Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A ŞAPTEA

Nu era mai bine! Această într-adevăr fatală Nineta (fiindcă Tamara avea doar aerul, nu fusese fatală nimănui), această securistă care îşi plîngea ca o Raşelă copiii pierduţi, mă împinse în conul de umbră al unei organizaţii regionale de achiziţionare a cărnii (ORACA) din care aveam să eşuez în această celulă, ca să sfîrşesc în moarte (nu voi şovăi să mi-o dau!), Nineta îmi trecuse mie ideea cu tubul, adică ideea pe care ea nu avusese curajul s-o pună în practică. Eu o voi pune însă, chiar în noaptea de după pronunţarea sentinţei. Dacă ea ar fi folosit acel tub n-aşi mai fi reîntîlnit-o şi, desigur, n-ar mai fi trebuit si părăsesc uzina unde începusem să mă simt bine şi, era clar, ordinea clipelor vieţii mele ar fi fost alta, viaţa mea nu s-ar fi frînt.
Dar poate că ar trebui să alung această obsesie a ordinei clipelor, fiindcă, iată, dacă la Oraca, într-o dimineaţă, aşi fi luat din vasul lui inocentul fir de floare care apăruse pe biroul meu şi pur şi simplu l-aşi fi aruncat (am avut acest impuls, dar mi s-a părut fără sens, de ce să arunc o floare, ce rău poate să-mi facă un boboc roşu de trandafir; acum îmi spun că puteam să-l păstrez şi să alung doar sugestia lui poetică, vinovata intruziune a mîinii care îl pusese acolo), atunci însă s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor existenţei mele. Într-adevăr, doar atunci! Fiindcă mai tîrziu, zilele, orele, clipele se înlănţuiră strîns, şi nicăieri nu mai apăru pentru mine verigă desfăcută sau mai slabă care putea fi ruptă şi liberul meu arbitru, libertatea mea să reapară şi să ies din jocul hazardului. Aşa simţeam atunci, că nu mai era posibil! Dar să vedem...
Da, aşa este, aceea a fost clipa, fiindcă pînă atunci, timp de cîţiva ani n-a mai apărut în viaţa mea nimic decisiv, despre care să pot spune că i-ar fi putut schimba cursul. Nu am făcut nimic cu Amăicăliţului, deşi am încercat, am scris un articol despre Giordano Bruno şi m-am dus la el să mi-l publice, mi l-a publicat, dar pe urmă cînd am vrut să continui colaborarea, insul m-a primit rece şi mi-a spus că au fost criticaţi pentru el, din pricina viziunii mele sumbre asupra filozofului. "Bine, i-am spus, dar a fost ars pe rug, cum am putea avea o viziune luminoasă despre un final atît de tragic?" "Aţi apăsat prea tare şi într-un fel prea ambiguu pe aspectele abjurărilor lui." "Aşa vi s-a spus?" "Exact!" "E adevărat, i-am răspuns, aşa pare, că aşi fi apăsat eu, dar în realitate a apăsat Papa; nu i-a suportat denegările care îi anulau abjuraţia şi l-a ars pe rug. Am cîntărit faptele fără să-mi permit vreo ambiguitate."
A urmat o tăcere. Amăicăliţului nu arăta chiar aşa cum mi-l descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine sincer şi corect, fără vreo agresivitate, deşi fusese criticat din pricina mea. "Şi nu pot colabora mai departe?" l-am întrebat. "Nu!" Foarte clar! Şi fără urma vreunui regret. "Mă scuzaţi că vă mai întreb ceva: nu cumva n-aveam dreptul să public, din pricina condamnării mele?" "Nu mi s-a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte şi atunci, bineînţeles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastră a apărut, aşa că..." "Şi nu mai pot colabora, chiar dacă aşi trata teme care să nu se preteze la nici un fel de ambiguităţi?" "Da. dar ceva mai tîrziu..." "Adică? Cît de tîrziu?" "Mai tîrziu! repetă el cu o sugestie în glas, adică într-un tîrziu nedefinibil, mai încolo, cînd o să se uite articolul apărut... Se mai schimbă optica, surîse el, mai sînt schimbaţi oamenii..."
Or, atît oamenii cît şi optica se schimbă greu, sau dacă se schimbă mai repede nu e sigur că se schimbă şi pentru mine! Şi nu încercai nici să-i reamintesc lui Micu promisiunea pe care mi-o făcuse că dacă publicam o carte ar fi putut să mă ajute să reintru în învăţămîntul superior la Bucureşti. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv. Aşadar pîrtia aceasta pe cursul vieţii mele nu putuse fi urmată, chiar dacă m-aşi fi încăpăţînat să insist. Şi în nici un caz n-aşi fi pucut părăsi Oraca mai curînd de cîţiva ani. Or, tocmai de acolo avea să ţîşnească...
Dar tocmai în următorii ani veni pentru mine o perioadă în care începui să lucrez cu o pasiune liniştită şi adîncă asupra temei mele despre o nouă gnoză, pe care o terminai. Cum am spus, caietele mă ghidau. Departe însă de a mă simţi epuizat, după terminarea acestui studiu, despre care prietenul meu, Ciceo, spuse după lectură că l-a citit pe nerăsuflate şi că dacă ar putea să apară ar avea un succes-bombă, adică ar fi un best-seller filozofic care ar stîrni mare vîlvă, dorinţa mea de a scrie mai departe crescu cu o putere extraordinară. Şi nu trebui să treacă mult şi în reveriile plimbărilor mele solitare pe potecile şi drumurile înguste din afara oraşului avui la întrebarea ce mi se punea cu o dulce beţie, ce să scriu, revelaţia simplă
dar nu mai puţin copleşitoare: ce altceva decît despre ceea ce îmi spunea mie timpul pe care îl trăiam? Bineînţeles, nu un roman şi nici o povestire fie ea şi directă a vieţii mele, ci tot filozofie, adică esenţă despre viaţa mea şi a semenilor mei, aşa cum îmi apăruse ea mie, dar şi altora, viaţă de cobai ai divinităţii, care experimenta pe noi (şi nu se ştia dacă şi pentru noi sau doar pentru altă lume, la asta urma să răspund) legi bizare, insondabile, ameninţări misterioase, transformări rapide care aruncau în aer vechi credinţe şi structuri naturale, alături de mituri barbare şi primitive care învolburau oceanul uman, ocean pînă în acest secol atît de liniştit.
Tema intră în mintea mea în ebuliţie şi după cîtva timp îmi dădui seama că era prea vastă, nu fiindcă n-aşi fi putut-o stăpîni, ci pentru că, aşa cum spune Nietzsche, mi-ar fi cerut o mare încordare a spiritului, care s-ar fi transmis şi cititorului şi l-ar fi obosit. Trebuia să-mi aleg pentru început, să extrag adică din ea una mai modestă. După aceea aşi fi extras alta, dacă forţa gîndirii mele n-ar fi slăbit. Mi se păru firesc să consider că oamenii, deşi erau oameni care gîndeau ca şi mine, nu erau conştienţi că, de mii de ori mai mult ca în trecut, sînt cobai... Se cred totuşi stăpîni pe destinul lor şi sînt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate că pentru întîia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de credinţa în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se supuneau fiindcă ştiinţa nu sfîşiase încă vălurile divine care le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simţeau din ce în ce mai în largul lor şi domnia care li se aşternea înainte, care li se prepara sub ochii noştri, nu era însoţită de nici un fel de ameninţare şi formele de ticăloşie începeau să apară pe pămînt drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decît cea a conştiinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rînjeşte: ei bine, aşa este, recunoaştem, sînteţi puri, aveţi revelaţiile voastre sublime, dar rezistă ele gîndului că pînă la urmă o să muriţi într-un mod tot atît de scandalos ca şi noi şi lespedea mormîntului va închide odată cu trupurile voastre şi idealurile care v-au animat şi ideile generoase pentru care aţi luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic! Adio, tont est fini, dirlalai, dirladada! în timp ce noi sfidăm moartea, ne batem joc de ea... Era ticăloşilor, astfel îmi veni în minte titlul noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.
Sînt eu oare atît de sceptic, sau poate atît de înspăimîntător? mă întrebai după ce această veche idee ce îmi încolţise în minte încă din adolescenţă, citindu-l pe Platon, se cristaliza îmbogăţită de propria mea viaţă. Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior care ne ajutase să trăim totuşi pe planeta noastră cel puţin un milion de ani. Natura umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toţi marii filozofi şi artişti. Se produseseră în ea astfel de mutaţii catastrofale? Ajunsese ea chiar atît de fundamental diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuşi. Omenirea va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? Iată întrebarea. Neliniştea trebuia să se insinueze în spiritul cititorului. Totuşi, cei virtuoşi nu aveau chiar nici o şansă să domine, să evite, să scruteze această domnie, această frenetică eră a ticăloşilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori... Teama de moarte cred că e cu atît mai mare, gîndeam, cu cît sîntem, de pildă, mai puţin legaţi de viaţă. Se zice contrariu despre bătrîni, care, chipurile, "se desprind" de ea, se liniştesc. Nu se liniştesc, dorinţele rămîn, cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce? Dincolo de viaţă e neantul, nimicul, spun ticăloşii. Ce să contempli? (Se ia drept contemplare nemişcarea bătrînilor.) Adîncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorbă, bătrînul contemplă tot viaţa, a lui şi a altora, e mîndru că a atins o asemenea vîrstă şi şi-a trăit bine viaţa, sau e deprimat dacă nu şi-a înţeles-o... Aici e aici! Lumină nu e decît pe pămînt, universul e de catran. Spiritul bîjbîie încercînd să pătrundă negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am putea să nu ne speriem de sfîrşitul nostru? Nu ne speriem fiindcă ne naştem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se alimentează din noi înşine şi ne pune în mişcare să ne dovedim că sîntem. Aţi observat? Cît de înţelepţi devenim în orele cînd muncim! Moartea nu mai există decît ca o pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mînă, sau la arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată fiinţa şi am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atît de împăcaţi ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil şi ne-am scufunda euforic, ca şi cînd am fi drogaţi (şi nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă de la începuturi fiinţei monocelulare din care am devenit apoi conştiinţe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul şi îl apără de groaza morţii. De aceea după o credinţă populară mor greu ticăloşii, adică cei care n-au trăit decît pentru ei, sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în acele clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu numai marii sceleraţi au coşmarul sfîrşitului, ci şi egoiştii de toate nuanţele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, pînă la cei care n-au iubit pe nimeni. Cît de apropiată, de familiară e moartea, cît de amestecată e ea printre treburile noastre şi cu cît humor simplu stăm de vorbă cu ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atîtea ori clapa. N-o să trăiesc cît lumea şi n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gînd de om, legat de viaţa plină, singura care există şi care continuă şi după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atît de groază să rămînă singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gîndul, n-o să mai pot înfuleca şi bea la nesfîrşite petreceri, n-o să mai pot să ţes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viaţă, nu "şi-o trăieşte", cum e el ferm încredinţat, căci viaţa înseamnă şi moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deşi o sfidează tot timpul gălăgios şi cinic... Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adînc şi liniştit şi că puţin îi pasă de îndrăsneţele lui fărădelegi comise peste zi. Cine n-are conştiinţă n-are nici turburările ei. N-aşi crede! Conştiinţă are orice om, în sensul propriu al ticălosului, zace în întuneric. Ei şi? Nimeni nu-i garantează că o mică întîmplare, un fapt neînsemnat, un gînd viclean care i se şopteşte la ureche de către un alt ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi cînd îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar ticălosul se poate şi îndrăgosti şi poate fi şi respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat şi poate fi strîns fără milă în cleştele implacabil al suferinţei îndelungi cu sfîrşit doar în moarte. Ni se poate răspunde că şi virtuosul poate avea aceeaşi soartă şi dragostea lui poate fi respinsă, şi copilul lui poate muri şi că microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar conştiinţa lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută că e respins în dragoste, îşi va iubi copilul şi în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viaţă, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice şi morale).
Cît despre propria lui suferinţă în boală şi în ghearele morţii nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaşte demult pe aceşti inamici implacabili, în timp ce ticălosul se crede nemuritor şi îl va apuca în acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virtuoşi chinuindu-se pe patul morţii şi ticăloşi murind fericiţi în braţele unei femei sau în toiul unui chiolhan... E adevărat, există şi virtuoşi chinuiţi şi ticăloşi care jubilează o viaţă întreagă şi mor fără chinuri în cîteva secunde. Dar cine îţi garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conştiinţei şi să închizi ochii pentru totdeauna strîngînd în braţe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe şanse sînt să dai, nepregătit, de belea... Şi pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strîngi în braţe o muiere şi să nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte... El inspiră o veselie de care amintindu-ţi te apucă întîi o vagă nelinişte, apoi o insuportabilă greaţă...

Nu e greaţa de a exista şi nici nu e vorba, cum cred unii, de un cît de mic deficit al forţei noastre vitale. Nu, greaţa survine dintr-o pornire cu care sîntem dăruiţi de a respinge amestecul în care am fost ispitiţi să intrăm, aşa cum un ficat sănătos aruncă bila în sînge cînd îi trimiţi, prin stomacul care primeşte orice, o fleică grasă şi rîncedă. Pentru că nici măcar nu putem să spunem contemplînd o ceată de ticăloşi în toiul unui chef, asemeni poetului în faţa stîrvului asaltat de viermi, că păstrăm totuşi în noi esenţa divină a solidarităţii noastre descompuse. (Celor care au revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb, sau la un canal, şi fără posibilitatea de a se retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămînă liberi şi să descopere foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute, sau să piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens!) Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se colorează în negru, sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune se retrag şi ura acerbă, ura tenace şi totală, însoţită de surorile ei bune, ranchiuna nedomolită şi invidia infernală, îşi fac apariţia. Esenţa unei solidarităţi, chiar descompuse, se topeşte, şi gîndul eliminărilor reciproce, chiar prin crimă, încolţeşte, şi chiar dacă rar devine fapt împlinit, răcoreşte sufletul devastat. Şi cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prieteneşti, ale unei tandreţi infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiţă nu-ţi promite nimic care nu există în tine însuţi)...
...Totuşi, pe lîngă impulsul de a începe noua mea carte, simţeam nevoia să mă destind, şi nu oricum... Doream eu însumi o petrecere, un chiolhan, o distracţie violentă. Dar cu cine? Cu Ciceo şi cu nevastă-sa? Nici vorbă! Şi atunci îmi amintii de Vintilă şi foştii mei colegi de la deratizare... Da! Vintilă, cel cu verva lui inepuizabilă, rubicondul care păstra în conştiinţa lui ca un blazon, ca un trofeu, gîndul că o frumoasă doamnă din oraşul nostru trecuse, înainte de a se mărita (şi măritişul îl aranjase tot el!) prin garajul său unde se hîrjoniseră împreună lă-sîndu-i pe zid urmele tălpilor ei goale. Îmi amintii şi de Bacaloglu, cel care ne ţinea fişe la toţi, cu sugestia că, la venirea anglo-americanilor, acele fişe îşi vor spune cuvîntul... Alo, atenţie, domnul Calistrat... Da şi pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcină şi cu filozofia lui că îi băga în bida mă-sii pe toţi care se legau de salariul lui (deşi nimeni nu se lega şi n-avea această intenţie), de Pantelimonescu, "strelitul" care mă iniţiase în tainele vieţii şobolăneşti... Un surîs interior însoţea amintirea petrecerii care urmase în chiar ziua în care fusesem angajat... Erau urmele fascinaţiei... Aşi fi vrut ca acel chef să se repete... După atîtea abstracţiuni, simţeam nevoia unor înjurături birjăreşti.
Şi într-o zi îi dădui un telefon lui Vintilă şi într-adevăr cheful se repetă, dorinţa mea coincisese cu un eveniment pe care ei tocmai vroiau să-l sărbătorească. Curiozitatea mi se ascuţi. După atîţia ani grasul Calistrat, care fusese condamnat la un an închisoare fiindcă violase în deplasare o curvă, îmi apărea acum drept un inocent, Bacaloglu un ranchiunos mai degrabă comic, iar faptul că îşi lăsase tatăl să cerşească afară în faţa porţii, după ce îi mîncase averea, îmi apărea drept una din acele istorii pe care le poţi auzi într-o anumită lume, ca o parabolă, foarte adesea o invenţie populară menită să apere codul moral de dezordinea de care se simt adesea ispitite unele vlăstare rele din naştere. Istorie veche, maniheistă, fiul cel bun... fiul cel rău... Iar "strelitul"' Pantelimonescu - un naiv, adept al unei secte ale cărei precepte religioase nu puteau fi decît o frînă pentru firea lui complexată (aflasem că citise mult şi desigur că nu-i uşor să învingă în el resentimentul împotriva oamenilor care îl dăduseră afară de la o şcoală primară unde era învăţător şi îl trimiseseră la închisoare, apoi la deratizare). Aveam să aflu mai multe. Vintilă mă pregăti. În drum spre cunoscutul "Bufet" intrarăm într-o bodegă.
"Calistrat, îmi povesti el, care vă amintiţi, dom' profesor, fusese tehnician înainte de istoria lui din deplasare, făcuse un memoriu şi reuşise să redeschidă procesul lui de viol, fiindcă nu luase un an, un an făcuse, dar de condamnat îl condamnaseră la şapte. Avocatul făcuse recurs, care se respinsese, dar totuşi după un an îi dăduseră drumul. Aşa, fără a i se admite oficial probele, înţelegeţi că condamnarea îi rămăsese acolo la dosar, şi cum să mai fii primit în meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Şapte ani! Că te-apuci tu să explici că ai fost graţiat, iertat, că nu eşti vinovat, cîrnaţi: ce scrie aici? Şapte ani? Ei? Cine stă să te-asculte? Nimeni, dom' profesor, şi atunci avocatul a făcut recurs extraordinar şi a dovedit cu probe că individa era demult prietenă a clientului lui, adică gagică, şi a cîştigat, i s-a anulat sentinţa şi a fost reprimit în uzină. Cînd aţi fost primit şi dumneavoastră în uzină, a fost reprimit şi el, cu toate drepturile, ba chiar i s-a plătit din urmă şi ceva din salariu. Ei, să vedeţi cum s-a cuminţit Calistrat, a lăsat-o mai moale cu beţiile, s-a înscris la studii fără frecvenţă şi şi-a luat diploma de sub-inginer, desenator tehnic." "Te pomeneşti, zisei, că şi Bacaloglu a obţinut cine ştie ce succese..." "Daaa, făcu Vintilă fără vreo admiraţie, dar cu o sensibilă consideraţie faţă de prietenul său de cartier din copilărie. Ce vină avusese el, dom' profesor? Că i se făcuse în uzină o figură? Figura cu ştecărul pe care i-l vîrîse în fulgarin cine ştie ce besmetic, ca să rîdă de el? Nu vă spun că individul a fost el prins vrînd să scoată pe poartă un electromotor? A mărturisit, dom' profesor, şi istoria cu ştecărul, nu ştiu cum, fiindcă sînt specialişti la anchetă care te fac să spui şi ce n-ai făcut, darmite ce-ai făcut. Şi s-a revizuit şi condamnarea lui Bacaloglu!" "Şi ce e el acum?" "Şef, dom' profesor!" "Mare?" "Ei nu mare, dar e şef! Ştiţi unde ?" "Ei, unde?" "Tot la deratizare, ştiţi, în locul ăluia micu, de la Sfat, care ne trimitea pe noi pe teren... Dar nu vă spun, dom' profesor, adevăratul motiv pentru care dă Calistrat o masă. A primit Premiul de Stat pentru un strung făcut de ei, un colectiv de subingineri din care făcea şi el parte!" "Nu mai spune!" "Pe cuvînt de onoare!" "O să-mi spui acum că şi Pantelimonescu e director pe undeva, sau poate chiar profesor universitar, zisei gîndindu-mă că şi eu fusesem promovat şef-contabil, iar Vintilă era el însuşi şeful unui Aprozar. Şi-o fi luat, te pomeneşti, chiar doctoratul în psihologia şobolanilor. Am avut un prieten care şi-a luat doctoratul în psihologia peştilor. De ce nu şi în a şobolanilor, care sînt mult mai interesanţi decît peştii?"
Mă uitai la el cu coada ochiului, să văd dacă mai era acelaşi, în stare să sesizeze din zbor o ironie şi s-o amplifice. Nu chiar! Devenise respectuos pentru alţii, pentru curba pe care o parcurseseră şi fireşte şi pentru el însuşi. Nu prea mai avea haz! Dacă şi ceilalţi suferiseră aceeaşi transformare aveam să mă plictisesc în mod sigur. "Da, zise, într-adevăr cu multă consideraţie, şi Pantelimonescu a fost reprimit în învăţămînt..." "Dar nu e şef !" "Nu e, dar e bine, dom' profesor!" răspunse el cu o admiraţie care îmi sugera că strelitul de care rîdeam noi, e! e!? învăţător! e un domn, nu un besmetic oarecare!
Era şi el, Vintilă, un asemenea domn, în costumul său bine croit, care dădea prestanţă mersului său de minge pe două picioare, căci în aceşti ani Vintilă se îngrăşase considerabil, semăna în acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parcă nu mai avea în mişcările lui aceeaşi vioiciune de altădată. "Totuşi, zisei, am impresia că Bacaloglu n-a progresat prea mult, chiar dacă e şef, tot printre şobolani a rămas." Vintilă se înduioşa. "Hm! făcu, bietul Bacaloglu, săracul Costaichie, a păţit-o cu nevastă-sa!" "Păi parcă nu era însurat!" "S-a însurat între timp. A găsit o fată, dom' profesor, dumnezeiţă, şi şi fata îl plăcea era măritată şi a desmăritat-o bietul Costaichie." "De ce? De ce îi zici bietul?" "O să vedeţi! Pînă să divorţeze, fata..." "De ce îi zici fată dacă era măritată?" "Păi pentru că nu arăta, dom' profesor, avea ea aşa o aliură de fetişcană... Ei, şi fetişcana ce-şi zice ea: da, îmi las eu bărbatul, asta nu e greu, da' ia să văd dacă mă iubeşte tot atît de tare ca şi el, ca să te pun la probe..."
Şi lui Vintilă deodată îi reveni verva, îşi izbi uluit fruntea cu palma şi se vaită indignat. "...Ah, cît de prost poate să ajungă un bărbat cînd îi cade aşa, în mod unilateral, cu tronc, după o muieruşcă. Se plimbau aşa pe marginea rîului. Zici că mă iubeşti? mormăi el cu dispreţ, arătînd cu capul încolo, spre o albie fictivă de rîu. Ei, aruncă-te în apă! Că hîr, că mîr, Bacaloglu nu ştia să înoate, dar îi era ruşine să spună. Nu te-arunci?" susură el imitînd-o pe fetişcană ca şi cînd ar fi avut o limbă de şarpe şi apoi tăcu posomorît. "Ei, zisei, şi ce-a făcut Costaichie?" "S-a aruncat, dom' profesor, aşa cum era, îmbrăcat şi încălţat, era să se înece. Şi aia se uita la el cum se zbate şi hi-hi-hi, ha-ha-ha, rîdea, închipuiţi-vă, dom' profesor, uite-aşa, ha-ha, cu gura pînă la urechi. (Tui gura mă-sii dacă n-o apucam de picior şi o ţineam cu capul în apă pînă începea să scoată bolboci!) A, dar n-ajunge !"
Se opri din povestit şi exclamă cu multă milă pentru noi doi, uitîndu-se la halbele goale dinaintea noastră: "Şi nu mai putem să bem şi noi cîte una?" "Ba da", zisei... Apoi: "Noroc, dom' profesor!" şi continuă: "Se face iarnă. Mă duc, zice fetişcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, tu ştii să schiezi? Hai cu mine! Dacă ştii e-n regulă, dacă nu, cumpără-ţi schiuri şi te învăţ eu. Nu! Şi ăsta, nătărău, gelos (dar gelos pe cine?), merg şi eu, zice. Şi pornesc ei spre Tîmpa şi gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung ei sus (era într-o duminică), iau masa la cabană şi după-masă începe ea nişte piruete aşa, nişte cristianisme şi el se uită şi stă pe-aproape de ea să-i admire silueta sveltă. Ei, şi după un timp se satură ea de figurile pe care le făcea şi hai să ne întoarcem. Şi a luat-o spre coborîre, pe serpentinele alea, dar nu, zice; cobor un pic şi te-aştept, i-a dat drumul în viteză, adio, Bacaloglu, adio del passatto. Besmeticul însă a luat-o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau serpentinele alea, ea îl vede, aşa, de jos în sus, i se face milă de el şi se oprea să-l aştepte. Milă? Să-l aştepte, credeţi? Nici nu apuca ăla să se apropie, să stea şi el puţin şi să-şi tragă sufletul şi gagica întorcea schiurile, se proptea în beţele alea, i-arăta curul şi hîîîrşti, valencia! Credeţi că Costaichie a tras vreo concluzie negativă de-aici? A luat-o în continuare la goană după ea şi-aşa s-a repetat figura pînă jos, zece kilometri. Cînd au ajuns pe teren neted Bacaloglu gîfîia să-şi dea sufletul, cu limba scoasă de-un cot şi fata zice, alo, nu aşa înţeleg să-mi arăţi că mă iubeşti, da' cum, zice ăsta. Nu ştiu, zice ea şi aici Vintilă rîse domol şi admirativ, de astă dată ca şi cînd i s-ar fi impus şi lui superioritatea tipesei. Pe urmă l-a răsplătit, dom' profesor. Atîta solicitudine din partea lui, merita şi el un gest frumos. De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sînt încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe la ora zece, cumperi o sticlă de şampanie, iei un taxi şi vii la mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, ciocnim şi o bem pentru un an nou, fericit, cînd o să ne căsătorim şi o să fiu numai a ta. Aşa au făcut, dom' profesor şi pe toamnă s-au luat. Numai că repede Costaichie a descoperit o discrepanţă între spusele ei şi realitate. A avut el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal... Dar asta era, că de prins n-o prindea. Ai zis că te duci la coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea şi atunci... Şi spunea o minciună oarecare, greu de controlat, chiar dacă trebuia să acopere o după-amiază întreagă. Trece anul şi vine iar Revelionul. Eram la el, mă invitase. Fix la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, ştii că pantofu-ăla cu toc înalt s-a rupt cuiul chiar după-masă şi l-am rugat pe cismar să facă tot posibilul să mi-l dreagă chiar în scara asta. Mă reped să-l iau. Eram lîngă Costaichie. Du-te, zice, dar ce drac de cismar ţine el deschisă dughiana în seara de Revelion? Ţine, ţine, ciripeşte ea şi o întinde. Costaichie se posomorăşte. Amuţeşte. Şi pe urmă odată îi cade fisa! Revelion, ora zece, parcă şi lui i se întîmplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la cismar, care dracu cismar, întreb, îl ştiu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cismar, cîrnati, cismarul, care avea două odăi deasupra dughenei, a dat din umeri, începuseră să-i vină şi lui musafiri: doamna n-are nici un pantof la mine, zice, e adevărat că o servesc oricînd, dar nu mi-a adus nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. Ştiu eu unde e ea acum, într-un taxi, bea şampanie! Şi îmi povesteşte tot ce v-am spus eu acum... Şi aşa s-a sfîrşit iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat-o afară din casă chiar atunci, de faţă cu invitaţii, i-a scos rufele, hainele, bulendrele. Gagica, băţoasă, foarte bine, zice, fiindcă poimîine tot aşi fi plecat eu! Impotentule!" "Şi? zisei. Ce-a mai făcut pe urmă dumnezeiţa, după al doilea divorţ?"' "Păi s-a măritat chiar cu tipul la care ieşise în taxi să bea şampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vîrstă, cu păr, aşa, grizonat, dar distins ca bărbat, foarte serios, i-am întîlnit odată pe stradă şi am stat de vorbă. Au şi-un copil." "Şi Bacaloglu?" "Hm! Bacaloglu, o să-l vedeţi! Nu mai mă însor, Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!" "Ce doagă?" "Nu vă spun! rîse el, ca şi cînd mi-ar fi sugerat că ţinea atît de mult la mine, încît nu vroia să mă lipsească de plăcerea de a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeţi!" repetă.

III

"Bufetul" însă nu mai exista, fusese dărîmat şi în locul lui se construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant cu braserie. "Veniţi după mine", zise Vintilă intrînd şi trecu printre mese şi mă duse într-o încăpere, un separeu, acolo li se rezervase masa. Sosiseră toţi, lipsea, bineînţeles, ţiganul, ăsta, pesemne, nu progresase deloc.
Erau îmbrăcaţi bine, costume de comandă, stofă englezească, pantofi de 289 lei, craveţi de mătase la gulere bine apretate. Erau la ţuici şi nu se aşezaseră încă pe scaune. Mai aşteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea din farfurii cîte-o măslină, cîte-o felie de salam de Sibiu şi arăta atît de mulţumit de sine încît nici nu observă venirea mea şi a lui Vintilă, ca şi cînd ar fi uitat că el mă invitase la masă. Şi mai ales era treaz. Îmi plăcu de el, era grav, liniştit, chiar modest, faţă de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Mă aşteptasem să-l găsesc deja afumat şi plesnind de veselie. Mă apropiai de el, îl felicitai, dar se făcu sau chiar nu auzi ce-i spusei şi mă lăsă cu mîna întinsă continuînd ciuguleala. Gîndii că trebuie să mă car imediat, dar interveni Vintilă: "Mă besmeticule, dă mîna cu dom' profesor", şi atunci Calistrat tresări şi îşi fixă privirea sa porcină asupra mea şi bolborosi: "Dumneata cine eşti?" Ca să-mi dau seama că nu era nici treaz, cum crezusem, şi nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ţinea atît de bine pe picioare? "A, zise, dumneata erai? Scuză-mă, n-am memorie vizuală şi sînt atîţia ani de cînd nu ne-am văzut..." În schimb Bacaloglu era mult mai semeţ şi mai infatuat decît pe vremea cînd se ocupa cu uciderea directă a şobolanilor. Era normal: acum îi ucidea prin interpuşi şi ai fi zis că nu era un simplu şef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al întregului oraş; el era preşedintele! Îmi întinse o mînă fleşcăită pe care şi-o retrase în chiar secunda cînd i-o strîngeam. Flegmă mare, mă mirai că nu-mi întinse doar un deget, cum se spune că făcea Carol I cu miniştrii săi. Ca şi în prima zi cînd ne cunoscusem, la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapara vorbindu-mi ca şi atunci în şoaptă şi uitîndu-se din cînd în cînd într-o parte să vadă dacă nu-l auzea cineva, deşi nu-mi spunea nimic secret... Se bucura, în mod sincer, zise, că scăpasem de uzină şi ajunsesem şef-contabil, oricum, pînă la reintegrarea mea în învăţămînt o soluţie mai bună decît să... Aici îşi acoperi chiar gura cu palma, deşi, uitîndu-se într-o parte, se convinsese că nu-l aude nimeni străin şi-mi şopti: "Sînt convins că n-o să aştepţi mult, mă ghidez după cazul meu, care n-a fost atît de grav ca al dumitale, n-am făcut decît vreo şase luni, dar oricum nu mai speram să fiu reprimit să-i învăţ iar carte pe copii... Mai ales dacă scăpăm de erorile noastre. Eu am fost sub influenţa unei femei, grozave din toate punctele de vedere şi din pricina ei am făcut şi închisoare şi nici nu m-am putut însura. Dom' profesor, toate celelalte mi se păreau nişte oiţe stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un vid absolutamente total, des tetes de linotte, cum spun francezii, păsărici vorbăreţe şi zăpăcite. Femeia asta însă avea ceva în cap, o idee universală şi formidabilisimă... Pot să v-o spun, sînteţi profesor de filozofie, o s-o înţelegeţi şi o să mă înţelegeţi şi pe mine." În acest timp urmăream contorsiunile gurii lui, care nu ştiu de ce îmi sugera, ca şi în primele clipe cînd îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdărie, şi o dorinţă de a mă desprinde de el, cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să mă acapareze. Îl întrerupsei: "Dar de ce nu ne aşezăm la masă?" Nu auzi.
Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandviş cu icre, îl mîncai, dădui peste cap un păhărel de ţuică şi revenii lîngă strelit cu un alt sandviş în mînă. "Ei, zisei, care era ideea aceea universală şi formidabilă?" Strelitul se uită neîncrezător şi în dreapta şi în stînga. Dar deodată renunţă la orice fel de precauţii şi vorbi liber, ca orice om. "Dom' profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm (sublinie acest cuvînt) împotriva unor rele, dar cine ne spune că relele acelea nu sînt spre binele nostru şi aşa-zisele victorii, în tehnică, în stîrpirea gîngăniilor, chiar a şobolanilor, a ciorilor şi lupilor şi mai ales în medicină împotriva microbilor şi viruşilor, aşa-zisele vaccinuri, n-o să ne izoleze din ce în ce mai mult de natură şi o să ne periclităm propria noastră natură? Iată, să luăm de pildă vînatul, s-a moleşit nemaiavînd lupul pe urma lui, cine ne spune că n-o să ne moleşim şi noi distrugîndu-ne toţi duşmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecinţele acţiunilor noastre?"
Era clar, strelitul înghiţise şi el cîteva ţuici. "Fii mai concret, zisei, revino la ideea universală şi formidabilisimă a acelei tipese." "Dom' profesor, v-o spun, orice fiinţă umană dacă trebuie să moară, trebuie s-o lăsăm să moară, indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla existenţă în plus a unei fiinţe pe care natura a decis s-o înlăture, pentru ca marele furnicar uman să nu aibă de suferit. Altfel creşte furnicarul şi atunci chiar natura lui intrinsecă decide să moară altcineva, sau alţii, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de state împotriva altor state! Ce ziceţi?!!" "Da, zisei, chiar formidabilisimă tipesă. Bănuiesc că era şefa dumitale!" "Exact!" "Ce meseria avea?" "Tot învăţătoare. Era directoarea şcolii. A refuzat vaccinarea copiilor, le-a spus să nu vie în ziua respectivă la şcoală şi atunci ne-a arestat pe amîndoi." "Ar fi fost interesant, zisei, dacă i s-ar fi îmbolnăvit propriul ei copil, ce-ar fi făcut..." "N-are copii, dar s-a îmbolnăvit ea odată, era să moară, a refuzat orice medicamente... Dar eu vroiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Ştiţi cînd mi-am dat seama că ideea asta e complet greşită?" "Ei, cînd?" "În instanţă! Am avut noroc cu un judecător inteligent care i-a pus ei o întrebare. Pe mine m-a dat peste cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstraţie, a zis el, că natura se echilibrează singură după legile ei secrete. Că noi nu ştim de ce face natura anumite lucruri. Aveţi în faţă un copil sănătos şi frumos şi deodată într-o zi rămîne paralitic. Nu moare, rămîne schilod. Boala se numeşte poliomielită. Putem noi accepta să nu-l vaccinăm? Cui foloseşte un infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată juca, să nu poată alerga şi el ca alţi copii şi să stea tot timpul în cărucior? Ştiţi ce i-a răspuns ea? El ar întruchipa cantitatea de suferinţă pe care oamenii o merită şi de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult... Natura e perfectă şi n-avem noi ce să ne amestecăm cînd ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă băgăm la închisoare şi o să întruchipaţi personal cantitatea de suferinţă de care oamenii fug. Dacă o să constatăm, după ce veţi fi liberă, că nu vă ajunge, o să ne mai vedem şi în orice caz nu veţi mai putea să-i învăţaţi pe copii, un model de prostie cum sînteţi. Poate vă vindecaţi?! Aveţi dreptul să mă condamnaţi, a zis ea atunci, dar nu să mă insultaţi. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru care vă condamnăm. În lege are altă denumire, pentru prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepseşte sectele dăunătoare. O variantă a celei din care faceţi parte se ridică împotriva instrucţiunii copiilor, să rămînă adică analfabeţi, am depistat cazuri de astfel de părinţi bigoţi care interziceau copiilor să se ducă la şcoală. Şi dumneata? mi s-a adresat el mie. Susţii aceleaşi idei ca ale doamnei? Oricum, a rîs el ironic, eşti bărbat, poate gîndeşti, hm! conform virtuţilor pentru care purtăm noi pantaloni şi căciulă. Aici, în sală, s-a rîs, formidabil tip judecătorul ăsta, un om de vîrsta mea, se vedea că e de treabă şi ar fi vrut să nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. «Dom' judecător, i-am spus, recunosc că am nutrit şi eu acele idei...» «Acum, acum în prezent, a zis el, le mai nutreşti?» «Nu pot să scap de ele dintr-odată», i-am răspuns şi în sală s-a produs iar veselia mare. Judecătorul rîdea şi el. «Ei, zice, cît îţi trebuie să renunţi la ele? A? Şase luni e prea mult? Ei, hai, să-ţi dăm şase luni şi dacă în închisoare o să faci o declaraţie că eşti complet restabilit,
ţi se va da drumul imediat. Nu poţi s-o faci chiar acum, această declaraţie? Te duci acasă!» N-am putut s-o fac, dacă ea n-ar fi fost de faţă, aşi fi făcut-o. Dar dacă n-ar fi fost de faţă n-aşi fi putut să-i aud răspunsul la întrebarea cu copilul şi nu mi-aşi fi dat seama de ceea ce înseamnă eroare. Cred că era cam ţicnită şi mă ţicnisem şi eu trăind cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zăpăci la cap!" mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu era in afara acestei primejdii, adică de a se ţicni din nou. Nu neapărat în vechea direcţie, dar în alta, sînt destule idei care circulă libere în aer, aşa cum circulă microbii şi virusurile. "Şi ce face ea acum?" îl întrebai. "Şi-a terminat condamnarea, e funcţionară la un C.E.C.". "Şi tot formidabilisimă a rămas?" "Absolutamente, răspunse el, înghiţind o nouă ţuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne condamne din nou." "Dar tot o iubeşti!" "Da, nu pot s-o uit, sau mai bine spus nu găsesc alta care s-o eclipseze!" Iată deci că ţicneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia îl vrăjise pentru toată viaţa?...
Ţuicăreala continuase în acest timp şi antreurile dispăruseră din farfurii. Nu înţelegeam însă de ce stăteam mereu în picioare "Ce facem, domne?" zise Bacaloglu iritat şi plictisit, adresîndu-se gazdei, laureatul Calistrat. "Eu zic să ne-aşezăm la masă, le bag în bida mă-sii, nu le mai aştept şi dacă mai îndîrgie, cînd vin, le dăm pe ujă afară", zise Calistrat a cărui voce se alterase în sfîrşit şi îmi suna în urechi cum i-o cunoscusem odinioară. Aşa deci! Aşteptau, ceremonioşi, nişte doamne, desigur nu soţiile lor, altfel ar fi venit împreună, cine avea, bineînţeles, adică doar Vintilă şi laureatul, fiindcă Bacaloglu divorţase şi nu mai vroia să se însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi povestise de ce nu putea s-o mai facă.
Ne aşezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în faţa lor, cu Vintilă şi strelitul la dreapta şi la stînga. Dar uşa se deschise şi toţi se ridicară imediat dînd scaunele înapoi. Mă răsucii şi văzui patru doamne care intrară cu o expresie comună de veselie şi siguranţă că mai puteau întîrzia un ceas şi nimeni din cei de fată n-ar fi îndrăznit să le facă vreun reproş. Stăpîne pe situaţie, nu numai aici, ci aşa în general şi oriunde. Avui un şoc şi mai rămăsei pe scaun cîtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci nişte tîrîturi, una mai respingătoare decît alta. Nici măcar tinere! Curve în pragul ofilirii şi desfigurării totale, cînd zbîrciturile şi vineţeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioară fragedă, obrazul altădată mat şi fără pori abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros şi rujul sidefiu (nu violent roşu, nu mai era la modă).
Ceremonial... Sărutări de mîini respectuoase (într-adevăr, nici un reproş că întîrziaseră mai mult de-o oră, deci nici scuze), scaune trase, Olimpia, jjj, stai lîngă mine, te'n bida mă-tii, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc şi te iert, doamnă Laura (Vintilă), faceţi cunoştinţă cu dom' profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor şi atunci din greşeală, tajbă, besmeticule, vezi că eşti gazdă şi tu l-ai invitat pe dom' profesor, n-a venit el aici fără invitaţia ta specială, gare invitaţie specială, poa'să plece dacă nu-i convine, nu mă inderesează, ba aşa mi-ai spus, transmite-i filozofului invitaţia mea specială, mi-e dor de el, dar acum vrei să faci pe grozavul faţă de doamna Laura, nu ţi-ajunge doamna Olimpia... Măgduţa, stai, domne, lîngă mine să mai mi-alungi melanholia, te-am aşteptat ca pe o amantă, cu toate că eu nu mai cred în femei, sînteţi toate nişte curve, şi ar fi mai bine, domne, să declaraţi asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinţi, dom' profesor (şoaptă), v-am avertizat, chestia cu doaga, urmăriţi cu atenţie! Claudia, dă-l în bida mă-sii pe zdrelit, ăsta i-a legat diavoliţa chestia şi a devenit imbotent, o tragedie care ne aşteaptă şi pe noi, dar jjj, mai tîrziu, nu foarte tîrziu, după chilele pe care le bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil şi eu o să-l salvez de individa aia şi o să mă mărit cu el, o să vedeţi... Ce face, domne, chelneru ăsta, stăm cu farfuriile goale, mie mi-e foame...
Şi gura lui ca un buzunar se pleoşti în semn de dispreţ, nimic nu era bun, dacă stătea el acolo părăsit şi îi era foame. Nici urmă din melanholia declarată, dar parcă şi apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece şi să clefăie fără chef cînd chelnerul ne aduse păstrăvi la grătar, apoi turnedo Rossini...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa