătrîn ca mine cu zece ani, după ce mă prezentă celorlalți mă investi șef, simplă formulă, nu avea pe schemă post de șef. Vrusese astfel să-și arate simpatia pentru mine? Desigur! "Bă, le zise, atenție aicea, v-am angajat un șef, să nu mai lucrați așa alandala, voi faceți treaba și el vă supraveghează să nu ardeți gazul, cum mi s-a mai raportat..." "Cine v-a mai raportat, dom'șef?"', protestă cu tristețe și cu reproș un zbanghiu de țigan, al cărui glas era, ai fi zis, topit de desamăgire față de aceste învinuiri nedrepte. "Da' alaltăieri unde-ai fost de-ai lipsit?", zise "tinerelul"' rece și indiferent. "Păi cum, dom'șef, nu v-am raportat că mi s-a îmbolnăvit nevasta?" "S-a îmbolnăvit nevasta, nu te-ai îmbolnăvit tu, care te-ai dus pe urmă la bufetul «Tîmpa».'' "M-ați văzut dumneavoastră?!"', zise țiganul cu o simulată voce jalnică. "Hai, bă, ia taci, i-o reteză tinerelul distrat. Ai fi în stare s-o ții așa pînă mîine dimineață, dă-te dracului, parcă ai fi regele Angliei, așa te ofensezi."
Unul din ei, care avusese la început un aer flegmatic și vesel, păstră, auzind toate acestea, doar flegma, dar veselia îi pieri. "Ce-avem noi nevoie de șef, dom'șef? Urăsc șefii", zise el cu burta înainte și cu aerul că el a fost și vrea să rămînă liber. Semăna cu un paing, așa cum arăta, cu burta proeminentă și cu picioarele care i se ghiceau subțiri prin acel joc prea liber al pantalonilor. "Urăști șefii? zise tinerelul, și își înfipse privirea în ochii celuilalt. Păi și eu sînt șef! Mă urăști și pe mine?" "Ei, nu pe dumneavoastră...'', bolborosi paingul deodată înfuriat. "Păi așa ai zis: șefii. Unde ți-e logica? Vrei și tu să spui ceva, dar nici tu nu știi ce spui, continuă tinerelul, și-și flutură degetele la tîmplă: trebuie să fie așa, în capul tău, o completă bulibășeală! Nu degeaba te cheamă Bacaloglu: ești turc, nu înțelegi un ordin? Echipa are acum un șef, gata, ce mai e de discutat în chestia asta? Sau vrei să dai tu ordine la sfatul popular?"
Stăteam în curte, eram vreo șapte inși. "Vedeți, zise tinerelul, și spuse un nume de stradă și un nume de instituție, iar au apărut acolo șobolani, deși nu e multă vreme de cînd s-a deratizat. Ori n-ați deratizat bine, ori e vreo colonie ascunsă, chiar în clădire sau poate prin apropiere, vedeți ce e și lichidați-i. Se sperie funcționarele, țipă pe-a-colo, înseamnă că trebuie să fie de-ăia marii, care atacă.'' "Gata, dom' șef, mergem acolo", zise țiganul cu un sîrg simulat, în spatele căruia se ghicea nepăsarea lui ancestrală pentru orice activitate care nu era în folosul lui direct. "Dați-i drumul! Începeți cu clădirea asta, și dacă terminați vă întoarceți și o să plecați cu o mașină la uzina de tractoare, s-a semnalat acolo o colonie într-o secție veche". "Mîine dimineață, dom' șef, zise țiganul. Nu rezistăm." "Bine, dați-i drumul!"
Pornirăm. Închisoarea mă învățase să cunosc repede soiul de oameni dintr-un grup. Bacaloglu călca infatuat, cu capul pe spate, legănîndu-și corpul, parcă într-adevăr ar fi fost regele, nu al Angliei, fiindcă englezii n-au o morgă de acest gen, șoldie, ci al vreunei țări din acestea noi, bananiere, care trece în revistă o gardă de onoare străină. Nu se uita și nu vorbea cu nici unul din ceilalți, deși avea un prieten, un uriaș care mergea alături de el și îi spunea necontenit ceva. Uriașul, povestind, avea o expresie parcă explozivă, în orice caz ai fi zis că ființa lui obscenă, cu un fund ca de muiere, care s-a îngrășat peste măsură, părea tot timpul sub presiunea unei mari nevoi de a vorbi. Parcă ar fi mîncat zilnic, dimineața, înainte de a pleca, nu alimente, ci cuvinte, un butoi întreg, și acum le dădea drumul rîgîind, din cînd în cînd behăind... Nu știu ce-i spunea paingului, în orice caz acela își permitea să surîdă cu gura lui ca o tăietură de buzunar și din timp în timp să-l ia peste picior cu o voce cîntată, afectînd avertismente neduse pînă la capăt... "...domnuuu Calistrat... Vezi, domne, cum e cu chestia asta... Fii atent, domne, că e cu bubă în cap..." "Aiurea! făcea uriașul, bîl bab în bîzda mă-sii", și în loc de cuvinte țîșneau cîteva clipe gîjîieli de rîs care parcă îndată ce-i ieșeau afară din gîtlej, jjj, hî, jjj, el le aspira înapoi și se îneca...
Iar de mine se lipi un individ care părea să fie un famen, cu un ten de adolescent și păr albit la tîmple, ai fi zis simpatic și inocent, dacă gura și ochii nu te-ar fi izbit prin ceva indefinibil murdar și care, de îndată și fără introducere, ca și cînd ne-am fi cunoscut de mulți ani, începu să-mi facă, vorbind tare, și cu o pasiune rece și indiferentă, teoria șobolanului. Aflai astfel în timpul drumului (după ce mai întîi ne oprirăm și intrarăm într-un fel de garaj și un ins ne deschise și ne încărcarăm fiecare cu aparate numite vermorele, cu material de lipit crăpăturile și încheieturile ușilor și ferestrelor și cîteva scări) că șobolănimea nu trăiește în desordine, că se organizează acolo unde sînt condiții, adică apă și mîncare, în colonii și pe clanuri, fiecare cu familia lui, soț, soție și copii, și că la maturizarea fetelor (așa le numea famenul, fete) șeful de clan își omoară nevasta și alege dintre tinerele copile pe cea mai drăguță și mai aptă în înmulțire și reîncepe ciclul de reproducere. Pe urmă, după vreo zece-doisprezece ani șeful albește și este și el omorît de unul mai tînăr. Au camere de dormit, chiar și anticamere, și în stînga (nu în dreapta) fiecărei camere un culoar și loc unde își fac nevoile, și alt loc, un fel de cămară, unde își țin alimentele. Fetele dorm într-o parte, băieții în alta. "Atacă, dom' șef. Sar la piept sau la coaie. Au coadă puternică. Nevasta alăptează, stă așa întinsă, ca o scroafă. Și un porumb știți cum îl cară? Se pune unul pe spate, ține știuletele pe burtă cu lăbuțele și alții îl trag de coadă. Am găsit odată, dom' șef, unul cu dinții așa de mari, că ne-am speriat toți. Mari de tot, uite așa își ținea gura (și famenul își rînji niște dinți lați și galbeni, dintre care unul era cenușiu, și își deschise astfel gura, și avui strania senzație că și el semăna în clipa aceea cu un șobolan, în orice caz avea în el ceva șobolănesc), n-o mai putea închide din pricina dinților, l-am visat noaptea... Așa sînt ei dați de la Dumnezeu, să le crească dinții și să nu mai poată mînca și să moară de foame dacă nu rod tot timpul lemn! Dacă nu găsesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu putem cîteodată să scăpăm oamenii de ei. Acum vreo trei săptămîni a trebuit să dărîmăm o măcelărie. Se aciuaseră în pivniță și n-am reușit să le dibuim galeriile. Clădire veche, ce mai! Am închis măcelăria de trei ori, am pulverizat peste tot, am lăsat înăuntru trei căldări cu toxice, nimic. Și atunci s-a chemat un tanc și am ras tot... Dracu i-a luat, că altfel nu puteam scăpa de ei. Sînt și basme, continuă famenul, că îi poți goni dintr-un loc dacă prinzi unul, îi dai foc cu benzină sau îl jupoi de viu și îi dai drumul și ăsta fuge în colonie, și îi sperie pe toți și fug. Dar ce-ai făcut? Îi gonești dintr-un loc și se aciuiază în altul, or noi, dom' șef, trebuie să-i stîrpim, nu să-i gonim..."
"Da, gîndii, iată un om cu conștiința lărgită. Nu gonirea, ci stîrpirea!" Am uitat să spun că în timpul povestirii famenul avea un tic bizar. Făcea din cînd în cînd pauze, se uita în jur, cu atenție, apoi se apleca aproape de urechea mea și continua cîteva clipe în șoaptă, ca și cînd mi-ar fi destăinuit mari secrete. De acord, erau secrete, dar după ce se convingea că nu-l aude nimeni, atunci de ce se mai apleca și îmi vorbea în șoaptă?
Ceilalți membri ai echipei nu-mi spuneau nimic. Vermorelul pe care îl duceau în spate sau scările erau parcă semnul etern al destinului, care îi apăsa să ducă tot timpul ceva în spate. Doar scările care puteau simboliza un urcuș dădeau chipurilor lor o noblețe: sîntem oameni, mergem la muncă, oricare ar fi ea, e necesară, și după ce o facem, sîntem liberi, avem muieri, copii, îi hrănim, pe urmă mergem cu prietenii la un pahar... bem, ne distrăm... Fără să mai punem la socoteală că și în timp ce muncim putem să ne distrăm...
Ceea ce mi se întîmplă și mie însumi în prima mea zi de vânătoare după șobolani și apoi și după aceea, adică după ce terminarăm și intrarăm într-o cîrciumă. Oamenii sînt inventivi și își sărbătoresc adesea clipele de viață jucînd o comedie. Pesemne că în cinstea mea ținură toți să-mi arate că munca noastră avea mai mult haz decît a altora, care se credeau, adică nu se credeau, chiar erau mari șefi, dar în fond se plictiseau, fiindcă erau prizonieri într-un aer rarefiat de răspunderi în care viața se golea de concret.
După o plimbare pe străzile orașului (căci așa îmi păru, plimbare, nu se grăbea nimeni... Iată secretul longevității românilor; nimeni nu se grăbește: "merg lucrurile și mai încet"', spune un erou al lui Sadoveanu; și are perfectă dreptate, nu sîntem noi cel mai vechi popor din Europa? Noi, tracii! Dacă ne-am fi grăbit, am fi pierit în ceața veacurilor), găsirăm strada noastră și intrarăm în clădirea care trebuia deratizată. Coborîrăm la subsol. "Vedeți dom-șef, îmi șopti la ureche famenul, după ce se uită grijuliu în dreapta și stînga, în timp ce Bacaloglu și prietenul său Calistrat loveau în țevi și se vîrau pe după instalalia de încălzire și pompare a apei, uitați-vă acolo jos, e apă, din neglijența instalatorului sau proasta funcționare a pompei, dacă n-ar fi apa-aia, n-ar fi nici șobolani! Muncim degeaba, după cîteva luni, ne întoarcem... Fără apă în apropiere, șobolanii, ca și oamenii, nu pot trăi"... Asta mă plictisea cu explicațiile lui teoretice și îl evitai. Mă împiedica să-i cunosc pe ceilalți. Urcarăm și începu, de sus în jos, operația de lipire a ușilor și ferestrelor.
Părăsindu-l pe famen, un altul se dădu pe lîngă mine, care, ăsta, începu să-mi spună cine sînt ceilalți. Era un ins de vreo patruzeci de ani, scurt și îndesat, cu simț al humorului și, cum aveam să aflu chiar în ziua aceea, cu o știință despre oameni care făcea din el un filozof agreabil și inteligent. Nu înțelegeam cum de nu învățase în viața lui o meserie și se mulțumea cu acest serviciu care cerea o atît de puțină calificare. Îmi spuse tot el: ținuse o tutungerie și îi fusese luată de curînd, să se dea prioritate invalizilor de război. În tinerețe se ocupase cu micul negoț alimentar, pînă la stabilizare, cînd fusese prins că face speculă și închis cîteva luni: nu-i mai trebuia, ăsta, comerțul de stat, nu mai era comerț alimentar, ci falimentar. Condamnarea îl împiedica să intre și el gestionar pe undeva, cum făcuseră mulți. Îl chema Vintilă. Îmi făcu un semn tăcut din cap spre Bacaloglu, care, cu vermorelul în spinare, căuta ceva. "Îl vedeți pe-ăla? zise el cu dispreț. Pe-ăsta a vrut tat-său să-l scape de front, să-l facă ofițer de jandarmi, și l-a băgat în liceul militar. Era gata să iasă și l-au dat afară în 44 după 23 August, nu înainte. Ei, de ce credeți că l-au dat?!" mă întrebă Vintilă cu superioritatea celui care, deși nu ți-a oferit nici o cifră a ecuației, pretinde să vadă de la tine că ești la fel de deștept ca el și o să ghicești...
Stăteam alături, eu ungeam canaturile cu lipici, el, foarte dibaci, cu cîteva mișcări, aplica fîșiile de hîrtie. "Dumneavoastră sînteți mai inteligent decît mine, pînă să veniți, șeful ăsta de la sfat, Istrate, ne-a spus că ați fost profesor la facultate, de ce nu mai sînteți, asta vă privește pe dumneavoastră, n-am eu treabă, o fi vreo nedreptate, vreo rîcă - și se opri și își frecă două degete unele de altele și făcu: e? parcă dumneavoastră o să lăsați situația așa? Vă vine bine într-o zi și o să-l vedem pe-ăla aici, și cu un deget energic arătă podeaua. Și acum să-mi spuneți: de ce credeți că l-au dat afară? Nu era elev bun? Ba era, că ajunsese pe ultimul an, atît mai avea, un an și ieșea sublocotenent. Și ar fi ajuns mare, fiindcă el pe front nu fusese, legionar n-apucase să fie (îl ținuse tat-său de rău - să vă spun eu după aia cum s-a purtat cu tat-său, care și-a jertfit viața pentru el). Nu ghiciți?" "De ce l-au dat afară?"" dibuii eu. "Ei, da, de ce? Ia să vedem așa, după comportările lui - și cu un dispreț scîrbit cum nu se mai poate: l-ați văzut cum s-a legat de dumneavoastră, chiar de la început, nu vă cunoștea, nu nimic, ei, așa!...'" "De prost!", zisei la întîmplare. "Asta e, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o grasă satisfacție. Așa este, de prost! Ce-i făcuserăți dumneavoastră lui!?" "Nimic!", zisei. "Nimic, dom' profesor!!!, se speti el de silă și de o scîrbă universală. Așa i-a făcut și lui tat-său... Dar să vă spun ce-a fost cu datul lui afară din școală. Stăteau și ei de vorbă despre evenimente, colegi între ei... 23 August, Antonescu cîh (și Vintilă își tăie gîtul cu palma), dom' profesor! ce le păsa lor de soarta lui Antonescu?! Ei? Ai fost, ai făcut și tu ce-ai putut, ai pierdut războiul, ai dus țara la dezastru, trebuia să știi de la început și să nu te vîri ca prostul pînă în inima Rusiei. Franco s-a vîrît, dom' profesor?" "Nu s-a vîrît!" "Regele Boris al Bulgariei (sau cum îl cheamă) s-a vîrît?" "Nu s-a vîrît!" "Ungurul s-a vîrît?" "S-a cam vîrît!" "Așa de tare?!" "Nu așa tare." "Sîrbu s-a vîrît?" "Nu!" "Nici măcar Mussolini, dom' profesor, nu s-a vîrît. Cine știe ce-o să iasă? Atunci ce te bagi tu ca un nărod în stepele-alea calmuce să omori soldații de pomană? Acum or să te împuște pentru greșelile pe care le-ai făcut și pentru alea pe care nu le-ai făcut... Cum o să te ierte rusul că ai intrat peste el, și încă cu cine? Cu smintitu-ăla cu mustață ca un rahat de muște, să mă iertați, care a comis crime împotriva umanității? Păi te bagă și pe tine la crimele lui, chit că tu o să zici că nu le-ai făcut... Nu le-ai făcut? Cîh, le-ai făcut! gata cu tine! Cam lucruri de-astea discutau și elevii ăia între ei, unii spunînd că totuși el a intrat în război pentru Basarabia, alții că trebuia să se oprească la Nistru, cum a făcut Manenheim. Parcă Finlanda nu pierduse din teritoriu? Și acum Manenheim are statuie în mijlocul Capitalei. Erou național! A luptat cu ei, a încheiat pace, gata, asta e istoria, rusul avea nevoie de teren să nu stea Leningradul prea aproape de graniță... nedreptăți istorice! Finlanda făcuse parte din imperiul țarist... Și cînd veni Lenin, gata, le-a zis, sînteți liberi... Și cu noi ar fi vrut să reglementeze chestiunea Basarabiei, dar noi, îngîmfați și proști, n-am vrut să ne ducem la masa de tratative, ne-am dus la Paris, că noi eram prieteni cu francezii, cîrnați! Îi credeam mari și tari, și boul ăla de Take Ionescu a scăpat ocazia să-și pună Lenin semnătura că Basarabia e pămînt românesc! Asta e, dom' profesor! Prostiile se plătesc!... Și să revin la elevii ăia... Ce credeți că zice Bacaloglu în toiul discuției? Futu-l în cur pe mă-sa pe Mihai I că l-a dat jos pe Antonescu, prieten cu marele Hitler! Asta a găsit el de cuviință să spună despre actul de la 23 August, care ne-a salvat țara de la dezastru total. Și unul din colegi l-a raportat! Afară din școală! Și s-a terminat! El nici n-a știut de ce, dar s-a dus tat-său pe la Ministerul de Interne și s-a plîns. Și acolo l-au liniștit, i-au arătat dosarul: Uite ce gîndește fiul dumitale, acum cînd noi am întors armele contra lui Hitler și luptăm alături de Națiunile Unite! Nu ne trebuiesc astfel de elemente!..."



<Pagina anterioara                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>