Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A ŞASEA

VII

...Tot astfel mă simţeam acum în faţa individului care mă fixa de după biroul său cu o puternică privire care nu clipea, privire insistentă, batjocoritoare, penetrantă, meschină, dar triumfătoare, pe un chip care rînjea, un chip de aceeaşi vîrstă cu a mea, aşi fi zis mai frumos ca al meu, mai senin şi mai vesel, însă cu o infamă expresie: te cunosc, ticălosule, parcă îmi spunea, nu eşti ceea ce crezi şi n-o să te poţi ascunde de mine cît o să trăieşti, orice-ai încerca tu să faci. Ieri ai fost universitar, şi te-am dibuit şi te-am trimis unde trebuie, acum eşti aici şi ai vrea să-ţi pierzi urma, ai crezut ca tot ceea ce ţi s-a întîmplat a fost un vis urît din care în sfîrşit te-ai trezit şi un viitor strălucit îţi stă iar în faţă. Un viitor strălucit îţi stă...Aaiîîaaa..
Chiar aşa făcu, aşa mă întîmpină în timp ce eu, aşezîndu-mă pe scaun în faţa lui, îmi coborîi privirea: "Aaîîîaaa!" Crezui că eram descheiat la pantaloni, în orice caz îmi dădui seama că gravitatea mea, capul meu pe sus îi stîrnise pesemne exclamaţia aceasta batjocoritoare. Intensa familiaritate persiflantă şi rece a glasului său mă făcu să simt o clipă de senzaţie netă că pe acest om l-am cunoscut înainte ca atît eu cît şi el să ne fi născut. Senzaţie stranie şi violentă de coşmar metafizic, sau mai bine zis de metampsihoză, cînd ai revelaţia, cum o avusesem eu cu necunoscutul copil al Sibilei, că sînt urmărit din adîncimi imemoriale de timp (care e reversibil da, s-a făcut demonstraţia prin calcule matematice!) de puterea malefică a universului, nu a celui vizibil, care e minunat, grandios şi călăuzit de legi, ci a celui invizibil, ce piere îndată ce-şi semnalează prezenţa sau se comportă precum halucinantul electron care trece, în aparatul de experienţă, fără să se divizeze, prin două orificii deodată...
Şi individul din faţa mea părea astfel dotat, să treacă, adică, în acelaşi timp rămînînd întreg, şi prin adevăr şi prin neadevăr, şi prin coşmarul meu şi prin realitatea cea mai plată. Observai că un ochi părea să-i cadă în gură, iar de la mîna dreaptă îi lipseau ultimele două degete. Infamia expresiei era însoţită de bunăvoinţă, cînd mă luă la întrebări: "Ascultă, mă Petrini, începu el, tu ai fost universitar, mă?!" "Da", îi răspunsei. "Şi chiar aşa, continuă el degradîndu-şi bunăvoinţa printr-o fină batjocură, ai fost pe catedră şi ai predat filozofia?" "Da", răspunsei. "Şi studenţii te ascultau?" "Bineînţeles!" "Bineînţeles? repetă el tărăgănat şi pleoapele i se închiseră şi din gîtlej îi ieşi aceeaşi exclamaţie indescriptibilă: Aîîîaaa!"
Ai fi zis că glumea asemeni golanilor, dacă pleoapele nu i s-ar fi ridicat brusc şi nu mi-ar fi aruncat o privire de gheaţă. Apoi continuă: "Şi la Baia Sprie ce făceai tu acolo?"' "Lucram în mină". "Chiar lucrai?!!!" Mă gîndii să-i răspund că nu, mă plimbam, dar îmi spusei că individul nu trebuia înfruntat, mai ales că senzaţia mea de coşmar, sub acest dialog miştocăresc, se spulberă şi nu mai crezui că eram ameninţat să fiu dat afară; poate vroia doar pur şi simplu să mă cunoască, să mă vadă la faţă? "Am impresia, îi spusei totuşi, că ştiţi foarte bine ce făceam acolo!" "Şi ce-ai zis tu, mă Petrini, aşa ca filozof, cînd te-ai văzut cu roaba în mînă?" îşi continuă el, ca şi cînd n-ar fi auzit ce-i spusesem, interogatoriul său incredibil (mă tutuia ca şi cînd am fi fost vechi prieteni, sau el ar fi fost un foarte mare ştab care nu mai poate concepe că un subaltern atît de mititel s-ar putea simţi ofensat şi să-i răspundă). "Un universitar la filozofie, îi răspunsei, nu e neapărat un filozof." "Nu e? Dar ce e?" "Un simplu profesor!" "Un simplu profesor", îmi reluă el intonaţia modestă şi asupra acestei modestii a mele făcu iar: "aaîîîaaa!" Şi se uită dracului într-o parte, scîrbit parcă de spectacolul puţinătăţii umane. Da, nici măcar nu puteai zice că rîde de tine, atît de sus se simţea. Acrit de lipsa de variaţie a comportării oamenilor, îngăduitor că ne credeam şi noi cineva şi aveam, trăiam adică învăluiţi în micul abur al iluziilor noastre. "Şi cît zici că ai stat acolo, mă Petrini?" reluă. "Un an!" "Şi mai ştii ceva filozofie? sau ai uitat tot?" "N-am uitat nimic." "N-ai uitat nimic... Aî... dar se opri, ca şi cînd n-ar fi acumulat, din spusele mele, destul dispreţ... Ei, spune-mi şi mie două idei!" "Ce fel de idei?' "Păi zici că ai predat filozofia şi n-ai uitat nimic!" "Da!" "Ei, două idei filozofice!" Stupefiat, nu-i răspunsei îndată. De ce tocmai două şi nu una? Şi cum să-i spun acestui demon meschin de care depindea rămînerea mea în uzină două idei filozofice? "Cuget, deci exist!" îi răspunsei. "Asta ce e?" mîrîi el distrat şi mîna cu două degete lipsa i se puse pe maşina mică de scris de alături şi execută o arie ca pe o claviatură de pian. "E o idee filozofică!" Îşi retrase mîna: "Şi ce înseamnă? E o idee a ta sau a altuia?" "Nu e a mea!" "A cui e?" "A unui mare filozof francez." "Şi ce înseamnă?" "Că e foarte sigur că exist, din moment ce gîndesc." "Şi ce mare brînză e asta?" "E un lucru sigur! O idee filozofică!" "Un lucru sigur! O idee filozofică! Aaîîîaaa! Şi dacă cineva nu gîndeşte, reluă el cu un ton alb care în mod absurd îmi impuse respect, înseamnă că nu există?" Rămăsei siderat şi un fulger de simpatie abjectă trecu prin maţele mele faţă de el .Avea dreptate. Adică nu dreptate, dar întrebarea lui putea fi pusă! Se putea pune! Fusese pusă! Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu rîdă iar atît de mine cît şi de marele filozof? "Spune, mă Petrini, reluă el văzînd că tac, uite, maşina asta de scris, sau să zicem un cal sau un măgar: nu gîndesc, înseamnă că nu există?" "Nu putem să spunem că nu există, zisei, dar cel mai sigur e că exist eu, fiindcă gîndesc!" "Hm!" făcu, dar puterea lui speculativă se opri aici, avînd aerul că şi-aşa gîndise prea mult. Îi plăcea însă jocul: "Ei, zise, mai spune una!" Adică încă o idee filozofică, mare drăcovenie. Îi făcui pe plac: "Totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile", zisei. "Asta e lozincă! mîrîi el cu dispreţ. Trebuie să fie din Marx!" "Poate să fie!" "Şi una de-a ta nu poţi să-mi spui?" "Nu!" "De ce?" "Pentru că nu am." "Dar să te ţii de intrigi, ai! Îţi spun eu una, deşi nu sînt mare filozof: Omul e un intrigant. Ei? Ce zici?" "Da, sînt şi oameni care se ţin de intrigi. Eu îmi văd de treabă!" îi răspunsei posomorît. "Da? Şi dacă eu îţi dovedesc că nu te ţii, ce-o să zici? Ce să-ţi fac? Vei fi de acord, aşa filozofic vorbind, să te dăm afară? Şi să-ţi vîrîm o hîrtiuţă la dosar, nu de-altceva, dar ca să afle şi alţii, dacă o să vrei să te angajezi în altă uzină, ce hram porţi!?" Tăcui! Părea foarte sigur de el! Totuşi, gîndii, de-aia m-a chemat, să mă dea afară! Mă indignai: "Repet că n-am făcut altceva decît să-mi văd de treabă. Dacă dumneavoastră ştiţi altceva, asta e o intrigă a altora împotriva mea. Nu înţeleg să suport eu consecinţele!" "Ascultă, mă Petrini, tu ai tată, mă?" reluă el de astă dată cu suficient dispreţ acumulat anterior pentru tatăl meu şi desigur şi pentru mine, ca să lase, după ce eu voi confirma ca nu sînt orfan, să-i iasă din gînd stupida exclamaţie. "Da, zisei, am!" Dar nu exclamă nimic, se uită la mine parcă sastisit şi continuă: "Şi ţii la el?" "Chiar dacă n-aşi ţine, răspunsei eu iritat, nu dumitale o să-ţi fac confidenţe." "Da' cui?" "Mă priveşte!" "Te priveşte?! Aaaaîîîaaa." De astă dată parcă zbieră de atîta lehamite. "Află, mă Petrini, că dacă tu nu-mi faci confidenţe, în schimb taică-tău le face. Nu mie, ce e drept, dar le face pe-acolo, prin secţie. Că fi-său, adică tu, n-a venit el să stea la strung, ci doar aşa cîtva timp pînă o dă Bularca afară pe curva aia de la bibliotecă. Şi mai zici că nu te ţii de intrigi. Că îţi vezi de treabă. Asta numeşti tu să-ţi vezi de treabă?! Aaaîîa..." Acum parcă era, într-un fel al său, scîrbit, vesel. Nu părea să ataşeze mare importanţă acestei desvăluiri şi n-ai fi zis că chiar vroia să mă dea afară. "Mă Petrini, dacă bibliotecara noastră află că, faţă cu alţi oameni, taică-tău a făcut-o curvă, poate să-l dea în judecată. Spune-i chestia asta din partea mea. Pe urmă află şi tu un lucru care poate ar fi trebuit să fie primul lucru pe care trebuia să-l afli, deşi eu ştiu că filozofii sînt curioşi şi ştiu totul despre lume, altfel de ce dracu s-ar mai lăuda că sînt filozofi... Aici la noi, şi nu numai aici, în toată republica, directorul, secretarul comitetului de partid şi cadrele sînt cei trei pivoţi de conducere şi nu face unul ceva care să nu ştie şi să nu fie de acord şi ceilalţi doi. Altfel ne schimbă partidul, care e forţa conducătoare, da, da, ne schimbă şi ne trimite la munca de jos, nu sîntem bătuţi în cuie pe scaunele noastre. Sîntem noi mari, dar foarte repede putem redeveni mici, dacă lucrăm sectar şi de capul nostru. Tu bibliotecar nu poţi să fii şi n-o să-mi spui tu mie că directorul ţi-a promis chestia asta. Ştiu exact ce ţi-a promis, că dacă vei reuşi să faci o bună impresie, o să te promovăm, da, dar asta, ehei! mai tîrziu încolo şi în nici un caz la bibliotecă." "N-am spus că mi s-ar fi promis acest post, şi dealtfel nici nu mă interesează, spusei foarte hotărît. Tata a vorbit în numele lui, orice tată îşi doreşte ca fiul său să ocupe un post mai bun, intenţia mea, şi v-o spun fiindcă văd că aţi fost sincer cu mine, este să mă întorc, cînd se va considera că e nevoie de mine, la universitate, pentru care am fost pregătit. Şi să vă mai spun ceva, deşi poate nu intră în atribuţiile dumneavoastră, singura mea dorinţă e să muncesc bine şi să cîştig şi eu ceva bani peste normă, cum cîştigă şi alţii în secţia unde lucrez. Mai rău e că mi se refuză depăşirea normei: ba chiar sînt împiedicat să mi-o îndeplinesc şi pe aia. Nu sînt plătit pentru tot ceea ce muncesc. Am fost la tovarăşul director şi a dat din umeri, mi-a spus să mă descurc. Dar cum să mă descurc? Aşa că vedeţi că nu putea să-mi promită cine ştie ce, cînd el nici măcar nu intervine să am aceleaşi drepturi ca orice muncitor." "Da?! mîrîi el. Şi ce să faci tu cu banii, mă Petrini?! Aveţi două salarii în casă. Nu vă ajung?!" "Vreau să mă mut de-acasă!" "De ce, nu vă înţelegeţi?", "Ba da, dar vreau să am casa mea!" "Aha, vrei să ai casa ta să poţi să aduci dame!" "Nu e vorba de dame!"' zisei eu mirat, avînd senzaţia că această întrebare mi-o punea nu un om tînăr, de vîrsta mea, ci unul de mult trecut... O fi chiar atît de bătrîn? gîndii scrutîndu-l cu atenţie şi aici el îşi feri privirea. Nu, nici vorbă, părea chiar mai tînăr decît mine. "Atunci de ce e vorba?" insistă el. Tăcui. "Sau vrei să spui că nu-ţi plac damele? Voi ăştia, filozofii, n-aveţi..." "Ba avem..." "Aveţi? Aaaîîîaaa..."
De astă dată însă surprinsei în ochii lui într-adevăr ca la lumina unui fulger o stranie invidie, o otrăvită ranchiună; exclamaţia lui pe care o vroise ca de obicei anestetizantă nu reuşi s-o acopere. Aveam sau n-aveam noi, filozofii, ceea ce întrebase el, puteam să avem, unii da, alţii nu, unii mai puţin, alţii mai mult, ca toţi oamenii, dar în mod aproape sigur el nu se prea putea lăuda că are din plin. Altfel de ce l-ar fi dus gîndul tocmai acolo, că de aceea vroiam eu să mă mut şi să rămîn singur şi de aceea aveam atîta nevoie de bani, nu ca să chefuiesc cu damele? Adică un lucru pe care el nu prea îl putea face? "La un chef, aşa, îl auzii că zice, invită-mă şi pe mine, mă Petrini! Serios! Sau crezi că noi ăştia, şefii de cadre, nu ştim să ne distrăm? Nici măcar n-o să-ţi cer să faci din chestia asta un secret. Ţi-ar conveni, ai? rînji el sarcastic. Ce te-ai mai lăuda tu prin secţie şi m-ai şantaja, ba cu una, ba cu alta... Ei şi? De ce nu te-aşi proteja? Ei, ce zici?'' "Aşi fi bucuros, zisei, dacă m-aţi sprijini în drepturile mele." "În drepturile tale, murmură el cu un glas de parcă era mirat că aveam şi eu drepturi, aaaîîîaaa..."
În timp ce eu mă şi ridicasem, o luasem spre uşă şi abia închizînd-o rupsei coada acestei exclamaţii care fusese cea mai lungă şi mai batjocoritoare dintre toate, ca şi cînd drepturile mele ar fi fost lucrul cel mai de rîs din tot ceea ce dispreţul lui acumulase de la mine... Totuşi, indefinita şi scabroasa simpatie, care ţîşnise o clipă din maţele mele pentru el, reveni, în timp ce coboram treptele clădirii, şi nu numai pentru o clipă. Dar şi senzaţia de coşmar reveni, că ne cunoscusem, noi doi, cu mult înainte de a ne naşte şi că el fusese, în acel vis al neantului, omul care mă dominase totdeauna. Singurul om, adică nu om, singura entitate. Da, mă pomenii gîndind, omul ăsta o să mă ajute, iar eu o să-l invit la mine să chefuim cu dame (cum o să-l invit?!} şi bineînţeles că n-o să divulg nimănui acest secret (care nu va fi!) şi nici n-o să-l şantajez. Oricum, reflectai cu o siguranţă de sine plină de recriminări la adresa directorului Bularca, cinismul acestui bizar individ îmi va fi poate mai util decît umanismul ineficient al celuilalt.

VIII

Se dovedi astfel, enigma stocurilor supranormative se deplasă spre alţii şi acelaşi maistru care făcea pe surdul cînd îi spuneam că aşi vrea să-mi depăşesc norma, da, zise la cîteva zile după întrevederea mea cu şeful cadrelor, bineînţeles, de ce nu mi-ai spus că... Mă prefăcui şi eu că nu-mi exprimasem niciodată această dorinţă şi nu-i reproşai nimic. În cîteva luni cîştigai suficient ca să mă pot muta de-acasă şi îmi şi căutai cu grijă două camere liniştite şi nu prea departe de casa părintească, să nu-i fie greu mamei să vie la mine ca altădată. Le găsii, aceste două camere, îmi fură atribuite de Spaţiul locativ, instituţie care demult începuse să determine într-un fel decisiv conştiinţa oamenilor, după cum spunea Marx (condiţia materială determină conştiinţa). Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decît dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Cînd însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pămîntului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gîndirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mîine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi. Bineînţeles că va suferi şi anume în durata ei în istorie şi chiar în cosmos: existenţa e unică, vreau să spun irepetabilă, eşecul unei entităţi nu asigură victoria unei entităţi viitoare, ceea ce este pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Sînt însă departe de a sprijini frenezia afirmării. Nu regretam vastul apartament al Matildei, dar nici nu mă împăcăm cu refugiul meu într-un subsol. Cele două camere le găsii la o familie care se temea să nu fie repartizat în ele cine ştie ce beţiv în locul fetei care se mărita. "Sînteţi liber, îmi spuse titularul apartamentului, un inginer din vechea generaţie, dar într-o zi poate vă căsătoriţi, înţelegem, menaj tînăr..." Şi îşi exprimă printr-o mişcare largă a braţelor o veche credinţă că în faza aceasta idila e lungă şi vor putea trăi şi ei cîtva timp sub umbrela aceasta a celor care au iluzii. "După cîte îmi dau seama, sînteţi un intelectual, zise. Unde lucraţi?" Îi spusei unde, fără să precizez ce făceam în uzină, dar omul vroia totuşi să ştie cine îi intra în casă. "Credeam că v-a spus domnul Vaintrub", zisei. "Da, mi-a spus: un prieten care se află într-o situaţie «foarte grea»." Atunci mă simţii obligat să-i spun cine sînt. "Pentru noi contează, zise el după ce mă ascultă, că aţi fost universitar. Restul, ca să zic aşa, nu ne priveşte, în sensul că nu ne deranjează." "Vă mulţumesc", spusei. "Un singur pericol există, reluă el, ca Spaţiul locativ să ne trimită totuşi pe altcineva. Aşa că străduiţi-vă să obţineţi repede repartiţia." "Nu sînteţi proprietarul apartamentului?" "Ba da, dar n-are importanţă. Există o dispoziţie care ne dă dreptul să ne alegem chiriaşul, dar nu e o lege şi cei de-acolo, cînd vor ei, o încalcă." "O voi obţine", zisei. "Atunci facem aşa: rămîneţi aici, vă instalaţi, vă aduceţi lucrurile şi n-or să poată să vă evacueze, vreau să spun că nu o vor face, deşi legea le dă dreptul. Dar şi dumneavoastră aveţi dreptul la o locuinţă şi e complicat pentru ei să înfrunte un scandal, au încercat la început, dar pe urmă au primit ordin să evite astfel de evacuări. Noi o să facem un contract, calculăm chiria legală pe care ne-o plătiţi nouă şi, cu timpul, dacă doriţi, cumpăraţi mobila pe care a lăsat-o aici fata noastră. Nouă ne-ar conveni, fiindcă ar mai veni şi ea pe-aici şi i-ar plăcea să-şi vadă odăile mobilate aşa cum le-a lăsat, e un copil care se ataşează de lucruri şi ar fi bine să-i satisfacem această dorinţă... La acest birou a stat ea ani de zile şi a învăţat pînă a ajuns arhitectă (tresării!) şi în acel pat a dormit de pe la vîrsta de opt ani... Dacă totul reuşeşte, avem şi noi o pretenţie. Camera de alături să ne rămînă practic tot nouă, oficial o trecem însă în contract pe numele dumneavoastră. Dacă vă căsătoriţi, v-o cedăm. Fireşte, aveţi acces la baie şi la bucătărie. În privinţa altor detalii, vă înţelegeţi cu soţia mea..." "Poate să vină de cîteva ori pe săptămînă mama să-mi gătească?" mai spusei. "Desigur!" mai zise şi inginerul şi îmi dădu cheile de la intrare.
Rămas singur cercetai odaia. Biroul în sine era micuţ, dar fata pusese pe el o planşetă albă de lemn şi era foarte comod să lucrezi pe planşeta aceea, nu ţi se loveau genunchii de nimic. Patul era de fier, asemeni celor din spital, de fapt o simplă somieră, dar peste ea avea o saltea de lînă şi o cuvertură dintr-un material simplu de in, cu mari dungi de culoare verde care dădea încăperii un aer tineresc, foarte aerisit, parcă sportiv. De-a lungul lui, în loc de noptieră avea un fel de bancă din stejar lustruit pe care zăceau cărţi şi alături de pernă o veioză şi un aparat de radio vechi, marca Phillips, care însă avea o sonoritate mai bună decît a unuia nou. Un fotoliu la picioarele patului. Un şifonier tot din stejar, mare, încăpător, plasat la peretele în colţul căruia era aşezat patul. Un covor gros, culoarea grîului, acoperea toată suprafaţa odăii, iar pe pereţii liberi, rafturi pline cu cărţi. Şi abia după aceea văzui ferestrele. Erau două, imense, cu storuri, practic întreg peretele era geam. Iar de jos, din stradă, urcau cu vîrfurile pînă în dreptul lor doi plopi... Deschisei... Un vis! Se vedea de la această înălţime care nu era mai mare de trei etaje, dar acest cartier era aşezat pe un mic deal, panorama oraşului, cu acoperişurile lui roşii şi cu piaţa lui cu turnuri medievale. Ce copilărie şi adolescenţă fericită o fi avut fata asta! gîndii. De ce o fi plecat de aici? Putea foarte bine să stea cu soţul ci în aceste două odăi! Probabil soţul avea o casă mult mai mare? Desigur. Dar şi ea ştia ce frumos e aici şi ar fi vrut să vie să-şi mai vadă odaia. Bineînţeles că voi cumpăra tot ce a lăsat, deşi n-o să-mi fie prea uşor să le plătesc. Revenii de la geam parcă ameţit de bucuria că voi locui într-o odaie aşa de frumoasă şi începui să-i cercetez biblioteca. Ce citea această fericită fată? Literatură. Clasicii francezi, dar şi pe moderni, ediţii vechi scoase de Mercure de France, pe la sfîrşitul secolului, coperţi galbene pentru autorii străini, poeţii blestemaţi, Villon, Baudelaire, Rimbaud, două volume Nietzsche şi nici un autor român. Hm! Dacă domnişoara ar fi fost de meserie om de cultură, ar fi fost acuzată de ploconire faţă de Occident, dacă nu chiar de cosmopolitism!
Practic nu-mi adusei în această cameră decît cărţile, cu toate că biroul meu era mai bun, dar îmi plăcuse de la început tot ce era, inclusiv biroul ei de arhitectă cu planşeta aceea mare; o umplui cu cărţi de-ale mele şi cu caietele pe care tot nu mă hotărîsem să le distrug, nu atît ceea ce era scris în ele mă atrăgea, ci propriul meu scris, care exercita asupra gîndirii mele o influenţă magică: întreaga mea fervoare de odinioară renăştea îndată ce le răsfoiam şi în spatele fiecărui rînd citeam cu o claritate uimitoare o bogăţie de idei pe care îmi aminteam că le avusesem şi pe care anii grei prin care trecusem nu mi le şterseseră din memorie. Dar numai frazele stîngace, vioiciunea lor care atingea esenţele, febrilitatea scrisului, spontaneitatea şi superbia cu care treceam peste obstacole în favoarea reflexiei originale, pasiunea imprimată în scriitură puteau să-mi reînvie în spirit forţa de a reînnoda, trecînd peste abis, îndrăsneala inocentă de atunci cu reflecţia matură de acum. Fără ele intuiam că aşi fi avut multă vreme senzaţia chinuitoare a unei amnezii. Ce gîndisem? Ce vrusesem să realizez? Împreună cu gîndul că o aveam pe Silvia, aceste caiete erau singura dovadă, singura certitudine că viaţa mea nu era, pînă la această vîrstă, un eşec. Eşuasem în speranţa de a fi fericit cu o femeie, dar nu eşuasem nici în spirit; şi nici biologic. Cum să le distrug? Nici măcar nu le ascunsei, ci, dimpotrivă, le pusei alături pe alba planşetă, la stînga mea, ca pe un ghid, ca pe un talisman miraculos care ascundea secretul inspiraţiei liniştite şi de durată şi entuziasmul fără de care voinţa nu aduce decît chin.
Avui, în acest sens, o bizară confirmare. Nu mă gîndisem niciodată că, în afară de Vaintrub şi celălalt referent al Securităţii, nimeni nu citise de fapt caietele mele, Matilda care căutase altceva în sertarul biroului spărgîndu-l, desigur, le răsfoise în acea seară rău inspirată. Aflate apoi în posesia ei, nu le citise, oricum, nu-mi spusese niciodată nimic bun despre conţinutul lor!
Într-o zi, caietele mele dispărură. Iată, gîndii, luîndu-mi în mîini capul, copleşit de un sentiment catastrofic, actele veşnicei imprudenţe a omului. Ştie bine că un anumit lucru e primejdios pentru el şi totuşi nu ia cea mai elementară măsură de apărare, excitat de o trufie smintită, că poate el să înfrunte forţe mai puternice şi nu-i pasă de urmări. Da, au venit oameni ai Securităţii, au pus mîna pe aceste caiete şi acum urmează o nouă acuzare şi alţi ani de ocnă în minele de plumb. Avem însă dreptate să nu credem mereu în rău, cu toate că uneori vine mereu răul. "Unde sînt caietele mele", spusei intrînd în vasta cameră a proprietarului meu, inginerul, care stătea în pat în şort şi maieu şi răsfoia nu ştiu ce revistă. "Domnule Petrini, zise, le-a luat fiica mea, poimîine le aduce, vă roagă s-o scuzaţi, a fost curioasă, mai mult, are o impresie pe care vrea să v-o comunice personal, cînd ei vin la noi; vă invităm la masă."
Deci, domnişoara, adică nu, doamna cosmopolită, nu ştia pe ce lume trăieşte. Fără mari probleme, lua cu ea acasă nişte caiete... Cine dracu credea că sînt eu? Nu i se spusese? "Aşi dori ca de îndată să mi se aducă înapoi caietele mele, îi spusei inginerului. Atît eu cît şi fiica dumneavoastră sîntem demult oameni maturi şi nu elevi sau studenţi protejaţi de vîrsta noastră tînără, cînd credeam că nimeni n-ar avea curajul să ne pedepsească sever pentru rătăcirile noastre. Aceste caiete... dar nu vreau să vă spun mai mult, o rog pe fiica dumneavoastră să mi le restituie chiar acum." "Da, se poate, vai, zise inginerul, fata mea n-a ştiut ce importanţă ataşaţi acestor însemnări. Altfel nu şi-ar fi permis să le ia, îi dau un telefon şi într-o jumătate de oră vi le aduce..."
Îi dădu acel telefon chiar în faţa mea, dar nu schimbă cu ea decît cîteva cuvinte şi închise. "Nu vrea să vi le dea", spuse el cu humorul jovial şi resemnat al părintelui care numai are autoritate asupra fiicei sale, în general al bărbatului care trebuie să cedeze în faţa capriciilor femeii. Avea aerul să spună că şi eu trebuia să cedez. Ca să mă pufnească apoi un rîs colosal a treia zi cînd ne întîlnirăm la masă şi aflai despre ce era vorba.
Ce eram eu? Un Feuerbach modern. Cum? De ce? Muncitor ca şi acela, zise ea cu o extremă sfială în glas, ajunsesem să-mi formez o concepţie despre lume şi prin cultură să parvin spre sferele gîndirii filozofice. Rămăsei o clipă tăcut, ca să înţeleg. "Doamnă, zisei apoi, Feuerbach n-a fost muncitor, îl confundaţi cu Dietzgen, într-adevăr un muncitor filozof, tot german, care a descoperit dialectica materialistă, independent de Marx şi Engels şi chiar independent de Hegel... Şi nici eu nu sînt..."' şi mă întrerupsei izbucnind în rîs. Tatăl ei, cu humorul adesea strîmb şi ascuns al intelectualilor specialişti, nu-i spusese că am fost universitar, ci un simplu strungar, ceea ce pe fată o uluise. Micuţă, delicată şi tăcută, tînăra doamnă se făcu liliachie auzind hohotele mele, în timp ce inginerul, surîzînd cu o satisfacţie ironică, îi spunea abia acum că domnul Petrini a predat cîtăva vreme la catedra de filozofie, alături de marele poet şi filozof, şi că împrejurări nefericite, care nu erau legate de pregătirea sa, îl determinaseră să ajungă într-o uzină. Soţul tinerei doamne observă la soţia lui ceva care nu se observa, se ridică de pe scaun, veni lîngă ea şi îi şopti la ureche. "Nu fi copil, te rog, e o glumă de-a lui, doar îl cunoşti, n-a vrut să te jignească." "Dar nu mă simt jignită", răspunse ea atît de jignită încît se făcu palidă şi o mare tristeţe i se aşternu pe chipul ei care exprima o atît de vie sensibilitate încît cerea parcă o protecţie perpetuă pe care într-un mod la fel de perpetuu o respingea, lucru care îi imprimase nu numai în privire, ci şi în mişcări o veşnică suferinţă şi timiditate. Mai curios era că părinţii rămaseră indiferenţi cînd ca drept orice răspuns la şoaptele soţului (un tînăr domn cu un chip ferm şi atrăgător), dădu tacîmurile la o parte din faţa ei, ca şi cînd ar fi împiedicat-o să se ridice, se ridică şi fără un cuvînt părăsi încăperea. "Ştii că pe urmă face migrenă care o ţine trei zile la rînd", zise doamna inginer, cu un glas uscat, fără vreo căldură pentru fiica ei."Trebuie să iasă odată din copilărie, zise inginerul înfulecînd cu atîta poftă încît mereu îi rămînea mîncare pe la colţurile gurii. Peste şase luni naşte şi cum poate un copil să crească alt copil? De pildă acum, n-a mîncat nimic şi o gravidă trebuie să mănînce." "Da' de ce nu i-ai spus despre ce e vorba, să nu se facă ridicolă?" "Ca să înveţe să nu fie", zise inginerul cu o ironie aplicată.
Reieşea că dată fiind pregătirea mea de fost universitar, nu mai eram un Feuerbach modern, ba chiar, dacă fiica lui ar fi ştiut, nu i s-ar mai fi părut demne de vreun interes însemnările mele şi desigur nici nu le-ar mai fi luat cu ea acasă, în orice caz nu şi-ar fi permis, în timp ce fiind vorba de un simplu muncitor neglijase bunele maniere. Mă înşelam însă. După cafele mă retrasei şi îi găsii pe tinerii soţi la mine în odaie. Stăteau de vorbă liniştiţi. "Doamnă, zisei, mă scuzaţi că am rîs într-un fel atît de stupid, dar am avut o desamăgire, îmi făcusem iluzii faţă de interesul dumneavoastră pentru caietele mele. Mi s-a părut că v-au fascinat, mai ales cînd aţi refuzat să mi le înapoiaţi de îndată."Realmente m-au fascinat, zise ea gînditoare, şi într-adevăr rîsul dumneavoastră m-a jignit. E adevărat că şi eu am greşit că le-am luat fără să vi le cer." "În mod sincer îmi pare rău. Aşi fi vrut să discut cu dumneavoastră mai pe larg. N-am publicat nimic din aceste însemnări şi nu le-am dat nimănui pînă acum să le citească. Acum sînteţi necăjită şi n-aşi vrea să abuzez de ocazia pe care mi-aţi oferit-o citindu-le, să vă pun cîleva întrebări.''
Soţii se priviră. "Cum, zise el, dar oricînd..." Adică nu acuma. Şi se ridicară. "Dacă vă jenează planşeta mea, spuse sensibila doamnă, am putea s-o luăm..." "Aşi fi bucuros dacă mi-aţi lăsa-o, zisei, e atît de plăcut să lucrezi pe ea! E foarte comod..."
Nu mai avusei însă ocazia să discut cu ea despre caietele mele. Dar, oricum, aveam o confirmare, e adevărat nu întreagă, cu o umbră de incertitudine izvorîtă din chiar întîmplarea, dacă cu adevărat i s-ar mai fi părut fascinante însemnările mele ştiind că sînt scrise de un fost universitar, că universitar sau muncitor autorul tot a captat totuşi interesul viu al unei cititoare.

Nu trecu însă mult şi trebui să părăsesc uzina. Spun "părăsesc" fiindcă nu fusei concediat, ci pus în situaţia s-o fac tocmai pentru a nu fi dat afară.
Într-o zi, la o adunare generală sindicală a secţiei îl auzii pe preşedinte rostind: "Are cuvîntul tovarăşul Chelbaşu, se pregăteşte tovarăşa Nineta Boiangiu." Hm! exclamai în sinea mea, săraca Nineta Romulus, pe unde-o fi! Întorsei totuşi capul cînd Ninetei de aici i se dădu cuvîntul. Mă holbai: era chiar ea, numele de Boiangiu fiind desigur al bărbatului ei. De la distanţa aceea mi se păru neschimbată Nineta, dar lucru incredibil era felul cum vorbea, glasul nu mai semăna cu cel de odinioară nici în timbrul lui, nici ca mijloc de a exprima vechile ei gînduri, filozofia ei (filozofia tubului cu pilule ucigătoare clin geantă, care pot fi luate quand l'amour est desservi). Nu, acum Nineta îşi însuşise stilul sec al dărilor de seamă, al criticii şi desigur şi al autocriticii, vorbea despre realizările care îi stăteau în sarcină, biblioteca şi manifestările culturale şi ale echipelor artistice (sfinte Dumnezeule, aşadar ea era bibliotecara în chestiune?) şi chiar aşa şi făcea, critica într-un fel voalat şi abil pe tinerii care îşi neglijează nivelul cultural şi sînt absenţi din fişele ei, "dar e şi vina mea că n-am găsit suficiente mijloace de convingere, fiindcă nu neg importanţa sportului, minte sănătoasă în corp sănătos, cum spuneau cei vechi, şi sportul are această menire, dar nici fără cultură nu sîntem în deplină formă, nu sînt partizana zicalei care spune decît filozof ofticos mai bine măgar sănătos... Nu e obligatoriu să rămîi doar măgar sănătos..." "Trebuie să fii măgar filozof!" zise de la prezidiu preşedintele şi se produse rumoare veselă în marea sală de şedinţe a clubului uzinei. "Am vrut să spun, reluă Nineta fără timiditate, că nu asta e alternativa. Se poate face şi sport şi cultură!"
Bravo, Nineta. Avea, cum se zice, papagal. Şi descoperii după aceea, cînd şedinţa se termină, că nu-i pierise totuşi spontaneitatea de altădată. "Nineta!" o strigai. Ea se întoarse şi făcu ochii mari. "Petrini!" exclamă şi ea şi într-o clipă chipul, sub presiunea amintirii şi a surprizei, redeveni cel ce fusese atunci, cînd o cunoscusem eu la "Mama răniţilor", inocent, neatins de amorurile ei timpurii şi frenetice.
"Cum ai ajuns tu aici, o întrebai, şi încă bibliotecară!" "Dar tu aici? Ce eşti?" "Strungar". "Numai atît? Nu ţi-ai terminat studiile? Te pomeneşti că ai fost eliminat din cauza mea şi ţi-ai ratat cariera. Vroiai să ajungi filozof, profesor... M-ar amuza să fie adevărat!"' şi izbucni într-un rîs de un cinism vesel, ca şi cînd ar fi fost o glumă reuşită să mai adauge la victimele pe care le făcuse în viaţa ei aventuroasă încă una, iar pentru mine şi mai distractiv că am putut să-mi ratez cariera din pricina unei... "Nu, îi răspunsei, n-am ratat nimic, dacă considerăm că ratarea ne vine din interior." "Poţi să ştii?'"' zise ea pe gînduri şi ne urcarăm în autobuz. Ai fi zis că reflectase şi ea la acest subiect şi nu reuşise să afle din ce parte îi venise ratarea. Dar chiar îi venise? Ce putuse rata Nineta? O, dacă ar fi să-l credem pe filozoful român, numai raţa nu ratează, un om, adică, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să ştie precis ce anume, i-o spun alţii la urmă cînd nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu ştie. Au acest obicei scumpii noştri semeni, să înregistreze cum arătai tu odinioară, să ghicească, să intuiască acel lucru pe care ai dori să-l realizezi, să-l ţină minte peste ani şi într-o bună zi să-ţi spună cu dispreţ: ratatule! Eşti un ratat! Chiar un ideal cu totul mărunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtătorului lui o mică aură şi cînd această aură piere, adică o anumită licărire a privirii, o anumită tinereţe a chipului, atunci se observă (fiindcă la cei ce reuşesc le rămîne parcă veşnic pe chip tinereţea cînd au avut idealuri) şi rataţii sînt pierduţi; chiar cei dragi nu se pot abţine să nu spună soţului, fratelui sau prietenului: eşti un om de nimic. Îi scapă într-o zi soţiei, care a acumulat multe nemulţumiri împotriva ta de-a lungul anilor, chiar dacă ai fost an soţ model şi ai muncit din greu să-i ţii pe toţi... Sau: n-a fost nimic de capul tău, alţii au făcut şi au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă adesea cu nereuşita, care poate foarte bine să ţină perfect în picioare un om fără noroc, care să nu se considere adică ,un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina lui! Mai apropiată cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, cînd alte tentaţii decît acelea de a-ţi fi urmat drumul pe care ţi-era dat să-l urmezi te-au învins fără vina nimănui.
Ce aflai de la Nineta? Că ratase lovitura cu tubul: îl aruncase după ce născuse doi copii. Fusese ispitită să devină mamă, să fie ca alte femei, să aibă bărbatul şi casa ei, să fie bine văzută în oraşul în care se măritase cu acel negustor bogat. Dar negustorul începu să afle, deşi nu dorea, fiindcă faptele chiar dacă nu venim noi spre ele, vin ele spre noi, că trecutul Ninetei, aşa şi pe dincolo, o istorie care durează de totdeauna şi va dura, adică lipsa de linie dreaptă în viaţa majorităţii oamenilor, cu alte cuvinte căderi, erori prelungite, schimbarea bruscă de bară care naşte nesiguranţa, imprevizibilul, neliniştea... Negustorul deveni gelos: dar dacă soţia lui nu s-a schimbat? Şi dacă maiorul acela din Bucureşti o gonise pentru rele purtări? El şi aşa era mai bătrîn decît ea şi în curînd va deveni şi mai bătrîn, în timp ce ea nu dădea deloc semne că o să îmbătrînească foarte curînd, arăta tot aşa ca înainte, deşi îndurase două sarcini. Un bărbat mai bătrîn, dar liniştit şi înţelept, poate rămîne multă vreme un om care putea fi iubit. Dar un bătrîn smintit, care cedează ispitei de a fi gelos, e desgustător. "Nu ştiu cum se făcea, mărturisi Nineta, că în clipele acelea îl vedeam şi eu cît e de bătrîn, cu toate că nu era, era bine făcut, subţirel şi svelt şi cînd se îmbrăca bine (şi ştia să se îmbrace) chiar întinerea parcă, nu-şi arăta vîrsta, nu de cincizeci şi ceva cît avea, ci de patruzeci" . Am divorţat de comun acord şi mi-am abandonat în mod iresponsabil copiii." "Şi Boiangiu? Te-ai recăsătorit?" "Nu, a fost de acord să-i păstrez numele, să semene cu al copiilor... Scuza mea de atunci, continuă Nineta, era că tatăl lor, om bogat, îi va creşte mai bine decît mine... Şi acum mă chinuie dorul de ei, de anii cînd i-am făcut şi alăptat, cei mai frumoşi din viaţa mea..." "Bine, îi zisei, dar cine te împiedică să te duci să-i vezi?" Cine o împiedica! Nineta avea aerul ca îşi punea ea însăşi această întrebare pentru întîia oară. Vorbind despre copii, chipul ei îmbătrînise, ca să zic aşa, sub ochii mei, se dăduse jos din pat şi începuse să se îmbrace. O invitasem la mine, după ce luasem masa împreună la restaurantul care se numea înainte "High-Life" (Hailaiful unde se dusese şi Vintilă odată să-şi vadă amicul cu o formidabilă tipesă, care avea apoi să-şi lase urmele tălpilor pe peretele garajului unde se zbenguise apoi şi el cu ea) şi Nineta mă urmă firesc, ca şi cînd invitaţia mea nici nu trebuia făcută, se înţelegea de la sine că o să încheiem seara la unul din noi."Frumoasă odaie, zise intrînd, dar fără să se uite la mobilă, cum ai găsit-o ?" "De ce, zisei, nu stai bine? Ce s-a ales de vechea ta casă de lîngă «Mama răniţilor»?" "S-a dus, zise, s-a dărîmat cu întreg cartierul, s-au construit blocuri." "Şi bunica?" "A murit demult!" "Şi «Mama răniţilor»?" "Totul!...Nu stau bine, zise Nineta, mi s-a repartizat o cameră tocmai la marginea oraşului, în cartierul acela nou, parcă e un orfelinat, cînd mă apropii de el chiar îmi aduc aminte că nu mai am pe nimeni pe lume." "De, zisei, dacă n-ai vrut să te măriţi cu mine? Dar nu e timpul trecut, Nineta", îi şoptii, gîndind că dacă o lăsam prea mult pe panta lamentărilor, nu se va mai apropia de acel timp de odinioară, singurul în care ne puteam refugia şi iubi, ci, dimpotrivă, se va îndepărta tot mai mult şi de acel timp şi de mine. Da, după, va putea să se lamenteze în voie, mai gîndii şi începui s-o mîngîi pe chipul ei în care privirea îi juca rătăcită, ca şi cînd ar fi fost surprinsă, uluită, că după atîţia ani şi după ce eu însumi trecusem prin atîtea, n-o uitasem şi mai aveam pentru ea atîta tandreţe, deşi experienţa ar fi trebuit să-i spună că semănăm în acele clipe cu flăcăul de la ţară care copleşit de dorinţă îi spune fetei că o s-o ia de nevastă, numai s-o înduplece, sau în orice caz s-o ameţească şi să-i înmoaie genunchii prea strînşi. "Prea tîrziu, Petrini, zise ea cu melancolie, tu aşi putea spune că ai rămas acelaşi, cu toate că ai suferit şi în viaţă şi ca bărbat îndrăgostit şi de mine pe vremuri, şi pe urmă şi de nevastă-ta care te-a părăsit, dar nu poţi spune despre mine că sînt aceeaşi." "Pentru mine, zisei în şoaptă înăbuşită, tot Nineta de atunci." "Ai să vezi că nu mai sînt," surîse ea cu ironie senină şi începu foarte încet să se dezbrace. Mişcările ei îmi păreau sacre, atît erau de sigure şi de armonioase. Începui să fac la fel şi cînd ritualul se termină, o luai în braţe, o dusei în patul meu auster în care dormise atîţia ani o fată (prima mea cititoare!) şi, urmărit de scena de odinioară cînd ne iubisem întîia oară noi doi şi întîia oară eu cu o fată, o retrăii cu putere această magică iniţiere şi nici o clipă nu mă gîndii şi nu simţii că Nineta nu mai era aceeaşi. Scena se repeta aievea şi pentru ea. Îmi dădeam seama, se uita la mine cu mii de sticliri de speranţă nebună în privirea ei mistuită realmente de focul ei interior, parcă nestins, nestins de vînturile şi furtunile care suflaseră atîta vreme în el. De ce nu? gîndeam cu o adîncă convingere pe care mi-o insufla trupul ei minunat, de ce n-am putea noi doi s-o luăm de la capăt? Cine ne-ar putea opri? începui s-o sărut cu patimă şi multă vreme continuarăm apoi să rămînem înlănţuiţi. "Ei, zise ea într-un tîrziu, tot mai vrei să mă iei de nevasta?" "Da, zisei, ar fi atît de bine! Tu ai copii, am şi eu o fetiţă şi viaţa noastră s-ar împlini prin iubirea care ne-a lipsit." "Da, murmură şi ea, ar fi atît de bine... Pentru că, să ştii, şi eu te-am iubit pe tine şi te mai iubesc şi acum, nu-mi vine să cred că nu te-am putut uita, dar să ştii că te-am părăsit tocmai fiindcă simţeam că ne pîndeşte o mare primejdie dacă nu ne despărţim, ne-am fi legat prea tare şi tu n-ai fi putut să-ţi mai termini studiile şi din ce am fi trăit?" "Da, zisei, povestea care se repetă, temerea de totdeauna care rupe vraja, şi o rupe cînd el, cînd ea, cine iubeşte mai puţin..." "Nu e adevărat, te iubeam tot atît de mult ca şi tine, dar cu toate că nu păream atît de grijulie cu mine sau cu alţii, m-a speriat gîndul traiului rău, în sărăcie şi chiar în mizerie. Adevărurile astea sînt verificate, sărăcia roade orice ideal, puţini rezistă." "Eu aşi fi rezistat!" (gîndind: şi poate că schimbîndu-se astfel ordinea clipelor mele, nici restul, închisoarea, eşecul cu Matilda, n-ar mai fi urmat). "Cum poţi să ştii dinainte? zise Nineta. Sărăcia e un cancer. Cît timp te-aşi fi putut iubi spălîndu-ţi rufele, gătindu-ţi, frecînd podelele şi îmbrăcînd o singură rochie pe care aşi fi spălat-o pînă la izineală? Şi ţie călcîndu-ţi pînă la luciu acelaşi costum de student sărac?" "Da, zic, şi tu cum puteai şti dinainte că va fi chiar aşa?" Ea tăcu o vreme, apoi zise: "Busola, Petrini, îţi arată cu acul punctele cardinale. Ţi-ai fixat o direcţie, mergi pe ea şi ştii dinainte peste ce obstacole o să treci, prin ce păduri negre sau pustiuri fără apă. Ca să treci prin ele şi să-ţi atingi ţinta nu trebuie să iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Or, noi n-aveam nimic. Lupii te mănîncă chiar dacă eşti îndrăgostit lulea, şi dacă mai ai cu tine şi copii, îi mănîncă şi pe copii." "Oricum, zisei, n-ar fi fost aşa de rău, fiindcă văd că ai predispoziţie spre filozofie. M-ai fi ajutat!" şi rîsei. "Da, rîse şi ea, te-aşi fi ajutat, dar tu pe mine?" Tăcui. "Ei, aia e! spuse ea cu un senin sarcasm. Pînă ai fi reuşit tu, te-ai fi trezit lîngă tine cu o babă şi m-ai fi părăsit. O femeie, de la cea idioată şi urîtă, pînă la cea inteligentă şi frumoasă, se naşte încă din burta maică-sii cu ştiinţa asta şi numai o mică parte din ele, sufletistele, fac excepţie şi îndură calvarul care urmează după ce sînt părăsite, deşi cunosc şi ele adevărul de care îţi spuneam. Vai de ele! Decad pe urmă, încep să bea sau se mărită cu un ticălos care le supune la un nou calvar, dar fără nici o compensaţie... A propos de băutură, n-ai nimic aici?" "N-am, dar pot să mă duc să iau de la restaurant. E unul pe-aproape." "Mai bine nu! zise ea. Mă simt atît de bine! Eu beau ceva numai cînd am gînduri negre..."
Dar nu cumva le şi avea, aceste gînduri, fără să-i survină încă? Tocmai vrusesem s-o întreb, dar mă oprisem la timp, întrucît steaua ei fusese mai benefică părăsindu-mă pe mine? Pe o cale insesizabilă reflexiile ei ulterioare o duseră însă tot spre această întrebare nepusă. În fond orice întrebare pui cuiva care se află sub semnul unei întrebări unice şi capitale, tot spre ea trage sau se produce o turburare întocmai ca în apropierea unei mari mase magnetice ascunse, cînd toate oscilografele tresar în mod misterios. Tot aşa parcă tresări Nineta cînd îi spusei: "Şi tu de cînd te-ai întors în oraşul natal?" Tăcere, ca şi cînd cîteva clipe ar fi suferit de o amnezie. Apoi răspunsul: "Nu de mult. De anul trecut." "Şi de unde ai venit?" Alarmă bizară: "Ce importanţă are asta pentru tine?" "Nici una, o simplă curiozitate." Dar ghicise că această curiozitate va persista şi alte întrebări vor veni. Totuşi rezistă, nu mai adăugă nimic după ce răspunse: "Din Bucureşti." "Şi ce făceai acolo? spusei aproape spontan. Trebuia să se decidă dacă vroia sau nu să-mi povestească. De fapt vroiam să ştiu dacă era adevărat ceea ce auzisem eu despre ea de la teologul Asanache şi ceea ce aflasem eu însumi cînd o căutasem la acea revistă literară, unde fusese angajată să "îmbunătăţească compoziţia socială a redacţiei", cum îmi răspunsese cu un surîs cinic un tip de-acolo, şi că nu mai lucra la acea revistă. Nu-l uitasem pe acel tip. De ce surîsese el astfel? Şi îi povestii Ninetei şi o întrebai de ce rînjise el astfel, fiindcă surîsul cinic devenise rînjit. "E o poveste lungă, zise Nineta. Tipu-acela nu era un jidan? N-avea părul roşcat?" "Ba chiar!" "Şi-a bătut joc de mine. Întîi el, pe urmă toţi, în frunte cu directorul revistei. Numai asta te interesează?" "Mă interesează tot ceea ce poţi tu povesti."
Şi Nineta se întoarse înapoi şi obsedată, uită de istoria de la acea revistă şi îmbătrîni, cum am spus, sub ochii mei, cînd începu să-mi povestească de copii. "Cine mă împiedică să mă duc să-i văd? Nimeni nu mă împiedică, ei şi? La ce îmi ajută că îi văd? Mai rău îmi face! Sînt aşa de frumoşi şi m-aşi pune în patru labe în faţa tatălui lor să mă întorc acasă şi să trăiesc cu ei, să am grijă de ei, şi să fac să se şteargă şi din mintea lor şi din a mea anii cînd i-am părăsit... Dar el nu vrea... Nu s-a recăsătorit... Naţionalizarea i-a luat magazinul şi abia a putut să ajungă şi el simplu vînzâtor undeva în alt magazin, li s-a luat şi casa, trăiesc greu, el şi o soră rămasă nemăritată (ea i-a crescut pe copii), dar nu s-ar zice că nu se descurcă sau că se plîng. Copiii nu simt sărăcia, se joacă, rîd, se bat, se duc la şcoală, iar la mine se uită nu ca la o străină, dar nici ca la o mamă. Am ajuns să doresc ca tatăl lor să moară, s-o gonesc pe sora lui şi să-i aduc aici... Dar n-are de gînd să moară, arată bine, deşi are acum şaizeci de ani, ba chiar, al dracului, ai zice că a întinerit; copiii îi dau forţa asta, îl pun la muncă, aleargă, se sbate, se bagă în tot felul de combinaţii să cîştige ceva bani, fiindcă cu leafa lui de vînzător n-ar putea cum să-i ţină."
Nineta se îmbrăcase, dar nu pleca, stătea în fotoliu şi continua astfel despre copii şi povestirea ei nu mai înainta, să aflu şi eu ce făcuse atîţia ani după ce îi părăsise, nu puţini ani, poate chiar zece... Şi fără motiv aparent izbucni deodată într-un plîns interminabil, asemeni unei Fantine ai cărei copii se aflau sub puterea unui Thenardier mizerabil, numai că nu era nici bolnavă ca aceea, nu-şi vînduse dinţii şi parul ca să le trimită bani, iar tatăl copiilor era departe de a fi un Thenardier... Cu atît mai vinovată deci şi fără scăpare cu cît, în afară de faptul că îi născuse, nu făcuse nimic pentru ei. Acest adevăr brutal o împiedica să deschidă un proces şi să cîştige pentru ea măcar unul. N-ar fi putut îndura să-i audă pe copii în instanţa optînd pentru tatăl lor. "I-am întrebat eu, zise Nineta înseninîndu-se ca în faţa unei fatalităţi, şi nu mi-au spus chiar nu, a fost mai rău, au tăcut, nu mi-au răspuns nimic, semn că pentru ei hotăra tatăl, deşi cînd le-am pus întrebarea el nu era de faţă. Numai cel mic, care îmi e cel mai drag, cînd am rămas numai cu el m-a întrebat inocent, semn că fostul meu bărbat nu mă ponegrise în faţa lor: mamă, de ce nu vii tu acasă? De ce nu viu? Nu ştia nimic, săracul, credea că eu aşi putea veni şi nu vroiam..."
Începui să mă plictisesc, iar dorinţa mea dinainte, de a mă căsători cu Nineta, mi se păru ridicolă: chiar dacă, prin absurd, şi-ar fi recăpătat copiii, ar fi trăit nu pentru mine, ci, ca să zic aşa, pentru cîştigarea inimilor lor. În timp ce eu nici măcar prin absurd (poate doar moartea Matildei) n-aşi fi putut s-o am cu mine pe Silvia. Era clar: Nineta nu îndrăsnise să înghită acel tub salvator pe care îl purta odinioară în poşetă şi care îi dădea pe atunci atîta siguranţă de sine; mai bine n-ar fi avut niciodată această idee smintită, care îi împinsese viaţa spre o prea înaltă frenezie; acum era silită să sufere, o suferinţă ca o boală mortală, dar care nu-şi găsea soluţia nici în moarte.
Încercarăm în săptămînile următoare să reînviem vechea noastră dragoste, dar se dovedi că ea avusese dreptate cînd îmi spusese că nu mai era aceeaşi. Chiar nu mai era, îi vedeam privirea absentă, pierdută în trecutul ei vinovat care o îmbătrînea, şi înţelesei că trebuie să încetăm. Încetarăm, dar într-o zi veni la mine acasă fără veste şi îmi spuse că trebuie să plec din uzină. "De ce?" "A aflat", zise cu o expresie turbure. "Cine a aflat?" "Olaru!" "Care Olaru? A, da, şeful cadrelor. Ei şi?" "Nu ţi-am spus, zise, e îndrăgostit de mine!" "Îndrăgostit sau trăiţi împreună?" "Da, trăim împreună! Nu ştie nimic sigur, dar a aflat că am fost cu tine în seara aceea la «High-Life»! Dacă vrei să nu te dea afară, mai bine pleacă singur. E mai bine?" Aşa deci, gîndii, deşi ştii că omul e căsătorit, ai acceptat să trăieşti cu el! Nu m-ar mira să aflu, Nineta, că şi turnătoriile care ţi se pun în cîrcă sînt adevărate şi că, dacă Olaru este, prin funcţia lui, ca orice şef de cadre, foarte strîns legat de serviciul Securităţii statului, eşti şi tu... "Bine, Nineta, îi răspunsei, o să plec. Şi acum ieşi afară!"
Eram furios, îmi dădea a doua lovitură. Şi cînd aflai că Nineta era exact ceea ce gîndisem fără să fiu sigur, nu mă mirai. Ba chiar, gîndii, o fi şi mai mare în grad ca acel Olaru, e sigur, altfel individul s-ar fi răzbunat pe mine, m-ar fi dat pur şi simplu afară fără menajamente şi încă vîrîndu-mi în dosar o piesă bine ticluită. Or, nu fu astfel, plecai cu el curat şi cu menţiunea de transfer, adică aveam dreptul să nu părăsesc uzina pînă nu găseam ceva în altă parte.
...Şi găsii destul de repede, mă calificai contabil. Nu atît de rapid cum mă calificasem strungar, dar nici nu fui silit să urmez cine ştie ce cursuri de durată. Era mai bine!

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa