Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A ŞASEA

Abia după patruzeci de zile de tratament începui să observ o ameliorare a bolii de care sufeream. Dispărură, şi falsele fenomene de diplopie, efect mai degrabă al unei mari oboseli, după cum reconfirmă oculistul, oboseală adîncă, acumulată în cei trei ani de muncă forţată. Oricum, nu aveam cancer şi bucuria că scăpasem, a doua oară în viaţa mea, de moarte (în care crezusem cu întreaga mea fiinţă) mă făcu să uit de Matilda.
În spital mă vizitară într-o zi Ion Micu şi Clara şi îmi aduseră flori. Evitînd să se uite la mine, dar nu pentru că ar fi crezut că sînt bolnav, fără să excludă însă şi această ipoteză (în acest sens şi el şi Clara s-ar fi putut pomeni fără veste în situaţia mea; ei şi? Puteai face ceva? "Cu-o moarte toţi sîntem datori"', reflectase odată Ion Micu cînd doi scriitori din Bucureşti muriseră, unul după altul, ba chiar rîsese: "La cimitir, parodiase el ritualul unei şedinţe, Cezar Petrescu", pe care tocmai îl îngropau, se pregăteşte Al. Chiriţescu", care tocmai agoniza), Ion Micu încercă să mă distreze povestindu-mi senzaţionala şedinţă care avusese loc la Bucureşti între timp şi pe neaşteptate între scriitori şi I.C.
Era curios, în acei ani naşterea şi moartea erau evenimente care loveau mai puţin conştiinţa cuiva decît o mare şedinţă; spiritul intra mai uşor în criză în astfel de înfruntări decît în faţa pămîntului căscat în care unul dintre noi trebuia să dispară. Iar o despărţire era un lucru lipsit de interes, o chestie personală fără semnificaţii adînci... Erau evenimente eterne puţin importante. Nou şi pasionant era ceea ce se petrecea într-o şedinţă. Nu vroia să mă impresioneze şi nici nu mă impresiona (avea în glas un soi de modestie simplă şi nesimulată de om înţelept care nu jubila de o mare victorie, deşi se speria în adîncuri de o înfrîngere) cînd îmi spuse că la şedinţă luaseră parte preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele Marii Adunări Naţionale, bătrînul zimbru al prozei româneşti... Că Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare două soţii de lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutăriţă şi cutăriţă, să observe şi să raporteze... Că văzîndu-le, el, Ion Micu, înţelesese că miza era mare, că soarta lui I.C. era pecetluită, prezenţa acestor două observatoare arătînd că şeful cel mare nu mai avea încredere în sinceritatea lui I.C, în raportul pe care acesta avea să-l dea apoi despre felul cum decursese şedinţa cu scriitorii.
"Nu toţi cei care luau parte la ea sesizaseră prezenţa discretă a acestor două tovarăşe şi semnificaţia care se degaja de aici, continuă Ion Micu. Bineînţeles, chestia asta îl lăsa rece pe primul ministru, sarcina lui în cultură era minimă, el avea un loc aparte în conducere, funcţie mare dar putere puţină, ca totdeauna, începînd de la 6 martie 45, pînă astăzi. Cît despre bătrînul zimbru se poate spune că ochiul lui vulturesc, «al unei rase necunoscute», nici nu le zărise şi chiar dacă privirea sa se oprise o clipă asupra lor, nici măcar o clipă nu se întrebase cine sînt, cu toate că în timpul unor festivităţi şi recepţii cu protocol restrîns desigur că avusese chiar să schimbe cîteva cuvinte cu ele. Gîndul lui zbura prin păduri şi lacuri, prin desişuri unde se ascundea vînatul, peste vîlcele prin care oştirile Moldovei dăduseră, prin veacuri, atîtea bătălii, unele sfîrşite prin mari victorii, ele îndoielnice sau sîngeroase înfruntîndu-l pe însuşi marele Mahomed Cuceritorul. Nu cuceriseră însă nimic şi asta îi dădea, prin secole, bătrînului zimbru, care le descrisese prin fabuloasa sa imaginaţie, o mîndrie secretă, o lespede de tăcere pe chip şi o viziune de nimicnicie asupra prezentului. Credeam că n-o să ne ajute, nu sperară să vorbească, nici nu vedeam cum ar putea el să se amestece în iţele încurcate ale acestor contemporani ai scrisului de care el fugise încă din anii de ucenicie. Totuşi a spus ceva, o să vezi la urmă, ceva, ca să zic aşa, turcesc, care nu era la ordinea zilei, dar constituia după părerea pe care şi-o făcuse el despre noi (şi poate în secret, şi în parte despre sine) cheia soluţionării tuturor conflictelor omului de cultură cu emisarii tuturor stăpînirilor. Desigur, lui I.C. şi principalului său adjunct, membru supleant în Biroul Politic, prezenţa celor două observatoare le spunea multe... De aceea conduseră şedinţa cu o nervozitate şi iritare care inhibară pe mulţi fără să-i împiedice totuşi să spună cu o îndrăzneală să zicem foarte controlată, că scriitorii nu mai puteau scrie din pricina Secretarului general al Uniunii. Cum, sări I.C. scos din sările, să nu mai poţi scrie din pricina... Iar adjunctul său să bruieze aceste voci timide cu ironii bine plasate... Da? Chiar aşa, scriitorul nu mai scrie in liniştea biroului său fără să fie ajutat de secretarul general al Uniunii? Ar trebui atunci să-l pună să semneze şi pe el pe copertă, numai că ar fi necesari atunci vreo cîteva sute de secretari generali, cîte unul pentru fiecare scriitor. Şi ha, ha, ha, rîse singur, crezînd, cum se întîmplase întotdeauna, că întreaga adunare va rîde cu el în hohote. Dar nu rîse nimeni şi prima serie de vorbitori, intimidaţi astfel, îşi continuară totuşi cuvîntul repctînd toţi unul şi acelaşi lucru: să fie scos din funcţia sa secretarul general. I.C. se resemnă, nu mai întrerupse pe nimeni, începu să scrie în carnetul lui, avînd aerul că el aşteaptă cu răbdare să se termine istoria asta nesărată cu secretarul general care ar împiedica, chipurile, pe scriitori să-şi vadă de treabă, şi să se intre în ordinea de zi, pe care el o anunţase astfel încă de la început: unele probleme de creaţie în lumina sarcinilor trasate de partid. Experimentat în şedinţe, avînd oamenii lui printre noi, el ştia că aceştia nu vor întîrzia să reacţioneze, făcuse o greşeală că încercase "să bage pumnul în gură" vorbitorilor, cînd în mod firesc scriitorii înşişi îşi vor băga pumnul în gură unii altora. Desbinarea lor de totdeauna alimentată de trufia lor firească (fiecare se credea un geniu!) era cunoscută. Totuşi din cînd în cînd ridica fruntea, se întrerupea din scris şi întreba pe cîte unul cu o curiozitate nesimulată: «Cum te împiedică să scrii?» îl simţise după felul cum vorbea că o să-l facă să se bîlbîie, şi că acela va da un răspuns ridicul. Că, nu ştiu ce, tovarăşul secretar general umblă cu lozinci... Lamentabil! Cu lozinci umblau toţi, nici măcar nu-l ironiza, să-i reamintească necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa pentru mobilizarea maselor. Ce era însă cu această formulă. Ce ne împiedică să scriem? Păi nu era bine dacă un scriitor afirma acest lucru, fiindcă mulţi din vechile generaţii se abţineau să publice şi cînd unul dintre ei era cîştigat, victoria nu era mică şi aveau grijă de el... Unul (important) aderase cu condiţia să i se dea lemne şi să i se asigure un kilogram de carne pe lună, ceea ce, desigur, i se asigurase. Lua şi el parte la şedinţă. Încît dacă unul din aceştia se supăra, din te miri ce, de pildă, din pricina unui critic care nu-l lăudase suficient (să aderi şi să te mai şi critice!) sau cine ştie din ce altă pricină, şi spunea: nu mai scriu! se producea mare panică în rîndul activiştilor mărunţi, responsabili de nemulţumirea scriitorului. Şi atunci începea o agitaţie: era chemat criticul şi beştelit, pus să-şi retracteze opinia, erau pedepsiţi cei care îi puseseră scriitorului beţe în roate, pînă ce acesta, îmbunat, declara că va scrie. Şi atunci ştirea zbura sus transmisă cu entuziasm: scrie, scrie! Cată să vezi deci semnificaţia acestei poziţii luată în şedinţă faţă de secretarul general al Uniunii: ne împiedică să scriem! Nu pe unul, pe o mulţime! Foarte grav! Şi încă nu se ştia ce-o să spună prozatorul «tradus în cincizeci de limbi» şi numeroşii lui susţinători printre care mă număram. Tăcea încă. Ce-o să spună vestita poetesă, îndrăgită de I.C., susţinută şi popularizată intens? Se va ridica si ea împotriva secretarului general? Şi nenumăraţi alţii? Întrebări care apăreau la orizontul gîndirii lui I.C. şi la care, scriind, desigur că reflecta... Se luă o pauză de o jumătate de oră, care se prelungi pînă la o oră, timp în care vorbii cu prozatorul tradus în cincizeci de limbi, care mă nelinişti. Îl întrebai dacă a văzut cine asistă la şedinţă şi cu ce scop. Am văzut, cum să nu văd, răspunse el agresiv, am văzut totul, nimic nu mi-a scăpat, mie nu-mi scapă niciodată nimic. Sper că luaţi cuvîntul, îi spusei, e unica şansă să-l gonim pe... şi să veniţi în fruntea noastră la Uniune. Nu e nimic de făcut, îmi răspunse el cu brutalitate, da, nimic, nu l-ai văzut? Stă şi surîde, el ştie rezultatul dinainte, îşi permite să asculte zbaterea noastră cu un surîs ironic... Vorbea de secretarul general, care într-adevăr arborase un astfel de surîs, dar care nu era deloc ironic, părea mai degrabă afectuos, protector... O să-l facem noi, zic, să-i piară acest surîs... Da, da, o să-l facem, o să-l dăm jos, zise maestrul cu ironie amară, şi în locul lui o să vină Ion Amăicăliţului, pentru el luptăm noi, să vie el în fruntea noastră şi să ne omoare pe toţi cu ciomagul, în curtea Uniunii, cum bine te-ai exprimat chiar dumneata despre el. Nu iau cuvîntul! Îl prefer pe acest imbecil care surîde. Ce-aşi avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aşi schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică? Lasă, zic, că nu sînteţi dumneavoastră atît de fricos! Ba sînt! Ce să fac, zice, nu pot eu să lupt cu floreta în mînă, cu unul care ţine o ghioagă. Uită-te în jurul dumitale! Îl vezi? M-am uitat în jur, prin marele hol plin de scriitori, clar nu l-am văzut nicăieri pe Amăicăliţului. Nici n-o să-l vezi, zice maestrul sarcastic, e acolo, înăuntru, cu preşedintele Consiliului de Miniştri, cu I.C. şi cu marele zimbru. L-au chemat acolo! Da, stă nas în nas cu marele povestitor! Care n-a fost tradus în cincizeci de limbi! Eu am fost tradus! Nu în cincizeci, în cincizeci şi una! Dar la ce-mi foloseşte? Spune dumneata, care ai mintea ascuţită, n-ar fi ridicol pentru mine ca să mă zbat să-l aduc pe acest pitecantropus erectus în fruntea scriitorilor? Da, da, te rog să-mi spui, te rog să-mi răspunzi sincer! Ar fi prea schematic, i-am răspuns. Totul e schematic, îl aud că zice, ţi se pare că răstorni un munte şi cînd colo răstorni o pietricică. Păduchi, domnule Micu, duc mîna după ceafă şi găsesc păduchi! Strivesc păduchi... Nu sînt chiar păduchi, zisei, omul nostru e un simbol al puterii abuzive, trebuie alungat. Da, da, zice, şi după aia vine alt simbol al putorii abuzive .Am vrut să-i răspund că individul abuziv va cădea, şi el ştie asta, şi nu va îndrăzni să ne sfideze aducîndu-l în fruntea noastră pe Amăicăliţului, dar mi-am dat seama că nu era necesar, ştia şi el că trogloditul nu era potrivit într-un astfel de post care cerea alte calităţi decît agresivitatea şi violenţa. Era doar atins că nu fusese, şi el invitat acolo!? Făcea sceptice şi amare presupuneri ca să i le spulber eu, să-i alung îndoiala secretă. Nu i-o alungai însă, îl cunoşteam şi ştiam că nu va abandona şi că chiar dacă ar fi fost împins în fruntea noastră Amăicăliţului, va continua apoi împotriva acestuia pînă la victoria finală... Un activist surveni şi îi spuse în şoaptă că era invitat la tovarăşul I.C. Iată deci... O abordai atunci pe populara poetesă şi alte personalităţi care pe lîngă că le elogiasem sistematic în ultimii trei ani în revistă, cu mulţi mă şi împrietenisem în desele mele vizite la Bucureşti. Poetesa izbucni în rîs cînd îi formulai ipoteza cu Amăicăliţului, îmi puse mîna pe braţ şi mă ironiza: Ioane, tu ai fi foarte inteligent dacă n-ai fi prea inteligent. Fii atentă la ce spui, o avertizai, cînd o să iei cuvîntul. Eşti vulnerabilă! Să nu rămîi perplexă! Nu pot, zice. Adică? Nu pot să rămîn perplexă. De ce? Ai uitat ce-ai spus de mine? zice. Am spus multe! Da, zice, dar am reţinut esenţialul. Care? Se aplecă şi îmi şopti la ureche cu un cinism lingvistic care îi aprinsese faţa: Ai spus că gîndesc cu... Şi asta, zic, te ajută să nu fii luată prin surprindere? Da, zice, mă inspiră... Şi într-adevăr, mă ului cînd şedinţa reîncepu şi ceru prima cuvîntul. Trase foarte tare, deşi se ştia că era în relaţii prieteneşti cu secretarul general al Uniunii. Da, preciza ea, dar una e prietenia şi alta sînt principiile. Ea nu poate să susţină că un scriitor poate fi împiedicat de cineva să scrie, dar nici să vadă că un secretar general promovează nulităţi, umple presa cu numele lor şi ni-i dă şi drept exemplu. Înseamnă că nu cunoaşte adevăratele valori şi prin urmare nici n-are ce să caute acolo unde s-a cocoţat. El cărţi n-a scris, nu se pricepe la ele şi nici la ale altora. E o anomalie care trebuie să înceteze, dacă vrem să nu ajungem la o stare de confuzie totală în problemele de literatură. Şi se aşeză cu chipul, ai fi zis, în flăcări, dacă exaltarea ei n-ar fi fost foarte dură şi lucidă. Se auzi o voce: am de pus o
întrebare. Şi se ridică şi i-o puse. Într-o şedinţă, zise acela, poeta... a fost foarte urît criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele. O întreb, cînd a fost sinceră, atunci sau acum? Şi atunci şi acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte a fiinţei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică impresie, s-a produs rumoare aprobativă dar şi desaprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un dubiu asupra sincerităţii ei. Depinde cu cine e sala. În alt context răspunsul ei ar fi stîrnit rînjete dispreţuitoare pentru o astfel de labilitate în principii, care îţi putea permite să treci fără să clipeşti din ochi de pe o poziţie pe alta. În clipa aceea sugestia ei era că poţi fi un timp naiv, sincer şi credul, dar că la un moment dat îţi cad cojile de pe ochi şi vezi adevărul. Perfect! Şi atunci a luat cuvîntul prozatorul. Începu prin a spune că el, ale cărui cărţi au fost traduse în cincizeci de limbi (aici l-a întrerupt I.C. spunînd că zilele astea i s-a raportat că a mai fost tradus într-o limbă şi anume în pakistaneză). Da, da, şi eu am auzit, da, mi s-a trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat celebrul prozator, i-am primit în plic şi m-am dus la Banca de Stat şi i-am predat... Da, am predat dolarii. Am primit pe ei şase sute de lei, da, şase sute, cît să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, da, ştiu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decît dolarul, i-am cheltuit leii în aceeaşi zi la Capşa cu prietenul meu Ion Micu, şi am predat dolarii, pe toţi i-am predat (şi îmi puse mîna pe umăr şi mi-l strînse ca într-un cleşte: era un semn să nu mă neliniştesc de comedia pe care o juca?). Puteaţi să-i păstraţi, ha, ha, îi zise adjunctul lui I.C. şi să faceţi un voiaj în Pakistan. Am fost în Pakistan, răspunse maestrul, şi în Portugalia lui Salazar, am fost şi în Spania lui Franco, şi la Paris am fost, am văzut raiul capitalist, vă foarte mulţumesc, îmi ajunge... Aţi scris şi nişte articole care au fost foarte apreciate, zise maliţiosul adjunct, ne întrebăm de ce le-aţi întrerupt... Nu numai articolele le-am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă schimbare de ton din care înţelesei că se va lăsa acum dus de marca sa fantezie a recriminării piezişe, pe care doar puţini i-o cunoşteau, că nu va mai vorbi cu limbajul raţiunii şi al logicii, ştiind bine că în anumite împrejurări nimic nu era mai elocvent şi neliniştitor decît s-o iei razna, să devii incontrolabil şi imprevizibil, simulînd în acelaşi timp exasperarea, dealtfel existentă în forul său interior, căci la vîrsta lui şi atît de celebru, după ce aderase prin 46 la P.C.R. părăsind Partidul naţional ţărănesc şi înjurîndu-l îndelung în presă, se pomenise îndepărtat şi izolat, gata să fie exclus din partid, da, nu numai articolele le-am întrerupt, ci şi pagina din noul meu roman a rămas albă, roman dedicat luptei ilegale a comuniştilor... Da, albă, pentru că noi scriitorii nu putem scrie fără o anumită sensibilitate şi cînd sîntem loviţi tocmai în sensibilitatea noastră, punem stiloul jos şi cădem pe gînduri. Da, întocmai ca Ion Lăscan, pe care dumneavoastră ni-l vîrîţi sub nas ca erou exemplar din nuvela Ion Lăscan s-a pus pe gînduri a talentatului Petre Dragoş... Şi eu m-am pus pe gînduri... De ce?... De ce?... De ce numai Ion Lăscan are dreptul să se pună pe gînduri şi noi, scriitorii, n-avem acest drept? Adică ce drepturi avem noi? Să rămînem la Lisabona?... Nu rămînem... Deşi Lisabona e în ţară latină şi se poate lupta şi acolo împotriva regimului fascist al lui Salazar, poţi fi mai util acolo partidului decît aici unde sînt confruntat cu tovarăşul... (şi aici rări şi mări cuvintele ca printr-o fantastică luptă) A-măi-că-li-ţu-lui... Amăicăliţului, repetă cu amara sa ironie, care nu mi-a făcut nimic, îl respect pe tovarăşul Amăicăliţului, nu i-am citit poeziile, o să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, cînd o să am timp îl citesc, acum n-am timp, n-am timpul socialmente necesar, să mă scuze tovarăşul Amăicăliţului, e om tînăr, eu am cincizeci şi patru de ani, el e mai tînăr, să vie la mine să stăm de vorbă, n-o să regrete, are multe de învăţat... Da, mai are multe... multe de învăţat... Delira? Nu chiar. Şi pe acest delir controlat se ridică Amăicăluiţului şi îl întrerupse intempestiv. Tovarăşi, eu n-am nimic de învăţat de la tovarăşul... şi n-am ce să caut la el, deşi mă invită! Şi n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele. Şi se aşeză. Asta făcu foarte proastă impresie. I.C. îşi intensifică truda sa pe carnetul pe care scria, marele zimbru îşi ridică şi mai sus privirea, preşedintele Consiliului de Miniştri spuse şi el o vorbă: dialogul între generaţii e inevitabil şi necesar, trebuie să staţi de vorbă, să discutaţi... Eu l-am invitat pe tovarăşul Amăicăliţului, reluă celebrul scriitor, l-am invitat şi nu l-am întrerupt. Cînd o să ia aici cuvîntul n-o să-i întrerup vorbirea, ci dimpotrivă, o să-l ascult cu mare interes, cum am mai ascultat şi pe alţii... Nu mi-e ruşine să ascult la vîrsta mea un tînăr atît de talentat, dar care mai are ce învăţat, da, mult mai are, cînd o să treacă prin ce-am trecut eu, cînd fasciştii mă pîndeau cu pistoalele în buzunare să mă împuşte (şi din fericire n-o să mai treacă, fiindcă i-am învins pe fascişti), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta partidului nu s-a încheiat, avem de luptat împotriva duşmanului de clasă care unelteşte să întunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze imperialiste şi a rămăşiţelor mic-burgheze, atunci o să-şi aducă aminte de vorbele mele şi o să-mi dea dreptate... Acuma, am gîndit eu atunci, trebuie să pună punct atacului împotriva Amăicăliţului, dacă vrea să nu se întoarcă totul împotriva lui. Sugerase destul, că individul e nestăpînit şi deci nepotrivit pentru a fi împins într-o funcţie unde se cereau calm şi disponibilitate, pentru a colabora cu toată lumea şi cu toate generaţiile, că era infatuat şi inabil (îi întinsese o cursă şi el căzuse în ea, declarînd că n-are de învăţat de la nimeni - nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase că de la alţii da), deşi talentat, da, talentat, dar nu foarte talentat, nu-i citise poeziile, era o lipsa a lui, dar o să i le citească (voir, n-o să i le citească! sugestie: nu poţi să bagi pe gîtul cuiva un poet mediocru, chit că îl popularizezi pînă la exces, dublă sugestie, nu poţi pune în fruntea scriitorilor un poet pe care generaţiile mai în vîrstă nu-l preţuiesc, fără riscul de a-ţi îndepărta aceste generaţii). «N-o să-mi aduc aminte de vorbele dumneavoastră, zise însă Amăicăliţului, de asta dată mai calm, dar minîndu-şi totuşi poziţia deja şubrezită, mă scuzaţi, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că tovarăşul... îşi continuă atacul împotriva mea, deşi declară cu ipocrizie că nu i-am făcut nimic. I-am făcut, dar nu vrea să spună, eu i-am citit cărţile şi am declarat într-un interviu că imaginea pe care o oferă ele în străinătate despre ţara noastră nu e prea măgulitoare. E o părere personală pe care am exprimat-o cu sinceritate, fără vreun gînd ascuns, sau cu invidie pe succesul său, care totuşi irită pe mulţi prin tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar că, în fond, dincolo de anumite dedesubturi şi de părerea mea personală, nu e rău că un scriitor român e tradus în limbi străine! Foarte bine! Şi cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce-ar mai spune dînsul aici...» Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era unanim apreciată şi părerea personală despre ea a poetului, chiar sinceră, cum declara el, nu era totuşi mai puţin obtuză, în ultima instanţă chiar nesinceră, fiindcă se ştia că acest argument al imaginii nefavorabile a ţării noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat şi de acesta de la I.C. Era unul din motivele disgraţiei în care căzuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la Partidul naţional ţărănesc şi alte compromisuri... Da, da, reluă el, am auzit, am auzit şi nu m-am supărat, de ce să mă supăr, critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără cînd e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei... Eu mi-am scris cărţile fără dedesubturi, iubind acest popor şi mai ales iubindu-mi părinţii mei ţărani, bunicii mei tot ţărani, străbunicii mei pălmaşi care au suferit jugul exploatării boiereşti, care au suferit împilarea jandarmului şi a vătafului şi i-am descris în cărţile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam să-mi ponegresc neamul, cum am auzit că se scrie acum în Occident, unde e la modă să-ţi urăşti tatăl castrator şi mama freudistă şi să trăieşti în incest cu sora ta bună şi să descrii ocnele cu multă, da, foarte multă poezie, cu mult talent şi să arăţi că un criminal, un ucigaş e un sfînt, că inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sînt şi flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau galbene sau turcheze descriu aceşti scriitori, ci pederaşti, pederaşti activi şi pasivi, colaboraţionişti cu ocupantul fascist, trădători de patrie, care au o singură dorinţă, să ajungă în ocnă, în raiul lor, şi ca să ajungă în el, ucid fetiţe, dar şi oameni bătrîni, şi aceşti scriitori descriu aceste crime cu exaltare şi critica îi laudă, scrie despre ei tomuri întregi, prefeţe, face să curgă rîuri de cerneală. Nu sînt un astfel de scriitor, deşi unii sugerează că aşi fi, nu chiar criminal, deşi a-ţi ponegri neamul e şi asta o crimă, o trădare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e mania noastră a tuturor, pe pămîntul ei am deschis ochii, pe miriştile ei am auzit ciocîrlia, în ogrăzile ei am văzut răsăritul soarelui şi am auzit minunatul fluierat al graurului... Nu sînt un scriitor idilic, viaţa noastră a fost aspră, da, aspră şi în asprime nu toate virtuţile înfloresc, mai înfloresc, născute din sărăcie şi mizerie, violenţa, cruzimea, forme ale disperării şi ale revoltei... Le-am descris şi pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am înjosit eroii... Gata, am gîndit iar în clipa aceea, ajunge, s-a înţeles ceea ce vrei să spui, nu întinde coarda... Dar el o întinse, sau cel puţin aşa mi se părea mie, fiindcă îl cunoşteam de cinci ani, o întinse după o teorie a lui că trebuie s-o întinzi chiar pînă plesneşte şi în clipa cînd plesneşte să-i dai drumul din mînă şi să-i zboare celui pe care îl vizezi pe lîngă urechi, să-i vîjîie pe lîngă tîmple, şi imediat să-ţi alegi altă coardă, să ai mai multe şi s-o iei de la cap... În cazul de faţă cel vizat era I.C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fi... Preşedintele Consiliului de Miniştri, care îl simpatiza şi nu înţelegea nimic din înverşunarea crescîndă a celebrului prozator, îl întrerupse mirat şi vesel: maestre, îi zise, nu vreau să vă întrerup, dar ca să vă pot urmări v-aşi ruga să spuneţi direct la cine vă referiţi... sîntem între noi, putem vorbi deschis, văd că sînteţi foarte îndurerat, spuneţi pe faţă... Da, da, da, zise prozatorul prinzînd din zbor o altă coardă, da, sînt îndurerat şi cum să nu fiu dacă mi se spune, nu pe faţă, nu deschis, nu sincer, că mi-am ponegrit ţara în cărţile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare... Ei, da, îl opri iar primul ministru, dar cine... Se lăsă o tăcere şi se produse o relaxare şi în prezidiu, toţi cu expresii vesele, fals nedumerite şi cu ridicări din umeri: ei, cine să fi spus, unde, cînd... Da, da, am să spun, şopti prozatorul parcă cu o tristeţe metafizică, n-aşi fi vrut să spun, dar trebuie să spun... O să-l numească oare pe I.C.? mă întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de gînd să-şi taie punţile, să joace totul pe-o carte, nu mai putea da înapoi, podurile, în urmă, i se vor prăbuşi... Ce i se mai putea face mai mult decît să fie declarat trădător de ţară? Să-l spînzure? Să-l belească de piele? N-aveau decît, îşi trăise viaţa, se întîmplă, da, se scrie şi în istorie că o viaţă glorioasă are adesea un sfîrşit tragic... Şi-l asuma, de ce să nu şi-l asume?... Da, da, o să-l spun, repetă, de ce să nu-l spun, e aici de faţă şi surîde, eu nu surîd, nu pot să mai surîd... prietenul meu, fiindcă sîntem prieteni, tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj secretar general al Uniunii... scriitorilor (la acest din urmă cuvînt şovăi premeditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, vrînd parcă să spună că iată ce-au ajuns scriitorii, să li se pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai şi surîdea; personajul, auzind, surîse şi mai accentuat ca şi cînd i s-ar fi adus un elogiu...). Cineva dinafară ar fi putut crede că era prea puţin pentru o punere în scenă atît de dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breşă care doar în aparenţă se plasase la nivelul Uniunii, şi avînd un mobil meschin. Îmi revenea mie sarcina s-o plasez în sfera clară şi distinctă a principiilor, dar fără această breşă mi-ar fi fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic literar abia cunoscut, un redactor-şef al unei reviste din provincie, în timp ce el era o puternică personalitate, care avea în urma lui o operă. Iar breşa nu se putea face decît exact în stilul în care o făcuse el. Unii declarară mai tîrziu că felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scîrbă. Erau privilegiaţi ai ierarhiei care se formase de la I.C. în jos, scriitori minori şi demagogi, care aveau deja maşini la scară, dar şi scriitori de valoare care îşi încheiaseră opera şi nu-i mai interesa decît o existenţă comodă, după ce în vechiul regim duseseră o viaţă grea de lipsuri materiale şi plină de compromisuri zadarnice. Cînd luă cuvîntul cel care ceruse să-i fie asigurate lemnele şi un kilogram de carne pe zi, el îl apără pe secretarul general al Uniunii, lucru care mă scîrbi pe mine de astă dată, deşi îl preţuiam, era şi el un mare scriitor, avea într-adevar nevoie de lemne şi de carne, avea şi doi copii, dar..."

Ion Micu tăcu, nu-şi duse ideea pînă la capăt. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se aşternuse pe chip. Vru să-şi aprindă o nouă ţigare, dar renunţă cu un fel de silă... înţelesei: ţigările nu mai aveau gust... "Ascultă Victore, zise, în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea ? Eram pe terasă. Mă ridicai, ieşii pe coridor şi mă dusei în oficiu, unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să-mi aducă o cafea. "Are medicul de gardă, zise, dacă vă dă el, vă facem..." Şi o luarăm amîndoi spre camera de gardă. Medicul se uită la mine surprins, dar fata i-o luă înainte, îl luă la vale, hai, dom' doctor, nu fiţi zgîrcit, doar atît îi spuse şi nu-i mai aşteptă răspunsul, îi luă pur şi simplu cutia dintr-un sertar şi ieşirăm. Cînd o aduse, Ion Micu se uită la fată clipind des. "Aţi pus zahăr în cafea, zise. "No, zise şi fata cu o bruscă ironie, e amară." "Mulţumesc, sărut mîna, de unde aţi ghicit?" "Ei da, mare ghicitoare", răspunse ea cu un dispreţ vesel şi ne întoarse spatele şi îi văzurăm corpul suplu sub veşmîntul alb care parcă mişcîndu-se cu nepăsare ne spunea că ştia ea multe şi îi cunoştea bine pe băutorii ăştia de cafea amară... "Foarte bună, zise Micu după ce gustă din ea, şi nici măcar n-am ciupit-o de cur, m-a luat la mişto..." Clara avu o umbră de surîs: "Internează-te şi tu ca Victor vreo două săptămîni şi o să ai ocazia asta în fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea şi de bere, nu ţi-ar strica o desintoxicare..." "Un om trebuie să moară de ceva", repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe el îl împăca cu soarta: n-avea intenţia să se lipsească de aceste două droguri fără de care nici al treilea, ţigarea, nu mai avea gust şi nici mintea nu-i mai mergea.
"Nu se poate să acordaţi atîta importanţă unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastră care sînteţi un atît de cunoscut scriitor, zise preşedintele Consiliului de Miniştri naiv. Sau făcînd pe naivul, continuă Ion Micu. Noi nu-i acordăm importanţă, răspunse prozatorul, el ne acordă nouă. Ne acordă şi ne critică în presă, în toată presa, în articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar în milioane de exemplare, şi cititorii noştri află că n-avem nivel ideologic, că nu cunoaştem clasa muncitoare, că n-am auzit de ideile marxist-leniniste despre artă şi literatură, în timp ce el le cunoaşte, foarte bine le cunoaşte, fiindcă s-a născut cu ele din faşă, în timp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea şi idei, pe care însă le-a ţinut bine ascunse pînă la 23 August şi numai după 23 August 1944 le-a dat la iveală, în timp ce noi am avut naivitatea s-o facem şi înainte de 23 August şi să fim ameninţaţi de legionari cu pistolul, să năvălească legionarii în redacţiile de stînga unde lucram şi să fim ciomăgiţi, să ni se devasteze birourile, şi să ne promită că vor reveni dacă nu renunţăm la atacurile noastre împotriva legiunii şi a Căpitanului. Ce făcea pe atunci tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj? Tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj, care mi-e prieten, da, foarte bun prieten... Iritat la extrem, I.C. îl întrerupse cu brutalitate spunîndu-i că partidul cunoştea activitatea politică de dinainte de 23 August a tovarăşului Dumitru Dumitrescu-Dolj, asta e o şedinţă în care scriitorii sînt invitaţi să discute probleme de creaţie şi nu verificări politice. Sînt strîns legate, răspunse prozatorul. Partidul ne-a învăţat că politica şi arta se îmbină într-un tot armonios. Şi cînd sîntem criticaţi că n-avem nivel politic, trebuie să răspundem şi să discutăm chestiuni politice. I.C. tăcu, se făcu că n-a auzit, continuă să scrie în carnetul lui cu înverşunare. Scria repede, umplea filă după filă. Dar şi prozatorul renunţă la atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să încheie. Nu vroia să abuzeze, nu atît a avut de spus, are multe de spus, dar poate că şi alţi scriitori doresc să-şi exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp şi dacă va fi necesar, o să ceară din nou cuvîntul... Atunci m-am ridicat eu. I.C. îmi aruncă o scurtă privire... Ei, parcă mă întrebă, tu ce-ai de spus? Te-am numit redactor-şef, poftim, ai cuvîntul. Da, îi răspunsei printr-o lungă tăcere, m-ai numit, după ce însă m-ai silit să gîndesc că sînt ceea ce nici un om nu doreşte să fie, adică un ins manevrabil pe fondul general de laşitate umană care zace în noi, cînd în joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună. Lenin spune (şi în cuvîntul meu făcui un abuz ostentativ citîndu-l de nenumărate ori, ca să-i sugerez lui I.C. şi nu numai lui că nu mai putem gîndi ca şi cînd Stalin ar mai trăi încă şi ne-ar îndruma mai departe cu mîna lui părintească), Lenin ne învaţă că în chestiuni de literatură şi artă nu se decide nici prin vot şi cu atît mai puţin prin hotărîrea personală a cuiva, care ar deţine o funcţie, să zicem chiar pe merit. Se pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide? Da? sări numaidecît I.C. foarte brutal. Îţi pui întrebări delicate într-o chestiune atît de clară cum e conducerea de către partid a literaturii şi artei? Auziţi ce dileme are tovarăşul Ion Micu, redactor-şef al unei importante reviste din ţară. Înţelesei, deşi de fapt ştiam: eu nu eram marele prozator, să mi se permită dizertaţii libere pe ceea ce îmi putea trece mie prin cap, să-l învăţ eu pe el sau pe alţii ce zice Lenin. Era un avertisment dat şi altora. Nu mă mir, continuă I.C. sarcastic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj atît de scăzut (care e tirajul, se adresă el adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I.C. îşi apucă nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema reorganizării revistei şi în loc să se gîndească la asta tovarăşul Ion Micu vine aici la o şedinţă la Comitetul Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură şi artă... Şi după această ameninţare, mă proteja tot el clătinînd din cap cu infinită răbdare şi simpatie: Nu zic să nu reflectăm la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune că pînă nu smulgem din noi drăcuşorul mic-burghez, avem puţine şanse să înţelegem în mod just marile probleme ale revoluţiei şi rolul care îi revine literaturii şi artei în victoria ei. Şi îmi făcu, patern şi insistent, cu degetul. O clipă mă intimidă. Tirajul revistei noastre era într-adevăr scăzut, trăgeam trei mii şi jumătate din el ne era returnat, chioşcurile refuzau tacit să deschidă pachetele, nu ştiam de ce. Revista nu era bună, dar nu din vina noastră, cele mai interesante materiale ne erau respinse de direcţia locală a presei, cu care aveam zadarnice discuţii, articolele polemice cu scriitorii şi criticii din Bucureşti fiind animate pînă ce obiectul polemicii devenea inactual. Totuşi revista era mai bună decît altele din capitală şi I.C. ştia acest lucru. Evitai însă să mă las atras în explicaţii inutile asupra condiţiilor în care era silită să apară revista lunară, în care aşi fi eşuat fără să pot să spun i ce aveam de spus. Mă făcui de asemenea că n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la drăcuşorul mic-burghez şi continuai: în conducerea de către partid a literaturii şi artei, teză de a cărei justeţe nu se îndoieşte nimeni, se pune totuşi chestiunea delicată a judecăţii de valoare, care revine criticii literare. Or, această critică se exercită de către critici. În acest sens, tradiţia rămîne: nu poate să vină un nechemat şi să decidă care poezie e bună, care e roman prost, care e piesă de teatru revoluţionară şi care nu e. Pentru a fi revoluţionar orice text trebuie să fie întîi realizat artistic, ca să se deosebească de un articol de gazetă pe care poate să-l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru autonomia urîtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care se răsfaţă abuziv. Lenin declara că nu-i place Maiakovski, că lui îi place Puşkin. Dar asta nu l-a determinat să ia măsuri împotriva lui Maiakovski. A lua măsuri împotriva unui scriitor era împotriva concepţiilor lui despre condiţia artistului. Îşi spunea părerea şi dorea să rămînă o simplă părere. La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri
represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sînt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitînd că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care 1-a stîrnit şi sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atît de neverosimile încît generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie. Coşbuc, am continuat destins şi decis să-mi dau şi eu foc cîtorva punţi, urmînd tactica cunoscutului prozator, Coşbuc are o poezie în care criticul e băgat la puşcărie fiindcă nu-i plăceau poeziile împăratului. Totuşi împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din celulă şi i le citeşte, sperînd într-o apreciere favorabilă. Criticul ascultă, apoi răspunde, adresîndu-se celor care îl înconjurau:

E cheia temniţei la voi
Hai duceţi-mă înapoi...

Coşbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n-am avut curajul să spun publicului care venise să mă audă la o conferinţă pe care am fost somat s-o ţin că versurile poetului erau proaste. E drept că nici publicul n-a plecat convins că vorbisem despre un poet bun, şi la ieşire unii m-au întîmpinat cu căldură şi ironie condescendentă: nu fiţi deprimat, mi s-a spus, noi îl citim pe Eminescu şi n-o să uităm ce înseamnă poezia. Totuşi am venit cu speranţa să auzim noi stihuri... nu le-am auzit, dar or să vină... Şi am înţeles că la o a doua sau a treia mea conferinţă o să găsesc sala goală. Numele meu, din clipa aceea, şi destinul meu se contopiseră cu ale poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de-aici înainte împreună acelaşi drum. Iar noul Eminescu nu va mai găsi în mine criticul care să-i anunţe apariţia, deşi eram destinat să-i aud primul glasul! Nu, eu aveam să rămîn criticul care elogiase un fals poet şi care nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul versului divin al poetului aşteptat... Numai dacă aveam să mă întrec pe mine însumi... şi voi încerca, am încheiat, să fac acest lucru, cu energia unui revoluţionar de profesie, aşa cum ne învaţă partidul... Lamentabil, am gîndit aşezîndu-mă pe scaun alături de cunoscutul prozator, care îmi strîngea braţul încurajîndu-mă: A fost foarte bine, foarte bine, stai liniştit, parcă îmi spunea. Ce bine? Că mi-am legat soarta de aceea a lui Amăicăliţului? Şi încă aşa cum m-a învăţat partidul? Ca şi cînd partidul ar fi spus că trebuie să... Ştiinţa de a rămîne tu însuţi în împrejurări care ne depăşesc se învaţă. Într-o astfel de şedinţă te pomeneşti că spui ceea ce n-ai dorit să spui şi, dimpotrivă, te apucă o amnezie şi uiţi să vorbeşti despre lucruri care te-au indignat atîta vreme şi plănuiai să le dai la iveală. Experienţa asta se capătă tot în şedinţe şi anume la un nivel cît mai înalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam parte. Întîi că nu trebuia să-mi desvălui gîndirea intimă şi să afirm că am fost somat să ţin acea conferinţă. Al doilea, nu trebuia să spun eu despre mine că m-am compromis acceptînd. Al treilea că nimeni n-a înţeles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea să spun despre mine însumi că sînt revoluţionar de profesie... Fapt e că I.C. arăta destul de mulţumit de avîntul meu, avea această expresie pe chip şi am simţit că roşesc, îmi ardeau urechile. După mine s-a ridicat un cunoscut poet care de la început a introdus în fluxul subteran al şedinţei, cu voce dramatică de bătrîn demagog, o diversiune de o violenţă extremă. Nu striga, dar aveai impresia netă că urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, fiindcă n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totuşi bine în raport cu degringolada în care ajunsese talentul său după 23 August încoace. Sensul diversiunii era următorul. "Mă tovarăşi, ce discutăm noi aici despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, cînd duşmanul de clasă ne pîndeşte şi îşi strecoară ura sa chiar sub ochii noştri, în revistele noastre pe el scrie deasupra titlului, proletari din toate ţările uniţi-vă! Iată ce putem citi într-o revistă de provincie... Şi scoase revista din buzunar (venise cu ea de-acasă!) îndoită nu i se vadă numele, deschisă gata la acel text. Ce ne citi: că un erou dintr-o proză îşi botezase cîinele, Căpitanul. Şi numele acesta se repeta de cîteva ori, iar textul, citi: tendenţios, sugera rînjetul de satisfacţie pe care autorul îl adresa, printre rînduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară aşa ceva? Iată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilenţă, spiritul de gură cască, împăciuitorismul cu elementele dubioase, care atîta aşteaptă, să... eţetera, oţetera. Rumoare de satisfacţie printre partizanii lui Dumitru Dumitrescu-Dolj, reţinere obiectivă în prezidii!, voci: În ce revistă a apărut, cine e autorul? Poetul strigă: n-are importanţă în ce revistă a apărut, putea să apară în orice revistă în care lipsa de vigilenţă slăbeşte. Totuşi, se insistă, unde? În Luceafărul literar zise I.C, dar, cum bine a spus şi cunoscutul nostru poet, putea să apară şi în altă parte. Mă cruţa, nu vroia să mă arunce în gura vigilenţilor, iată deci că ţinea totuşi la mine, cînd putea, acum, atît de uşor, să mă îndepărteze din presa literară. Totuşi această diversiune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară împotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau cîteva fraze despre sporirea vigilenţei, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s-a creat în conducerea Uniunii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu detaşare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobşte cunoscut şi care trebuie remediat. Se povestiră cîteva lucruri elocvente: că D. D.-Dolj era mereu cu partidul în gură şi atribuia greşelile sale partidului. Care erau acele greşeli? În primul rînd modul dispreţuitor cu care îi trata pe scriitori. Felul cum li se inventau concepţii burgheze şi nu numai oral şi în şedinţe, ci şi în presa de mare tiraj. Un exemplu: un scriitor este întrebat de D. D.-Dolj la ce lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s-a răspuns. De ce? Fiindcă s-a documentat în Maramureş şi acolo situaţia minerilor nu e tipică pentru a putea oferi o adevărată imagine a minerilor din ţara noastră şi că el, romancierul, trebuie să se elibereze de acea realitate şi să se ducă în altă regiune. Ce face atunci D. D.-Dolj? Publică un articol în Scînteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, în care se spune: că printre scriitori circulă «teoria» burgheză a eliberării de realitate şi... dă-i şi combate această teorie, dăscăleşte-i pe scriitori pe trei coloane, pe pagina întîi în organul CC. Alt exemplu: într-o şedinţă de partid se ridică un scriitor care vrea să pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a rîs! I-auzi ce i-a trecut prin cap! Nu, tovarăşe, stai liniştit, n-a intervenit nici o pauză, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face însă D. D.-Dolj? Articol de fond în Scînteia de dăscălire a tuturor scriitorilor, în acelaşi stil, că ar circula printre ei ideca că ar fi intervenit o pauză aşa şi pe dincolo. E clar: desigur, Scînteia se interesează de problemele ideologice şi de creaţie ale oamenilor de cultură şi îi cere secretarului general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic şi cultural al tovarăşului D. D.-Dolj e atît de precar încît el nu ştie ce să scrie, adevăratele probleme de creaţie ale scriitorilor îi sînt de fapt străine şi atunci trage şi el cu urechea şi nu se sfieste să informeze greşit Scînteia, cititorii şi chiar partidul, prezentînd false probleme şi oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care îi discreditează. Cînd un tînăr scriitor vine la el cu o adevărată problemă de creaţie (şi vine fiindcă D. D.-Dolj îl cheamă), el ascultă, îl lasă să vorbească şi pe urmă îi spune acelui tînăr frămîntat: iubeşti poporul? Da, bineînţeles, răspunde acela. Ei, dacă iubeşti poporul o să ştii să-ţi rezolvi toate problemele de creaţie. Asta le spune la toţi: iubeşti poporul? Iubeşti poporul? Şi nu e de mirare! D. D.-Dolj e un simplu ziarist, ce caută el în fruntea Uniunii Scriitorilor? Să se ducă la ziarişti! Nu l-a apărat, de fapt, decît poetul în diversiunea lui (dar nici el n-a suflat un cuvînt direct favorabil), iar Amăicăliţului n-a infirmat acuzaţiile, ci doar a subliniat din gros că D. D.-Dolj e un comunist devotat şi noi avem nevoie în fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit totdeauna sprijin la D. D.-Dolj (cred şi eu!), aşa cum a vorbit şi prozatorul de ale cărui lemne şi kilogram zilnic de carne se îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rău, măcar dacă ar fi făcut-o şi pentru alţi scriitori de seamă, oameni bătrîni, ale căror cărţi nu se reeditau, deşi nu aveau în ele nimic contrarevoluţionar şi care toată viaţa trăiseră numai din scris. De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau uitaţi şi chinuiţi de lipsuri. I se dădu apoi cuvîntul lui D. D.-Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mîna, deşi se lăsase o tăcere după Amăicăliţului: nimeni nu mai dorea să vorbească. Devenise evident că era rîndul lui. Dar el, cu acel surîs stupid pe buze, surîs de gips, încremenit, care vroia să exprime optimism, încredere... în realitate părea mai degrabă îndobilocit de loviturile primite, căci abia putu articula cîteva fraze că, zise el, tot ce s-a spus nu o adevărat, nu se poate dovedi... El nu-şi pregătise o apărare, fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil să fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenţi şi într-un mod atît de total, să nu i se mai recunoască nici un fel de merite, să se ceară plecarea lui şi asta chiar în faţa lui I.C. şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri. Îngîmfare extremă, prostie, psihologie de cîine care aştepta să fie apărat de stăpînul său şi el să nu zică nimic? Pesemne asta vroia să sugereze surîsul lui, că o să vă arate el nenea că aţi îndrăznit să vă ridicaţi contra mea... Chiar lamentabil! Abia atunci am căpătat certitudinea că va fi înlăturat... în sfîrşit se ridică bătrînul zimbru. În cuvinte puţine, dar bine cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului şi spuse că toate astea s-ar tempera mult, toate aceste frămîntări adică ar dispărea dacă s-ar îmbunătăţi substanţial legea drepturilor de autor... Multe pricini de-aici pornesc, zise el domol, să se facă lucru aista şi se va vedea cum conflictele se potolesc şi toată obştea scriitoricească va trăi în pace şi armonie. Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Şi se aşeză repetîndu-i în şoaptă lui I.C.: multe discordii de aici vin... O s-o facem şi pe-asta, zise I.C, sec, încetînd să mai scrie şi anunţă o pauză. Mă pomenii chemat la el şi îi găsii acolo şi pe Amăicăliţului, pe cunoscutul prozator şi pe D.D.-Dolj. I.C. îi spunea acestuia, furios: vei lua cuvîntul din nou şi îţi vei face autocritica. E inadmisibil să te comporţi ca un prinţ consort. Cine vrei să te apere? Eu? Eu am făcut greşelile care ţi se atribuie? Apără-te dacă poţi, dacă nu, fă-ţi o severă autocritică. Pune mîna şi fă-ţi un punctaj şi să nu îndrăzneşti să nu te ridici şi să te împaci cu scriitorii. Că ai ştiut să le dovedeşti că mai pot avea încredere în tine. Nu vreau, zise D.D.-Dolj fără să mai surîdă, să-mi pun cenuşă în cap, îmi dau demisia. Nu-ţi dai demisia, zise I.C. sardonic. Vei fi dat afară şi cată să reflectezi la această nuanţă. Vei fi dat afară oricum, dar tot trebuie să-ţi faci o demnă autocritică. N-o să spui că eu te-am îndrumat să ne dezinformezi sistematic şi să scrii ridicole articole de fond despre false probleme. Începe prin a te împăca aici, în faţa mea cu prietenul tău... (şi-i spuse pe nume cunoscutului prozator), cu tovarăşul Ion Micu despre care de asemenea m-ai dezinformat punîndu-l în conflict cu poetul Amăicăliţului, iar pe tovarăşul Ion Micu îl rog să facă acelaşi lucru, să accepte să-i strîngă mîna poetului şi să colaboreze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sînt atîtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de conflicte şi munca să sufere. Bătrînul zimbru, afabil, dădea din cap înţelept, că nu e bine, zise el, să ne sfîşiem între noi, obştea scriitoricească trebuie să rămînă unită... Amăicăliţului, foarte vesel, declară că el întotdeauna l-a stimat pe tovarăşul Ion Micu şi e gata şi acum să-i întindă mîna Şi i-o şi întinse şi tovarăşul Ion Micu i-o strînse cu acelaşi optimism afişat ca şi al poetului, nu fără un gînd, desigur nereciproc, dar poate că reciproc totuşi, că împăcarea n-ar fi imposibilă. D.D.-Dolj nu se împacă cu tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu jubileze, dimpotrivă, părea sincer mîhnit şi afectat. Interveni preşedintele Consiliului de Miniştri, popular, şi, în virtutea vîrstei, le zise: mă, eu sînt bătrîn, voi sînteţi încă tineri, mai aveţi încă timp să vă împăcaţi, că pe urmă n-o să mai aveţi şi nu puteţi să muriţi urîndu-vă unul pe altul. Băgaţi de seamă, o să fiţi chemaţi de tovarăşul Gheorghiu-Dej şi nu e permis să veniţi aşa în faţa lui. Asta îi impresionă pe cei doi şi tradusul prozator zise că în mod sincer el nu are pentru D.D.-Dolj decît sentimente de prietenie, da, numai prietenie şi nicidecum ură. El vrea bucuros ca între ei doi să nu mai fie nimic, el a şi uitat totul... Zadarnic, D.D.-Dolj se încăpăţînă să nu-i vie în întîmpinare, şi atunci I.C. bătu cu palma în masă: bine, reluăm şedinţa! Şi îl ignoră pe D.D.-Dolj ca şi cînd nici nu l-ar mai fi auzit cînd acesta se ridică în plenul adunării şi îşi făcu apoi o ştearsă autocritică formală. Luă cuvîntul în încheiere I.C, care vorbi un ceas, după notele pe care şi le făcuse în carnet. Foarte prudent, deşi foarte aplicat, îşi exprimă nemulţumirea că scriitorii n-au vorbit despre problemele lor de creaţie, poate cu altă ocazie or s-o facă. Apoi trecu la «chestiunile administrative» cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor Uniunii. Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se pregătească în vederea unui congres care să-şi aleagă o nouă conducere. Şi vorbi despre asta îndelung, cerîndu-le ca congresul să afirme idealurile comunismului şi ataşamentul oamenilor de litere la acest ideal. Să se formeze o comisie care să studieze actuala lege a drepturilor de autor şi să se facă propuneri de mărirea tarifelor actuale, care faţă de efortul pozitiv al creatorilor au rămas mult în urmă. Eţetera, eţetera..."
Ion Micu avea o expresie bizară de candoare cînd se opri. Mă uitai la el cu atenţie. "Mai vrei o cafea?" îl întrebai. Dădu din cap: "...Dacă fata aia şmecheră ne mai dă..." Ne mai dădu, dar prietenul meu rămase şi după aceea tăcut şi mă întrebai ce-o fi cu această expresie de pe chipul lui pe care nu i-o cunoşteam. Candoarea se amesteca şi cu o vagă tristeţe care îi dădea o înfăţişare de copil pedepsit, dar care parcă nu ştia ce-a făcut şi cum de s-au întîmplat toate acestea. "Deci nu l-ai distrus pe Amăicăliţului? îi spusei cu o intensă simpatie. Te-ai împăcat cu el!" "Da, zise, şi am fost amîndoi cooptaţi în conducerea Uniunii. Eu am fost numit unul din secretari. Plecăm la Bucureşti." "Vă mutaţi? strigai cu glasul meu răguşit. Părăsiţi oraşul?" "Da", zise. "Şi revista?" "Revista o preia Amăicăliţului." "Deci tu eşti acum mai mare sau mai mic?!" "E mai mare, zise Clara, observînd tăcerea soţului ei. Parcă ai fi fost insesizabil ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea o declaraţie modestă de dragoste: ştiu acuma că el o să ajungă şi mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic nu l-aşi iubi mai puţin. El se va ocupa acum, adăugă ea, de toate revistele Uniunii din capitală şi provincie." "Petrini, zise Ion Micu, dacă îţi aranjez ceva la Bucureşti, vii şi tu?" De astă dată tăcui eu. Dacă nu-mi organizează ea ceva definitiv aici, gîndii, aşi veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil, fiindcă aranjamentele ei îţi restrîng foarte tare sfera de activitate, între cei patru pereţi de scîndură în care te pune. "Da, desigur, îi spusei, să mă fac sănătos şi.." Dar cu toate că în timpul povestirii avusesem de cîteva ori clipe grele simţind că între mine şi această lume, pe care el mi-o desvăluia, se aşeza foarte des o invizibilă perdea neagră (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanităţi, iar eu dincoace, cu perspectiva morţii) mă pomenii zicînd: "Ioane, acum că I.C. este, după cît se pare, gata oricînd să-ţi satisfacă orice favoare, nu s-ar putea ca adjuncţii lui, care şi ei sînt foarte puternici, să mă reintegreze în învăţămîntul superior? Bineînţeles nu chiar acum imediat, ceva mai tîrziu, să zicem la anu? Şi atunci n-aşi mai pleca, fiindcă mie îmi place universitatea noastră de-aici." "Cred mai degrabă că acolo ai avea mai multe şanse, aici te cunoaşte prea multă lume. Bineînţeles, zise fără şovăire, că o să încerc. Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e să-i sugerez Amăicăliţului să-ţi publice între timp nişte articole sau studii filozofice. Cu ele sub braţ ţi-aşi putea pleda mai uşor cauza şi cu mai multe şanse de reuşită."' "Despre ce-aşi putea scrie?" zisei amintindu-mi despre discuţia mea, pe aceeaşi temă, cu Matilda.
Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mă ridicai şi eu să-i conduc. "Asta nu e o problemă", zise el şi începu deodată să rîdă, acel rîs al său sacadat şi insistent, şi care se intensifica tocmai cînd credeai, ca să nu te simţi jignit, că trebuie să se oprească. Nu se opri decît tîrziu, dar de astă dată îmi explică tocmai la timp ca să nu-mi iau adio de la ei pentru totdeauna: "De pildă, zise, despre Giordano Bruno! A fost ars pentru ideile lui!"
Da, aşa era, se putea scrie despre acest italian care combătuse scolastica, dar şi aristotelismul, şi care nu putuse abjura pînă la capăt. Să te tîrăşti în genunchi la propriu şi să-ţi renegi convingerile, cu speranţa că, trăind, le mai poţi încă răspîndi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ţi le arzi astfel tu însuţi. Deşi Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest Giordano, ce era de rîs aici? "Arşii ăştia, continuă Ion Micu, ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forţa cuvîntului filozof ar fi slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultură filozofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă sau să se exprime altfel), cînd l-au împresurat mamelucii; a dat ordin de apărare în formă de aitici, iar la centru, a zis el, să fie puşi savanţii şi măgarii..." Şi rîse iar, dar mai potolit şi mai scurt. "Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poţi scrie şi o carte..." Şi astfel ne despărţirăm...

III

Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea oraşul cineva de care fusesem strîns legat, şi anume Petrică Nicolau, dar într-un mod zguduitor. Aflai de la medic, care totdeauna întîrzia puţin la patul meu să-mi spună discrete cuvinte de încurajare, dar să şi comenteze evenimente din afara spitalului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual, chiar dacă... Deşi el, ca medic, ştia multe, şocul pe care îl resimţea cînd o fiinţă umană se comporta aidoma pronosticului fatal nu era mai mic decît al tuturor. Un profesor de la şcoala normală, zise el, s-a aruncat de la etajul cinci cu o carte în mînă şi era atît de îndîrjit încît a căzut drept în picioare. I-au intrat bineînţeles picioarele în gît şi a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu ştreangul de gît, de Julius Fucik şi înăuntru o hîrtie pe care scrisese ceva în acest sens: că se sinucide în semn de protest contra nedreptăţilor care există. "Ce similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Ştii cine e? mă întrebă. Fostul soţ al doamnei Malilda! Nu putuse, cică, trăi cu taică-său, se mutase cu soţia într-un bloc. Se spune că această soţie ar fi venit apoi la şcoală şi le-ar fi spus profesorilor în cancelarie: l-aţi mîncat fript... Da, reflectă medicul blînd, nu cred că profesorii aveau vreo vină şi nici taică-său... parkinsoniştii îşi aleg astfel de sinucideri spectaculoase..."
E clar, gîndii înfiorat, după ce medicul plecă şi rămăsei singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne de ameliorare, o să mor şi eu, am jucat cu Petrică în aceeaşi piesă. Eu, el, nefericitul de taică-său şi Matilda. S-ar putea să murim toţi patru, adică toţi protagoniştii... Cosaşul îndrăcit al lui Van Gogh, gîndii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintînd în lanul de grîu şi făcînd să şuiere spicele sub lama bine ascuţilă a instrumentului său implacabil... Da, viziunea pictorului nu era rodul înfierbîntatei lui imaginaţii... Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor, şi în care, tăcută dar fără slăbire, seceră moartea?
Mă întrebai dacă n-ar trebui să ies o zi din spital şi să mă duc la înmormîntarea lui, dar găsii în forul meu interior o împotrivire: îi purtam pică pentru refuzul său net şi agresiv de a se împăca cu mine, cînd îi telefonasem, la îndemnul Matildei, şi îl întrebasem dacă n-ar vrea să ne întîlnim ca odinioară şi să redevenim prieteni. Era adevărat că nu-mi era atunci gîndul la el şi desigur, nici telefonul meu nu-i sugerase cine ştie ce afecţiune, dar poate că această afecţiune n-ar fi lipsit dacă aşi fi surprins, în vocea lui o cît de vagă tresărire. Da, gîndii, dar am petrecut totuşi cu el frumoase clipe, ascultîndu-i cu o stranie delectare la începuturile carierei mele în învăţămînt înaltele şi nesfîrşitele lui indignări. Şi nu fusese tot el cel care, printr-o intuiţie, ţinuse pe loc doi ani căsătoria mea cu Matilda? Astăzi aşi putea spune că vrusese astfel să mă ferească de marele eşec care mă aştepta. Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gîndesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină (toate acestea se pot dovedi că au fost doar coaja care acoperea determinări mult mai adînci), ci şi prin interferenţele cu viaţa noastră pe care soarta i-a silit să le trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matilda şi m-a cunoscut pe mine ca să-l ajut să se despartă de ea; l-am ajutat, dar nu vroia s-o iau eu. Nu cumva ţinea atît de tare la mine şi considera o prietenie mai trainică decît o efemeră dragoste al cărei final îl prevedea? Desigur, căci dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănîncă viaţa. Regrete eterne, Petrică! Voi veni la înmormîntarea ta şi îţi voi depune pe mormînt o coroană de flori...
În ziua cînd ieşii din spital tăria gîndirii mele, care ţîşnise cu putere în ultima mea ciocnire cu Matilda (cînd ne şi încăierasem) şi se micşorase iar sub ameninţarea unei boli în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenînd toate forţele sufletului meu retrase atîta vreme în adîncuri. Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate sentimentele de odinioară topite, supărat doar de declaraţia mea că nu aveam cancer şi că n-o să mor. Avea aerul omului mărginit dar şi sublim, care nu înţelege cum cineva, fiindcă a răguşit, crede că n-o să moară, cu toate că văzuse cum un om, fiul său, deşi nevinovat, trebuise să ispăşească o grea pedeapsă. Dă, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii... Moartea, ehe, e aşa o chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Şi dacă survine totuşi cînd eşti departe de ea, aiurea! e aşa un lucru rar şi tîmpit încît... Se întîmplă, bineînţeles, altora, care nu ne interesează, de ce să te gîndeşti tocmai tu, care ai o viaţă de trăit şi eşti atît de tînăr... "Mai mor şi tinerii, îi spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră «salon», plină acum de cărţile şi lucrurile mele, mor şi copii şi adolescenţi, moartea îşi vede de treabă, tată!" El se uită la mine şi începu să dea din cap indignat. Nu-mi răspunse prin cuvinte, dar avea aerul să-mi spună că nu e zdravăn la minte cel care poartă grija altora, ca şi cînd asta ar putea ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară dacă trebuie, sau să nu fie şchiop dacă aşa s-a născut. Asta mă făcu să înţeleg că nu credea în propria-i moarte şi că dacă totuşi s-ar fi întîmplat, n-ar fi cerut celor vii să creadă în ea, ci să-şi vadă dracului de viaţa lor, în timp ce el şi-ar fi văzut de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat... Deocamdată avea o muiere cu care trăia şi numai la chestii de-astea nu-i era gîndul, că mureau şi tineri şi adolescenţi! "Nu moare de tînăr decît cine nu trebuia să se nască", zise, şi înţelesei că se credea că face parte dintre cei privilegiaţi, sortiţi dacă nu să nu moară niciodată, în orice caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale şi nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu veşnicia a tot ceea ce există... Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. "Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni". "Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scînteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m-aşi întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s-a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sînt ăia care toată viaţa..."
Dar aici se opri, fiindcă fără voie gîndul lui i se dusese la mama. Nu-l gonise ea din patul ei în puterea vîrstei, silindu-l să-şi găsească altă muiere, care, desigur, o fi avut ea mai multă viaţă în trupul ei, dar pesemne că el începuse să descopere că nu ajungea numai atît...? "Ei, ce-au făcut toată viaţa? zise mama mai degrabă veselă decît atinsă de aluzie. Proştii-ăia! Ai uitat!" exclamă ea mirată, văzîndu-l că tace. "Ce să uit? îşi ridică el privirea din ziar. Mama surîse. Să-i spună sau să nu-i spună? Era pradă uşoară, numai gura era de el. "Ce să uit, fă?" se răsti el, dar nu prea sigur de sine, mai degrabă ar fi dorit să nu i se amintească. Totuşi curiozitatea era mai mare şi mama, cu un glas ca de mare comedie, i-o satisfăcu. "Tu ai rămas certat cu băiatu-ăsta ani de zile, tocmai fiindcă din neştiinţă el îţi spusese ce ne spui tu nouă acuma. Dar el era un copil, în timp ce tu eşti un om în toată firea." "Adică cum?" se holbă tata. "Adică aşa! De ce or fi proşti oamenii care trăiesc curat şi deştepţi ăia care trăiesc în murdărie! Nu văd, continuă mama, de ce porcul care se tăvăleşte în noroi trebuie dat model oamenilor care înţeleg că desfrîul le pierde sufletul. Un om are o singură inimă, nu două!" "Şi? Ce e cu asta?" făcu tata, care n-o putea urmări, cu atît mai consternat cu cît ea nu pomenea nici de Dumnezeu, nici de rai şi nici de iad. Atunci ar fi fost mai clar! Chestia asta cu două inimi îl depăşea. "Hm! făcu ea, dacă ar avea două inimi ar zice: nu-i nimic, murdăresc una, dar îmi rămîne ailaltă curată, cînd o să mă satur de desfrîu, o arunc pe-aia şi trăiesc cu a bună!... Le vezi cum vin la biserică la bătrîneţe şi se mocăie în faţa sfintei fecioare să le ierte pentru viaţa lor cînd nu le păsa că o să vină şi ceasul căinţei. Tot e bine, altele nu vin deloc şi pe-alea le lauzi tu! "Ei, şi la ce le foloseşte căinţa?" zise tata. "Păi nu le mai foloseşte, dar căinţa, dacă vine, cum să scapi de ea? Trebuie să te căieşti, că n-ai încotro." "Şi tu nu te căieşti?" o ispiti tata furios. Mama tăcu. Dacă răspundea că nu, ar fi dat dovadă de trufie, dacă spunea că da, se căieşte, atunci la ce i-a mai folosit o viaţă de smerenie? "Mai mă căiesc şi eu că nu sînt sfîntă, zise, dar nu ca alea!'' Şi nu se ştie de ce o pufni rîsul. Unde îi zbura gîndul? Rîdea de tata? Sau de babele acelea care se mocăiau în faţa sfintei fecioare? Şi de ce nu? N-avea şi ea dreptul la puţină trufie? "Atunci am eu dreptate, zise tata, nu în sensul că l-aşi da ca model pe ăla care îşi face de cap, ci în sensul că nu trebuie să te căieşti, ăsta e tot secretul." "Da, zise şi mama, cîine ai fost, cîine să mori!" "Ei şi? Dacă lui nu-i pasă, ce-ai tu cu el?'' "Am", zise mama şi tăcu. "Ei, ce ai?" "Fiecare să-şi vadă de el, că vine la patul lui de moarte dracul şi îl ia în furcă, sau vine un înger şi-l duce în rai, pentru el e totuna, de murit tot moare, mortul de la groapă nu se mai întoarce!" Răspunsul acesta îmi aminti de al meu de odinioară, cînd îmi venise în minte să gîndesc acelaşi lucru după ce citisem un text de Platon: dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, spunea el, cei mai în cîştig ar ieşi ticăloşii, fiindcă o lespede pe mormînt i-ar strivi şi de trup şi de suflet şi desbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna. Între timp însă aflasem, nu fără să mă turbur, că marele Karma, spiritul universului, nu lasă lucrurile astfel şi că îl sileşte pe ticălos să se reîncarneze. Dacă a fost un ticălos mare, spiritul lui reînvie de pildă într-un dobitoc, un măgar sau într-un bou şi tot astfel prin treceri succesive se purifică, pînă ce esenţa sa se poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea vieţii.
Îi spusei tatei toată chestia asta simulînd îngîndurarea. "Şi de unde ştii că e aşa? zise el cu dispreţ. A văzut cineva un om reîncarnat?" "Întîi că s-a văzut, au fost cazuri foarte clare, cînd un copil a început să spună că el a mai trăit în satul cutare şi l-au dus acolo savanţi şi oameni de ştiinţă şi el a recunoscut tot, case, uliţe, oameni... Ei?" "Fugi, domnule, de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s şarlatanii, aşa am văzut eu la bîlci una care mi-a citit buletinul legată la ochi, adică buletinul era în mîna altuia şi ăsta a întrebat-o: cum îl cheamă pe domnul? Şi ea a spus tot, şi anul naşterii şi oraşul... Şi tu vrei să cred?..." "Al doilea, continuai eu neturburat, ţie nu ţi s-a întîmplat să te plimbi aşa pe stradă şi să vezi un om pe care să ţi se pară că l-ai mai cunoscut, ăhă, aşa cîndva, în altă viaţă?" "Cîte nu i se par omului, zise tata batjocoritor, dacă s-ar lua după toate prostiile ar ajunge să creadă că ăla care e el, nu e el..." "Aha, zic, ţi s-a întîmplat?" "Mie? Nici vorbă, unuia, stăm la bodegă la un aperitiv şi îi aud că zice chestia asta, că el nu e el. Ascultă, mă, îi zic, tu cîte aperitive ai băut înainte să spui tîmpenia asta?" Şi se întoarse spre mama, de la care aşteptase un răspuns. "Tot nu m-ai făcut să înţeleg ce ai tu cu cutare şi cutare, că trăieşte aşa cum îi place lui?" "Să se ducă în pădure, zise mama. Acolo poate să trăiască cum vrea." "Şi ce te deranjează? insistă tata. Nu înţeleg!" "Ce s-alege de lumea asta dacă toţi ar trăi ca ei? Într-o zi ar scoate fiecare cuţitul şi am începe să ne tăiem toţi unii pe alţii..." "Asta cam aşa e, conveni el, da' n-ai nici o grijă, că nu tu o să-i împiedici. Vine un război, îi mai mătrăşeşte, pe urmă se mai potolesc... Nenorocirea e că în război îi seceră şi pe ăi buni şi pe ăi răi, aşa că sămînţa rămîne..."
Astfel se încheie discuţia şi tata îşi aprinse o ţigare şi rămase gînditor. "Ia spune, îl întrebai, directorul acela de la voi, Bularca, l-a dat pînă la urmă afară pe şefu-ăla de cadre?" "Nu l-a dat", răspunse el posomorît şi tăcu mai departe. "Ai înţeles de ce te întreb..." "Tocmai că mă gîdeam, ce-ar fi, Victore, să te duci tu personal să-i ceri o audienţă? Una e cînd vezi omul în faţa ta şi îl asculţi şi alta e cînd îţi vorbeşte altul de el. Ce zici?" "Bineînţeles că mă duc, zisei, toată chestia e să-l facă pe şeful Cadrelor să tacă, adică să-şi dea avizul. Fiindcă trebuie s-o dea întîi afară pe individa aia de care mi-ai vorbit şi care e turnătoarea acestui şef de cadre..." Tata se uită în pămînt, reflectînd. "Nu te băga în chestia asta, zise, tu nu ştii nimic, lasă-l pe Bularca să se descurce." "Bine, mai zisei, mă duc chiar mîine, dar cum o să pot să intru în uzină şi să ajung la el?" "Ţi-aranjez eu cu paza, nu e o chestie..."
Şi tata se ridică şi plecă. Mă apucă pofta să-mi pun cărţile în ordine, deşi nu aveam rafturi, şi să-mi improvizez şi un mic birou şi un scaun la fereastră: aveam chef de lucru. Pe urmă plecai pe la bunicul să-mi iau caietele din subsol... Le recitii apoi febril pînă noaptea tîrziu. În micul meu pat din adolescenţă, mutat de mama din dormitorul lor unde rămăsese tot timpul după plecarea mea de acasă în aşa-zisul salon şi adormii cu gîndul dacă n-ar fi mai bine să le pun pe foc, după ce aşi fi copiat din ele ceea ce nu se putea memora şi aşi fi eliminat tot ceea ce putea constitui pentru mine o acuzaţie... Nu mă simţeam bine cu ele în casă şi nu aveam sentimentul net că reprezentau o valoare în sine, ca să-mi pară rău că trebuia să le distrug...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa