Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A ŞAPTEA

VII

Erau excedaţi de dragostea copiilor în timp ce eu trebuia să îndur în fiecare seară arsura unui gînd care mă făcea să-mi imaginez pînă la halucinaţie o scenă ale cărei detalii îmi alungau somnul şi îmi făceau sufletul prizonier fără scăpare: Silvia mea stătea la masă cu un străin şi trebuia să vadă apoi cum e dusă la culcare şi mama ei se retrăgea în dormitor cu acel străin. Astfel, singurică, fetiţa mea trebuia să adoarmă de fiecare dată cu o nedumerire în sufletul ei inocent: unde e tata? Şi mama, ce face ea acolo cu omul ăla şi nu doarme cu mine? Cum se apăra ea de această nedumerire? Putea ea apoi, în timpul zilei, să mai fie veselă şi încrezătoare? Mai putea ea surîde? Tandreţea ei spontană mai putea ţîşni? Şi să se adreseze cui? Tatăl nu era aproape şi venea s-o vadă doar duminica, iar pe mama trebuia s-o vadă cum îi servea acelui om ceaiul, dimineaţa, cum se gătea apoi să plece de-acasă şi pleca împreună cu el cu maşina, pentru ca la întoarcere să-i pună supă în farfurie, să stea de vorbă cu el, nu mai terminau de vorbit! "Da, îmi mărturisea ea, ci vorbesc, ci nu mai termină, ci cu atîta vorbă!" şi alteori seara să se gătească "se găteşte mama, se uită în oglindă, ci nu mai termină ci, ci cu atîta gătit" şi s-o lase singură. să se ducă la "o recepţie". "Des?" "Nu prea des, ta-taaa, dar..." "Dar ce?" Nu mai ştia ce vrusese să spună cu acel dar..." "Dar mama te iubeşte, se poartă frumos cu tine!" "Da, dar..." "Ei, ce mai e?" "Se ceartă cu Mircea..." Va să zică aşa îi spunea ea acelui Mircea, pe nume! Adevărat, cum i-ar fi putut spune: tată în nici un caz, domnul nu, dar nici nenea! "Ei şi? Se întîmplă să se mai şi certe lumea..." "Da, ta-taaa, dar, ci nu mai termină cu atîta certat..." "Chiar?" Nu răspundea. Era clar, nu se certau des, nu se duceau des la recepţii, dar atunci cînd se certau şi se duceau la recepţii erau împreună şi pe ea o uitau.
În acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei. Şi nu mai era a ei nici cînd o duceau la culcare şi ei doi rămîneau singuri. "Tata se gîndeşte la tine tot timpul, îi spuneam, şi cînd o să te faci mai mare o să poţi veni la mine şi să stăm tot timpul împreună." Atît, nu riscam să-i spun să vie de pe acum, s-ar fi putut să n-o mai văd niciodată, căci timpul cînd ea ar fi ajuns la vîrsta să opteze era incomensurabil, şi ruptă de mine atîţia ani s-ar fi înstrăinat de mine şi opţiunea ar fi fost cu totul nesigură. "Să nu-i spui mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai noi doi, tata nu se mai însoară." "Ta-taaa, dar de ce nu vii şi tu mai des?" "Eu stau departe, mi-e greu să viu." "Păi ia trenul!" "Iau eu trenul, dar am serviciu şi nu pot lipsi decît duminica."
Ne plimbam prin oraş, ca mai înainte, dar un alt oraş, cu mari bulevarde şi cu o nesfîrşită mulţime de oameni pe străzi. Trecuse mult timp pînă să mă liniştesc, pînă să-mi dau seama că nu mai era nimic de făcut, sufletul Silviei era deja scindat, tata rămăsese el ta-taaa, dar cu mama se întîmplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci şi pe Mircea, care şi el se purta frumos cu ea, dar... Ascundea multe acest dar, însă am înţeles că mica ei fiinţă se apăra bine, era veselă, mînca şi dormea bine şi încetul cu încetul se blindase împotriva a ceea ce la început o nedumerise, ca nu mai putea să se încreadă în întregime în dragostea mamei, se îndepărta de ea, încolţeau în inima ei singurătatea şi independenţa, sentimente premature, dar nu apăsătoare, ba chiar îi plăceau, începuse să fie obraznică şi încăpăţînată, îşi retrăgea şi ea afecţiunea pentru mama exact în măsura în care mama şi-o retrăgea pentru a i-o dărui lui Mircea, exasperînd-o pe Matilda, iar acel minus din viaţa ei zilnică, tata, n-o făcea să sufere, dimpotrivă, ai fi zis că îi părea bine, iar împrejurarea că erau trei care se ocupau de ea îi sporea sentimentul de independenţă şi libertate. Totul era în faza inocenţei. Dar ce-o să se întîmple mai tîrziu? Şi iar mi se strîngea inima: dacă în sufletul acestui copil, silit să afle de timpuriu prea multe, nu va apărea ceva dur împotriva oamenilor, cinismul, ironia necruţătoare, neîncrederea în fidelitate şi răceala în iubire?! Şi mă străduii multă vreme s-o vorbesc de bine pe mama ei, s-o asigur că numai pe ea o iubeşte, că şi Mircea e un om bun. "Ci, ci tata, Mircea are doi băieţi mari, ci sînt studenţi în Anglia... Ci dacă şi eu o să învăţ bine, ci mă trimite şi pe mine în Anglia!" "I-auzi! Mai e pînă atunci. Pînă atunci ori moare măgarul, ori piere samarul." "Ci nu înţeleg!"' "Ci mi-e greu să-ţi explic!" Vrusesem să-i spun că pînă atunci ori nu va mai fi în situaţia s-o poată trimite şi pe ea în Anglia, ori se va despărţi mama ei de el şi-o să fim iarăşi împreună.
Gîndisem cîtva timp acest lucru, fără să mă bizui la început pe vreo certitudine, în afara faptului că surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei. Odată despărţiţi, ura ei împotriva mea se stinsese şi urmase o tăcere asemeni unei vetre în cîmp care a devenit deodată cenuşă şi asupra căruia s-au lăsat, misterioase, dar nu moarte, marile tăceri ale haosului, lumea străină de efemerele noastre patimi, cerul înstelat, noaptea vie cu adierile ei de vînt foşnind prin ierburi, în mijlocul cărora numai omul poate fi împăcat, gîndind: să uiţi totul, să nu uiţi nimic şi să nu-ţi pese. El singur poate purta în suflet pacea, conflictul, nepăsarea, liniştea, sbîrlirea, pieirea, dispariţia cu obrazul lipit de mama lui, pămîntul, pe suprafaţa căruia strîngînd în mîini bulgării, poate muri rînjind cu sfidare sau cu dragoste care să-l facă din ticălos, frate al tuturor extincţiilor. Matilda se pomenise silită să se gîndească singură (adică fără mine) la ceea ce făcuse. Chiar la prima mea vizită, după şase luni (fiindcă îmi era insuportabil gîndul să-i mai văd vreodată chipul), o găsisem veselă şi cu priviri care se fixau asupra mea ca odinioară, fără să se sinchisească de bărbatul ei care era de faţă, ca într-un joc ce reedita parcă în mod straniu situaţia în care ne aflam noi doi cînd ea era măritată cu Petrică.
Pînă ce într-o zi îmi dădui seama că nu mă iluzionam. Mă primi ca altădată în orele ei de mare expansiune a sufletului şi chiar reedita într-un anume fel scena de pe vîrful dealului cu Petrică. Desigur, soţul ei nu se urcă în vreun copac, ci îşi păstra o impenetrabilă şi calmă figură. "Tu ai luat masa undeva?" mă întrebă. "Nu", zisei, deşi mîncasem. "Nici noi. Mircea abia a venit" (de unde venise? Era duminică, a, da, ştabii ăştia sînt adesea chemaţi nu numai duminica, ci şi la miezul nopţii!). Mă invită deci la masă şi acceptai.
Silvia însă avu o comportare neliniştitoare, în timpul mesei începu să se joace cu lingura în supă, să se fîţîie pe scaun, să clefăie interminabil carnea în gură şi să arate o surzenie totală faţă de ameninţările mamei. Surprinsă, scoasă din sărite, pînă la urmă, Matilda o plesni, dar Silvia nu se turbură cîtuşi de puţin, vărsă paharul cu apă pe masă şi expresia de impertinenţă de pe chipul ei nu se şterse. "Ce e cu fata asta? exclamă Matilda uluită, e din zi în zi mai obraznică. Victor, ia urecheaz-o tu niţel, o fi crezînd că dacă eşti tu cu ea, o să-i iei apărarea." "Silvia, zisei, ce e prostia asta? Ai şase ani, nu mai ai patru, eşti fată mare!" Şi o luai în braţe de pe scaun şi o pusei pe genunchi, dar corpul ei era ţeapăn, expresia de înstrăinare, nu-şi mai lipi cu tandreţe capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu totul inocent, era clar că simţise nefirescul invitaţiei maică-sii şi nu-şi putuse exprima prin cuvinte desacordul: îl exprimase însă în felul ei. "Bine atunci, eu am plecat, zisei, dacă nu-ţi place să stai cu mine la masă". Nu era un reproş, şi nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca să-i sugerez vreo mîhnire din parte-mi, scontînd un regret din partea ei. Încă de la această vîrstă apar în noi stări psihice foarte coerente şi de mare inerţie, nu pot fi deplasate nici prin vorbe, nici prin ameninţări şi nici prin pedepse. Mîhnire însă simţeam şi într-adevăr trebuia să plec dacă nu vroiam să-i fac ei şi mai mare rău. Avea dreptate, locul meu nu era acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca şi cînd, cunoscînd-o bine pe maică-sa cu antenele instinctului, ar fi intuit eroarea în care ne-ar fi atras pe toţi într-un joc în care ea refuza să intre.
"Mergi cu mine la plimbare?" o întrebai ridicîndu-mă. Dădu din cap scurt cu privirea imobilă: nu! Nici nu trebuia s-o întreb, era clar că nu putea atunci să mă ierte pentru că acceptasem să iau masa cu maică-sa şi cu Mircea. "Victor, zise Matilda, merg eu la plimbare, am să-ţi spun ceva!" Silvia se însenină cînd auzi şi deodată îmi surîse: "Pa, tata, ci cînd mai vii?" O luai iar în braţe, o
sărutai, spusei bună ziua lui Mircea şi o aşteptai apoi pe Matilda în stradă.
Ştiam că n-avea nimic să-mi spună şi dacă avea nu acum îmi va spune, vroia doar să-şi dea seama pentru început dacă mai puteam comunica. Nu greşeam, ne plimbarăm vreo două ore şi într-adevăr nu-mi destăinui nimic. Schimbaserăm însă mii de cuvinte, aproape în şoaptă, cuvinte incolore, ca nişte etichete pe sticle goale, care nu se mai ciocneau între ele, nu mai scoteau scîntei ca altădată, ci ne picurau doar o mare linişte în inimă, o mare destindere şi o vagă, o nedefinită şi lipsită de temei speranţă. Dacă o mai iubesc. Desigur, îi spusei. Ca şi la început. Da, şi ea simţea acelaşi lucru. Se mira cum de-am ajuns noi aici. "O fi vreun blestem", zisei. "Şi eu m-am gîndit, zise. Să-ţi spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea." "Ştiu că nu-l iubeşti!" "Dar mă iubeşte el ca un nebun!" "Da, ştiu că te iubeşte ca un nebun!" "Lucru pe care nu l-am simţit la tine decît la început." "Nu l-ai simţit nici la început, ţi s-a părut." "Nu-nu! Altfel nu-l lăsam pe Petrică." "Da, ai greşit că l-ai lăsat! Mi-ai spus-o de atîtea ori." "Nu, vroiam un copil şi am avut bănuiala că Petrică, cu boala lui, nu putea să mi-l dea." "Mai bine, putea ieşi un copil cu ereditate încărcată." "Nu, m-am interesat, boala asta nu e ereditară." "Parcă poate cineva să ştie cu precizie totală ce e ereditar şi ce nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu premeditare, ca să faci un copil." "Şi eu! Te-am iubit, dar n-a lipsit şi premeditarea." "Nu, nu m-ai iubit deloc şi asta s-a văzut îndată ce ne-am căsătorit." "Să-ţi spun un secret!" "Încă unul?" "Da, eu nu pot să iubesc!" "Ştiu că nu poţi să iubeşti. Dar îţi ieşi din fire cînd celălalt încetează şi el să te mai iubească." "Da, îmi ies din fire, nu pot să trăiesc fără să fiu iubită!" "Mare descoperire! Cine poate trăi fără să fie iubit?" "Tu, de pildă, n-ai nevoie şi tu ştii asta şi am început să te urăsc cînd am descoperit acest lucru." "Da, fiindcă am rămas la părerea că rolul femeii e să iubească şi să întreţină flacăra iubirii, de-aia i-a dat natura frumuseţe şi farmec." "Şi al bărbatului? El ce rol are?" "S-o ocrotească! De-aia e înzestrat cu forţă şi echilibru." "Da, vezi, nu ne-am înţeles!" "Nu există înţelegere!" "Nu?" "Nu!" "Atunci ce există?" "Există iubire, acolo unde ea se naşte, există şi înţelegere. Sînt legate. Desigur, nu lua asta în sens absolut, nu totdeauna unde există iubire există şi înţelegere. Spun doar că e greu de conceput că doi oameni care nu se iubesc se pot înţelege. Tolstoi se întreba: ce-i ţine pe oameni în viaţă? Răspunsul cred că e al lui, nu al meu: iubirea. Asta în mod absolut şi nu neapărat doar în sens creştinesc şi nu exclusiv între sexe. Poţi, de pildă, iubi omenirea, sau natura, sau doar copiii, sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva am redeveni fiare. Sau şi mai rău, am ajunge să ne iubim doar pe noi înşine, devenind monştri. Nu e adevărat că tu nu poţi iubi, fiindcă altfel n-ai mai da naştere la iubire în altul. Ar însemna că te iubeşti mult pe tine, lucru respingător, care nu poate atrage decît tot pe un ins respingător. Or nici primul tău bărbat, nici Petrică, nici eu şi nici acest Mircea nu sîntem inşi respingători." "Toţi ceilalţi da, nu sînt, dar tu eşti." "Da, se poate ca tu să nu fi văzut în mine decît ceea ce am respingător. Toţi avem în noi ceva care stîrneşte repulsia, dar nu uita că şi virtutea (vorbesc de cea adevărată) poate fi respingătoare pentru un ticălos." "Deci eu sînt o ticăloasă!" "Da, cam eşti!" "Şi totuşi mi-ai spus că mă iubeşti încă! Iubeşti o ticăloasă?" "Iubeşti un ins respingător?' "Da, cu speranţa să-l schimb!" "Nu s-ar zice că ai avut vreodată în suflet speranţa! Sau mai bine zis ai vrut să mă schimbi prin distrugere, prin anihilare!" "Ha-ha! Ai văzut tu destul în tine un om a cărui trufie nemăsurată pretindea să i se ridice în fiecare zi cîte o statuie." "V-aţi emancipat şi iată ce iese din voi!" "Da, nu mai vrem să vă gîdilăm la tălpi." "Călătorie sprîncenată spre ţinta voastră, visul uitat al matriarhatului. Oamenii de ştiinţă au descoperit că sînteţi mai vitale decît noi şi o luaţi în serios. Vitale, da, dar nu în spirit, unde produceţi numai dezordine." "Şi voi nu produceţi. Războaiele le facem noi!" "Războaiele le face Dumnezeu şi se clocesc şi în ura dintre bărbat şi femeie."
Matilda căscă îndelung şi cu mare voioşie. "Mă dor picioarele, zise, hai să intrăm undeva şi să bem o cafea, continuăm acolo!... Orice aşi fi crezut, zise ea apoi după ce intrarăm într-un mic bar şi ne aşezarăm, că poţi să ajungi, afară de contabil." "N-am ajuns, zisei, fiindcă n-o să rămîn contabil jusqu'ă la fin de mes jours." "Tot mai speri?" "Nu sper, sînt sigur!" "Dacă ai accepta ca Mircea să se ocupe de cazul tău, ar fi atît de simplu şi. n-ai mai sta în acest post nici măcar o săptămînă. Situaţia nu mai e aceeaşi ca acum cinci ani!" "Hai sictir!" "Asta e o prostie! Între oameni civilizaţi lucrurile astea se aranjează. Oricît am vrea noi să credem că sîntem despărţiţi, în realitate nu sîntem şi nu putem fi total despărţiţi. Chiar dacă n-ar exista Silvia. Fosta soţie îşi ajută fostul soţ, fostul soţ o ajută şi el pe ea, actualul soţ îl ajută şi el pe fostul soţ... E normal! Iubesc amîndoi aceeaşi femeie... (Mi-ai spus că mă iubeşti ca la început!) Dar cînd mai există şi un copil?!" "Aha, de-aia m-ai invitat tu la masă! Formăm aceeaşi familie?" "Nu fi prost! Vreau să spun că avem interese comune! Nu ţi-ar plăcea ca Silvia să ştie că tatăl ei e profesor universitar?" "Ba da, dar Silvia va afla şi cui datorez eu această favoare, lucru care mi se pare scabros! Prefer să ştie că voi fi iar universitar prin propriile mele sforţări!" "Dar Silvia nu va şti niciodată!" "Întîi că va şti, fiindcă îţi ghicesc gîndul: pace şi armonie între noi trei, lucru imposibil, fiindcă nu se poate uita că acest ştab mi-a luat copilul, în timp ce ştia că el mai avea doi. Şi pe urmă chiar dacă Silvia nu va şti că Mircca m-a ajutat, o să ştiu eu, şi asta îmi face scîrbă! Mai bine şi-ar fi făcut altă dată datoria şi nu m-ar fi lăsat să fiu condamnat. M-a lăsat! Şi în timp ce eu eram la ocnă, pregătea terenul să-mi ia copilul." "Nu el ţi l-a luat, ci eu!" "Şi asta crezi că se poate uita?" "Am să repar această greşeală cum o să pot. O să ţi-o trimit pe Silvia în vacanţe de cîte ori o să vrei, şi cînd o să se facă mare nu va mai fi problema că fetiţa ţi-a fost luată. Pe urmă tu o să te căsătoreşti şi o să ai copiii tăi, eşti în plină tinereţe, n-o să-mi spui că o să te resemnezi şi n-o să-ţi refaci viaţa!" Aşadar, asta era explicaţia stării ei de spirit, totuşi vrusese într-adevăr să-mi spună ceva ieşind cu mine la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simţise că o ameninţă? Nu era o enigmă, Silvia se îndepărta de ea, fie că îşi descoperea tatăl, deşi se spune că asta vine mai tîrziu, fie că o făcea de pe acum să plătească, ghicindu-i în mod obscur vinovăţia de a fi adus între noi un străin. Deci nici întrebările dacă o mai iubesc nu fuseseră atît de goale. O ispitii: "Consider viaţa mea refăcută, nu mă interesează să mai trăiesc de-aici înainte cu o femeie în aceeaşi casă. Dar cu ea? Acest lucru nu-l afirmai. Îşi aprinse o ţigare şi gîndii că mîinile îi tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai degrabă o anume disarmonie în mişcările degetelor. Ce bizar, credeam că m-am despărţit de ea definitiv şi iată că a fost suficient ca Matilda să se apropie iar de mine, chiar în acest fel care nu mă îndreptăţea cu nimic să-mi fac iluzii, ca să uit tot ceea ce îmi făcuse şi să-i sugerez, prin declaraţia mea, că voi trăi singur, că oricînd se poate întoarce. Chiar doream această întoarcere? Desigur, însă în condiţii ideale: să revină la starea ei de dinaintea căsătoriei noastre, lucru care nu mi se părea imposibil, atît de încredinţat eram că mă iubise cu adevărat, în cei doi ani, că eu rămăsesem acelaşi şi că schimbarea ei ulterioară era inexplicabilă, străină de ea, nefirească, asemeni unei maladii misterioase de care, după divorţul nostru, se vindecase.
"Bine, îmi spuse, o să trăieşti singur în casă, deşi eu nu cred fiindcă nu te-ai desprins de tot de mine şi nu poţi iubi pe cineva cu rămăşiţele alteia în suflet, dar ce te împiedică să accepţi propunerea mea? Crezi că e un rău mai mare să te laşi ajutat, decît să aduni cifre şi să faci bilanţuri contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorinţa de a avea iarăşi în faţă studenţi, şi să le vorbeşti despre ceea ce te pasionează? Lasă vanitatea deoparte, fă o separaţie între trecut şi viitor şi raţionează: de fapt cine m-a dat pe mine afară din Universitate? În ultima instanţă factorul politic, reprezentat printr-un anume Mircea, care din laşitate, aşa şi pe dincolo, poţi să-i spui cum vrei, a închis ochii cînd trebuia să-i deschidă... Repet, eşti îndreptăţit să-l judeci cum vrei, fiindcă oricum ai dreptate!... Ei bine, acum, acelaşi om vrea să-şi îndrepte greşeala, atît cît se poate, fiindcă anii de puşcărie nu mai poate nimeni să ţi-i dea înapoi, înţelegi? Nu te ajută, îndreaptă o greşeală." "Ai vorbit tu cu el!", "Nu, zise Matilda hotărîtă, dar sînt sigură că poate şi vrea s-o facă." "Deci, zisei, să-i ofer eu lui şi ţie o mai liniştită conştiinţă." "Nu fi naiv, crezi că atît el cît şi alţii se perpelesc în somn fiindcă ar avea ceva pe conştiinţă? Politica abstractizează faptele şi le înlănţuie de la cauză la efect, asta s-a întîmplat pentru că altceva s-a întîmplat mai înainte şi o să se mai întîmple cît timp oamenii vor trăi pe pămînt: toţi sîntem vinovaţi, nimeni nu e vinovat. Pînă va apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea altor erori şi asta la altele!... Ajungem departe! Şi cine ar garanta că nu se vor produce astfel reacţii imprevizibile, care ar stîrni nenorociri şi mai mari, pe o scară chiar catastrofală." "Aşa gîndeşte el?" Da, aşa gîndeşte. Şi tu reacţionezi ca şi cînd n-am trăi într-o lume dată (nu cea mai bună, acum, dintre lumi, totuşi dată, cu realităţile şi legile ei brutale), tu gîndeşti mereu că există chiar acum posibilitatea unei lumi ideale şi îi judeci pe oameni după această viziune a ta utopică." "Da, aşa este, aşa reacţionez, dar instinctiv şi nu raţional, fiindcă aşa simte fiinţa mea că poate exista în armonie cu ea însăşi. Raţional ai, adică acest Mircea, are dreptate, fiindcă altfel ar trebui să nu mai fie ceea ce este, asta e soarta lui, pe care şi-a asumat-o şi chiar dacă, să zicem, ar fi judecat şi condamnat, el n-ar recunoaşte că a trăit în eroare. Nu erau erorile lui! Sau aceste erori s-au născut din altele, mai mari, consecinţe ale determinărilor politice, geografice şi istorice, cu rădăcini extinse şi adînci şi foarte îndepărtate. Iar aspiraţia lui, a acestui Mircea, este să ne însuşim şi noi ca indivizi ceea ce şi-a însuşit el şi alţii ca exponenţi. Da, se face, poporul e înţelegător în totalitatea lui, el are o filozofie pe care o exprimă şi cel mai umil individ anonim: asta e situaţia! Filozofia acceptării prin înţelegere. Chiar îl auzi pe cîte unul: ce era să fac, dragă, asta e situaţia! Aşa gîndesc şi eu raţional. Şi totuşi nu înţeleg, adică nu pot să-mi asum greşelile altuia, deşi le înţeleg sau mai bine zis mi le explic. Mi-ar fi uşor s-o fac, dar instinctiv mă dau înapoi, fiindcă ar însemna, prin înţelegerea mea, să-mi dau girul pentru noi erori. Cine îmi garantează, ce forţă, ce mecanism social constituit şi eficace, că odată ce îmi dau girul (odată! într-o situaţie grea, excepţională) nu vom face apoi noi abuzuri de puterea şi situaţia în care sîntem puşi chiar şi fără situaţii unice, dificile, date? Nu-mi garantează nimeni, fiindcă legea nu e încă zeiţă, în această inevitabilă şi dureroasă perioadă de tranziţie. Singură ai spus că nu e oportun să judecăm chiar toate erorile. O să-mi răspunzi că asta nu e ceva nou în lume, de acord, sînt tot atît de filozof ca şi acest Mircea, dar eu îmi asum alt destin şi nu pot fi (nu din virtute, ci din neputinţă) complicele lui sau al oricărui altuia!" "Ce să zic, exclamă Matilda cu ironie, i-ai pedepsit de i-ai omorît!" "Da, ştiu, Petrică m-a învăţat ceva pe vremuri în ale profeţiei, nu va trece mult şi victime şi călăi se vor întîlni la acelaşi banchet, vor ciocni unii cu alţii paharul, vor petrece şi se vor strînge reciproc de umeri cu emoţia sinceră în suflet că sîntem toţi oameni şi erorile, de fapt, nu sînt ale noastre, sau sînt ale tuturor. M-aşi alătura şi eu, sincer vorbesc, la petrecerea aceasta a uitării generale, dacă, hm! Mi-e greu să-ţi spun, o să mă mai gîndesc şi dacă vă interesează (adică pe tine şi pe Mircea) o să vă spun..." "Deci nu vrei!" zise Matilda. "Acum în nici un caz!" "De ce? Lasă teoriile şi spune aşa, omeneşte, ce te împiedică!" "A, da! exclamai şi eu parcă aducîndu-mi aminte de ceva ca şi cînd aşi fi fost de acord că pînă atunci mă ţinusem de teorii, străine de fapt de adevăratul motiv al reacţiei mele. În primul rînd, continuai, pentru că lucrez, şi lucrez bine, al doilea, sînt informat ce se predă acum la Universitate în materie de filozofie, nu mă interesează. Am spus acum fiindcă sînt convins că lucrurile se vor schimba. Atunci aşi putea chiar să accept ca domnul Mircea să îndrepte ceva din eroarea pe care n-a putut să n-o comită faţă de mine! Vezi ce înţelegător sînt! Nu sînt absurd!" Şi izbucnii în rîs!
Mă credeam, ca altădată, soţul ei, puteam rîde şi jubila stăpîn, aşa-zicînd, pe situaţie. Reacţia ei însă fu de o brutalitate totală şi absolută. Atunci, pe loc, nu zise nimic, urmă o tăcere îngheţată şi străină, ne ridicarăm de la masă şi ne despărţirăm. Aparent goală de sens sau dătătoare de linişte, pace adîncă între două inimi înstrăinate, dar care s-au iubit odată, discuţia mă lăsă cu un sentiment turbure că eram ameninţat fără scăpare. Această întîlnire fusese de mult pregătită, mi se propusese ceva şi eu respinsesem orgolios această propunere. Acum mi se păreau ridicole replicile mele, ca şi întrebările ei dacă o mai iubeam.
Dădui în cele din urmă din umeri. Dar duminica următoare găsii uşa închisă. Ieşi doar, întru tîrziu, servitoarea, care îmi spuse că nu e nimeni acasă, au plecat undeva într-o excursie. Şi cîteva duminici primii acelaşi răspuns. Înţelesei: n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia. Încercai zadarnic cîteva luni, cei puţin s-o prind la telefon. Cine e acolo? auzeam glasul cînd al Matildei, cînd al acelui Mircea, cînd al servitoarei. Matilda şi soţul ei îmi închideau telefonul fără un cuvînt, iar servitoarea avea placa ei: nu sînt acasă, sînt plecaţi. Încercai nu duminica, ci în zilele lucrătoare, şi anume dimineaţa, cînd ştiam că ei sînt chiar plecaţi. Dar servitoarea dădea din cap repetînd aceeaşi placă. Dar fetiţa? Unde e fetiţa? Şi ea era plecată. Unde? Nu ştia.

VIII

"Tot n-ai reuşit s-o vezi? zise Lavinia după ce rămaserăm singuri. La urma urmei de ce nu accepţi să te ajute şi să te întorci la Universitate? Gîndeşte-te la copil, zău aşa, ce poţi să faci? Asta e situaţia!" "Şi mie mi s-a întîmplat de multe ori în viaţă, zisei, să întîlnesc oameni care erau la un pas de izbăvire şi mi se părea de neînţeles de ce nu fac pasul acela. Îmi vine în minte o comparaţie sau mai degrabă o întrebare: resorturile adînci ale fiinţei noastre pot fi ele întoarse la infinit? Învîrtim pe-ale ceasului pînă ce simţim că apare o rezistenţă. Atunci ne oprim. Prima mea bătaie zdravănă am primit-o cînd am întors ceasul lui tata pînă am obţinut o mişcare infinită; da, dar ceasul a mai mers doar cîteva ore şi pe urmă s-a oprit.
Astfel fac şi unii oameni (sau li se face!), nu simt, nu-şi dau seama de clipa cînd apare în ei o rezistenţă: forţează, mai au apoi un timp oarecare iluzia că trăiesc, mănîncă, dorm, chiar rîd, dar de fapt sînt morţi. N-aşi putea să spun cu certitudine că chiar aşi muri sufleteşte dacă aşi accepta să-i fac pe plac Matildei şi acestui Mircea, căruia i se pare că a întemeiat o dinastie şi n-ar vrea să figureze în arborele ei genealogic numele unui oarecare individ, contabil de meserie, fost soţ al alteţei-sale Matilda şi tată bun al principesei Silvia. Adică cum? Ai divorţat-o pe alteţa-sa Matilda de un contabil? Chiar aşa? A fost măritată şi a făcut copil cu un contabil de la Oraca? Hm! Hm! Hm! Nu e bine! A, profesor universitar?! Da! Uitînd că atunci cînd faptul era posibil, cînd am ieşit afară şi eu am cerut acest lucru, m-a dat afară din birou. Nu spun deci că s-ar putea întîmpla ca resorturile mele adînci să fie ameninţate acceptînd să colaborez cu aceşti snobi bizari care au şi început să se creadă eterni, dar spun că rezistenţa pe care o simt e reală şi profundă. De ce să risc eu s-o forţez? O să-mi spuneţi că nu sînt concesiv, că nu poate fi vorba de ceva grav. Şi eu m-am gîndit şi am fost la un moment dat gata să le trimit o scrisoare. Da, dar cînd m-am aşezat la masă s-o scriu, m-a apucat furia. Ştii, hîrtia pe care trebuie să-ţi aşterni gîndurile... În fine, problema nici măcar nu mai are un caracter acut, fiindcă am reuşit duminica trecută s-o văd pe Silvia şi să stau de vorbă cu ea vreo jumătate de ceas," "Ei, tresări Ciceo. Îmi pare bine! Cum ai reuşit?"
Şi turnă vin în pahare, cu adevărat bucuros că putusem în sfîrşit să-mi văd copilul. "De acest Mircea nu mă mir, nu e copilul lui, continuă el, deşi e de mirare ca un om în toată firea să se preteze la un astfel de joc (Ciceo avea aerul că n-a reţinut ideea mea cu snobismul acestui şef), dar Matilda, cum poate ea să-şi pună problema că Silvia s-ar simţi înjosită dacă ar spune la şcoală că tatăl ei este contabil? Parcă aşa ne-ai povestit că ţi-ar fi spus!". "Nu, nu ea direct, zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea." "Aha, data trecută n-ai precizat. Ia hai să bem, Lavinia..." "Da", zise Lavinia, şi se duse să ne pregătească un nou rînd de cafele.
"Snobismul acesta e real? vreau să spun e răspîndit? şi nu ţi se pare neverosimil să fi apărut atît de rapid în..." zise totuşi Ciceo, semn că reflectase asupra supoziţiei mele. "Răspîndit sub forma asta nu e în nici un caz, zisei, dar există, sîntem aproape toţi snobi sub forme atenuate, acceptabile. Avem copii! Crezi că am accepta cu uşurinţă să-i vedem căsătoriţi cu persoane mult inferioare lor socialmente, chiar dacă dragostea ar fi prezentă?" "Ai dreptate, conveni Ciceo, fiindcă nici n-ar fi bine. Un simplu muncitor, bărbat admirabil, dar fără cultură, s-ar simţi prost în anturajul unei soţii care ar fi o intelectuală. Dar nu despre asta e vorba, mă refer la snobismul unei categorii prin specificul ei instabilă în ceea ce priveşte soarta fiecărui membru al ei luat în parte. Cum să te crezi diferit de ceilalţi, cînd într-un fel nu prea uşor previzibil poţi fi trimis oricînd la munca de jos? Ce prostie!" "Nu chiar, zisei, oamenii au avut totdeauna tendinţa de a se constitui în caste. Numai în Statele Uniie o anumită cantitate de dolari, indiferent cine eşti şi cum i-ai obţinut, vreau să spun indiferent prin ce soi de afacere, te aruncă imediat în casta celor bogaţi, care datorită pragmatismului ei e lipsită de prejudecăţi stupide. Un băiat destoinic şi plin de calităţi e uşor primit în rîndul celor bogaţi, fiindcă se ghiceşte în el o forţă potenţială, adică un priceput viitor om de afaceri şi numai rar asta poate să provoace o tragedie americană, nu prea specifică." "Te referi la romanul lui Dreiser?" "Cum e cartea asta?", zise Lavinia intrînd cu cafelele. "E bună, zice Ciceo, americanii au simţul epicului, pe care europenii l-au cam fărîmiţat." "Da, rîse Lavinia, ştiu la ce te gîndeşti, mi-a adus mie o prietenă Ulysse de James Joyce, eu nu l-am citit, îl ţin de şase luni pe noptieră şi n-am trecut de pagina o sută." "E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu gîndul la titlul pe care i l-a dat, Ulysse, de ce i-a spus el aşa, cînd în cartea lui nu se întîmplă nimic." "Cică se întîmplă, zise Lavinia, cutare scenă din Homer e descrisă şi aici, dar altfel!"" Ei, altfelul ăsta, zise Ciceo, mă scoate din sărite, descrie pe pagini întregi cum eroul ia dimineaţa un purgativ, se duce la toaletă şi simte cum se uşurează... La ce corespunde asta din Homer?" "De ce te încăpăţînezi s-o citeşti?" rîse iar Lavinia. "Se spune adesea: vreau să-mi dau seama care din noi doi e un idiot, în cazul de faţă eu sau irlandezul ăsta?" "Deosebirea ar fi că el e celebru şi tu nu eşti", zise Lavinia."Da, conveni Ciceo, ştiu, există idioţi celebri şi oameni cu bun-simţ anonimi, înseamnă că idioţii anonimi au reuşit şi ei să dea un exponent glorios." "În cazul ăsta ar însemna că Ulysse e foarte accesibil idioţilor." "Logica femeilor, răspunse Ciceo sarcastic, se poate învîrti în gol la infinit... E vorba de un anumit gen de idioţi dintre cei capabili să citească şi nu de idioţii care n-au luat niciodată o carte în mînă: culţii pervertiţi, sătui de vechile valori." "A! făcu Lavinia, dar să ştii că ăştia nu sînt idioţi." "Bine, nu sînt. Cum să le spun atunci?" "Păi ai zis bine, sătui de vechile valori. Dar să ştii că nu sînt nici pervertiţi. Uite, de pildă, eu sînt sătulă de oraş, mi-ar plăcea să trăiesc la ţară, îmi plac animalele şi natura, înseamnă că sînt o orăşeancă pervertită?" "Bineînţeles, altfel te-ai fi măritat cu un ţăran şi te-ai fi ocupat de găini." "Nu sînt numai găini!" "Da, mai sînt şi curci, gîşte, raţe..." "Bine, rîse Lavinia, admit simplificarea, să revenim la Ulysse. Cum tu n-o să admiţi niciodată că eşti idiot, zi că e el şi întoarce-te la Balzac şi Tolstoi." "I-am citit, zise Ciceo, vreau ceva nou, modern." "Nu eşti consecvent, zise Lavinia, în ştiinţă vrei să lăsăm luna acolo unde e, în artă vrei ceva modern. Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?" "Păi nu mă las pînă nu-l citesc pe pisălogu-ăsta", zise Ciceo cu o iritare care i-ar fi distrat mult pe copiii lui; ştiau ei de ce nu vroiau să se ducă la culcare ca de obicei. "Nu e pisălog, intervenii (citisem Ulysse încă de pe vremea studenţiei), Joyce fărămiţează personajele şi lucrurile şi asta poate să enerveze, el nu mai poate să descrie bătălia de la Austerliz ca Tolstoi, în schimb, să mă scuze Lavinia, prinde, de pildă, femeia în timpul ciclului ei lunar şi ne arată alt cîmp de bătălie, nu mai puţin senzaţional decît ceea ce vede savantul cînd pune materia vie sub microscop. E o altă Odisee... aşa că n-o să facă nimic, Ciceo, n-o să-ţi placă oricît te-ai strădui. Bărbieritul, de pildă, e o chestie, nu mai e un simplu bărbierit... Micul dejun cu rinichi şi alte momite durează cît aventura lui Ulisse pe insula Circei, unde oamenii lui sînt transformaţi în porci..."
Deşi Ciceo era relativ sobru în limbaj, de astă dată auzind toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, înjurătura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la origine... "la mîne-sa, să se întoarcă de-acolo mai bun..." în clipa aceea Lavinia se ridică brusc şi se îndreptă decisă spre dormitorul copiilor de unde auzirăm de îndată zdupăituri şi chicoteli. "Vă arăt eu vouă", strigă ea şi într-adevăr auzirăm apoi palme date şi ţipete mult exagerate de durere nesinceră, fiindcă oricît ar fi fost de îndesate, palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun efect... "Ascultă la uşă, zise Lavinia revenind, du-te tu, dragă, şi potoleşte-i..." "Sînt şi ei curioşi, zise Ciceo, ce poţi să le faci, aşa eram şi noi..." "Nu, că numai sîmbătă seara îi apucă, zise Lavinia, şi numai cînd vii tu pe la noi, mi se adresa, încolo îşi văd de-ale lor, ba chiar fac şi treabă după ce îşi termină lecţiile, îi trimit la piaţă, spală vasele..." "Silvia nu e încă la şcoală?" zise Ciceo. "Tocmai, spusei, a început şi ea în anu-ăsta şi aşa am reuşit s-o văd..." "Da, te-apucasei să spui, - ne luarăm cu vorba..." zise Ciceo turnînd iar în pahare. "Doi inşi începuseră să mă cunoască în vizitele mele, soldatul din gheretă care făcea de pază la casa ştabului şi, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era totdeauna acelaşi, dar servitoarea da. O fată stilată, cum se spunea pe vremuri, foarte tînără însă, ai fi zis că avea paisprezece ani. Nu avea chiar paisprezece, ci optsprezece neîmpliniţi, mă corectă ea cînd o întrebai. «Şi aşa frumoasă, îi făcui eu curte, şi te-ai hotărît să rămîi la meseria asta?» «Parcă eu m-am hotărît?» zise ea mohorîtă. Nu se dădea dusă din faţa porţii, de unde înţelesei că într-adevăr ei nu erau acasă şi că aşi fi putut s-o fac să mă ajute să-mi văd fetiţa, îi mărturisii acest lucru. Ea se uită în cu totul altă parte decît la mine, în timp ce îmi şopti să plec şi s-o aştept mai încolo, după colţ, să n-o vadă soldatul. Se întoarse după o jumătate de oră şi ne îndepărtarăm mult de casă pînă ce începu să vorbească. De ce, o întrebasem, se hotărîse să se angajeze aici? A silit-o cineva? «Ba nu m-a silit, a venit cineva de la Sfatul Popular şi m-a întrebat dacă nu vreau să urmez o şcoală. Ce şcoală? De menaj, mi-a spus. Nu prea aveam chef, că nu prea am fost bună la şcoală, dar, fetiţo, zice ăla, nu e vorba de carte, dar de ce e vorba, menaj, zise, să înveţi să găteşti, ştiu să gătesc, zic, n-am nevoie de şcoală specială, m-a învăţat mama, nu ouă prăjite, zice, şi nici cum să faci mămăligă, alte chestii mai complicate, n-o să-ţi strice, ai să vezi. M-am gîndit eu: şi cît ţine? Nu mult. Şi pentru ce? Ai să vezi, dacă nu-ţi place, te întorci la sapă. Ai mei, zice, du-te, Florico.» Au luat-o cu o maşină şi au dus-o la Bucureşti la acea şcoală. Nu era singură, erau vreo sută, toate ca şi ea, frumoase de picau şi tinerele, toate fecioare, au fost întrebate, examinate medical, dacă n-aveau şi vreo boală, ele sau părinţii lor, dinţi stricaţi sau auzul şi vederea slăbite din cine ştie ce pricini ereditare. După cursuri au fost repartizate pe la bufeturi închise, la mari instituţii, trimise la recepţii să-i ajute pe chelneri, la mare în timpul concediilor prin diferite vile şi în cele din urmă pe ea au repartizat-o aici la tovarăşul... Nu ştia cum să plece, adică de plecat nu putea, ce să facă s-o dea afară... Nu se purtau urît cu ea, de gătit gătea doamna, că îi place să gătească, ea doar o ajuta, avea grijă de toaleta ei, făcea curăţenie, ajuta la descărcatul camionetei care le aducea de toate, avea grijă de Silvia, dormea alături de ea într-o odaie şi... că de ce a răcit fetiţa? De unde să ştie ea de ce a răcit? Din pricina ta, ai lăsat-o să se desvelească noaptea, ai scos-o în frig şi nu i-ai înnodat bine fularul la gît... Te bag la puşcărie! Şi uite-aşa, de la o vreme, din te miri ce, te bag la puşcărie... Dar de ce să mă bage ea la puşcărie? Am furat ceva, ce crimă am făcut? Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lăsat acasă cu fetiţa, care făcuse cu o lună înainte hepatită şi medicii au spus că analizele nu sînt încă bune şi Silviuţa n-are voie anul ăsta să meargă la mare. Au plecat, cum ar fi, dimineaţa, cu maşina. După-masă, aşa, se întoarce şoferul, l-a trimis doamna îndărăt să-i aducă nu ştiu ce bijuterie pe care o uitase din pricina idioatei ăleia, aşa mi-a zis, pe care cînd s-o întoarce o s-o trimită neapărat drept la puşcărie. Adică pe mine! Da' de ce sînt idioată, îi spun şi eu şoferului, de bijuterii nu mi-a spus nimic, singură şi le-a ales şi a plecat cu ele. Grija ta era să-i aduci aminte, zise şoferul, acuma eu trebuie să mă întorc iar la mare, că le vrea neapărat în seara asta şi pe urmă iar să fac un drum îndărăt, că nu vrea să mă cazeze pînă mîine dimineaţă, asta înseamnă că trebuie să alerg cu viteză o mie de kilometri din pricina ta! O să dai de zbenga, ai să vezi!... Da' ce sînt eu?! Dacă nu-i place de mine n-are decît să mă bage la puşcărie, n-o să stau acolo toată viaţa şi pe urmă găsesc eu un restaurant unde să rriă angajez ca picoliţă, eu idioată nu sînt şi nu m-a făcut mama să n-am voie să cunosc şi eu un băiat şi să mă distrez... Că dacă mă prinde că nu mai sînt fecioară, mă trimite înapoi la sapă! Nu mai pot! parcă nu m-am născut cu sapa în mînă... Ei, na! Cum oi fi eu, dar n-o să ajung vreodată să-mi las bărbatul şi să-i iau copilul şi să nu-l las să-l mai vadă. Aşa căţea n-aşi fi, să-l las să stea la poarta mea, chiar dacă aşi ajunge împărăteasă şi el un nenorocit. De ce? Nu l-ai făcut cu el? Cînd l-ai făcut nu ştiai cine e? Acuma nu-ţi mai place, ai ajuns sus? Şi fetiţa-aia ce zice? Cînd s-o face mare crezi că n-o să afle şi n-o să-ţi întoarcă curul? La noi, te-ai măritat, ai luat un bărbat, ăla e, trebuie să te înţelegi cu el, să-l asculţi, că de-aia e bărbat şi să nu dai dosu dacă vine şi el odată acasă cu chef şi îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba... Dacă ţine la tine mai treci eu vederea, mai înghiţi că nici tu nu eşti sfîntă... Eu în locul dumneavoastră n-aşi mai da pe-aici şi fetiţa, n-aveţi grijă, o să-şi aducă ea aminte şi n-o să vă uite... Vă spun eu cum puteţi s-o vedeţi, zilele astea a început şcoala, o pîndiţi la ieşire şi gata. Numai să nu scape vreo vorbă că aţi văzut-o! Ei şi dacă scapă, ce? N-o să trimită miliţia să vă împiedice. Poate mă face vinovată tot pe mine şi mă dă afară? Unde n-ar fi! Hai să vă arăt unde e că tovarăşul a discutat cu doamna că e mai bine s-o dea la şcoala din raion şi nu la şcoala lor specială, e bine să cunoască fetiţa copii obişnuiţi fiindcă acolo lui nu-i place, a auzit că nu prea se ţin de carte şi au prins fel de fel de fumuri... El e un om care niciodată nu mi-a zis nimic, ba, cînd mă prinde cîteodată că nu pot să mă stăpînesc şi răspund, las-o în pace, zice, las-o în pace, dacă zici că nu se pricepe... (În chestia asta cu şcoala ştabul nu se dovedea că ar fi snob şi dacă şi-a trimis copiii la Oxford asta a făcut-o poate pentru că într-adevăr acolo se învaţă carte şi chiar şi fiul primului ministru al Marii Britanii poate s-o încaseze dacă face pe nebunul cu profesorii, cine ar îndrăsni aici să facă astfel? care profesor?) Aşa că m-am învoit de la Oraca să lipsesc lunea trecută şi pe la ora douăsprezece eram la Bucureşti pîndind ieşirea copiilor într-un gang-poartă plin de părinţi. Florica era şi ea acolo, tăcută, cu braţele la piept, posomorîtă. Ai fi zis că după destăinuirea ei se vidase interior, sau că îmi dădea de înţeles că nu mai avea nimic să-mi spună şi nici să încerc s-o întreb. Zidul pe care pot să-l pună aceste fele de la ţară între ele în lume, cînd lumea asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de netrecut, menit să le apere de orice intruziune care ar putea să le ia sufletul, avînd o foarte coerentă conştiinţă de sine că acest suflet e singura lor avere, în timp ce alţii îşi bat joc de-al lor şi de-al altora, într-un desmăţ neruşinat. Stătea absolut nemişcată cu braţele la piept avînd parcă, foarte liniştită, convingerea că pe ea se sprijină lumea, pe picioarele ei voinice, pe umerii ei zdraveni, pe ceafa ei de cariatidă, pe umerii ei îndoiţi, dar nu încovoiaţi, ca să-şi acopere cu braţele sînii (altă avere care nu trebuia expusă), în timp ce noi ăştia, neliniştiţi, implicaţi în drame care ne desbinau şi care ne plimbam încoace şi încolo sub impulsul unor gînduri şi sentimente fără rost, eram cei care pieream, care ne destrămam ca fulgii de păpădie pe care îi vedea ea pe cîmp zburînd la cea mai mică suflare a vintului. O imitai şi mă oprii şi eu din mers şi rămăsei nemişcat şi nu prea aproape de ea, ca şi cînd, desigur, nici n-aşi fi cunoscut-o, în acest timp în curtea şcolii izbucniră deodată copiii, dar fără rumoarea de altădată, după cum mi-aminteam eu că făceam cînd goleam clasele, cu strigăte şi ţipete ascuţite al căror vacarm se auzea departe în cartier. Nu, erau copii liniştiţi aceşti bucureşteni şi aproape toţi bine îmbrăcaţi, unii chiar prea bine şi parcă prea maturi cu mica lor trufie liniştită pe chipuri, cu acea expresie deloc reconfortantă pentru un om mare, că noi nu mai contăm şi dacă mai aveam vreun rost acela nu era altul decît să-i slujim pe ci, să le cumpărăm aceste costume elegante şi bine călcate, aceste rochiţe şi guleraşe bine apretate, serviete şi ghiozdane moi de piele... Nici unul dintre părinţi nu arăta ca mine atît de smerit şi cu neliniştea în mine... clandestin... în neregulă cu propriul său copil... Costel, hai, mamă! (treacă-meargă, Costel, deja năsos ca maică-sa, nu promitea nimic înălţător), Lenuş (o! Lenuş, se vedea cît colo că nimic nu i se refuză). Da, Bobo şi cu Irinel sînt prieteni cu Gigel... Vulturaş (ei da!) cum? din moment ce părinţii lui erau nişte vulturi şi el era un vulturaş! Şi tatăl infatuat, un pitic care amintea mai degrabă de un cîrciog, o cîrtiţă, decît de şoim, îl luă sub protecţie să-l ducă repede spre cuibul din care avea să zboare mai tîrziu un nou pretendent la cucerirea lumii... Dar unde e Silvia? Silvia nu venea, deşi grosul copiilor care se scurgeau pe dinaintea mea prin gang începuse să se subţieze... S-o fi rătăcit? O fi aflat ceva Matilda şi o fi venit s-o ia mai înainte? Dar deodată o zării în depărtare. Da, ea era la coadă... Nimeni nu mai era în urma ei... Venea, ca să zic aşa, cu sîrg, avea şi ea o ţintă, dar mergea ca o răţuşcă, fără spor (cînd căpătase ea mersul ăsta?) şi parcă nu mai crescuse de cînd maică-sa n-o mai lăsase s-o întîlnesc sau poate aceste spaţii mari în care eu n-o văzusem niciodată de la distanţă mă făceau să descopăr cît era ea de micuţă pe această lume în care i se dăduse drumul? Ei, Silvia, gîndii, ce cavaler o să ştie să preţuiască acest mers al tău cînd o să ajungi domnişoară? O să fii desagreabilă la plimbarea în doi, cu acest legănat al tău care mie mi se părea atît de dulce şi care cere atîta protecţie! Ei, cine o să te protejeze? Aşa era, fularul îi atîrna şi el într-o parte, ghiozdanul îl ţinea prea aproape de pămînt ca într-o relaxare după o grea trudă, sau ca şi cînd ar fi gîndit că totul îi era egal, o sanda avea cureaua desfăcută, mică lălîie care se opri în faţa mea şi strigă cu o tristă oboseală şi surpriză nedefinită: «taaa-ta!» Parcă mi-ar fi spus: unde-ai fost pînă acuma, adică ştiu, dar iată-te, şi se lăsă luată în braţe în timp ce ea nici nu se lipi de mine, nici nu-şi încolăci braţele pe după gîtul meu, închise doar ochii pe jumătate şi se făcu moale, o părere, nu un corp, atît era de imponderabilă. În acest timp, Florica se apropiase, îi încheie sandaua tîrşîită (se vedea că multă vreme mersese cu ea astfel), îi aranja rochiţa la gît al cărei guleraş era şi el cam strîmb şi îi drese părul sub panglica bleu care nu-i mai trecea chiar pe deasupra capului. «Te-ai bătut, ce-ai făcut? » îi zise. «Ci nu m-am bătut!» «Ba te-ai bătut, ai dat cu sandala. Iar ţi-a furat Angela creionul.».
Nu răspunse. Era obosită? Vag înstrăinată? N-am stat mult cu ea, să poată Florica să răspundă dacă fetiţa va povesti Matildei că m-a văzut, că ea n-avea cum să mă împiedice s-o aştept la poarta şcolii. Dar că, bineînţeles, nu i-a dat Silviei drumul din mînă. Chiar aşa, un tablou sfîşietor, tatăl ei mergînd alături, nu prea aproape, ba chiar în urmă, fără să-i vorbească, fără să mă lase s-o iau în braţe şi s-o sărut. "Şi data viitoare! zise Lavinia. Cum ai s-o mai poţi vedea? Dacă Florica asta o să facă chiar aşa cum ai spus? Sau cine ştie ce-or să inventeze să te împiedice s-o vezi?" "Ceva îmi spune că Silvia o să păstreze secretul, zisei. Oricum, o să văd eu!"

Bineînţeles că Silvia povesti, dar Matilda reacţiona indignată. "Cum, zise ea, eşti nebun? Ţi-a interzis cineva vreodată s-o vezi? Cum aşi putea eu să-mi permit să împiedic copilul să-şi vadă tatăl?" Şi-mi făcu un semn fluturîndu-şi degetele la tîmplă, adică eram cam tralala! Şi-mi întoarse spatele şi intră în casă arătîndu-mi ca odinioară lui Petrică un fund dispreţuitor în care îi coborîseră parcă din cap ideile: drept cine o luasem s-o cred capabilă de o asemenea infamie? Poate eu aşi fi fost în stare să mă port astfel dacă soarta ar fi făcut să-mi fie încredinţată fetiţa! Şi mai întîrzie cîteva clipe cu mîna pe clanţă adăugînd cu glas tare, dar tot fără să se întoarcă: "Te pomeneşti că ai de gînd s-o răpeşti şi cauţi motive! Dar ia-o, dragă, şi du-te cu ea şi pe-acasă, ţine-o cît vrei, nu e şi copilul tău? Adică nu cît vrei, că nu poate lipsi mult de la şcoală, dar ia-o totuşi într-o vineri şi ad-o îndărăt marţi, îţi dau şi o maşină cu un şofer care să vă ducă şi să vină pe urmă s-o ia. Îşi aduce aminte de bunică-sa, du-o la ea să stea acolo, că la tine nu te pricepi tu să ai grijă de un copil, nu poţi s-o laşi singură cînd te duci la serviciu. Du-o şi pe la Vasia... aşi veni şi eu, dar n-am timp..."
Îşi făcu totuşi timp şi vinerea următoare plecarăm împreună cu maşina. "Hai, răţuşcă", îi spusei şi o luai în braţe şi mă aşezai cu ea lîngă şofer. "Să ştii, îmi zise după vreo oră de mers în tăcere, chestia aia, cînd te decizi, se poate aranja foarte repede." "Da, zisei, ştiu că se poate aranja foarte repede." Şi tăcerea se aşternu iar peste noi, pe care o rupse tot ea, uimindu-se în franţuzeşte, să nu înţeleagă şoferul cum de poate să stea Silvia cu mine atît de multă vreme liniştită, fără să sporovăiască tot timpul cum face acasă. Te pomeneşti că îi impuneam respect, pe ea n-o mai ascultă. "C'est normal, îi răspunsei cu afectare, te judecă în sinea ei şi să nu te aştepţi să fie altfel." "Da, ştiu, dar cu servitoarea de ce e obraznică !" "A, servitoarea, rîsei eu, păi dacă te aude pe tine că îi zici: te bag la puşcărie?" "Ţi-a spus asta? exclamă Matilda sincer surprinsă. Dar ce mă mir: e o mitomană. Am mai prins-o acuzîndu-mă de tot felul de tîmpenii. Mircea zice că la toate le lipseşte cîte o doagă, pe lîngă că sînt şi hoaţe şi puturoase, cînd nu sînt şi beţive, mai ales alea mai bătrîne. Te uiţi la ea, ai zice că e normală şi sănătoasă, ca să descoperi pe urmă foarte repede că în mintea ei zace o ţicneală. Cum să-i spun eu aşa ceva? Doamne iartă-mă! se închină Matilda. Poate o fi auzit de la alta, că se întîlnesc între ele şi discută..." "Dar istoria cu bijuteriile?" o întrebai. "Ce istorie?!" Îi povestii. "Formidabil, zise Matilda, e nebună, o dau afară." "Păi asta şi vrea, zisei, cică n-o lăsaţi!" "N-o lăsăm?!! E de-o prezumţie stupidă, nu ne-a spus niciodată că ar vrea să plece. Acum îmi dau seama, fată ca Ana n-o să mai găsesc. Îmi pare rău că n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. Te pomeneşti că istoria cu interdicţia mea să n-o mai vezi pe Silvia e tot opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut să crezi... Nici tu nu eşti zdravăn..."
Mama era grav bolnavă, aproape pe moarte, dar nu-i spusei nimic Matildei, vroiam s-o ţin pe Silvia la mine şi nu la Tasia unde ea ar fi putut-o trimite. Îmi spusese că ea se întoarce în aceeaşi zi. Se duse cu ea acolo, eu refuzai, dar plecă a doua zi dimineaţa. O luai pe Silvia şi trecui pe la mama. Nu se îmbolnăvise dintr-odată, începuse prin a se înstrăina de mine, în acel fel atît de neliniştitor al inimilor simple de retragere din viaţă cînd nimic din ceea ce au iubit nu le mai face să tresară. Într-o zi, cînd ştiam că trebuie să vină la mine, nu venise. Mă dusei eu la ea. N-avea nimic, spăla ceva, dar nu-mi răspunse cînd o întrebai: "Ce, e mamă, ce s-a întâmplat?" Nici nu întoarse capul. "Ce e cu tine, repetai, te-ai supărat de ceva?" Îşi văzu de treabă ca şi cînd nimeni nu era lîngă ea. Stoarse însă cu vigoare rufa, o scutură şi o puse alături de altele, apoi îşi vîrî iar braţele în clăbuci. "Ce e cu mama, ce i-ai făcut?" îl luai la rost pe tata. Pentru întîia oară el rămase în faţa mea cu ochii larg deschişi, de vinovăţie fără vină şi se sperie de duritatea vocii mele. "Ce e cu ea, ce porcărie i-ai făcut, repetai, nu cumva ai dat în ea?" El făcu un efort parcă neomenesc, să înţeleagă şi îmi răspunse: "Nu vorbeşte! Nu i-am făcut nimic!" Şi mă lăsă să înţeleg că aşi putea să-l calc în picioare dacă eu, descoperindu-i vreo vină spusă de ea, aşi fi ispitit să-l pedepsesc; îşi desfăcu braţele cu sensul că era gata să ispăşească. Revenii lîngă albia unde ea spăla rufe. "Mamă, îi spusei, să ştii că eu mă descurc, dacă eşti obosită nu mai veni." Dar ea veni, însă fără să mă aştepte, lucru care mă alarmă. "Hai s-o ducem la doctor, îi spusei tatălui meu, are ea ceva." "Nu, spuse mama, la doctor vă duceţi voi, eu îl am pe cel de sus!" Totuşi se umili să vadă cum dropicoase şi tinere laborante îi luară sînge şi se expuse şi unui examen ginecologic la care nimeni nu se gîndise. Eu auzii sentinţa: operaţie, îmi spuse avizatul medic şi îmi arătă un foarte mic punct pe o neagră hîrtie. Se supuse şi acestei măcelăriri, se simţi bine o vreme, după care însă se făcu covrig şi nu se mai ridică din pat. Avea dureri mari, pe care şi le potolea cu morfină, venea o soră şi îi făcea injecţii. Refuză să se interneze.
"Mamă, îi spusei, a venit Silvia." Se întoarse şi se uită la ea îndelung. N-o mîngîie. Egoismul ei în moarte nu se zdruncina nici la vederea unei inocente fetiţe, propria ei nepoată. Totuşi spuse ceva, o constatare: "S-a făcut bălană! Ştiam că e brunetă!" Era tocmai pe dos. Silvia nu fusese brunetă, ci blondă, şi acum era şatenă. "Silvia, zisei, sărut-o pe bunica." Dar copiii simt cînd nu sînt iubiţi şi fetiţa nu se mişcă. "Bunica, Silvia, apropie-te", insistai. Dar mama ne întoarse spatele şi fetiţa ieşi afară înaintea mea şi, cînd ieşii şi eu, îmi apucă mîna şi, redevenind veselă, făcu o săritură într-un picior.
Marţea care urmă, Matilda veni s-o ia, ne găsi acasă şi se arătă încîntată de camera mea şi nu se miră cînd îi spusei că Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar şi la birou, unde a stîrnit admiraţia funcţionarilor. "N-o răsfăţa, îmi spuse, fiindcă o să devină şi mai impertinentă decît e..." "Hai, răţuşcă, la revedere... Auzi ce zice mama!" "Ci nu sînt o impertinentă!" protestă ea cu atâta forţă şi negaţie încît dacă n-aşi fi văzut-o eu însumi cît putea fi de impertinentă, aşi fi crezut-o, ba chiar aşi fi fost indignat că iată cum e năpăstuit un copil. "Nu ţi-am spus că era să moară..." zise Matilda. "Chiar?!" "Acum cîteva luni am schimbat becul din bucătărie, am pus unul mare de 200, nu ştiam ce mă enerva seara cînd vroiam să prepar ceva, n-aveam destulă lumină. Dar a trebuit să schimb şi globul, a venit un electrician cu unul mai mare, s-a urcat pe scară, a meşterit acolo şi s-a cărat... A doua sau a treia zi găteam ceva şi odată aud pooc! şi cînd mă uit o văd pe Silvia la pămînt, leşinată, îi căzuse globul drept în frunte... Ţi-nchipui, de la înălţimea aia! Şi-a revenit ea, am dus-o la Urgenţă, i s-a făcut o radiografie, avea o mică fisură." Se închide repede, nu vă alarmaţi, zise doctorul. Cum să nu te alarmezi? L-am chemat în aceeaşi seară pe electrician şi i-am spus: ce-ai făcut, tîmpitule? Îţi dai seama că aşi putea să te bag la puşcărie? (ăstuia chiar i-am zis-o!) Nu eşti capabil măcar să strîngi nişte şuruburi, atunci ce fel de electrician eşti? Dacă murea fetiţa? Du-te dracului din faţa mea, ieftin n-o să scapi, îţi promit. Uite-aşa, mai spuse Matilda, te chinuieşti să creşti un copil şi vine un idiot, făcut repede electrician, şi ţi-l omoară! El crede că ce importanţă au acolo nişte şuruburi! Le strîngi, nu le strîngi, pentru moment stă el agăţat globul? Ei, dacă stă, e în regulă, încasează ciubucul sau leafa şi îşi vede de treabă! Întîrziat mintal! Dă vina pe obiect, că aşa sînt făcute! Dacă aşa sînt făcute de ce nu spui dinainte?... Ei, Silvia, gata, mergem! Că şi tu te-ai găsit să treci pe sub bec tocmai în clipa cînd cădea globul. Şi exact peste capul tău! adăugă Matilda. Ţi se pare absurd ce-ţi spun, ai? Află că nu e chiar atît de absurd! Nu trebuie să fii acolo unde, o cărămidă se pregăteşte să cadă de pe un acoperiş." "Ci-ci, mama, protestă Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vină am avut eu?"
Amîndoi, Matilda şi cu mine, ne uitarăm în altă parte, să nu se vadă pe chipul nostru surîsul, tandreţea infinită pe care ne-o stîrnea inocenţa absolută a protestului ei.
Clipe de fericire! Şi simţii o sfîşiere la gîndul că s-ar fi putut ca aceste clipe să se repete pentru mine zilnic, dacă am fi rămas toţi trei împreună... Desigur, Matilda era astfel fericită, fiindcă un copil, pînă la o anumită vîrstă, e o veşnică surpriză. Iar soarta făcea ca surprizele Silviei să fie aproape toate miraculoase, şi doar puţine rele. Matilda intui starea mea de spirit. "Dacă te-ai hotărî, îmi spuse în franţuzeşte, ai fi la Bucureşti şi n-ar fi o problemă s-o vezi pe Silvia oricînd ai vrea. Dacă n-aşi fi avut-o, îţi spun sincer, cred că mă sinucideam. Eu mă plîng de ea numai aşa, de fason, dar e un copil extraordinar de bun, o minune. Numai la asta mă gîndesc cînd zic să accepţi numirea, să fii aproape de ea şi, de ce să nu-ţi mărturisesc, şi ea de tine!" "Mai vedem! spusei, nu pentru că aveam vreo îndoială, ci ca să n-o contrazic, să se poată repeta venirea Silviei la mine, aceste trei zile... Mai vedem, repetai de astă dată cu mai multă hotărîre, mai am ceva de scris, să termin şi atunci o să iau o hotărîre."

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa