Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul II

PARTEA A ȘASEA

IV

Cum am mai spus, nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și o luciditate prea mare. Stropind din belșug cu vin roșu acest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase cîndva Rossini, descoperii că nici Olimpia, nici Laura, nici Claudia, și nici Măgduța nu erau ceea ce spiritul meu, saturat de aerul rarefiat și abstract al preceptelor filozofice în care trăisem cel puțin un an, văzuse în ele, în clipa cînd intraseră în separeu, adică niște tîrfe în pragul decăderii. Întîi aflai, în timpul conversației care nu lîncezi, că Olimpia, care se așezase lîngă grasul Calistrat, era văduva unui cunoscut compozitor dirijor din orașul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit chelner meloman și amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puține) de mari maeștri români ai penelului și discuri cu interpretări rarisime strînse și păstrate de decenii din leafa și bacșișurile lui de chelner și pe care veneau să le asculte chiar și personalități străine ale muzicii, în trecere prin orașul nostru, pe care îi aducea soțul doamnei Olimpia, acum aci de față și văduvă veselă. Fusese veselă și cînd nu era văduvă? Se pare că da. În orice caz de băut începuse să-i placă dinainte și anume după ce soțul ei se trudise din greu s-o învețe. Avea oroare de bețiile lui din pricină că mare parte din nopți și le petrecea singură. Copii n-aveau și totuși într-o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divorțeze. Muzicianul căzu pe gînduri. "Bine, îi zise, diseară vii cu mine." Și o duse la restaurant. Mîncară, el bău cu moderație și pe la unsprezece ei i se făcu somn. "Fănică, îi zise, acum mergem acasă." "Ai văzut, îi spuse și el, n-am băut nimic!" "Ce vrei să spui?" "Păi acum mergem și noi undeva unde e deschis pînă la trei și unde sînt amici și bem și noi cu ei un pahar." Amici? Era curioasă, deși îi era somn. "Bine", zise resemnată. Da, amicii ăștia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn. "Fănică, mergem..." Nu, cum să meargă, protestară toți, acuma se vor deplasa la gară, acolo e deschis pînă la șapte. "Pînă la
șapte? N-o să stăm pînă la șapte", zise ea îngrozită. Nuuu! o asigurară ei, nici vorbă, or să bea cîte o cafea și gata... Cafea? Da, băură, dar abia după aia veniră niște sticle speciale, pline de păianjeni și de praf, le păstrase pentru ei un chelner care îl cunoștea pe muzician. "Fănică, mi-e somn, hai acasă!" "Nu, stai să vezi și tu cum e, zise Fănică. Crezi că e ușor? Să-ți dai și tu seama și să nu te mai gîndești să divorțezi..." "Bine, nu mai divorțez, dar acum hai acasă, e șapte..." "E șapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot..." Adică tocmai acum să meargă acasă? O luau de la cap...
Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră și senină, ai fi zis că soțul ei n-a murit și va pica și el aici curînd... "Ce-și poate dori mai mult un zoț mort? zise Calistrat. O nevastă așa ga tine! Gred că noaptea vine și de trage de picior să bei un bahar gu el! Era zimpatic! Ca fost bețiv de prima clasă, de Dumnezeu va fi ierdat..." "în timp ce pe tine Dumnezeu n-o să te ierte, că ești bețiv de-a doua clasă", zise doamna Olimpia. "De ce gonzideri?" "Fiindcă treci repede peste treptele cele mai frumoase cînd bei, ca să ajungi la ultima în care să te complaci." "Și gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepte..." "Bărbatu-meu spunea: la prima sticlă te simți ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care îți place..." "De bag în bida mă-tii gu bărbatu-tău, gu tot, eu nu l-am văzut niciodată bă dreapta îndîia j' adoua, gă doar de la gine am învățat, dagă nu de la el și de la tata... E drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodată de dreapta îndîia, ești un înger și de-aia de iubesc, un borc ji un înger, jjj..." Și aici Calistrat părăsi furculița și cuțitul, se dădu pe spate și rîse la noi într-adevăr cu opulența unui porc pe care vinul l-ar fi transformat prin miracol în om...
Era bine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea cînd vroia în străinătate, pomenea des nume de personalități din capitală, oameni de cultură, dar și din sferele responsabile, care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută și să plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? Numai în Orient și în Extremul Orient femeile erau înlăturate de la treizeci de ani și bărbatul își aducea în casă o floare de lotus de șaisprezece, care se ofilea și ea curînd și îi urma o a treia. Dar ce știe o astfel de floare de lotus față de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani văduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gînd, această comparație? Învăluită printr-o anumită știință de a fuma într-un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel surîs și acea privire care îți sugerează că deși cineva te vede pentru întîia oară, te cunoaște de mult și ce bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la tine, cu o cafeluță alături, lîngă o veioză potolită, care să te facă să n-o vezi că nu mai e, desigur, o fetiță, dar nici atît de bătrînă cum ar face-o o luminăție a giorno sub care uneori și tinerii arată ridați, și să depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandrețea sufletului, topesc asperitățile, nasc dorința unei intensități prezente a clipei, mai încărcată de voluptăți decît îmbrățișările tinerilor care nu au un trecut și nu-i cunosc valoarea...
Dar în loc să-i răspund la privire începui să mă ocup de vecina mea, cea care își pusese în gînd să-l scape pe strelit de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile păleau în ochii lui. Aici însă eșuai total ,se uită la mine atît de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, își făcea iluzia că ar putea să-i placă), încît mă apucă un rîs disproporționat în hohotele lui față de lipsa unui motiv aparent... Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă niște sîni ce îți intrau absolutamente sub nas și din pricina lor revenii la atac... "Cioară, îi șoptii, cioară dragă, ai niște sîni minunați, ei, de ce te uiți așa urît la mine, da, arăți ca o cioară, nu fiindcă ești brunetă, că ai fi țigancă, ci fiindcă mie îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr-o baligă, sau păduchii din coama unui cal pe care se așează. Vezi cît de modeste sînt? Și mai au și darul premoniției. Cînd cîrîie ele într-un anumit fel, spun ceva, dacă știi să le asculți... Fii cioară drăguță și o să te fac să le simți porumbiță... N-ai nici o șansă cu strelitul, poți să-i arăți și un autobuz și el tot pe tipesa lui o vede... În timp ce tu îmi placi mie, băiat tînăr, de..."
"...Alo, alo, filozofule, nu de da la fedele noastre, nu zînt de nazul tău, ai destule fede în mahala dagă cu nevastă-ta, o distinsă doamnă, n-ai fost bapabil să te împaci... Ce te legi tu de el, mă, besmeticule, ca și cînd tu nu te-ai născut tot în mahala... ha, ha... Exizdă ji o mahala aristogratică... Atîda îi spun, să nu se lege de fedele noastre... Dar ce, bă, toate sînt ale tale, ha, ha, vezi că... dom' profesor, dom' profesor, ce v-am spus... Atenție! Am iubit-o ca nimeni pe lume, am spălat-o pe cap, nu era femeie, era un copil și stătea cu capul aplecat în baie și i-am luat capul și am dat cu săpun, i-am frecat părul ei mătăsos și i-am simțit în palme năsucul, gura care se deschidea sub șuvoiul dușului de mînă și spatele încovoiat cu inelele spinării dulci și fragede, să-ți dai viața pentru ea...
Hî, hî! Hîîî... Clipe nemuritoare... Simțeam și eu că am pentru ce trăi... Și într-o zi m-a doborît... îmi lăsa bilețele... desene caraghioase cu mine și ea... și dedesubt, iscălit cu scrisul ei lat și bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu era al ei, mititica ta fetiță... Așa zicea. Vrea mereu surprize... Azi nu mi-ai făcut nici-o surpriză, mieuna ea... Alergam, căutam... Ce surprize puteam să-i fac?... Mărgele, gablonțzuri, perle artificiale... Mă Costaichie, dar așa o surpriză bine sculată, să mă scuze doamnele, îi făceai tu? Du-te, mă, în bida mă-tii, tu crezi gă asta e totul? Scuză-mă, Costaichie, răspunde la întrebare... Să mă ierte doamnele, doamnă Olimpia, nu vă supărați, doamnă Măgduța, stimată doamnă Laura, he, he, permiteți-mi, am avut o ședință, nu fac vreo aluzie la persoanele de față, dar discutam și noi lipsurile și scăderile noastre în comerțul de stat și unul că e bine, altul că e foarte bine, altul că e satisfăcător cu lipsuri și ia cuvîntul un tip din prezidiu și ne mustră, tovarăși, zice, să nu ne culcăm pe Laura... Doamnă Laura, savurați confuzia, ha, ha, nu vă supărați, a auzit și el... dar nu asta am vrut să spun. Costaichie, tu te plîngi că n-aveai ce surprize să-i faci... Ți-am pus o întrebare! Fii bun și răspunde la ea! Spune-mi ce mi-ai spus mie... Alde lucruri zînt în fond mai importante degît exberiența ta de armăzar buduros... Știți ce mi-a spus mie, dom' profesor? L-am întrebat: mă, o...? Da, zice, dar se desf... repede! Cum repede, mă besmeticule? Repede, zice, imediat... Aoleo, Costaichie, i-am spus, grizonantu-ăla cu care te-a schimbat avea el secretele lui, nu-ți rămîne decît să te faci pederast, altceva nu ți-a mai rămas... He, he, he... Șșșș! Fiți atent! Acum o să dea iar în plîns... Da, cu lacrimi, să vedeți cum o să-i curgă șiroaie, ca la o babă... Nu pot să spun că nu m-a iubit, altfel nu mă chema ea s-o spăl pe cap, mititica mea fetiță... Dar ar trebui, doamne, să ne purtăm cu ele ca în evul mediu, să le punem o ștampilă de foc pe spinare, cu litera T să vadă și cel care s-ar mai îndrăgosti de ea cine e și să nu-și facă iluzii T sau C, curvă, fiindcă trădătoare poa' să nu spună mare lucru, flecara credem că l-a trădat pe altul, dar pe mine nu... Sadică, domne, chiar așa, în același fel, de Revelion, într-un taxi, cu o sticlă de șampanie... Domne, dar omul mai trăiește și sub o dimensiune metafizică... Ho-paaa! Mă Costaichie, ascultă aici la mine, n-are valoare decît o singură dimensiune. Unde e credința, domne, chiar așa, toate sînt curve? Ce poți să mai faci decît să-ți iei lumea în cap? Dar unde dracu să te duci, fiindcă oriunde te-ai afla, tot de ele dai... Și eu sînt un om bun, domne, la toți am vrut să fac bine și am fost primit cu pietre, hî, hî.. hîîî... Bă, imbegilule, nu mai plînge aici ca o oaie gufurită, rîde filozoful de noi, gare nu știu gum a bigat aici. Îl invid să se care bînă nu-mi ies din bepeni... Mă Costaichie, scuză-mă, spui că ești un om bun și că ai vrut să fac bine la toți. Nu te supăra, dar ce bine i-ai făcut tu propriului părinte care te-a adus pe lume și a muncit pentru tine? I-ai aruncat o buca' de pîine cînd l-ai văzut cerșetor la poarta lui și în loc să te apropii și tu cu o vorbă bună și să-i spui tăicuțule, hai în casă, nu mai sta tu aici că se uită lumea la noi și să chemi o femeie să-l desbrace și să spele și să-i faci și lui o supă grasă și fierbinte să-și mai vie în fire, tu i-ai zis, cînd el a spus, bogdaproste, Costaichie, bogdaproste, i-ai răspuns tu, să fie în c... morților Nu te supăra, cum armonizezi tu fapta asta cu ideea pe care ți-ai făcut-o că ești un om bun? (Fiți atent, dom' profesor!) Asta ași vrea să știu de la tine și altceva, pe cuvîntul meu dacă mai am să-ți reproșez ceva...
În clipa aceea, Calistrat puse mîna pe o felie groasă de pîine și i-o trimise lui Vintilă drept în obraz. "Poți să-i reproșezi orice, mîrîi el, fără să se mai bîlbîie, cu condiția să-l dai afară pe filozof pe care nu l-a invitat nimeni." "Ba da, strigai, tu m-ai invitat, probabil cu intenția ca pe urmă să mă jignești." Și în clipa următoare strînsei paharul în mînă foarte calm și i-l aruncai în cap. Nu-l nimerii, se sparse cu zgomot sec în perete, apucai un altul, care i se făcu țăndări în frunte și îi deschise imediat o șuviță de sînge ca o rîmă roșie și ezitantă, nu știa încotro s-o ia, spre nas sau spre sprîncene. El nu simți această gîdilătură, dar simți agresiunea și sări în picioare. Rămăsei liniștit la locul meu, ași fi vrut s-o încasez, ca pe urmă să pot să-i mut fălcile. Ceea ce se și petrecu, mă pomenii cu o ploaie de pumni în cap, niște măciuci moi, care mă năuciră. Săriră toți și ne despărțiră, nu înainte să ne apucăm de gulere și să ni le rupem, cu cravate cu tot. Dar în timp ce eu mă reașezam gîfîind la masă, individul părea să fi uitat cu totul de sine, se vedea că nu mai știe ce i se întîmplă, atît de beat era. "Ce e asta, dragă, zise doamna Olimpia scandalizată fără să se mire, l-ai invitat sau nu l-ai invitat?" "Du-te în bida mă-tii, zise Calistrat cu o seninătate nefirească, toarnă-mi și mie un bahar de vin." "Da' ce sînt eu, maică-ta?! Toarnă-ți singur, iar eu am plecat." "Da, agum îți blac filozofii, duț gura mă-tii, toarnă-mi tu un bahar de vin, zdrelitule..." "Domnilor, zisei ridicîndu-mă, vă urez în continuare petrecere plăcută, a fost o neînțelegere, n-am fost invitat direct, ci prin Vintilă, lucru pe care nu trebuia să-l accept, o invitație nu se primește prin intermediari decît între prieteni..."
În clipa aceea cioara mă apucă de mînă și mă trase jos. Avea o mînă moale și fierbinte, care mă convinse mai mult dccît protestele celorlalți... Că stai, domne, zicea Bacaloglu cu dispreț că făceam tot eu pe sifonatul, după ce primul aruncasem cu pahare, șterge-te, domne, pe obraz, nu simți că ești plin de sînge? "N-are nimic, numai gine n-are sînge nu-i gurge", zise Calistrat care văzînd că nimeni nu vrea să-i toarne în pahar pusese mîna pe-o sticlă și își turnă singur, aparent sigur pe mișcările lui, dar vărsă paharul și vinul roșu se întinse ca o băltoacă pe fața albă de masă. "Și, de ce-ai dat tu, mă Calistrat, cu pîine în mine? rîdea Vintilă. Fiindcă te-am ținut o vară întreagă cu pîine, pe care nu mi-ai plătit-o nici acuma, cînd ai luat Premiul de Stat! Vai de premiul tău, v-ați apucat și voi acolo, niște șmecheri, ați demontat piesă cu piesă un strung nemțesc, l-ați desenat, i-ați adus ici-colo cîteva modificări neesențiale și după ce l-ați botezat prototipul M.U.-Universalgenev, cîrnați, ha, gata, mari inventatori... Să nu negi, fiindcă tu mi-ai spus, ha ha..." "Așa se face brogresul, zise Calistrat amenințînd să toarne iar în pahar, brima roată dințată s-a făcut din lemn și fiegare a copiat pe aldul bînă în zilele noastre..."
În sfîrșit reuși să umple paharul fără să-l verse. "Bine, mă Calistrat, așa e cum spui, dar de ce nu recunoști tu că l-ai invitat pe dom' profesor și erai treaz cînd mi-ai spus că ți-e dor de el și te-apuci acuma să-l jignești? Asta e purtare la tine, de om civilizat?" "Nu știu, nu mă inderesează, dar să nu se lege de fedele noastre." "Ești cam tralala, așa ți s-a năzărit și prima dată cînd am băut noi toți împreună la deratizare, că dom' profesor se leagă de salariul tău... Hi, hi! Recunoști că ești cam tralala! Să-ți spun de ce: ăsta e un pretext, fiindcă de la început, pînă să vie fetele, te-ai purtat urît... Și acum e bine? Dacă rămîi cu o stea în frunte? Fiindcă rănile în frunte nu se vindecă fără urme și de cîte ori o să te bărbierești o să-ți vezi în oglindă semnul de bărbat chipeș cum ești, o să te înfurii și o să spargi oglinda, ha, ha..."
Începeam să mă plictisesc... Nu petrecerile aranjate sînt cele mai reușite. Bacaloglu, a cărui ranchiună, prin ridicarea lui la rangul de șef al ecarisajului, se topise, n-avea nici un haz cu desamăgirea lui în amor și cu dorința care i-ar fi sărat inima lui bleagă, să ștampilăm femeile cu T sau C. Strelitul, nu știu de ce, tăcea, și băutura îî învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el, în loc s-o biciuie. Iar "fetele" tăcute, foarte atente, stăteau parcă în așteptarea a ceva. Poate eu îi împiedicam pe toți să intre în universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui Calistrat îi deranjase? Fiindcă el nu făcuse decît să spună cuvinte, care în anumite împrejurări nu mai au nici o importanță, mai ales dacă omul e beat, în timp ce eu asvîrlisem cu paharul și "fetele" văzuseră sînge... Era sigur, se speriaseră, fiindcă ridicîndu-mă de pe scaun și spunînd sec bună-seara, nici una nu-mi aruncă vreo privire și nici Vintilă nu spuse ceva să mă rețină. Mă conduse însă pînă afară. "Dom' profesor, zise, și acuma ce faceți? Vă duceți acasă?" "Da, zisei, o iau pe jos și mă duc acasă. Nu prea m-am distrat." El rîse: "Nu-i nimic, lăsați..."
Parcă mi-ar fi promis el o altă distracție mai grozavă, de care însă nu era sigur ca să se angajeze... Pornii prin noaptea răcoroasă de sfîrșit de septembrie. De fapt mă distram, deși ciocnirea mea cu Calistrat, lipsită de un fond de conflict real, avea în ea ceva gratuit, vag abstract. Paharul care i se făcuse țăndări în frunte era însă foarte concret, un ciob i-ar fi putut nimeri într-un ochi și la gîndul că s-ar fi putut să rămînă individul chior, mă înviorai și nevoia mea de violență și vulgaritate se potoli.

 

V

Cum se împacă însă ideea armoniei conștiinței noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariției erei ticăloșilor din a doua, în care descriam o mutație catastrofică în conștiința actuală a omului? Nu se împăcau, dar nu mă neliniștii. Îmi spuneam că Gnoza va fi probabil actuală în clipa cînd dominația ticăloșilor va determina o reacție a partizanilor vechilor valori și noua religie sugerată de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu eram smintit să cred că și eu ași fi un astfel de geniu!), se va răspîndi și va intra în conflict cu partizanii lui Belial (așa au fost numiți de un vizionar american cei care au determinat odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-și facă apariția, fiindcă terenul este pregătit)...
"Cum ai putut, îmi spuse Ciceo uimit după ce termină de citit Era, să proiectezi o astfel de viziune minuțioasă și realistă asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic în ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma că e o viziune practică, gospodărească, însă grea de un presentiment care te apasă la urmă ca o piatră de moară. Să știi că nu ești original, cineva mi-a vorbit de o astfel de carte apărută în America Latină, n-am reținut autorul, dar titlul e Istoria universală a infamiei." "Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp și mai mulți oameni pot gîndi același lucru fără să se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forță de expresie și le-a scris într-o limbă de mare circulație. Nu m-ași mira să aud într-o zi că nici Gnoza nu e originală. Lacunele mele de informație, în ceea ce privește rezultatul ultimelor cercetări în toate științele, vor fi decisive pentru destinul acestei cărți. Îmi rămîne orgoliul de a fi scris-o totuși cel dintîi. Istoria aceasta universală a infamiei ce este, un tratat?" "Nu, cică, sînt niște povestiri!" "Iată, deci, a mea e totuși altceva, se referă la viitor și e un tratat..." "Ce ciudat, zise Ciceo, ai scris o astfel de carte neagră și totuși nimic nu îmi pare în tine negru". "Nu e nimic ciudat, s-a spus și despre Schopenhauer, cu ironie, că în viața lui intimă nu era deloc pesimist și că s-a bucurat de ea cît a putut..." "Și ce vrei să scrii acum?" "Același lucru, despre conștiință, dar întorcîndu-mă acum spre infinitul mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se naște tot ceea ce prinde formă. Lumea subcuantică, pornind de la aceeași teză: conștiința este esența universului, nu numai a ființei vii, ci și a lumii fizice. În fond e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris timp de două mii de ani pînă s-a ajuns la eșecul actual al filozofiei care a îmbrățișat disperarea și absurdul. Fizicienii însă și-au văzut de treabă, ignorînd neputința filozofilor. Vreau să spun că ne așteaptă o nouă aventură în căutarea esenței noastre, deschisă de fizică prin descoperirea tranziției cuantice, așa-numitul colaps, fenomen fundamental al întregului univers fizic. Nu e un fenomen bun pentru logica noastră, fiindcă deși au trecut aproape patruzeci de ani de cînd se cunoaște comportarea stranie a luminii, numai unda ei există, atîta timp cît n-o privești, dar îndată ce un aparat de experiență îi semnalează prezența, adică o «privește», ea dispare și cum dăm de corpuscul (cele două entități ale luminii, fiind, după cum știe orice elev, unda și fotonul, care e o particulă), el nu mai există și apare iarăși unda, eveniment misterios și ilogic, care a fost numit tranziție cuantică, sau colaps, pus sub ecuație de Schrodinger, după atîta timp deci tot nu se știe mai mult despre acest fenomen acauzal. Acauzat? Și totuși universul mare cauzal, și călăuzit de legi, se sprijină pe el. Deja de la Aristotel, prin Fizica, aflăm că Anaximandru afirma același lucru, pe care instrumentele noastre de experiență l-au descoperit: nici apa și nici un alt element nu stă la baza lucrurilor, ci ceva diferit care e fără margini și din care nasc, spre a exista, și cerurile și toate lumile din ele. Apeiron-ul ceea ce grecii numeau nelimitatul, acauzal în esența sa și spiritual, conștient și volitiv, reapare după două mii de ani lăsîndu-ne semne bizare în aparatele noastre de experiență. De ce dispare fotonul îndată ce dăm de el și apare unda? Și apoi reapare fotonul? Ai zice că e o joacă de-a v-ați ascunselea. Putem noi să evităm să gîndim, ieșind din fizică (pentru că fizicianul nu poate explica ceea ce aparatele sale nu arată), și numai astfel mai putem raționa, că între noi și evenimentul numit tranziție cuantică nu s-a produs o atingere de care atît experimentatorul cît și fotonul sînt conștienți? Lumina refuză să se lase "văzută" așa cum există ea în univers, ca realitate complementară (undă-foton), formînd un singur fenomen. Poți să ai un frison! Noi care considerăm că doar viața vie poate avea astfel de reacții, că lucrurile "moarte" sînt moarte de-a binelea, poți să te uiți la o piatră cît vrei și nimic nu se întîmplă între tine și ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva să spună, adică acest joc de-a v-ați ascunselea al luminii, că nimic nu se petrece în natură fără ca cineva «să știe»? Sau mai precis, fără intervenția unei conștiințe? Pînă acum am considerat lumina drept dulcea undă venită din soare să ne încălzească chipurile și să germineze pămîntul. Și deodată aflăm... Ți se pare enorm ceea ce îți spun?"
Ciceo nu vroia să arate că e aiurit de ceea ce auzea. Părea gînditor. "Chiar s-a demonstrat chestia asta?" zise el cu acea bănuială a omului obișnuit că multe drăcovenii se pot spune, dar nici una nu rezistă gîndirii practice și obișnuite care, ca să înțeleagă ceva, pornește totdeauna de la cauză la efect. "Adică cum să crezi, surîse el, că uitîndu-te la o piatră, piatra știe și ea de chestia asta? Auzi, dragă, se adresă el nevesti-sii care tocmai ne aducea un platou cu sandvișuri, ce zice Petrini, că sandvișurile astea la care ne uităm noi acum și o să le mîncăm știu și ele de noi..." Izbucnirăm toți trei în rîs. Ciceo chiar se aiurise, multă vreme după aceea, deși schimbasem subiectul, o lumină de stupoare îi stăruia în priviri și vedeam clar că dacă ași fi continuat pe aceeași temă l-ar fi apucat neliniștea... Curioasă însă, doamna Pop, care își cunoștea bine bărbatul, observă, desigur, că soțul ei nu mai gîndea cu toată mintea și reveni: "Ce era cu sandvișiirile acelea?" "Să le lăsăm, confirmă el supoziția mea, altfel nu mai dorm la noapte." "Ba vreau să știu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!" "Chiar bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinia, zise Ciceo, e vorba de o nouă dovadă a existenței lui Dumnezeu, dar demonstrată prin comportarea fără logică a elementelor." "Dumnezeu e ilogic acum? zise doamna Lavinia. Nu mai e bunul părinte care să ne bage în rai sau în iad după faptele noastre?"
Soția lui Ciceo era juristă. Se cunoscuseră ca "adversari"... Ea apăra interesele unei uzine față de un salariat care cîștigase în instanță să i se plătească salariul din urmă pe timp de un an cît timp fusese concediat pe nedrept; uzina refuza totuși să execute hotărîrea judecătorească; salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase conflictul de muncă, întrebîndu-l foarte nedumerit ce valoare are un verdict în justiție, dacă practic, totuși, o uzină nu ține seama de el? Și atunci se întîlniseră ei doi, Ștefan Pop, judecător, și Lavinia Mureșianu, șefa serviciului juridic al acelei uzine. "Considerați că hotărîrea noastră a încălcat legislația muncii?" o întrebase el. "Nu tocmai!" răspunsese ea. "Aveți dubii? Atunci de ce n-ați făcut recurs?" "Avem dubii asupra orientării politice a salariatului." "Plătiți-i salariul din urmă conform hotărîrii noastre și lăsați alte organe să-l dea în judecată pentru orientarea lui politică." "Ar însemna să-l băgăm la zdup, lucru pe care nu-l dorim, răspunsese jurista. E un vestit maistru oțelar, dar face pe tiranul la cuptorul S.M., nu ține seama de nimeni, nu formează cadre, păstrează «secretul» numai pentru el și face «grevă» cînd nu i se plătește cît cere."' "Ei, cît cere?" "Mult! De patru-cinci ori salariul tarifar." "Înseamnă că l-ați mai plătit..." "Da, în speranța că ne va forma cadre noi."' "Totuși oțelarii lui au depus favorabil." "Da, dar nu vă întrebați de ce a așteptat un an de zile pînă să ne dea în judecată, după ce l-am concediat?" "Nu, de ce?" "A așteptat să-l chemăm înapoi, să ne ploconim în fața lui, cum se mai întîmplase." "Deci v-ați mai ploconit?" "N-am avut încotro." "Și ce s-a întîmplat de nu l-ați mai rechemat?" "Am cerut Reșiței să ne detașeze temporar un maistru oțelar și ne-a trimis unul care nu e chiar «regele oțelului», ca maiestatea-sa Truțan Gheorghe, dar care a acceptat totuși să-și desvăluie secretele băieților de pe platou și să ne formeze cadre. E un maistru mai tînăr, căruia nu-i umblă gura toată ziua lăudîndu-și vechii patroni și partidul socialist în frunte cu Titel Petrescu, pe care noi, comuniștii, cică, l-am fi curățat." "Așa deci! Totuși nu pentru acest diferend politic l-ați dat afară.'" "Și pentru! Toate la un loc." "Facem disjungerea necesară, dintre conflictul de muncă și opiniile publice, îi plătiți salariul din urmă și în ceea ce privește reprimirea lui în uzină faceți recurs și invocați motivele politice, nu atît de grave încît să facă obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o reangajare." "Așa deci! exclamase tînăra juristă, credeți că nu ne-am gîndit? Dacă invocăm motivele astea, el va fi de față și nu numai că nu le va nega, ci și le va susține ridicînd glasul cu vehemență. Așa e el, un astfel de tip! Nu-l interesează ce s-a schimbat în jurul lui. Oțelul, altceva nu știe, și Titel Petrescu! Vă închipuiți că procurorul nu e pus acolo să facă pe filozoful, să-și dea seama că bătrînul oțelar e de fapt un om simpatic și inocent în iluziile lui social-democrate." "Fir-ar să fie! exclamase și tînărul judecător. Ce e de făcut? Totuși, ce vă împiedică să-i plătiți salariul din urmă?" "Nu atît salariul vrea el, fiindcă e un om cu stare, are casa lui, băieți profesori care cîștigă, și mai ales (aici e buba!) nu știu cîte iugăre de pămînt la țară, multe, pe care le cultivă nevastă-sa; e amenințat să fie trecut la chiaburi dacă se află că nu mai e oțelar. Am vorbit cu el! Ar renunța la salariul din urmă dacă l-am reprimi." "Reprimiți-l!" "Nu vrea directorul! Nu mai are încredere în el, l-am mai reprimit, cum v-am spus, de cîteva ori! Are dreptate, bătrînul nu-și mai poate schimba mentalitatea, am avea numai necazuri cu el și pînă la urmă tot aici am ajunge." "Bine, colega, dar atunci de ce v-ați prezentat atît de nepregătiți la proces?" Aici tînăra juristă tăcuse un timp, apoi exclamase: "Nu vă amintiți? Martorii noștri au trecut de partea lui și erau aceiași băieți care veneau la direcție și se plîngeau că maistrul Truțan nu-i învață și pe ei nimic, îi înjură de mamă și le trage mereu șuturi..." "Cît e de bătrîn?" "Cincizeci de ani! Arată mai bătrîn, din pricina mîncării și a băuturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care nu l-a văzut nimeni rîzînd..." "Ați văzut piesa? Cum e, domnișoară, mă refer la interpreți, bineînțeles!" "Încă n-am văzut-o, dar am recitit-o. Așa fac totdeauna înaintea unui spectacol cu piese mari, nu pot urmări debitul actorilor, care au tendința să înghită pe nerăsuflate textul, ca să-și pună jocul lor în valoare și nu sensurile adînci ale piesei. Mă și enervez cînd îi văd cum nu gîndesc deloc la ceea ce le iese din gură și atunci recitesc piesa dinainte, mai ales cînd e vorba de Shakespeare..." "Și mai aveți curiozitatea desnodămîntului?" "Bineînțeles! Mă încîntă mereu surpriza replicilor și poezia care curge din ele... Dar dacă actorii sînt chiar proști, sau rău distribuiți în roluri, mi se întîmplă să și ies din sală. Se spune însă că spectacolul ăsta ar fi chiar bun." "Domnișoară, îmi permiteți să vă invit eu la acest spectacol?"
Domnișoara acceptase și după un an se căsătoreau. Băuseră la nuntă vin trimis de "regele oțelului", din pivnițele lui de la țară... Pînă la urmă fusese reprimit la cuptoarele S.M., dar fără prerogativele de altădată și mai ales după ce judecătorul îl avertizase că un nou conflict cu uzina, justiția nu-l va mai soluționa în favoarea lui.
Îmi povestiseră toate acestea cu mult mai multe amănunte și cu acea undă secretă de emoție în glas cu care învăluim adesea tot ceea ce s-a întîmplat cu noi cînd am întîlnit ființa iubită. Ceea ce mi se părea însă incredibil mie, care eșuasem cu atîtea ființe iubite, era faptul că eroii acestei reușite erau aci de față și nici un gest, nici o umbră în priviri, nici o pîndă a unui gînd neexprimat nu sugerau că peste această poveste în care un judecător și o juristă se îndrăgostiseră unul de altul, cu chipurile aplecate într-un dosar (care conținea o semnificativă existență întîrziată într-o lume la care nu se putea adapta), nu trecuse nici o furtună, nici un nor greu care să le zgîlțîie sau să le întunece senina lor iubire (deși ceva trecuse, cînd el își dăduse demisia ca judecător și începuse să practice avocatura: s-ar fi putut să n-o practice, să fie adică respins ele barou și el știuse că o astfel de primejdie fusese reală), îi pîndisem ani în șir în timpul vizitelor mele: era cu putință, îmi spuneam, să nu se ascundă în spatele acestei armonii le bourdonnement sourd du desordre fatal care zace în orice ființă umană, așa cum descoperisem eu întîi la Nineta Romulus, apoi la Căprioara, după aceea la Petrică, și total, din plin, copleșitor, la Matilda? Pînă și mama fusese silită, ca să-și recapete liniștea, să o rupă în floarea vîrstei, fără să se despartă, cu tatăl meu. (O chinuia gîndul că omul de care ea se îndrăgostise o mîngîia și o săruta de față cu ea pe sora ei mai mică și nimic n-o putea face să creadă că se mulțumiseră amîndoi doar cu aceste sărutări a căror vinovăție era rău mascată de rudenie; și pe ea o sărutase astfel, cu aceeași privire aprinsă, cu aceeași jubilațiune oarbă a instinctului triumfător; nu acceptase să i se turbure pentru toată viața sufletul! mai bine nu! mai bine fără el, decît să pună stăpînire pe clipele ei viermele scîrbos al geloziei... de ce nu putuse redeveni senină acceptîndu-l așa cum era? pentru că presimțise ce era în ea, murmurul, rumoarea din adîncuri a desordinei, o auzise în acele clipe de trădare și, desigur, se speriase...)
Nimic însă nu răzbătea în afară din viața acestui cuplu, în afară de o continuă plenitudine în înțelegere. Desigur, flacăra nu era spectaculoasă, dar le lumina, cum am spus, din plin, micul lor destin. Era frumoasă Lavinia? La început mi se păruse că nu, dar nici o femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urîtă pînă n-o cunoști. Căprioara nu fusese frumoasă cînd o întîlnisem? Cînd mă părăsise însă descopeream cît e de urîtă. Există, cum știm de fapt foarte bine toți, frumuseți ascunse. Dar și urîțenii la fel de bine ascunse, aparențele, cum se zice cu îndreptățire, sînt înșelătoare. O pură anatomie nu ne poate spune mare lucru, deși prima noastră reacție se produce comițînd o dublă eroare, datorită iluziilor pe care le investim brusc într-un chip zis frumos, și repulsiei la fel de instantanee întîlnind un chip urît. Dar cine poate nega că un chip poate fi frumos pentru că e urît? Și altul urît tocmai fiindcă e atît de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pildă, o urîtă găsește un superb bărbat și una frumoasă uimește pe toată lumea acceptînd unul și bătrîn și idiot și bețiv și infidel. Frumusețea și urîțenia fizică se metamorfozează și se retrag în fața unor realități sufletești care spectatorului îi scapă. Lavinia, după ce am cunoscut-o mai bine, era deosebit de frumoasă. N-o pot descrie, o brunetă gravă și liniștită, fără vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de căldură umană și devotament care îți spunea din prima clipă, dar fără emfaza bigotă a unor soții, ci cu prietenie: sînt dăruită bărbatului și copiilor mei; dacă vrei să ții la noi toți împreună, te vom iubi și noi. Ceea ce se și întîmplase. Casa lor, orele de sîmbătă seara pe care le petreceam împreună erau pentru mine, cum am mai notat aici, locul de refugiu, oaza în care reveneam să mă odihnesc și să uit de nisipul deșertului vieții mele afective. Asta nu însemna că nu încercam să-i turbur, cum făcusem acum relatîndu-i lui Ciceo strania comportare a luminii în aparatele de experiență, fără să fiu însă inițiat, ca un fizician, în acest fenomen. Speculațiile îmi aparțineau.


 

VI

"Da, Lavinia. zisei. Dumnezeu e ilogic și acauzal. S-a spus asta timp de două mii de ani (avem dovezi destule, de pildă, așa-zisa lui dreptate, sau flagrantele lui nedreptați; Abraham căruia îi cere să-și jertfească fiul ca să-i dovedească credința e o istorie naivă, de adormit popoarele, în realitate n-a venit nici un înger care să oprească mîna fanaticului, copilul a fost înjunghiat și nu numai o dată în timpul erei noastre și fără ca această jertfă să folosească cuiva), dar l-am și interogat adesea și aceia dintre noi, care se credeau cuprinși de starea de grație, ne-au răspuns totdeauna că nu putem, cu mintea noastră, să pătrundem ceea ce e de nepătruns. Dar acum am început să dăm de urmele lui și ce credeți că a făcut cînd i-am forțat cîteva secrete? A fost silit (ăsta e cuvîntul!) să se arate. Cum? Să-ți povestesc, Lavinia..." Și reluai speculația fantezistă despre jocul de-a v-ați ascunselea al luminii. Copiii ascultau și ei curioși acest basm modern din care nu se întruchipa însă nimic care să-i fascineze, că lumina ba apărea, ba dispărea, nici o minune, asta puteau face și ei cu o lanternă... Lavinia, ca și soțul ei, arăta incredulă, dar nu anxioasă. La urma urmei, părea ea să spună, totul poate fi adevărat, dar întrucît ne-ar schimba chestia asta destinul? Tot vom muri! Și atunci? "Vă amintiți vîlva pe care a produs-o descoperirea radiumului? reluai eu. A fost după aceea studiat și ce s-a aflat în legătură cu radioactivitatea sa intensă? Întîi că atomii săi se dezintegrează într-o manieră foarte ciudată, deși nucleele sînt absolut identice, unele explodează, altele nu. Conform cărei determinări? Am putea fi tentați să emitem ipoteza că între cele două nuclee ar exista o deosebire pe care noi n-o observăm, dar alte cercetări au silit pe fizicieni să admită ipoteza indeterminării, manifestată și în alte fenomene, cum ar fi cel al tranziției cuantice. Dar nu asta e atît de frapant în comportarea radiumului radioactiv. I s-a descoperit periodicitatea desintegrării, care, după cum o să vedeți, ne dă de gîndit. Avem în față o astfel de pietricică radioactivă să zicem de două grame. S-a calculat atît de exact timpul desintegrării ei încît s-a înscris cifra 1590 de ani, cînd din două grame mai rămîne unul, pietricica se reduce adică la jumătate. După alți 1590 de ani, se reduce iar la jumătate. Și așa mai departe, după fiecare perioadă, din jumătatea care a mai rămas, se reduce jumătate. Da, dar asta e mereu, pînă la sfîrșitul lumii. Rămîne totdeauna o jumătate care se reduce la jumătate, timp de mii de miliarde de ani înapoi spre haosul infinitului mic. Cercetați, cercetați, parcă ne-ar spune «cineva» cu ironie, că o să vă lămuriți buștean." "Adică acest «cineva» cine ar fi?" zise Lavinia. "Hm! Cineva care «știe»." "Mă îndoiesc, zise Ciceo deodată decis să nu accepte inacceptabilul. De «știut» nu știm decît noi. Astea sînt fenomene din mecanica universului, care oricît de misterioase ar fi, tot fenomene mecanice rămîn. Universul n-a dat pînă acum ceva mai bun decît omul. Restul e un joc orb al energiei, cauzal sau acauzal, din care, e adevărat, am ieșit noi. Cum am ieșit, e interesant de aflat, recunosc, dar parcă..." Și tăcu. "Dar parcă, ridică el glasul, tot mai mare chef am să beau un pahar de vin decît să-mi sparg capul cu... apeironul!"
Și îl și bău, cu sete, acel pahar, demonstrativ. Copiii, care știu cînd tatăl are humor, rîdeau. "Așadar, Ciceo, zisei, nu vrei să mergi mai departe." "Nu!" răspunse el cu același glas prin ale cărui modulațiuni copiii discerneau ceva nespus de vesel, încăpățînare infantilă, asemănătoare cu a lor, furie instinctivă împotriva agresiunii acestui apeiron. "Nu, repetă el, fiindcă și așa, în ceea ce mă privește, sînt furios pe savanți că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit cînd credeam că e fără limite, decît eram cînd știu că e doar o pojghiță și dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiații care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că sîntem prizonieri într-un ocean de gaze. Parcă mă și sufoc cînd mă gîndesc, în timp ce înainte mintea îmi zbura fără hotar și cerul era lăcașul minunilor." "Ești un om de tip medieval, zisei, refuzi să accepți că pămîntul se mișcă." "Da, știu, Galilei, eppur si muove, pînă la urmă o să-mi spui, Petrini, că vreau să ne retragem prin păduri, să bem lapte de iapă și să ne radem cu o bucată de coasă. Vreau doar să spun un lucru simplu, că aflînd că cerul care mi-a încîntat copilăria nu mai e același, nici eu n-am mai rămas același, în timp ce bunica stătea și se uita la el ceasuri întregi în șezlongul ei, fericită. Iar eu gîndesc, chiar cînd e albastru ca peruzeaua: e frumos, dar dincolo de el e un întuneric de smoală. Iadul!" "De ce, zisei, e firmamentul. Orion, o catedrală de lumină, Calea Lactee..." "Da, galaxiile, niște melci, despre care ni se spune acum că fug unele de altele cu mare viteză... Încotro dracu fug? Cică universul e în expansiune." "Ai vrea să fie fix?" "Bineînțeles! Adică să fie în mișcare fixă, cum e soarele și planetele. Asta mai merge! Sau cum sînt norii, care se mișcă, dar nu dispar, nu sînt în «expansiune». Cred că savanții ăștia s-au țicnit la cap. Am auzit de unul care a vrut să pună Totul într-o ecuație. Să arate că un măr din care tai felii e cît pămîntul. Un polonez! Pînă la urmă a înnebunit! Ăștia totdeauna au vrut să arate că sînt mai grozavi decît alții, au format o dietă în care orice deputat putea avea drept de veto asupra majorității. Și atunci inamicul a găsit un trădător care a zis veto și le-a invadat țara. "Da, zise Lavinia, lui nu-i plac chestiile astea! Într-o zi am găsit la Consignația un binoclu mare de cîmp, nu vroiam să-l cumpăr, dar m-am uitat prin el și l-am luat. Îți aducea o casă de la un kilometru chiar sub nas, vedeai prin fereastră ce fac oamenii în ea ca și cînd ai fi fost cu ei în odaie. Și într-o seară m-am uitat cu el la lună și l-am strigat: Ștefane, vino să vezi luna de-aproape, e extraordinar. Dar el: nu vreau să văd luna de-aproape. Dar de ce? Așa! Las-o acolo, unde e... să stea acolo unde-o știu eu! Și n-a vrut, dar copiii mureau de curiozitate..." "Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai e același după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate neliniști: dacă nu mai e același, e în bine sau în rău? Înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu mijloacele științei și nu prin pură speculație filozofică, cine e, ca să poată ști ce-o să devină. Dar deja această aventură ne costă, - o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compensează, fiindcă marile puteri au pus mîna pe acele descoperiri ale savanților, cu ajutorul cărora își pot nimici adversarul în cîteva minute. Cu această perspectivă, e clar că nu mai putem contempla, fermecați, Orionul. Dar nu mai putem da înapoi, e prea tîrziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu mai poate da înapoi roata istoriei, incluzînd în asta și progresul științelor, o binefacere! Da, dar și o neliniște mai mare. Cum o să ieșim din această aventură fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va ști să înlăture amenințarea bombei cu hidrogen? Vreau să spun, în afara pasiunii de a cerceta, ce ne mai place să facem? Fiindcă tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, pe care individul o ținea cu aerul cel mai firesc din lume că spune ceva util și rațional: cum să ne organizăm timpul liber! Fără să-și dea seama că farmecul timpului liber tocmai în asta constă, să nu-l organizezi, fiindcă din clipa aceea a încetat să mai fie liber. Timp liber înseamnă să faci ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentații, fără sentimentul de culpabilitate că în felul acesta îl pierzi, acel timp. Sigur că în timpul tău liber poți organiza, să zicem, o excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să iei în seamă asemenea prostie, dar sînt și oameni care după orele de muncă nu simt bucuria disponibilității, ci un fel de vid, cu atracție spre ceea ce <«organizează» alții, aranjamente, întîlniri undeva, și tocmai lor li se adresa individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere singuri ceea ce i-ar încînta să facă. Ideea din subtext era, desigur, grijulie, nu cumva omul fără timp liber organizat să facă vreo prostie, să agațe vreo fată pe stradă, să se îmbete sau să facă scandal. Aici e temerea: perfecta organizare a vieții omului de mîine, cu diminuarea puterii imaginative și dispariția artelor. De pe acum muzica simfonică a părăsit armonia și excelează în disarmonie, producînd asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ. Chagall, Picasso, Chirico, Dali sînt ultimii mari pictori, iar sculptura s-a abstractizat și ea, în căutarea «esențelor». Desigur, esența formelor poate ispiti, dar în practică ele se confundă, un cap de femeie reprezentat printr-un ou ne duce cu gîndul și la un ou, reprezentat printr-o femeie. N-ar fi rău dacă am gîndi: femeia e un ou, dar o găină e mai degrabă un ou decît o femeie și încă acest arbitrar al esențelor ne-ar deranja cel mai puțin dacă n-am gîndi: prostia asta poate s-o facă și un copil! - ceea ce a și dus la admirația mîzgăliturilor copiilor și a artei primitive." "Ba să spun drept, mie îmi place arta primitivă, zise Lavinia. Mă amuză, dimpotrivă, are multă imaginație." "Drept să-ți spun, zisei, nu știu ce să-ți răspund, dar dacă mă pui la ambiție îți fac și eu, din lemn, un vrăjitor african de care poți să te și sperii, nu numai să te amuzi. Dar dacă mă pui chiar să imit, cu modelul alături, un Moise de Michelangelo, îți declar că nu pot oricît m-ași strădui, după cum nici o frază mozartiană, în timp ce o simfonie modernă m-ar ispiti, fiindcă sunetele ei nu exprimă nici un mister, adică nici o coerență..." "Poate că n-o sesizăm noi?! zise Lavinia. Pe primăvară eram la București într-o sîmbătă și ne-a invitat o cunoștință la un concert în care se cînta pentru întîia oară la noi ceva de Enescu." "Dixtuorul", zise Ciceo. "Da, ceva cu suflători, dar parcă nu erau nici flaute, nici clarinete, un fel de bețe. Dar nu erau nici fluiere, fiindcă se sufla în ele dintr-o parte. Dirija Silvestri. Ti-ti, ti, fî, fî, fî, su-șu-sum fi, fi, fi, n-am înțeles nimic, da' nu numai eu, nici n-a durat cîteva minute și totul s-a terminat. Sala, gheață! Nici un fel de aplauze, o tăcere neobișnuită la noi, unde se aplaudă atît de ușor. N-aveai ce să înțelegi, fiindcă îndată ce suflătorii ai fi zis că voiau să închege o melodie, cum spui tu, cît de cît coerentă, dirijorul o reteza brusc și iar o luau de la cap cu și-su-su și fi-fî-fi! Și atunci se întoarce Silvestri spre sală, era la Ateneu, și zice: domnilor, e o piesă grea, deosebit de bogată și dificilă, permiteți-mi s-o mai cîntăm o dată. Și a cîntat-o! Același lucru, oricît ai fi fost de atent și tot nu puteai să distingi vreo temă melodică. S-a aplaudat ici-colo. În pauză, puțină jenă printre melomani. Văd că vine spre noi cunoștința care ne invitase, era cu nevasta, aveau locuri în altă parte. «Ei, zice el asudat, roșu la față. V-a plăcut?» «Nu», zic eu. «Nu v-a plăcut, sau n-ați înțeles?» «Am înțeles perfect, zice Ștefan, dar nu ne-a plăcut!» «Da?! spune cunoștința noastră. Mie și-acum îmi bate inima!» Și își făcea vînt cu batista, atît de turburat era. Așa că vezi!" "Lavinia, am o bănuială, zisei surîzînd. Nu cumva cunoștința voastră era compozitor?" "Nu știu, era compozitor, Ștefane?" "Da, zise Ciceo, un tînăr compozitor." "E normal! zisei. Între ei, compozitori, pictori și chiar romancieri, se înțeleg perfect. Nu mai fac artă pentru marele public, ci numai pentru ei înșiși." "Totuși Enescu e mare, zise Lavinia, și nu numai în Rapsodii. Și poate că într-o zi o să ne placă și Diztuorul." "Nu zic că și mie îmi place Pasărea de foc a lui Stravinski, dar n-ași lua-o cu mine într-o insulă, pe un disc, dintre cele zece care m-ar constrînge ipoteza unui exil", răspunsei.
"Apropos, zise Ciceo, ai mai fost pe la București? Și fiindcă nu răspunsei îndată, copii, zise, gata, la culcare." Nu întîrziară să se ridice decît atît cît să arate că nu se supun ei numai la un singur îndemn. Trebuia să vie un al doilea, apoi o amenințare, apoi întîrziatul în sărutări care trebuiau să fie atît de tandre și insistente încît Ciceo, dar mai ales Lavinia să-și iasă ușor din pepeni: haide, dragă, ajunge odată, și le smulgea brațele strîns încolăcite de gîtul ei și le ardea una la fund, chiar scoasă de-a binelea din sărite. Fetița și băiatul o ștergeau chicotind...


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                 Pagina urmatoare>