Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

PARTEA A CINCEA

Bularca mă primi de îndată şi spre surpriza mea nu mă expedie, mă ţinu la el în birou aproape un ceas. Întîi se scuză că are o cumplită durere de cap şi înghiţi trei pastile dintr-o dată, aşa de supărat era pe acest rău care se vedea că îl vizita din cînd în cînd şi că organismul lui robust nu-l scăpa de el. "Medicul ce zice?" spusei. Făcu un gest, adică medicul nu conta. "Aveţi ori sinuzită, ori spondiloză", reluai văzîndu-l că tăcea cu tîmplele în mîini: cu coatele pe birou. Negă din cap furios şi copleşit. "Atunci aveţi hipertensiune arterială. Aşa-zisele migrene de care sufereau cucoanele pe vremuri au dispărut..." "Sau au trecut la noi", zise el fixînd asupra mea o pereche de ochi mari, pe care durerea îi făcea frumoşi, umani, aproape frăţeşti. În rest chipul lui părea brutal, dur, fără loc de expresie. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe rar, relaxat, cu mîinile în buzunare. Pasul îi era uşor, elastic. Se opri la fereastra, cu spatele la mine şi se uită îndelung afară.
Soneria telefonului zbîrnîi. Nu se clinti însă de la geam şi atunci intră secretara. "Vă caută ministerul!" îi spuse. "Cine?'" mormăi el. "Tovarăşul ministru!" "Care? zise mohorît, că ăia pe-acolo toţi îşi spun miniştri. El e director-general şi subalternii îi spun ministru." "Chiar tovarăşul ministru Nasture!"' zise secretara. "Spune-i că sînt în uzină, cînd mă întorc îl caut eu."
Secretara ieşi, iar Bularca reveni în spatele biroului şi formă un număr. "Vasile, zise, uite, ministerul iar se interesează dacă s-a remediat istoria cu rulmenţii ăia nenorociţi." "Ce să facem noi, tovarăşe director-general, se auzi o voce puternică în receptorul pe care Bularca îl îndepărtă de ureche. Cum îi primim, aşa îi montăm... moldovence de la ţară, fete de optsprezece ani... lepădat fustele lor mari şi încreţite... şi... să... ele, rulmenţi.." "Ai fost tu acolo?" "Bineînţeles!" "Şi ce zic?" "Că de la ei pleacă buni... aparate de control mai fine, de import, dar ministerul... cică la anul!..." "Bine, Vasile, mai du-te o dată si spune-le că nu toţi rulmenţii scapă, aşa că nu sînt de vină aparatele de control, fiindcă ori sînt bune, ori nu sînt bune. Nu ne interesează pe noi fustele încreţite ale moldovencelor, n-au ce face tractoriştii cu fetele astea cînd le rămîn tractoarele împotmolite prin noroaie..." "Chiar acum mă duc..." "Au rebuturi mari, mi se adresă apoi Bularca şi, în loc să tragă consecinţele care se impun, dau drumul produsului pe piaţă. La mine acasă mi s-a stricat odată flotorul de la baie, vechi de douăzeci de ani. Am luat unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apă în vreo trei, pînă să găsesc unul bun. Şi directorul acelei fabrici şi inginerul-şef şi toată lumea încasează prime pentru depăşiri de plan, felicitări în presă, promovări, în loc să li se returneze toată marfa şi să fie puşi s-o plătească... Pe capitalist toate astea îl costă, dă dracului faliment şi intră la puşcărie sau îşi trage un glonţ în cap..."
Înţelesei din aceste confidenţe că acest om mă va angaja, fiindcă nu lăsai pe cineva să asiste la durerea ta de cap şi la preocupările tale de director al unei mari uzine, ca pe urmă să-l laşi să plece aşa cum a venit. "Uite, Petrini, îmi spuse el apoi, după ce îşi aprinse o ţigare şi îmi oferi şi mie una (şi nu mă supără că mă tutuia, o făcea cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbise pesemne şi cu tata), în cazul tău o să procedăm în felul următor: te angajăm bibliotecar, asta e sigur. Dar! E un dar aici peste care o să trecem nu prea greu. Nu te angajez direct, ca să evit o anumită complicaţie, ci te promovez după ce o să faci o foarte bună impresie în uzină. Dar ca să te pot promova, va trebui mai întîi să lucrezi într-o secţie, să zicem ca dispecer sau la un strung, unde preferi, e la fel de uşor pentru tine să te califici rapid şi să te faci remarcat. Cum, o să vezi singur şi pe urmă nimeni n-o să se mai mire că ai ajuns bibliotecar. Eu ţi-aşi da un sfat, continuă el cu o admirabilă căldură umană care făcu să urce în mine pentru el un puternic val de simpatie, şi anume sfatul meu e să te angajezi strungar. Face o mai bună impresie, poţi mai uşor să-ţi arăţi calităţile şi să fii simpatizat şi să ai prieteni şi pe deasupra foarte curînd o să cîştigi şi ceva mai mulţi bani! În plus, şi cred că asta e şi mai important pentru viitorul tău decît postul de bibliotecar, una e să poţi afirma, în clipa cînd se va pune chestiunea reîntoarcerii tale la Universitate (şi se va pune, sînt convins!), am lucrat ca strungar într-o uzină, am trăit adică în mijlocul clasei muncitoare, şi alta e să spui am fost dispecer. Ce zici?" "Zic că raţionamentul dumneavoastră izvorăşte dintr-o foarte bună cunoaştere a lumii în care trăim!" "Înţelegi, Petrini? Cînd o să fiu eu atunci, că o să rămîn mai departe în această uzină, că o să fiu promovat mai sus sau o să mă întorc în secţia de unde am plecat ca simplu inginer (fiindcă îmi termin şi eu liceul anul ăsta şi o să mă înscriu la Electrotehnică), o să pot oricînd să afirm şi eu că te-ai integrat perfect în sînul clasei muncitoare, că gîndeşti ca un muncitor înaintat şi ai fost tot timpul activ şi disciplinat şi n-ai avut conflicte cu nimeni. Lasă la secretara mea o cerere. O să primeşti pe urmă acasă adresa de angajare..." Mă întorsei acasă stăpînit de entuziasm. Tatăl meu însă primi ştirea posomorît. Întîi începu să-l înjure pe Bularca zicînd că e un şmecher cum nu s-a mai văzut (prin şmecheria asta a lui a reuşit el să-i ducă şi îi duce şi acum pe toţi de nas), nu-ţi rezolvă niciodată nimic şi pe deasupra te şi prosteşte şi te face să-l lauzi în loc să-l bagi în aia mă-sii! "Pînă şi pe tine văd că te-a dus cu preşul că o să te promoveze la pastele cailor şi taci că ştie el că o să fii reprimit la Universitate. Ce ţi-a făcut!? strigă tata la mine furios. Asta putea s-o facă orice maistru, fiindcă tu nu ştii că e un ordin că la un strung poate fi angajat orice om din ţara asta, orice-ar fi făcut el, are dreptul la muncă, e literă de lege în Constituţie." "Da, zisei şi eu, dar şi la deratizare e muncă, litera asta de lege nu prevede alte detalii pe baza ei aşi fi putut fi reprimit şi în învăţamînt şi uite că nici măcar un şef cum a fost acel Mircea n-a vrut s-o interpreteze în favoarea mea. Cel puţin Bularca mi-a promis şi nu văd de ce ar fi făcut-o, de ce n-a făcut şi el ca alţii, adică să-mi spună simplu: la strung! şi să nu-şi mai răcească gura cu promisiuni!" "Păi da, fiindcă i s-a dus vestea că ehe! Bularca are grijă faţă de om! O lozincă! în realitate o să-ţi spun eu cîtă grijă are. Tu să stai la strung, om cu carte, şi la bibliotecă o curvă turnătoare! Fiindcă n-are el curajul s-o dea afară. Mă rog, ce act de eroism ar fi fost dacă făcea invers, pe-aia la strung şi pe tine la bibliotecă?" "Nu e aşa de simplu, singur mi-ai povestit data trecută cum e cu tipesa aia!" Tata începu să dea din cap de la stînga la dreapta, cu o adîncă nepăsare, care devenea şi mai adîncă şi mai plictisită pe măsură ce capul lui ajungea prin clătinări de decepţie de la umărul stîng, la cel drept, şi apoi încolo spre lume, în general, în sus spre univers... Se uita chiar în zare, nu mai ascultă restul explicaţiilor mele, adică faptul că trebuia să trec prin trepte succesive... să trăiesc în sînul clasei muncitoare pentru ca... la momentul cînd... să pot spune că... "Ce mai, încheie el, aşa e cum spun eu, nu e prost, n-ajungea el director-general dacă ar fi fost un neghiob. Nu te mira să-l vezi mîine poimîine pe-aproape de ăi mari..." Şi îl înjură de mamă fără admiraţie şi poate pentru întîia oară cu invidie că nu l-a înzestrat şi pe el natura cu astfel de calităţi care smulg simpatia proştilor şi te fac mai mare peste ei...
Oricum, avui sentimentul net că spunîndu-mi toate acestea creştea în propriii lui ochi, iar eu scădeam; desigur, deocamdată, pentru că intram în uzină atît de prost înarmat, iar mai apoi fiindcă aveam să rămîn în ea atît de mult timp, poate pentru totdeauna: nici o mirare, după el surprizele în această lume nu puteau veni pentru un om decît în rău, deşi, aşa în general, toate lozincile de pe zidurile uzinei spun că o să mergem spre bine. "Ei, care bine? mă întreba el ca şi cînd eu aşi fi scris acolo lozinci. Eu eram înainte maistru monteur de avioane, eram un domn. Aviaţia română a fost în frunte!. Acum sînt maistru peste zece raboteze, ca să scoatem toţi, cinci mii de oameni, un nenorocit de tractor în care intră mai mult fier decît într-un tanc, în timp ce străinii scot tractoare mici, de trei ori mai ieftine şi mai puternice. Crezi că nu le-am văzut?" Şi încheie dînd din cap în felul acela al lui care îţi sugera prin fiecare mişcare, spre dreapta, tot mai sus, că ştie el mai bine cum stau lucrurile şi nu e nimic de făcut, ce mai! o întreagă filozofie care comunica în cele din urmă cu cosmosul... "Dacă vrei să mergi înainte cu toţi proştii, n-ajungi nicăieri! Dacă americanii, îmi aruncă el o privire dispreţuitoare, ca şi cînd eu aşi fi susţinut teza pe care urma el s-o combată, ar fi zis stai să-i aşteptăm şi pe ceilalţi de pe glob să progreseze odată cu noi, nici ei n-ar fi ajuns unde sînt astăzi şi nici globul nu s-ar fi din mizeria în care zace..."
Vîrsta îl făcuse mai agresiv în gîndire şi îmi plăcea acum mai mult de el decît pe vremea adolescenţei mele, cînd fusese pe punctul de a declina ca bărbat dacă eu (şi îmi plăcea să cred acest lucru) nu i-aşi fi biciuit mîndria cu necruţarea mea de atunci...

Bularca avusese însă dreptate, calificarea mea la strung nu dură mai mult de-o lună, dar avusese şi tata, fiindcă îndată ce mi se dădu un strung în primire descoperii că lucrurile nu merg deloc pe roze cu un om care abia a intrat în secţie şi are pretenţia să primească un salariu egal cu al celor care au trudit mult ca să ajungă aici, ehe, nenică, învaţă, înghite! o fi pentru dumneata treabă de cîteva ore să pricepi ce e o fişă tehnologică şi să faci o piesă, dar ca să cîştigi şi dreptul de a fi egal cu noi e un secret pe care trebuie să-l descifrezi. Or, poate nu vrei să fii chiar strungar? Doar aşa, să se cheme că ai trecut pe-aici şi pe urmă să poţi să ocupi funcţii mai înalte...? Trebuie să te decizi: vrei să fii strungar? Te ajutăm! Nu? E mai bine atunci să nu-ţi pierzi vremea...
Ce se întîmplase? Mi se dădu în primire un strung la care trebuia să execut în opt ore douăsprezece bucşe, asta era norma. Dacă făceam mai multe, creştea şi cîştigul, dacă rebutam o piesă eram penalizat. Fixai bucşa (o bucată de metal care mai păstra încă urme fine din miezul de pămînt în care fusese turnat), strînsei bine cuţitul în suportul lui (altfel puteam avea surpriza să-mi sară în faţă şi să mă accidentez) şi luai apoi fişa tehnologică şi o studiai; în afară de faptul că trebuia s-o filetez, bucşa asta pe dinafară şi pe dinăuntru, pînă rămînea de dimensiunea indicată în fişă, la sfîrşit trebuia s-o subţiez la unul din capete atîţia milimetri. Asta era tot. Apăsai pe butonul pornire şi motorul începu să cînte. Apăsai pe alt buton şi bucşa începu să se învîrte. Manevrai dispozitivul de apropierea ei de cuţit, şi cuţitul muşcă din suprafaţa brună a metalului. Filetul se formă şi şpanul începu să curgă în spirale albastre, şi în piesă apăru carnea strălucitoare a metalului. De aici înainte n-aveam de făcut decît să înlătur din cînd în cînd panglicile de şpan care se înfăşurau în jurul cuţitului şi să aştept ca toată suprafaţa piesei să fie filetată. Era plăcut şi uşor, toată grija venea spre finisare, cînd trebuia măsurată piesa cu atenţie, grosimea ei şi distanţa în interior. Şi bineînţeles supravegheat tot timpul strungul, şi lămpile lui de semnalizare, să nu apară defecţiuni de ungere, de avans sau de avarii pe subansamblurile electrice, toate se aflau pe un panou. Mi-aruncai ochii şi rămăsei mirat: panoul era el acolo, dar căpăcelele colorate şi beculeţele dinăuntru lipseau; maşina era deci chioară, adică nu chioară, oarbă de-a binelea. Le ştiam culorile acelea de la strungul la care învăţasem, roşu pentru avans, albastru pentru ungere, pornire, oprire eţetera... Dădui din umeri nedumerit. Dacă avansul se deregla, nu se întîmpla nimic, dar dacă ungerea era defectuoasă, strungul se putea gripa. Cînd prima operaţie se termină, îl oprii şi îl anunţai pe maistru, un ins neprietenos, cam posomorît şi cocîrjat, care veni, se uită, începu să înjure şi se îndepărtă fără un cuvînt. Crezui că se duce să facă rost de nişte beculeţe; nu! îşi văzu de treabă liniştit, apoi dispăru şi reapăru după vreo două ore, dar tot fără să-mi acorde vreo atenţie.
Între timp mă dusesem la strungarul care mă învăţase şi îi spusei că... "Merge strungul?" mă întrerupse el cu un soi de flegmă a la... "Merge"! îi răspunsei. "Păi atunci dacă merge, ce stai şi te uiţi?" "Dar, dacă..." îngăimai eu. "I-ai spus maistrului?" "I-am spus!" Totuşi îşi opri maşina şi veni la mine, se uită şi el şi începu, ca şi acela, să înjure. "Beculeţele astea, zise el furios, nu merg la radio, la reţeaua normală, sînt de douăzeci şi patru de volţi şi nu se fabrică în ţară. Ce p... mă-sii or fi făcînd cu ele? Nu merg la nimic, nu se potrivesc, doar să-şi facă pom de Crăciun, crăciunul mamei lor... Lucrează aşa şi fii atent la zgomotul motorului, trage cu urechea şi cînd auzi ceva suspect, cheamă mecanicul..."
Şi plecă. Uşor de zis, dar de unde să ştiu eu cînd devine suspect zgomotul unui motor? Îi dădui drumul şi cîteva minute rămăsei lîngă el cu urechea la pîndă, să-i memorez mersul lui normal. Nu se putea însă din pricina murmurului general al celorlalte, doar dacă m-aşi fi lăsat pe vine cu fruntea lîngă el. Nu trebuia însă să lucrez? Reluai filetatul bucşei, apoi căutai şublerul pe mica măsuţă de scule de alături s-o măsor, dar şublerul dispăruse. Mă dusei iar la omul meu, care fără să-mi spună nimic îmi făcu semn din cap să-l iau pe-al lui. Ce se întîmplase totuşi cu al meu? Îmi fusese furat? Curînd uitai că aveam un strung chior, adică nu, orb, şi un gînd, unul singur se armoniza cu cele cinci ore care îmi mai rămăseseră pînă la trei: să-mi fac norma, să termin adică toate bucşele care aşteptau stivuite lîngă măsuţă. După aceea eram liber, abia atunci puteam să dau curs vieţii tuturor gîndurilor mele: să mă duc sau să nu mă duc la revista Luceafărul literar şi să-i propun lui Amăicăliţului o colaborare? Să scriu sau să nu scriu o carte despre Giordano Bruno? Mă irita dificultatea de a explica cum- din aversiune pentru scolastici, filozoful martir prinsese aversiune şi pentru aristotelism, în fapt, mai degrabă, lacunele mele în materie de tomism şi scolastică, dar şi indecizia propriei mele orientări faţă de teza aristotelică: făcea într-adevăr materia un efort gigantic pentru a ajunge la gîndire şi inteligenţă sau mai degrabă spiritul, ca dat primordial al lumii, făcea din materie un înveliş al său? Cum să susţin acest lucru, cînd devenise o dogmă teza că spiritul e materia care gîndeşte? În clipa aceea mă pomenii cum cineva, pe la spate, mă ciocănea in cap cu ceva ascuţit şi, înainte ca eu să mă întorc să văd cine e, o mînă aruncă pe măsuţă un şubler şi nu-i văzui individului decît spatele îndepărtîndu-se: se instală la strungul vecin şi începu foarte rapid să-şi înşurubeze în el o nouă piesă: aha: deci ăsta mi-l luase, acum aveam două şi nu mă grăbii să duc unul înapoi omului meu.
Şi pe urmă? mă întrebai apoi la ora trei pierdut în valul de oameni care ieşeau din schimb, ce urma să demonstreze cartea mea despre Giordano Bruno? Lăsai această întrebare fără răspuns. Stăpînit de mulţumirea pe care o simţeam atunci, în prezent: nu numai că îmi făcusem norma, deşi pierdusem aproape două ore aşteptînd să vină maistrul să-mi spună dacă puteam sau nu să lucrez la o maşină oarbă, dar îmi rămăsese chiar liberă o oră, timp pe care îl petrecusem lîngă strungul celui care mă calificase, cu care discutai dacă nu s-ar putea monta în panoul meu alte beculeţe decît cele originale de 25 de waţi. "Dacă sistemul e montat pe 25 de waţi, cum o să-i pui beculeţe de 10?" zise el."Tocmai, să schimbăm sistemul." "Trebuie vorbit cu electricianul, zise el, după ce tăcu multă vreme, dus pe gînduri. E un strung cehoslovac, cu o schemă care dracu ştie unde e, de pe vremea războiului, şi deşteptu-ăsta... mai bine îţi faci reparaţia singur decît să te duci după el..." Se arătase mirat că mi-am terminat lucrul. Mă trimise la controlul tehnic să predau piesele. "Sînt sigur, zise el, sceptic, că le-ai rebutat pe toate, dar nu te necăji, aşa e la început."
Nu rebutasem nici una...
Cartea despre Giordano Bruno, îmi amintii ea, urma să se ducă Ion Micu cu ea sub braţ la unul din şefii lui din Bucureşti şi să ceară pentru mine să fiu reprimit în învăţămîntul superior. Măcar dacă, sigur că ar obţine! Şi apoi o carte nu se scrie pentru astfel de lucruri! Ca să-mi placă şi mie şi cititorilor, ar trebui... Ar trebui să fie cu adevărat o carte de filozofie, o carte şi despre mine, nu numai despre Giordano Bruno! Şi de ce aşi face eu acum acest amestec? Îmi simţeam puterile limitate şi îmi amintii de frumoasa imagine a lui Titu Maiorescu, care compară forţa creatoare a unui popor cu un bloc de marmoră care îi e dat, unul singur, dacă faci din el o statuie mediocră altă marmură nu ţi se mai dă. De ce mi-aşi risipi eu astfel puterea gîndului scriind un op care să nu mă reprezinte? Şi dacă m-ar reprezenta de ce aşi alege această cale deturnată? În ipoteza că n-aşi pierde prea mult timp şi m-aşi decide să nu mă abat de la subiect, ce interes ar stîrni? Nici unul! Poate ar ieşi chiar o carte proastă, care ar fi refuzată de editură...
Mă îngrămădii şi eu spre unul din autobuzele din faţa uzinei care erau luate cu asalt de muncitori. Un individ se postase la intrare şi striga la noi ţîfnos. Da, chiar acest lucru, să nu ne îngrămădim (cine era? cine îl pusese acolo?), dar de ce? Că îl călcăm pe bocanci! Şi ni-i arăta indignat, erau nou-nouţi şi nu se sfia să-i îmbrîncească pe cei care ar fi voit să nu le pese de încălţămintea lui. O luai pe jos... Pînă în oraş erau zece kilometri. Ce oameni
nedisciplinaţi... şi în acelaşi timp disciplinaţi, gîndii... se îngrămădeau buluc (se grăbeau, dar de ce aşa tare? mă întrebasem eu la început: astăzi chiar primisem un cot în ochi şi mîna mi se desfăcuse de pe bară (renunţasem să mai urc), dar aveau grijă totuşi să nu-l calce pe acel individ pe bocanci. Aflasem apoi pricina grabei tuturor, dacă scăpai primele autobuze trebuia să aştepţi o oră pînă să vină altele şi apoi riscai încă o oră dacă îţi permiteai luxul să nu înfrunţi busculada. De ce nu protestau ei împotriva celor de la transporturi? Ştia Bularca, directorul nostru general, de felul cum plecau oamenii acasă, după opt ore de muncă? Nu, altfel ar fi intervenit. El avea, desigur, o maşină şi un şofer, foarte bine, dar ar fi trebuit totuşi să se ocupe puţin şi de autobuzele noastre, gîndii eu pe drum cînd simţii ca sînt obosit şi că mi-e foame... N-o să pot să merg pe jos de pildă la iarnă şi atunci... Cu sentimentul că astăzi, în prima mea zi cînd produsesem pentru uzină douăsprezece piese, sînt egal în drepturi cu orice muncitor, îmi spusei că la prima ocazie eu îi voi pune lui Bularca această întrebare: e atît de greu să se aducă suficiente autobuze în faţa uzinei ca să nu simţim la plecare că ne îndobitocim? Fiindcă asta era imaginea care îmi apărea adesea sub ochi seara înainte de a adormi, deşi nici o lună nu trecuse de cînd intrasem în uzină: figuri umane care nu mai aveau decît o expresie de panică rigidă şi violenţă, să urce sus - şi pentru asta dăm frîu unei nepăsări totale, strivim o ureche, aruncăm ochelarii unuia de pe nas, smulgem servieta altcuiva, îţi sar propriii nasturi de la haină, izbeşti cu cotul în sînii unei femei... parcă mai ţine cineva seama că mai există şi femei, dă-le dracului, nu sînt egale cu noi?
"Ei, cum a fost?" mă întrebă tata acasă (sosise înaintea mea, simţisem încă de la început, dimineaţa la plecare, că nu vrea să facem drumul împreună; nu era prezenţa mea alături de el o veşnic nedorită, dar iritantă întrebare: cum ajunsesem eu, după ce cheltuise cu mine doisprezece ani, din universitar eminent, simplu muncitor?). "Mi-am îndeplinit norma perfect, îi răspunsei sec, mîine o să cer să mi se dea mai multe piese." "Vezi să nu-ţi dea", zise el cu acea ironie şi superioritate care se vedea că în ochii lui marcau între noi dacă nu o prăpastie, cel puţin un hotar pe care eu n-aveam să-l trec: el era maistru, eu... Şi începu să dea din cap proiectînd căderea mea în cosmos: eu eram ceva mai mult decît nimic... Dacă mai face chestia asta o dată, gîndii, la primul salariu mă mut... Simţeam că nu sînt în forul meu interior cu totul invulnerabil. Trebuia să fac un efort de cel puţin cîteva clipe şi să-mi spun că e normal ca el să gîndească astfel, că adică, avea dreptate, în lumea simplă nu se judecă niciodată cauzele, sau în orice caz nu se ţine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care eşti supus trebuie s-o accepţi ca pe-un stimulent şi nu ca pe-o umilire. Mai tîrziu, dacă vei reuşi să reintri pe spirala pe care n-ai ştiut să te menţii, trebuie să mulţumeşti acestei lumi simple că n-ai fost cruţat. Numai că eu n-aveam nevoie nici să fiu cruţat şi nici de biciuire. Nu erau singurele alternative. Trebuia chiar să constat de fiecare dată în astfel de situaţii că tata e un simplu cutare, cînd în realitate era tatăl meu şi nu un simplu străin de care ar trebui să nu-mi pese? De ce mă silea să gîndesc astfel cînd din entitatea lui şi a mamei mă născusem eu, fenomen magic, misterios, care nu se încheiase? Chiar judecat dinafară, văzut strict prin schema ierarhiilor sociale, cine îi spunea lui că într-o zi, cîndva, n-o să ajung director-general în uzina la care el lucra? Ei, cine? N-aveam cincizeci de ani, ca el, ci doar treizeci şi cine îi spunea lui că lumea asta evoluează spre rău? Ei? Cine? Întrebarea asta îmi cerea mai mult decît cîteva clipe ca s-o alung. Cine să-i spună ? Dracu! Veşnica reacţie de apărare a unei buruieni care n-are altă grijă decît să se înfigă cît mai adînc în pămînt şi să rămînă buruiană, neputînd deveni floare. Şi de ce să mă silească el să gîndesc astfel despre el?
"Tata, îi spusei, cu o adîncă afecţiune, un om e doar ceea ce cred alţii despre el că este. Ba chiar, cîteodată, e cu totul altceva." Şi tăcui. Aşi fi vrut să continui spunîndu-i că de pildă el era tatăl meu, adică faţă de cosmosul spre care îşi ridica el capul, ceva infinit mai mult decît ceea ce credeau alţii că ar fi. Şi dacă şi el ar trăi cu acest gînd, puţin i-ar păsa dacă fi-său e strungar sau universitar. Dar cum să risc să-l aud spunîndu-mi, în cel mai bun caz, ceva dur, în cel mai rău, o stupiditate? Mama sesiză că sub glasul meu afectuos se ascundea o hotărîre de a pleca iar din casa părintească şi nu-l lăsă să-mi răspundă: "Nu te supăra pe el, îmi zise, îi pare şi lui rău că..." Şi se opri şi ea. Era greu de spus de ce îi părea lui rău, adică de dat la iveală neputinţa lui de a înghiţi astfel de subtilităţi, că poţi fi altceva decît ceea ce vede toată lumea că eşti. A fi? Se poate ascunde? "Vrei să spui, zise tata dînd la o parte ceaşca de cafea ca şi cînd s-ar fi scîrbit de conţinutul ei pe care îl băuse, că poţi tu, pentru tine, aşa, să te crezi altcineva decît eşti? Cine crezi, deveni el deodată agresiv, că nu se crede altcineva decît e? Nu cunosc om care să nu se creadă mai deştept decît e, oho! după ei fiecare crede că dacă ar fi el şeful statului, cîte n-ar face şi n-ar drege! Daaa! Întîi i-ar pune cu botul pe labe pe toţi care l-au înjurat. N-ar scăpa unul!..."
În agresivitatea lui ghicii că vroia să se apere de lucruri pe care le ştia numai el, ironii nedigerate, sarcasme usturătoare care i se adresaseră... Vroia să mi le transmită şi mie". De la cine? Cum de la cine? De la oameni ca şi el, de la rude, bineînţeles şi de la prieteni, fiindcă de la cei cu care n-avem de-a face nu ne pasă. Începui să rîd şi sorbind din supa de văcuţă cu găluşti îi răspunsei cu un glas care imita flegma lui Vintilă: "...mai dă-i în... Dacă şi tu asculţi ce ţi se spune!","Ce poţi să faci? Să-ţi astupi urechile?"' se irită tata. "În nici un caz să li le însuşeşti şi să vii să mi le spui şi mie. Nu mă interesează! Şi deodată ridicai vocea şi trîntii lingura pe masă: nu mă interesează! Dacă încă o dată mai vii cu chestii de-astea, la primul salariu am plecat! E intolerabil ca tatăl meu să se facă ecoul tuturor imbecililor cu care are de-a face şi să vie pe urmă să-mi spună mie că au dreptate. Am fost profesor universitar! Voi fi iar! Pînă atunci o să ajung director-general în uzină! Vă belesc pe toţi. Primul pe care o să-l dau afară o să fii tu, dacă te mai văd că dai din cap cu dispreţ cînd te uiţi la mine. Ai uitat din ce pricină nu mai sînt? Laşilor! Nu sînteţi în stare să-i spuneţi lui Bularca în ce condiţii plecaţi zilnic de la uzină şi mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi cînd eu aşi fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă gîndesc să rămîn toată viaţa strungar, ei şi? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar altul, făcînd pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sînge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod..."
Ştiam că o luasem razna, dar îmi rămăsese în minte stilul acelui prozator despre care îmi povestise Ion Micu şi mă distra să văd efectul de stupoare al tatălui meu, pe care nu-l puteam zdruncina în prejudecăţile lui cu argumente raţionale sau cît de cît coerente. Trebuia să-l desvăţ să mai vină şi să mă turbure cu insignifianţa ideilor lui prea de tot terestre şi continuai revenind ilogic la ideea că o să ajung director-general şi n-o să uit pe nimeni care a îndrăznit să mă... "Vă arăt eu vouă ! Adică cum? După ce mă arestaţi, nu mă lăsaţi nici să muncesc? Are dreptate partidul să vă ţină în mînă, fiindcă sînteţi incapabili să distingeţi binele de rău, ca nişte căţei orbi care pot fi oricînd luaţi de stăpîn şi aruncaţi în gîrlă..."
Nu era chiar aşa, că imitam pe acel prozator care intra într-un delir controlat, în fond nu prea controlat, adică nu întru totul. Cînd îi spusesem Matildei că o să-i iau copilul şi o să i-l arunc într-o prăpastie, nu imitam pe nimeni. Nu-i spusesem chiar acest lucru, dar ea asta reţinuse, încît mă oprii. Jocul acesta, beţia cuvintelor care ascunde în realitate o simplă recriminare, ascunde oare doar alît? Tatăl meu putea reţine cine ştie ce aberaţie, poate chiar că nu sînt sănătos la cap, că vreau să duc pe cine ştie cine la eşafod, să arunc în aer dracu ştie ce. Speram să nu aibă o memorie bună şi o întrebai pe mama dacă n-avea în casă ceva de băut. Vin, prăştină, gaz, oţet, benzină... Nu? Chiar nimic? Mama îşi puse mîna la gură şi rîse. Mă înţelesese. Tata nu: "...Dacă ţi-ai terminat prima ta zi de lucru la o cîrciumă ai început-o bine, Victore! zise el edificat. O să ajungi tu director-general cînd o să-mi văd eu ceafa fără oglindă. Numai că chiar trebuie să te muţi! N-am chef să se spună că ai căzut în darul beţiei în casă alături de tac-tău."
Era clar! Mă credea chiar pierdut! Dar şi eu gîndii că acest om, dacă mai stăteam lîngă el, ar fi fost o veşnică buturugă neagră de care m-aşi fi împiedicat cu surprindere - ori de cîte ori aşi fi intrat în casă. Fiindcă în platitudinea gîndirii lor comune, oamenii nu sînt mai puţini imprevizibili. Ar fi găsit el tata ce să-mi spună, în zilele grele care mă aşteptau, ca să-mi slăbească forţa mea morală. "Aşa e că n-ai băut nimic?" zise mama după ce el plecă. "Puteam să beau", îi răspunsei liniştit. "Bine, să-ţi dau acum un pahar de vin, te-am văzut, eşti şi tu ostenit... N-ai nici o grijă, o să vin eu să-ţi gătesc, ca pe vremuri, şi să stai liniştit să citeşti..."
Şi deodată ridică o mînă în sus, care întîrzie mult în aer şi furia mea că a doua oară tatăl meu mă dădea afară din casă se potoli şi apoi se topi ca şi cînd n-ar fi fost. Şi pentru întîia oară mama îmi vorbi şi îşi desvălui pe neaşteptate o parte din secretul existenţei ei pe acest pămînt. "Aşa sînt oamenii, îmi spuse fără şovăire şi fără a-i învinui, dar cu un îndemn pentru mine să încerc să nu fiu ca ei, fără a deveni trufaş. O să moară mîine-poimîine şi n-o să ştie de ce a trăit!" Şi mîna îi coborî şi se uni cu cealaltă sub formă de cruce şi nedumerire. "Nu te mai chinui să afli de ce sînt aşa cum sînt! Vezi-ţi de tinereţea ta! Nu se termină pămîntul cu nimeni, dar e păcat că suferi cînd te ştii în inima ta curat. L-am ghicit de la început... Cu mine în casă se lua de păr şi se pupa cu cumnată-sa! Cum mai poţi să ţii la el? Trăieşti, îl speli, îi găteşti, îţi faci datoria, vezi că nu e un om rău, munceşte, îşi ţine casa, nu bea, nu fură, lumea îl vorbeşte de bine, e sănătos, arată voinic, tînăr, prost nu e, dar cum se poate ca în faţa ta să pună mîna pe obrazul ăleia şi s-o mîngîie şi pe-al tău să nu pună niciodată! A vrut el pe urmă, dar nu l-am mai lăsat eu! Am ştiut ce-o să facă, dar nu mi-a păsat şi nici nu-mi pasă! E pedeapsa lui! Nu ştie şi nici n-o să-i spun! Şi nici tu să nu-i spui! Ăsta e păcatul meu, că n-am putut să-l iert, că tu ai ghicit că sînt nevinovată şi de ce sufăr eu, mă întrebai ce păcat am săvîrşit, oi fi uitat..." "N-am uitat, mamă, dar te întreb acum, atît de tare ai ţinut la el?" strigai eu ca şi cînd mi-aşi fi adus aminte de un vis care peste ani reînvia cu putere."Da, îmi răspunse, am ţinut, am crezut, cînd a intrat la noi în casă, că m-a ales dintre surorile mele pe mine..." "Ah, mamă, strigai eu iar, dar surorile tale s-au înţeles între ele să te mărite pe tine întîi. Cum de nu ţi-ai dat seama? Chiar nu ţi-ai dat?" "Uite că nu mi-am dat! Dar nici el nu şi-a dat! M-a plăcut! Ca pe urmă să mă trezesc că îi plăcea mai mult de soră-mea mai mică! Dacă i-a plăcut de ce n-a divorţat? Iar dacă n-a vrut să divorţeze de ce o lăsa să-l apuce de păr şi să se pupe cu ea în faţa mea?" "Şi tu de ce n-ai divorţat cînd ai văzut că îţi face figura asta?" Mama nu răspunse şi îi respectai tăcerea. Ştiam, că totuşi se despărţise de el în acea noapte cînd îl gonise din pat, poate mai demult, şi îmi păru rău că o lăsasem să vorbească. Tăcui şi eu, bănuind că n-a fost numai atît, că tatăl meu a mers mai departe cu trădarea lui neglijentă, cu superbia stupidă a masculului tînăr care îşi închipuie că trăieşte încă în grotă şi poate să dea fără grijă iama printre femele. N-o întrebai: cînd m-a făcut pe mine, înainte sau după? Să rămînă acest lucru nelămurit! îmi spusei, deşi nu puteam evita gîndul că, desigur, trădarea, se petrecuse înainte, altfel numai pentru nişte pupături, chiar şi în faţa ei, care puteau fi mascate de legătura de rudenie, nu se putuse ea hotărî să nu-l mai primească în pat în plină tinereţe. Totuşi nu se putuse decide să-l părăsească. Era clar: mama mă vroia întîi pe mine... Eram rodul înaltei ei simţiri instinctive despre rostul femeii pe pămînt... Restul nu era decît aspiraţie şi suferinţă. Aspiraţia nu se împlinise, nu fusese iubită, nu scrie nicăieri că trebuie negreşit să te iubească cineva, dar avea un băiat şi suferinţa şi-o sublimase, îşi iubea acest băiat şi trăia pentru el. Celălalt, bărbatul cu care îl făcuse, vai de capul lui, n-avea să descopere niciodată lumina dragostei şi avea să moară în întuneric, fără să ştie că a avut lîngă el o femeie prin care s-ar fi putut înălţa. Îi luai mîna şi i-o sărutai; ne privirăm în ochi. Ce tînără era mama! Ce curaţi îi erau ochii! "Bine, zisei, am înţeles ce vrei să-mi spui, n-o să mă mai chinuiesc să aflu de ce oamenii sînt aşa cum sînt, o să-mi văd de tinereţea mea fără să te uit pe tine, măicuţa mea, pe care te-am făcut să suferi fără să bănuiesc că nu mai aveai altă speranţă decît pe mine." "Nu fi prost, zise ea ferindu-se cu o tandreţe care acum, în celula mea, îmi apasă inima, dacă vrei să ştii, atunci te iubeam cel mai mult, fiindcă simţeam că eşti plin de viaţă şi simţeam că n-o să sufăr de grijă că n-o să te descurci..." Chiar dacă n-o să trăieşti decît pentru cărţile tale, ai o fetiţă, n-o uita! (Şi îmi mîngîie îndelung tîmplele şi cedă, îşi plecă fruntea şi izbucni în plîns.) Îmi place fetiţa asta, reluă cu un surîs divin care mă făcu să uit că am o fetiţă, atît de minunat era chipul ei din care veştejeala anilor pierise, seamănă cu tine, ai grijă de ea, fă tot ce poţi să nu uite că are un tată care o iubeşte... O să treci prin toate şi o să fii fericit. Dar n-o uita pe Silvia... Oricît de cîini ar fi oamenii, nu se pot pune între un tată şi fetiţa lui..." "Mamă, strigai, îţi promit! Gata!" Şi nu-i promiteam nimic în gîndul meu. (Cum puteam s-o regăsesc pe Silvia şi s-o fac să ştie că o iubesc? cînd ea avea să-şi petreacă de-aici înainte copilăria fără tatăl ei? Dar îmi dădeam seama că, orice-ar fi, trebuia să încerc şi s-o aduc din cînd în cînd în faţa mamei...)

Uzina nu poate deveni catedrală. Într-o catedrală gîndul ni se îndreaptă spre intemporal, loc de reculegere şi meditaţie, în timp ce într-o uzină gîndul e ţintuit pe filetul piesei pe care trebuie s-o execuţi, sau, chiar în viitor, pe panourile fluxurilor tehnologice care nu pot rămîne nesupravegheate. Şi măcar dacă totul ar merge de la sine cu un strung! Nu mi se mări norma sub pretextul că... stocurile supranormative... Nu înţelesei ce era cu aceste stocuri
supranormative, dar nici nu mi se explică de ce, de pildă, pentru vecinul meu din spate, care executa aceleaşi piese, chestiunea aceasta a stocurilor supranormative nu se punea, îl întrebai şi pe el, dar tăcu, parcă nici nu mă auzi. Abia mai tîrziu aflai că s-a rîs de mine: ăsta abia a venit şi vrea să... Şi cînd se observă că nu rebutez piesele şi că două sau trei ore din cele opt nu mai aveam ce face, maistrul deveni foarte prietenos cu mine, dar veni şi cu o fişă tehnologică nouă în mînă, întrebîndu-mă dacă o înţeleg: şi îmi arătă şi piesa, una singură. Bineînţeles! Şi din ziua aceea venea mereu, oprindu-mă de astă dată în plin lucru, adică să las bucşele şi să execut urgent... Şi mă pomenii într-o zi că tot lucrînd la astfel de piese izolate nu-mi mai puteam termina norma mea... Îmi spuneam însă că faptul n-avea importanţă, tot lucru era, bucşe sau piese de tot felul, pînă ce după vreo două luni aflai că nu eram plătit pentru ele...
Asta mă scoase din sărite! Eu încasam o mie de lei pe lună şi vecinul meu din spate de trei ori mai mult! Fără să mai adaug că într-o bună zi strungul meu se gripă şi pînă îl reparară nu avui de lucru aproape o săptămînă. Tot mai tîrziu aveam să aflu că electricianul şi instalatorul n-aveau cum să lucreze în acord şi să cîştige şi ei ceva bani peste salariul de bază, cum cîştigau aproape toţi strungarii, dar îi pîndeau pe cei fruntaşi care încasau de regulă între patru şi opt mii lei, fireşte, cu sprijinul nu atît al secretarului O.B. (cum se scria în presă), cît al celor de care depindea aprovizionarea, care aveau grijă ca fruntaşului să nu-i lipsească nimic, scule, cuţite noi, să nu piardă minute preţioase la polizor să le ascută şi la care uneori trebuia să stai la coadă, repararea de îndată a defecţiunilor, şi ştiau să-i facă să aştepte cînd era nevoie de ei, dacă nu le ieşea şi lor ceva, electricianului şi mecanicului, adică, aşa cum, desigur, le ieşea şi celor de la aprovizionare. Era o exploatare în comun a producţiei, bine aranjată, toată lumea era mulţumită, directorul Bularca, conducerea de partid a uzinei şi cea a oraşului, radio-ul şi presa, jurnalele de actualităţi: există întrecere în uzine? Da, exista! Existau şi fruntaşi? Oho! Veniţi să-i vedeţi! La un moment dat unul dintre ei cîştigă într-o lună paisprezece mii de lei; veni un reporter de la presa centrală, îl fotografie, îi luă un interviu şi poza lui apăru pe prima pagină a acelui mare cotidian din Bucureşti. La următoarele alegeri fu propus şi ales deputat în Marea Adunare Naţională.
Eram în acea perioadă de entuziasm zgomotos al întrecerilor şi a fruntaşilor, dar cînd se afla că producţia uzinelor în ansamblu lăsa de dorit, se măriră normele şi încetul cu încetul acest fenomen iniţiat odinioară de Stahanov se domoli şi deveni mai realist şi mai firesc. Trebuie să spun că la canal descifrasem enigma acestui miner din Donbas care exprima într-adevăr un straniu avînt al ambiţiei umane, un fel de beţie a performanţei, căreia însă i se dăduse alt nume: eroism în muncă, născut dintr-o înaltă conştiinţă revoluţionară. Poale că Alexei Stahanov fusese un om animat de astfel de virtuţi. Dar dacă semăna cu un ins din echipa noastră de săpători de la canal? Iniţial norma noastră era de doi metri cubi săpaţi, încărcaţi în roabă si duşi mai încolo la o distanţă apreciabilă. Era o normă suportabilă pentru mine şi pentru alţii, pe care însă cîţiva imbecili o depăşiră, desigur în speranţa că vor fi mai bine trataţi, sau în orice caz mai puţin rău trataţi, de pildă dacă te îmbolnăveai să fii primit la infirmerie de către medici, ei înşişi deţinuţi, şi care de frică să nu fie trimisi şi ei la tîrnăcop se purtau nu sever, ci deosebit de scîrbos cu cei care le solicitau asistenţă, sau să li se dea un supliment de mîncare, sau să fie feriţi de brutalitatea paznicilor. Nu avură parte de aceste favoruri. În schimb norma atinsă de ei, trei metri, se generaliză, ni se impuse şi nouă. Trei metri? gîndi atunci un ins şi începu să sape ca un smintit şi în cîteva săptămîni ajunse la performanţa absurdă, neverosimilă, inexplicabilă în ecuaţia ei (energie umană plus gînd, imbold al conştiinţei): nu mai puţin de treizeci de metri zilnic. În faza ascendentă a acestui record fantastic sărirăm pe el şi încercarăm să-i explicăm că n-avea nici un rost ceea ce făcea. Drept răspuns se duse şi ne turnă şi mă alesei cu grele lovituri de baston de cauciuc în cap şi nopţi de carceră (noroc că era vară!). În schimb, insul, după ce se menţinu cîtva timp pe piscul performanţei sale, într-o zi se prăbuşi. Se duse la infirmerie, unde, însă, bineînţeles, medicul îl înjură şi îl dădu afară. Se plînse şefului nostru, un ofiţer de miliţie, că uite aşa şi pe dincolo, eu, care... treizeci de metri cubi pe zi... Ăsta dădu din umeri cu dispreţ şi îi întoarse spatele. Individul se topi pe picioare cîtva timp, apoi într-o dimineaţă îl găsirăm mort... Nu-l căina nimeni, nu era timp acolo să-ţi aminteşti că murise un om şi că dacă te abrutizai pînă într-atît încît nu numai că nu-ţi mai păsa cînd unul pierise, dar chiar te bucurai că ai scăpat de el şi de avîntul lui scabros, nici viaţa ta de om viu nu mai valora mare lucru! Nu era chiar aşa! Asta era o idee pur literară, să rămîi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare. Nu, desigur (asta era adevărat ) n-aveai scăpare dacă supravieţuiai prin abjecţie, dar nici nu mai aveai prin cine să-ţi mai transmiţi mesajul tău umanist, dacă mureai datorită unui individ bizar care proba că se putea munci de zece ori mai mult. Timpurile s-au înăsprit, nu merge nimeni cu tine în legendă, ca să faci, prin sacrificiul tău pe altarul valorilor absolute, să lăcrimeze generaţiile următoare citind demnele tale de milă suferinţe. Am decăzut cu toţii un pic? întreaga umanitate? Da, şi cine ştie cît de adîncă e depresiunea care ne ameninţă, cît ne va trebui şi cît de tare trebuie să ne încordăm puterile spiritului spre a atinge iarăşi acele culmi în care un simplu ocnaş preferă întunericul minelor de sare, adică moartea sa lentă, decît să revină la lumină făcînd pe călăul. Istoria e adevărată şi o povesteşte Kogălniceanu! (Lipsă de călău în Valahia.) Căderea mea o povestesc eu aici în umbra acestei celule, în care încerc să descifrez întîi pentru mine, şi dacă acest manuscris se va păstra şi va apărea şi pentru alţii, un şir nesfîrşit de determinări şi să aflu, să răspund la întrebarea dacă au legătură cu fiinţa mea adîncă, intimă, cu esenţa fiinţei mele şi cu viaţa gîndirii mele, cît de mult, şi să nu-mi pară rău că va trebui să mor...
Revenind la firul acelor zile cînd lucram în uzină, trebuie să spun că pentru a mă muta iar din casa părintească aveam nevoie de bani. Da, şi eu aşi fi putut cîştiga patru mii de lei, dar mă poticnisem de enigma stocurilor supranormative şi apoi căzuse peste mine simpatia maistrului care mă punea să execut peste normă, dar fără plată, tot felul de drăcovenii necesare cine ştie căror secţii sau comenzi din afară.
Naiv, mă simţeam măgulit, pînă mă trezii într-o zi, la o chenzină, cu trei sute de lei în mînă. Să mă plîng? Nu, îmi spusei, Bularca îmi recomandase să fac o bună impresie. Da, de acord, dar nici nu puteam trăi cu şase sute sau o mie de lei pe lună. "Da, îi spusei maistrului în acea zi, execut aceste piese, dar numai după ce îmi fac norma, fiindcă dumneavoastră nu ştiţi că pentru piesele pe care mi le aduceţi nu sînt plătit cu nimic şi fiindcă nu-mi fac norma sînt penalizat." "E urgent!" zise. "Mai daţi şi altora!" Ceea ce şi făcu şi, spre uimirea mea, nu-şi retrase simpatia pentru mine, o simpatie de astă dată fără piese.
Gîndul cîştigului însă, fără de care nu puteam fi, pentru mine însumi, mai mult decît un simplu strungar, începu să mă obsedeze. Cum să pătrund secretul stocurilor supranormative? Fiindcă un om care gîndeşte şi care simte impulsul de a se exprima are nevoie să fie singur cu sine, neînsoţit de realităţi brutale cum ar fi mîncarea pe care o mănîncă, veştmintele pe care le poartă şi casa în care stă. Nu ştiu ce făcea Diogene într-un butoi, sau Socrate într-o aşezare cam mizeră, un fel de sat mai răsărit cum era Atena, dacă filozofau desculţi şi cu rufăria împuţită pe ei sau dacă Xantipa îl spăla sau nu pe soţul ei hulit. Oricum, eu nu cunoşteam secretul de a fi liber faţă de cămaşa mea, de ciorapii din picioare, de căciula şi paltonul care trebuiau să mă apere de rigorile iernii. Cred că chiar Epictet era mai liber decît mine de aceste griji dacă a putut să nu lase cugetările lui de stoic, chiar dacă (să credem) n-au fost scrise în timp ce era sclav. Cu cine să vorbesc? Cerui o audienţă lui Bularca. Fu evaziv. După el eu trebuia să urmez drumul schemei în care fusesem încadrat. Toţi ne grăbim să devenim incomozi şi e sîcîitoare această presiune pe care o facem mereu asupra ierarhicii, vreau cutare, sînt nedreptăţit, aşa şi pe dincolo, nu pot trăi cu o mie de lei, cutare face aceeaşi muncă şi încasează dublu sau triplu... stai dracului acolo şi vezi-ţi de treabă, pînă îţi vine timpul unei promovări. Crezi că eu sînt tac-tău să te protejez ca pe fiul meu? Descurcă-te şi n-o să mă opun dacă o să văd că uzina trebuie să-ţi plătească nu o mie de lei, ci douăzeci. Mă resemnai, dar acasă, după opt ore de muncă, iritarea că nu puteam fi singur se transforma în somnolenţă.
Desigur, somnolenţa spiritului nu naşte chiar monştri, dar îl face abordabil pentru tot soiul de demoni meschini, cum mi se întîmplase la deratizare cu Bacaloglu şi grasul Calistrat şi n-aşi putea să spun că existenţa lor, care mă distra, n-avea nici o legătură cu gîndul Matildei că eram definitiv pierdut. Avusesem totuşi noroc cu Vintilă, a cărui vervă mă ajutase să-i exorcizez, nu întru totul, căci şi acum mi-e dor de ei, dar am bănuiala că fără Vintilă peregrinările mele prin lumea şobolanilor n-ar fi durat cine ştie cît... Dar n-ar fi fost oare mai bine? Cine ştie dacă schimbîndu-se ordinea clipelor destinul meu n-ar fi intrat pe o-altă spirală, şi astăzi... Mi se pare cert, fiindcă nu văd cum aşi mai fi putut-o întîlni pe ea, şi acea zi fatală, cînd aveam să descopăr pe biroul meu o floare, ar fi fost departe de mine...
Într-o zi fui anunţat să mă prezint la tovarăşul Olaru. Asta era vestitul şef de cadre pe care nici directorul Bularca nu putea sau nu-i era comod să-l înfrunte. S-a terminat, gîndii! Ce vroia ăsta de la mine? În nici un caz nu mă chema să mă felicite. Vrea să mă dea afară? Totuşi fără avizul lui n-aşi fi putut fi angajat. Ei da, ca şi, cînd asta ar fi avut vreo importanţă, parcă nu se putea ca verificînd un dosar să găseşti în el cine ştie ce chestie ,nu prea clară şi... Mă îndîrjii şi îmi amintii de cuvintele unui strungar care nu ştiu ce făcuse sau nu făcuse că se certase foarte brutal atît cu maistrul, cît şi cu inginerul-sef al secţiei. Stătea călare pe uriaşul lui strung orizontal şi striga la ei cît îl ţinea gura. Fusese ameninţat şi atunci el le spusese: "...Da, mi se rupe în paişpe! O să mă daţi afară din republică." Avea dreptate: ce putea să-mi facă şi mie acest Olaru? Exista lege (cum îmi spusese tata) că aveam dreptul să lucrez într-o uzină, asta sau alta, mi-era egal, încit intrai în biroul lui hotărît să mă port (desigur fără ostentaţie) ca acel strungar, oricum cu nepăsare şi cu fruntea sus. Da, însă cînd îl zării, fruntea îmi rămase ea sus, şi nepăsarea nu se stinse, dar după cîteva clipe cînd ne privirăm în ochi simţii cum spinarea, fără voia mea şi în ciuda nepăsării, e săgetată de un fulger rece care mi-o înţepeni ca odinioară la mine în odaie cînd mă vizitase prima oară Matilda şi mă fascinase.
...Sau mai cumplit, o senzaţie de coşmar... în adolescenţa mea toţi cunoşteam o familie umilă din cartierul nostru, doi bătrîni (şi dacă vreţi puteţi foarte bine să-i comparaţi, ca în basme, cu un împărat şi o împărăteasă, fiindcă bătrîneţea, declinul, e acelaşi la cei mari ca şi la cei mici), aveau o mîndreţe de fată al cărei chip semăna cu luna sau cu soarele. Suferinţa lor era că, în ciuda frumuseţii ei, fata nu se mărita. Bătrînii ei părinţi lăcrimau exact ca în basme fiindcă nu puteau să-i reproşeze fetei nimic. Frumoasă, era! Corpul ei ai fi zis că se mlădia după suflarea vântului, după curbura luminii, creaţie a marelui cosmos, în care razele de lumină, în apropierea astrelor, deviază de la linia dreaptă. Privirea ei, un ochi al Sfintei
Fecioare, ai fi fost un ticălos dacă sufletul nu ţi-era senin în ziua cînd o întîlneai. Odată mi-a surîs, altădată mi-a spus un cuvînt, într-o zi mi-a aruncat o privire nostalgică şi neliniştită. Era bătrînă pentru mine. Aveau o căsuţă şi trăiau din pensia tatălui, ofiţer inferior, invalid din primul război mondial. Fata era de vîrsta mea, dar pînă la douăzeci de ani fetele de vîrsta noastră sînt inaccesibile, nu minunata ei făptură mi-a turburat adolescenţa, ci Nineta Romulus, prostituata sacră... în zilele cînd cred eu că am conceput-o cu Matilda pe Silvia am avut un coşmar. Ara visat un copil, un monstru... Senzaţia de coşmar ne aparţine, reprezentarea lui în vis nu se poate descrie... Limba scoasă afară, capul mare, gîtul subţire, privirea vicleană şi matură pe chipul unui copil care nu e copil... te trezeşti, puterea raţiunii alungă viziunea tenebroasă şi uiţi în cîteva clipe rătăcirile gîndului neodihnit care nu au nici un sens. În primele mele nopţi însă după ce cădeam istovit de munca din minele de plumb pînă să se instaleze gîndul şi imaginea miraculoasă a Silviei, acest coşmar mi-a revenit de mai multe ori. Acelaşi monstru de prunc cu urdori în loc de ochi, cu gură de broască în loc de gură de copil, cu sugestii din strîmbături cleioase ale unei limbi enorme care ar fi vrut să mă lingă, că infamia mi se adresa spunîndu-mi: nu eşti ce crezi, un suflet de om cu aspiraţii spre ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic vrea să scape de ceea ce e etern infam sau scabros. E infernul, gîndeam în vis şi deschideam apoi ochii în întunericul dormitorului nostru de deţinuţi, care mi se părea blînd şi odihnitor în raţionalitatea lui, chiar dacă ne ţinea prizonieri în apropierea morţii: eram intangibili, puteam fi distruşi, dar nu înspăimîntaţi.
După ce am ieşit, în zilele cînd perspectiva vieţii mele cu Matilda se întuneca, am întrebat-o la un moment dat pe mama: ce era, ce se mai întîmplase cu Sibila, frumoasa fată din cartierul nostru, tot nu s-a măritat? "Ba da, mi-a răspuns mama, dar cu cine, vai de sufletul ei! Cu un nenorocit, şi bătrîn şi ticălos. Altul n-a găsit. O bate, o umileşte, o înjură, o ţine desbrăcată, nici cînd mănîncă n-o lasă să înghită liniştită. S-a veştejit şi ea, dacă o vezi... Şi de cîteva luni a mai născut şi un copil..." În clipa aceea am văzut cum ne intra pe poartă o arătare cu ceva în braţe. "Ea e, a zis mama. N-are pace cu acest copil, vine la mine să mă întrebe ce să-i facă." A intrat în casă şi cînd m-am uitat la ea, n-am recunoscut-o: veştejită, da, şi mama era, dar frumuseţea sufletului îi întinerea chipul, în timp ce Sibila... luminile ochilor păreau stinse, adusă de spate, cu mîini lungi şi labe mari care nu ştiu cum se deformaseră astfel, cu o umilă ardoare pe chipul altfel dus de pe această lume pentru copilul pe care îl ţinea în braţe... Cînd m-am uitat la copil, senzaţia de realitate, atît de puternică în noi chiar cînd privim un mort şi ne cutremurăm, dar nu ne pierdem firea gîndind că acel mort e un om şi deci şi noi o să zăcem astfel într-o zi fără viaţă, această divină senzaţie că sîntem vii şi că restul nu se priveşte s-a turburat în mine atît de tare, încît înspăimîntat am ieşit imediat afară şi am plecat: copilul Sibilei era acel monstru de coşmar pe care îl credeam o emanaţie a fiinţei mele, a creierului meu rătăcit în tenebrele somnului. În realitate eu îl văzusem în vis cu mult înainte ca el să se nască. Spun visului realitate fiindcă eram în acea zi foarte lucid şi foarte liniştit şi ştiam cu certitudine că nu proiectasem un coşmar de mult uitat, asupra unui copil real: semăna aievea cu cel din vis...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa