Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A ŞASEA

Oraca îmi dădu zece zile din concediul meu pe anul viitor s-o veghez pe mama. Egoismul ei în moarte deveni înspăimîntător şi afirmaţia mea ar putea fi considerată de asemeni cumplită. Aşadar, tu stai pe scaun în faţa ei, eşti în plină tinereţe şi putere, ochiul tău vede lumea şi percepe în adîncurile ei toate miracolele, te scalzi în lumină, pluteşti fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fără să ştii de noi speranţe de fericire şi gîndeşti, mai poţi gîndi, mai există în tine loc să gîndeşti că tot ea, mama ta, căreia îi datorezi totul şi care va trebui să moară încă tînără (şi nu cîndva, ci chiar acum sub ochii tăi), ar fi egoistă în singurul lucru care îi mai aparţinea, dispariţia ei iminentă? (Şi nu învăluită într-o aureolă, aşa cum a fost tot timpul cît a trăit, ci chinuită, împiedicată de dureri atroce să se împace cu lumea şi cu sine şi să moară aşa cum trăise, ca într-un vis). Să-ţi ieşi din fire şi să simţi tot tu desamăgire, ranchiună chiar, un încăpăţînat sentiment de frustrare? Ranchiună împotriva propriei tale mame pe patul morţii?
Speriat, tata fugi, plecă de-acasă şi mă lăsă singur cu ea, după ce toate puterile lui îl părăsiră şi care se dovediră atît de mici faţă de cele ale mamei, parcă deslănţuite, ţinute sub obroc atîţia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o nesfîrşită dragoste pentru băiatul ei. Da, dar acum nu mai eram nici eu băiatul ei, după cum încă demult tata încetase să-i mai fie soţ.
Era de-o luciditate inumană. "Nemernicule, îi spuse ea într-o zi (şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcu prima injecţie cu morfină şi se ridică în capul oaselor triumfătoare, ca şi cînd durerile, care îi ţinuseră sufletul în chingi, pierind, credinţă că se va face bine renăştea năvalnic), ei, lasă, îi zise, că mă dau eu jos din pat şi o să-ţi plătesc pentru toate, de-o să zici, mamă, de ce m-ai făcut." Blînd, cu ochii umezi (plînsese mai înainte lîngă patul ei, - fiindcă şi el ştia adevărul, că ea n-avea scăpare - impresionat de gemetele ei, credea poate că chiar atunci îşi va da duhul), tata intră în dialog cu ea, întîi generos, apoi din ce în ce mai iritat. "Să te faci bine, că n-o să plîng eu de ce-o să-mi plăteşti tu!" "Aha, crezi c-o să mai muncesc ca o roabă, să-ţi fac de mîncare, să-ţi ţin casa curată şi să-ţi spăl rufele tale murdare, murdărite în patul curvei în care te-ai bălăcit o viaţă întreagă. Nici măcar atîta simţ n-ai avut în tine să nu mi le dai tot mie să ţi le spăl". "De ce le-ai spălat dacă ştiai ?" îşi retrase tata deodată toată duioşia de mai înainte. "De ce le-am spălat? zise mama. Ca să te las să înţelegi cît eşti de nemernic! Eşti, ai fost şi o să rămîi. Un nemernic, fără scăpare. Un animal de cocină! Şi încă animalul ăla îl tai şi îl mănînci, fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu, tu n-o să fii de folos decît viermilor, fiindcă o să mori şi tu, n-o să trăieşti cît lumea!" "Da?! murmură tata lovit pentru întîia oară de violenţa unui dispreţ atît de total şi neaşteptat. Va să zică n-am fost de folos nimănui!" zise el cu milă pentru el însuşi, ca şi cînd pentru întîia oară ar fi avut revelaţia că munca, strădaniile lui de a-şi ţine familia ar fi fost în van. Dar nu era acum timpul să i se recunoască vreun merit, nu înţelegea că nu despre asta era vorba, ci de trădarea lui iniţială, cu propria lui cumnată, a doua trădare n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult bărbatul ei şi de aceea îi spălase rufele cu aceeaşi necesitate cu care curăţa coteţul păsărilor şi al porcului. Oare el nu ştia că ea ştia? "Şi boul munceşte, şuieră mama, şi pentru asta ţăranul are grijă de el, îl ţesală, îi rîneşte grajdul de băligi de sub el şi îi dă să mănînce." Băligi de sub el, îi dă să mănînce! Asta suna pentru tata murdăria de sub el, şi-i dăduse să mănînce ca unei vite! Se făcu roşu de adînca jignire, dar tăcu copleşit. "Nici măcar cu propriul tău fiu n-ai ştiut să te porţi ca un om, continuă mama necruţătoare. Nu zic înainte, cînd era mic şi el a greşit, dar măcar atunci cînd a fost la ananghie. L-ai dat afară din casă, cînd poate simţea şi el nevoia unui sprijin, că n-avea un alt tată la care să se ducă. Ţi s-a părut că nu era de nasul tău să-l vezi simplu muncitor în uzina în care tu erai mare maistru. Ce să zic, foarte mare! mai mare decît un rahat cu moţ!"'
Iată deci ce violenţe ascundea mama în tăcerile ei premonitoare bolii. Mă trecu un fior: nu mă va cruţa nici pe mine, astfel de furii nu mai sînt părtinitoare, fiindcă revolta care le susţine e totală şi nu mai lasă loc nici unei îngăduinţe. Tata vru să-i răspundă, dar îi pusei o mînă grea pe umăr, mă ridicai şi ieşii afară. El înţelese şi mă urmă. "Las-o să spună, zisei. E bolnavă şi ştii şi tu că o să moară. A făcut metastază." "Da, dar n-auzi ce spune? îmi răspunse el aprins la faţă. Înseamnă că aşa a gîndit ea despre mine o viaţă întreagă!" "N-a gîndit sau au fost nişte gînduri pe care ea le-a alungat totdeauna, dovadă că nu ţi le-a spus niciodată. Şi nu ţi le-a spus fiindcă ştia şi ea că sînt nedrepte. Ai să vezi că o să mi le spună şi mie, dar trebuie să ne stăpînim. Ea n-o să mai fie", mai adăugai şi izbucnii în hohote. Îmi trecui palma peste faţă şi îmi reprimai plînsul care mă turburase în adîncuri, simţind instinctiv în măruntaiele fiinţei mele că dacă i-aşi fi dat drumul nu mă aştepta o eliberare, ci un chin fără soluţie. Tata însă nu se lăsă impresionat: "Degeaba zici tu, aşa a gîndit o viaţă întreagă! Cînd mor, oamenii iartă pe toată lumea. Asta n-o să mă ierte nici în clipa cînd o s-o ia Dumnezeu."'' "Nu vorbi aşa, îi spusei posomorît. Ştii bine că eşti vinovat !" "Eu? De ce?!" "Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia! Şi nici măcar nu v-aţi ferit. Vă sărutaţi sub ochii ei." "Cum, se indignă el, dar era soră-sa, cum puteam eu s-o împiedic să-mi sară de gît ca o smintită? Cînd mi-am dat seama i-am spus să-şi vadă de treabă." "Hai, tată, e mult de-atunci, n-are rost să mai desgropăm morţii, Cecilia e acum şi ea o babă, mama e pe moarte, ai face mai bine să-i ceri iertare..." "Pentru ce?" "N-o să te apuci să-i mai spui şi pentru ce, s-o întăriţi şi mai mult, îţi ceri iertare că n-ai putut s-o faci fericită, iată, şi nu te mai simţi tot tu jignit..." "E o prostie mai mare şi decît tine şi decît ea, să credeţi că aşi fi înşelat-o înainte să mă părăsească întîi ea pe mine." "Bine, aşa trebuie să spui, eu te cred, dar uite că ea de aceea te-a părăsit... îţi dai seama cît a ţinut la tine dacă chiar şi pentru nişte sărutări, cum spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca femeie. A fost jignită! Şi de tine şi de soră-sa! Nu toţi putem să trecem peste astfel de lucruri!" "Şi a trăit cu ideea asta în cap atîta amar de vreme?!" exclamă el sincer uluit. "Nu, tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext. Aşa s-a simţit ea bine, după ce m-a născut, să-şi încheie ciclul... Pot să-ţi spun că a ţinut la tine tot timpul, altfel ar fi divorţat şi chiar s-ar fi şi recăsătorit... Gîndeşte-te!"
Dar el nu părea dispus să se gîndească. Poate era cu adevărat vinovat? Poate chiar trăise cu smintita Cecilia, dar crezuse că mama nu ştia? Stătea nemişcat, în picioare, lîngă stîlpul verandei, cu ceva dur pe chip, o îndîrjire vanitoasă de mascul care nu regreta nimic şi se uita, fără să vadă, peste norii de toamnă blîndă pe care un vînt puternic, care nu se simţea aici, îi alerga din urmă, despletindu-i şi făcînd să apară şi să dispară soarele care îşi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, incandescent. Să-şi ceară iertare? Nici vorbă! Pentru ce? Aşa, degeaba? Nu plînsese el mai înainte, asta nu era un fel de a cere iertare? Şi cum îi răspunsese ea? Da, o să moară, toţi o să murim şi ce putem face? "Nu te mai gîndi, îi spusei, că nu te gîndeşti bine... du-te şi bea ceva!" Se smulse din loc şi cu paşi hotărîţi, dar cu capul în pămînt: da, aşa avea să facă!
Mă întorsei lîngă mama uitînd de presentimentul că nici pe mine nu mă va cruţa, sau poate atras de o curiozitate din adîncuri: ce-ar fi putut să-mi spună? Că o jignisem în adolescenţă lovind-o peste mîna cu care mă închina seara înainte de a adormi? Că trăisem (..."copil curat" cum eram) cu o fată care nu avea nume bun? Pentru asta se despărţise ea de tata şi îşi oprise ochii numai asupra mea, ca la singura divinitate de pe această lume pentru care merita să mai trăieşti? Dar mama mă lovi pe neaşteptate în viaţa mea mai apropiată şi într-un fel incredibil. Nu pentru că mă însurasem cu Matilda şi ieşise rău, ci pentru că suferisem pentru ea cum nu suferisem vreodată pentru mama care mă făcuse. Şi pe lîngă toate o mai lăsasem să-mi ia şi copilul. "Ce puteam să fac, zisei, contra hotărîrii tribunalului?" "Da? spuse ea sarcastică, şi ce putea să facă tribunalul contra unui tată care ia cu forţa copilul din mîinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu martori că nu e sănătoasă la cap? Pentru că nu e, zise mama cu o tonalitate joasă, care mă în-fioră. Şi tu suferi şi acum pentru ea, bărbat ca bradul, cînd te văd că mergi cu ceafa aşa, îndoită, îmi vine să te iau la bătaie." "Întîi că nu sufăr, zisei, al doilea nu merg cu ceafa îndoită." "Nu suferi? aproape că strigă mama. Atunci de ce nu te-ai însurat pînă acum? O aştepţi să se întoarcă, aşteaptă, ca un neghiob, pînă o să-ţi treacă tinereţea şi o să iei şi tu pe la cincizeci de ani (că n-o să îmbătrîneşti singur ca un cîine!) o babă ca şi tine, vai de viaţa ta!"
Rostite fără dispreţ, aceste cuvinte puteau părea tandre! o mamă supărată care îşi dăscăleşte, din gelozie, fiul care se topeşte după alta. Dar răceala şi dispreţul ei fără nuanţe, răceală de gheaţă, dispreţ fără speranţă, aşa este cum îmi spunea şi altfel nu va fi, îmi păstrai însă firea şi tăcui, cu atît mai mult cu cît recunoşteam în sinea mea că dacă Matilda s-ar fi întors aşi fi primit-o. Numai pe mine m-aşi fi putut convinge că o făceam pentru Silvia. Tăcui. Nu pe mama aşi fi convins-o, acum cînd gîndurile ei tăiau ca un cuţit. Tăcui, totuşi mă pomenii vorbind. "Ce să fac, mamă, îţi semăn: şi tu te-ai despărţit de tata, dar n-ai fugit din casa lui, cu toate că mai tîrziu ai aflat că trăia cu aia." "Dacă aşi fi găsit un bărbat curat, n-ai tu grijă că aşi fi fugit! Măcar ăsta a muncit pentru noi, altul..." Dar nu mai spuse ce i-ar fi putut face altul. "Ei, exclamai, nici eu n-am găsit o «femeie curată», că dacă aşi fi găsit-o n-avea nici tu grijă că aşi fi luat-o!" "Pentru că eşti orb, se întoarse ea deodată spre mine (pînă atunci îmi vorbise cu spatele). Ai văzut tu vreodată o fată mai frumoasă şi mai bună ca Sibi? (Sibila, asta era fata subofiţerului pensionar, care se măritase tîrziu cu un bătrîn desfrînat şi adusese pe lume acel copil de coşmar care mi se arătase mie în vis cu mult înainte ca el să se fi născut.) De ce n-ai luat-o pe ea? "Mamă, dar era cu cinci ani mai mare decît mine?" "Şi Matilda nu era?" "Da, dar..." "Dar ce? Nu era arhitectă? N-avea vilă în centrul oraşului? Te boieriseşi! Ei, unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, şi unde e vila, unde fi-o copilul? (Deci şi mama crezuse ca şi Petrică odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o tristeţe adîncă mă răscoli...) Numai eu ştiu cît a ţinut fata asta la tine (şi mai ţine şi acum!) şi cum era să se omoare cînd a auzit că te însori .Uite-aici lîngă mine a plîns să-şi dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles eu ce era cu ea. Şi parcă acuma, dacă ştii, o să înţelegi ce e de făcut? Pentru că deşi eşti copilul meu, eşti orb ca şi ăla, trufaş, vai de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi, nu ştiţi pe cine luaţi, nu ştiţi cine vă mănîncă zilele..." "Cum, mamă, dar am văzut-o acum cîţiva ani, e o sperietoare şi copilul ăla al ei e un monstru!..." "Nu, şi-a venit în fire! A divorţat şi arată iar ca la douăzeci de ani. Iar copilul a murit! Du-te s-o vezi... Şi dacă vrei o să-ţi spun şi de ce a înălţat ea fruntea: a aflat că ai divorţat! Atunci a divorţat şi ea. Nu puteam eu să mă înşel! Mai întîi ce căuta ea mereu pe la mine? Rude nu sîntem, cu ai ei nu sînt prietenă, n-am vorbit niciodată... Dar n-o să te duci, bine că o să mor, să nu mai văd ce-o să se aleagă şi de capul tău! Şi se întoarse iar cu spatele. Acuma lasă-mă să dorm şi nu mai veni! dacă e să mor, cu voi sau fără voi, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors nimeni..."

Tata fugi cu adevărat de acasă, atît de tare se speriase, sau mai degrabă atît de tare îl stăpînea ranchiuna împotriva celei care niciodată nu-i spusese şi nu-i dăduse de înţeles că îi era în vreun fel potrivnică. Mă lăsă singur s-o văd chinuindu-se şi biciuindu-mă... Sub morfină gemetele ei încetau şi mă fixa cu o privire teribilă: "Ai fost, mă întreba, s-o vezi pe Sibi?" "Nu." "De ce? Ce puteam să-i răspund? Că nu cred în reînvierea nimănui, că o văzusem bine pe Sibi acum cîţiva ani, chipul ei odată frumos, ofilit acum şi brăzdat de cute adînci şi amare? Se putea îndrepta o spinare încovoiată? înflori un obraz decolorat? Prinde roşeaţă o gură veştedă? "Nătărăule, du-te şi chiar dacă nu-ţi place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai văd pe lumea asta, tu ia-o pe urmele lui tac-tău şi să nu veniţi la înmormîntarea mea. O să mă rog tatălui ceresc să vă pedepsească pentru vieţile voastre neroade." "De ce neroade, mamă?" "Pentru cine am muncit eu, din zi pînă în noapte! Nu zic de el, care a luat umilinţa mea drept prostie şi în loc să înţeleagă, să sufere şi să se întoarcă la mine, a aşteptat ce-a aşteptat şi pe urmă s-a înhăitat cu alta. Nu era zi de la Dumnezeu să nu mă gîndesc ce îl împiedica să-şi plece şi el fruntea odată şi să vină lîngă patul meu să-mi spună doar atît: am greşit, iartă-mă! L-aşi fi iertat, fiindcă eram şi eu tînără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea decît cînd era beat. Atunci prindea curaj şi credea că o să-l iert ca şi cînd sufletul meu ar fi fost de ceară să se topească numai pentru că mi-era şi mie dor de el. Mi-era! dar ca să poţi ierta pe cineva trebuie să ai pe cine, să fie alt om, care să nu mai facă ce-a făcut, să-şi plece el fruntea!
Crezi că n-am înţeles că nu putea? Fiindcă un bărbat pleacă decît cînd îl prinde în laţ o afurisită - ei, uite de ce îmi pare rău, că n-am putut să fiu şi eu din cînd în cînd afurisită. N-am putut, nu că n-am vrut! Nici măcar n-am încercat, cred că m-ar fi bătut! Eu nu eram ca asta din spate, să mă las tîrnuită, să dau şi eu şi să mai cred că ăsta era trai. Da, ştiu că nu putea, dar nici măcar nu i-a trecut vreodată prin cap că aşa ar fi trebuit să facă, să-şi plece şi el puţin fruntea şi eu să înţeleg că îşi cere iertare, nu să-l aud că zice! Ţi-ai găsit! Nu era el împăratul? Aşa că nu de el zic, de tine! Am muncit, am avut grijă să ajungi un om care să nu fie slab ca mine, dar nici semeţ ca taică-tău! Semeţ în prostie. Cum era mai rău! De mic n-a mai găsit şi el o fată, decît o curvă. Care şi aia şi-a bătut joc de el, băiat pe care îl credeam mîndru şi i-a dat un pantof în fund în plină stradă, ca la cel din urmă nenorocit. Nu e nimic, te-am apărat, săracu băiat, mi-am spus, cine ştie, nu l-or fi plâcînd fetele (cu toate că Sibi se uita lung după tine!), e neştiutor. Altora li s-a întîmplat mai rău, să-şi toace averile cu cîte-o căţea de-asta cu fundul aprins... Bine că nu l-a umplut de boli lumeşti... Şi cînd credeam şi eu..."
Mama se opri cu o expresie de uimire extremă pe faţă... Apoi scoase un ţipăt ca şi cînd ar fi fost înjunghiată, înţelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari, din fericire încă de scurtă durată. Fusesem avertizat de medic... Îşi trase răsuflarea... "Da, slab ca mine, continuă ea, dar nu semeţ ca taică-tău, am greşit cînd am spus că eşti semeţ... Fiindcă el n-ar fi răbdat să-i bage muierea mîna în păr şi să-l gheruie pe faţă. Ar fi călcat-o în picioare şi valencia, şi-ar fi pus căciula pe-o ureche şi pe-aici ţi-e drumul. (Ce bizar suna în gura mamei acest cuvînt din jargonul puştesc, valencia!) Ai răbdat, cum am răbdat şi eu. Ai înghiţit ca şi mine! O! exclamă ea parcă înspăimîntată, cît ai mai suferit! Te pomeneşti că i-ai cerut şi iertare, ţi-oi fi plecat şi fruntea lîngă patul ei...", "Nu, mamă, fii liniştită, nu mi-am plecat nici o frunte, zisei foarte degajat, aproape vesel. Aşi fi făcut-o, dacă ar fi folosit la ceva!" "O! cît ai suferit, nătărăule, de cîte ori veneai p-aici îţi vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nici cînd plecai de-acasă nu erai în
stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te întorceai lîngă ea. Pînă şi tac-tău băga de seamă şi mă întreba de ce n-o lasă el pe cotoroanţa-aia? Te apăram: o fi ţinînd la ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o bătaie s-o facă să zacă pe-o vangă o lună de zile? Şi la ce-ar ajunge? îi spuneam. Ce deosebire ar mai fi între el şi ăştia din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca să-mi dau seama, acuma, pe patul morţii, că ai fost, adică nu că ai fost, eşti şi acum, fiindcă şi acuma suspini după ea, eşti mai rău decît un gunoier, fiindcă tot n-o uiţi..."
Sării în sus, copleşit de teribila ei înstrăinare de mine, mă aşezai lîngă ea pe pat, îi apucai mîinile care se smuciră într-un violent spasm să se degajeze, îi căutai privirea atît de dragă în care lucise totdeauna pentru mine extrema devoţiune şi îi şoptii: "Mamă opreşte-te, nimic nu e adevărat din tot ce spui, te-am iubit tot atît de mult ca şi tine şi te asigur că niciodată sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! Aşa părea, dar nu era adevărat! Te-ai înşelat, sînt liniştit, sînt fericit, nu sînt nici atît de slab ca să semăn cu tine, nici atît de orb ca tata ca să nu-mi dau seama de cine mă iubeşte şi să fiu trufaş cînd nu trebuie..."
Abstract, prea abstract! Ea se zbătea să-şi elibereze mîinile şi nu mă auzea. O fiinţă străină, o entitate invizibilă şi duşmănoasă încerca, şi reuşea, s-o facă repulsivă, trezind în ea o forţă fizică împinsă prea mult dincolo de putinţa unei comunicări în gîndire. Nu mai puteam s-o fac să mă audă. Pierdusem acest drept pentru totdeauna, după ce atîta vreme nu-l folosisem. Îi dădui drumul. Aruncă la o parte cuvertura, părăsi patul, ieşi în curte şi se întoarse după un timp cu mişcări sigure şi se înveli. "Te duci, zise, s-o aduci pe Sibi?" "Vrei să mă însori, mamă? spusei cu un glas absent, ca şi cînd aşi fi citit, în acest timp, o carte. Bine, mă duc chiar acum..."
Şi mă ridicai.
Nici nu mă gîndeam, dar simţeam că nu mai am putere s-o ascult. Istoria ei cu Sibi mi se părea o simplă invenţie, o fixaţie. Desigur, se gîndise la acest lucru mai înainte, simplu gînd fără adîncime, altfel mi l-ar fi spus. Mă plimbam prin curte, încercînd să înţeleg şi să mă liniştesc. De ce vroia ea, cu atîta îndîrjire, să sfarme icoana pe care i-o purtam în suflet? Ca şi tatei, firul rece al unei bănuieli îmi da tîrcoale: şi dacă gîndise aşa despre mine tot timpul? Dacă fusese de fapt străină de mine sau aproape şi ceea ce arătase ea lumii şi propriului ei fiu era doar o blîndă mască a devoţiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, să se identifice? Mă întorceam lîngă patul ei cu speranţa că în cele din urmă o voi regăsi şi în acelaşi timp ştiind că acest lucru nu se va întîmpla, prins însă în acest joc al morţii şi al distrugerii, care mă fascina.
Nesfîrşite îi erau recriminările care mă înjoseau în propriii mei ochi, golindu-mi sufletul de puterile mele pe care mi le ştiam atît de blindate. Ce mai puteam gîndi? Era adevărat că la căsătoria mea cu Matilda n-o chemasem şi pe mama. Cum să-i spun astăzi că nu chemasem pe nimeni, cînd descopeream că ea crezuse tot timpul că am petrecut şi am chefuit numai cu rudele ei? Şi la urma urmei de ce mă ferisem eu să sărbătoresc însurătoarea mea? Pentru că ştiam că Matilda o mai făcuse ele două ori în viaţa ei, prima dată cu evreul, a doua oară cu Petrică. Nu chemăm pe nimeni, îi spusesem Matildei. Nu, n-are nici un rost, răspunsese şi ea, fără să-mi dau seama că rudele ei sărbătoriseră de două ori evenimentul, în timp ce mama îl aşteptase şi n-o chemase nimeni şi nici măcar n-avusesem grijă s-o avertizez şi să-i explic. Ce bucurii îi adusesem eu în viaţă? Doar atît, că existam şi că mă iubea, fiind atît de smintit să gîndesc că îi făceam o favoare lăsîndu-mă iubit şi îngrijit. Îi făcusem vreodată un cadou, îi adusesem măcar flori de ziua ei? Nici măcar nu ştiam care erau ziua şi anul ei de naştere. Considerasem sufletul ei bogat în absolut, dincolo de timp şi de spaţiu, unde cadourile şi florile trăiesc în spirit iar sufletul e etern, mama era ea însăşi această eternitate, ea n-avea zi de naştere şi nici nu va muri vreodată..."Da, mamă, da, mamă, murmuram, sîntem nişte sălbatici, sîntem vinovaţi faţă de tine! Dar şi tu eşti, fiindcă ne-ai lăsat să credem că nu ai tu nevoie de toate astea!" "N-am avut şi nici acum n-am, florile mele o să crească singure pe mormînt", îmi răspunsese ea cu un glas răguşit de astă dată de ceva care era şi ură şi disperare neagră şi singurătate care n-o consola, în timp ce eu gîndeam că mica noastră grădină era totdeauna plină de flori şi de aceea nu-mi trecuse prin cap vreodată să mă duc la florărie şi să-i aduc un buchet de ziua ei... Dar cînd s-a născut Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosită în această răscolire a vieţii mele. Petrecere de ţigani! Pînă şi ăştia din spate erau "mai va" decît mine şi decît "intelectuala" cu care mă înhăitasem! Dacă nu venea nenorocirea să fiu arestat şi trimis la ocnă aşi fi ajuns să merg în patru labe în faţa ei! Aşa, a dat Dumnezeu şi m-am trezit, greu şi după aia, dar mi s-a mai luminat mintea şi m-am despărţit de ea. Dar tot n-o uit! "Am uitat-o, am uitat-o, îi răspundeam. Am uitat-o, mamă!" "Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe Sibi? Ai zis că te duci. De ce nu te duci?!"
Repeta asta pe toate tonurile, spunînd că o chinuiesc şi n-o las să moară, fiindcă n-o să moară pînă nu mă duc, dar niciodată cu un glas din care să înţeleg ce rost avea acest dus. Era rece, dispreţuitoare, plină de ranchiună (care mi se transmitea şi mie), vanitoasă, plină de trufie, toată gama de sentimente care pot hărţui pe cineva, fără ieşire, şi pe care niciodată cît trăise nu le exprimase ca soţie (să-l facă pe bărbat să ridice braţele şi să-şi ia lumea în cap) şi nici ca mamă să stîrnească în copii aceeaşi reacţie exasperată. O făcea acum, ca şi cînd ar fi vrut să recupereze ceea ce reprimase în ea toată viaţa. Corpul îi era bolnav, dar puterea, impulsurile vitale şi ale gîndului păreau neatinse.
Mă dusei s-o văd pe Sibi. Ca altădată, întîmplarea făcu s-o întîlnesc chiar la cişmea, cu căldarea de apă în mînă. Se făcu palidă. "Ce s-a întîmplat'?" zise. Îi e rău mamei?" "Da, foarte rău!" "Bine, mă întorc îndată!" Şi se îndreptă, schimbă din mers găleata în cealaltă mînă şi fără să-şi arate faţa se corectă, vine îndată, să ia ceva pe ea, s-o aştept acasă. întîrzie şi cînd o văzui intrînd pe poartă, rămăsei uluit: aşa era, cum spusese mama, cu acelaşi mers mlădios de odinioară, fără spinare adusă cum mi se păruse că avea cînd o văzusem ultima dată, chipul cu aceeaşi melancolie senină de fată visătoare şi liniştită căruia acum absenţa speranţei îi dădea parcă o bucurie adîncă a eliberării de o povară. Urcă sprintenă scara verandei şi trecu pe lîngă mine fără să-mi arunce vreo privire. Se îmbrăcase într-un taior negru, bine croit, şi îşi făcuse un coc sever, care în loc s-o îmbătrînească, dădea chipului ei o atît de firească distincţie încît tresării cu putere cînd o văzui de-aproape, ca, totdeauna în faţa unei femei cu coc cu o frumoasă figură, venită parcă de pe altă lume. înţelesei: monstrul pe care îl născuse vrusese s-o devore. Nu era un copil, ci un vîrcolac, cu faţa de brumă şi părul mucezit. Bine că murise! Dar oare era adevărată şi a doua afirmaţie a mamei, că fata asta fusese disperată cînd eu mă căsătorisem? Şi că divorţase cînd divorţasem şi eu? Nu cumva îşi omorîse şi copilul? Nu trebuia pentru asta să-l arunce într-o copcă pe un rîu îngheţat, ca Margareta din Faust, ci era suficient să-i facă o baie şi să-l uite pe nişte cârpe ude, cum făcuse una din cartier. A răcit, a făcut pneumonie, se întîmplă, mai răcesc copiii, mai mor... Bineînţeles că pruncucigaşa nu păţise nimic şi nici nu înnebunise...
Îmi venii în fire şi vrusei să intru înăuntru, dar Sibi tocmai ieşea şi îmi şopti: "Mergeţi acasă şi vă culcaţi, mi-a spus că n-aţi dormit deloc toată săptămîna. Veniţi mîine!" "Aşa a spus?" tresării. "Da, aşa mi-a spus, să veniţi mîine !" "Mă goneşte!?" "Nu vă goneşte, dar e bine de-aici înainte să stea lîngă ea o femeie şi nu un barbat." "De ce?" "Plecaţi chiar acum", repetă ea ca o poruncă, fără să-mi explice mai mult.
Credeam că mama mai avea încă de trăit cel puţin luni. Muri a treia zi, vegheată de Sibi. O găsii întinsă în patul ei, luminată de lumînări. Rubedeniile pe care ea nu vrusese să le vadă ("plecaţi de-aici, n-am nimic, o să-mi treacă!") umpleau acum odaia şi veranda. Mama nu mai era frumoasă fără viaţă, moartea n-o transfigurase, arăta mai bătrînă cu zece ani, şi aşa-zisa linişte şi împăcare nu apăruseră pe chipul ei. Tot ceea ce avusese ea în spirit pierise, moartea fusese victorioasă asupra ei, silindu-mă şi pe mine să contemplu îngrozit un chip chinuit şi întunecat... Căzui în genunchi lîngă fruntea ei şi izbucnii într-un hohot de revoltă disperata care mă zgudui cu o violenţă nimicitoare. Mama... Mamaaa... Şi atunci mîini decise şi puternice mă smulseră de-acolo şi şoapte care protestau energic mă înconjurară. "Ce e asta?... Ţine-ţi firea... Bine că nu s-a chinuit mult... Alţii zac ani de zile şi nu se îndură Dumnezeu de ei... A ţinut la tine, dar acuma tu trebuie să trăieşti şi să-ţi vezi de viaţă... Tac-tău e mai liniştit, cu toată că şi ce-o fi în sufletul lui, săracu... Om încă tînăr, a rămas singur... Pentru cine o mai muncească şi el... fiindcă tu o să ai rostul tău, dar el..." Mă scoaseră afară din fumul lumînărilor, dar lumina soarelui viu de octombrie mă sfîşie parcă mai rău decît plînsul. Un domn, pe care abia îl recunoscui (era medicul din cartier), stătea lîngă mine. "Să nu vă mai uitaţi la mama dumneavoastră, zise el. I-am văzut ultimele analize: avea uremie..." "N-a avut cancer?" "Ba da, dar a murit, de uremie..." Vorbea, şi el ca să nu tacă. Dar intuise că chipul mamei, care nu mai arăta cum îl ştiam toţi şi trebuise să îndure chiar ea această sluţire, mă înspăimîntase... "De cancer propriu-zis, continuă el, adică unele forme, care nu ating decît tîrziu un organ vital, bolnavul se chinuie, mult... Doamna Petrini, mama dumneavoastă, a murit de fapt de tristeţe... Cancerul e boala tristeţii... Am fost colegi la liceu, pe urmă ea a abandonat... Totdeauna a fost ea aşa mai retrasă, i se spunea călugăriţa, ştiţi, caracterizări din astea naive ale fetelor care le e gîndul mai degrabă la dans şi la serate, decît la ceva mai înalt... Ce mai faceţi? schimba el vorba după o tăcere. Am auzit că o să reintraţi în învăţămîntul superior... V-am citit studiul despre Giordano Bruno, probabil e un fragment?!" "Nu, răspunsei, e un accident..." "Era foarte interesant!" continuă el gînditor, desigur ca să mă abată de la clipa de faţă... Mă chinuia mai ales gîndul că nu fusesem lîngă ea în ultimele clipe şi că nu reuşisem să-i spun cît de mult însemnase ea pentru mine şi că nu se trudise zadarnic să facă din băiatul ei un om...
Şi totuşi, printre chinurile ei îmi trimisese o rază din vechea lumină: cînd venise Sibi îi spusese să mă duc să mă culc, fiindcă nu dormisem de-o săptămînă. Dormisem, dar lîngă ea în fotoliu. Şi desigur nu m-ar fi alungat dacă pudoarea n-ar fi împiedicat-o să mă ştie alături cînd puterile o părăsiseră şi n-o mai ţineau picioarele să se dea jos din pat. În ziua cînd murise încă mai era lucidă. De la birou venisem direct la ea. Arăta neschimbată, ba chiar Sibi îmi spuse că se simţea mai bine. Credeam că doarme. Se răsucise spre noi şi deschisese larg ochii. "Da, spusese, mult mai bine. Ba chiar încep să simt că mi-ar părea rău să mă despart de moarte. N-am de ce mai trăi! Ştiu eu, n-o să mor, mai am de pătimit! Dar nu de lumea asta mi-e mai dor, ci de cealaltă!"
Mă întorsesem la birou, fiindcă fusesem cu o zi înainte căutat acasă şi ameninţat să dau drumul la bilanţul întrerupt acum zece zile, dacă nu vroiam să mi se desfacă contractul de muncă. Spre seară revenisem, mama însă nu mai era. La al doilea praznic, după cîteva săptămîni, Sibi îmi povesti că îndată după plecarea mea spusese că îi e sete de-un pahar de vin, îl băuse, într-adevăr cu mare sete, se uitase apoi la el gol, îndelung, i-l înapoiase, apoi se întorsese foarte hotărîtă cu spatele şi exclamase tare, parcă în glumă, făcînd aşa un gest în urmă, dar insistent de îndepărtare, adică să nu se ţină nimeni după ea, şi îndelung: "Mor! Adio, viaţă!" "Altceva n-a mai spus?" "Nu, atît a spus, dar eu am crezut că nu era nimic, ba chiar, Doamne iartă-mă, mi-a venit să rîd, fiindcă aşa era glasul ei atunci, parcă vesel, parcă ne-ar fi spus aşa cu mîna fluturînd că nu dă pe nimeni nici o ceapă degerată. Spun asta fiindcă şi mai înainte cu o zi stăm noi de vorbă şi zice, Sibi, bărbaţii nu fac nici cît o ceapă degerată şi cu gestul ăsta al mîinii, aşa, ştiţi, de silă. Am ieşit puţin să mă duc acasă să-i aduc nişte supă, am venit şi zic, doamnă Petrini, hai, luaţi puţină supă (fiindcă pînă atunci mai luase). Sibi, zice, nu mai mănînc nimic. Păi de ce, doamnă Petrini, vă face bine. Nu mi-a răspuns! Numai cîteva înghiţituri, am insistat. Sibi, zice, şi la început n-am ştiut la cine s-a referit, ai grijă de băiatu-ăla! Am crezut că se referă la băiatul meu mort, că uitase că murise demult... Care băiat, doamnă Petrini? Băiatul meu! zice, adică dumneavoastră! M-am mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum... Acum, o aud că zice, lasă-mă să mor liniştită! Ceva m-a speriat din glasul ei, m-am zăpăcit, nu ştiam ce să mai fac, pe urmă mi-am zis eu să alerg să vină rudele. Au venit imediat, am trimis un copil de pe stradă care a luat-o la goană... Eu m-am întors acasă şi am aprins o lumînare. Cînd m-am aplecat peste ea i-am văzut ochii deschişi, dar daţi aşa în părţi. Am înţeles. Dar ai fi zis că dormea. Chiar aşa murise, liniştită..."
În timp ce povestea, de lîngă Sibi se uita la mine un ins mai degrabă tînăr cu trăsături aspre, dar cu privirea blîndă, protectoare, care îmi plăcu şi bănuii că trebuie să fie o rudă de-a ei... "A, zise Sibi, nu vă cunoaşteţi, soţul meu..." Se căsătoriseră, zise ea, de curînd, el era un nou-venit în cartier, un învăţător care reuşise să se detaşeze aici la noi dintr-un sat din apropiere... Şi abia atunci, la lumina crudă a zilei şi dincolo de starea de şoc în care mă aflam fără să ştiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se echilibră în ochii mei. Nu mai era aşa cum mi se păruse cînd urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe cum arătase ea acum cîţiva ani cu hidoşenia ei de copii în braţe...

XII

Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda şi murise cu gîndul că crescuse zadarnic un copil care se dovedise la fel de slab ca şi ea? Cedase deci ideii comune despre slăbiciune şi putere? Cred că nu, mi-ar fi spus-o, fusese doar geloasă că o iubisem atît de tare pe Matilda, sau mai bine zis, că Matilda mă iubise mai puţin şi mai ales că după despărţire întîrziam să mă recăsătoresc (de aici gîndul că nu încetam s-o mai iubesc încă şi nu mă despărţeam în sufletul meu de ea, cum nu se despărţise ea de tata, dar analogiile, deşi ne ispitesc totdeauna cel mai tare şi ne chinuie cel mai mult, sînt şi cele mai false dintre toate ispitele care ne fascinează spiritul). Mama cedase doar pe patul morţii, cînd îndoiala e mai puternică decît certitudinea care ne-a călăuzit existenţa. La urma urmei nu vom şti niciodată dacă Nazarineanul, cînd a strigat pe cruce: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit, a mai avut putere să-şi aducă aminte de sensul divin al existenţei şi sfîrşitului său.... fiindcă ultimele lui cuvinte, părinte, în mîinile tale îmi dau duhul, sînt mai degrabă expresia unei resemnări, decît a unei certitudini. S-ar putea spune însă că îndoiala e a trupului care piere şi nu va mai renaşte niciodată, spaima, revolta şi regretul lui că n-a fost, cît a trăit, decît sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale şi frenetice... El, însă, spiritul, nu se îndoieşte de sine şi dacă tace în faţa acestei revolte finale a celui în care s-a întrupat nu înseamnă că el nu ştie că nu e niciodată mort. E luat prin surprindere? Sau a şi părăsit trupul ştiind că în curînd acest trup se va întoarce în ţărînă, această informă plămadă a haosului?
Curînd gîndurile mele deveniră senine, chipul mamei redeveni icoană şi înrămai o fotografie de-a ei şi o pusei pe biroul meu. Ploile toamnei care urmară unor lungi şi frumoase zile, apoi ninsorile iernii cu vînturile ei reci nu reuşiră să mă smulgă parcă din intemporal. În mod straniu mă făceau să mă simt etern nu numai în ghidul meu, ci în însăşi fiinţa mea vie şi intimă... Această stare era tot atît de puternică şi totală, cum e aceea a celor care se simt tot timpul muritori, şi nu uită de acest lucru nici cînd mănîncă, nici cînd beau, nici cînd petrec şi nici cînd ţin în braţe femeia iubită; contemplă ochii ei minunaţi şi gîndesc: aceşti ochi într-o zi se vor închide pentru totdeauna.
Nu mai scriam nimic, citeam foarte puţin şi, fără să am silă de cuvîntul scris, dorinţa comunicării cu cel care îmi vorbea prin aceste semne ale cărţilor se evapora parcă într-o lumină celestă... închideam ochii şi uitam totul şi ceea ce acumulasem atîţia ani cu pasiune mi se părea atît de puţin faţă de copleşitoarea bogăţie a acestei lumini care îmi inunda sufletul. Nu atît de neînsemnat, fiindcă nu uitam bucuria cu care eu însumi îmi scrisesem cele două cărţi (şi ştiam că într-o zi o să revin să scriu altele) şi îmi imaginam, intuiam cît de mare trebuie să fi fost a celor ale căror semne stăteau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, care aveau puterea să reînvie în noi propriile lor iluminări ca să comunicăm cu ei prin veacuri, dar acum această iluminare venea numai din mine şi mi se părea unică, nedeterminată şi eternă. Închideam cartea uitată în mîini tresărind cu putere, mă îmbrăcam şi ieşeam afară. (Multe dintre ele mă făceau să mă gîndesc cum de nu-mi dădusem seama pînă atunci că aceste cărţi nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puţin decît să le acord zile, ani din viata mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoştinţe; acum le deschideam şi după cîteva minute mă adresam autorului de pe copertă: tu vrei să-ţi dedic zile din viaţa mea; nici nu ştii cît eşti de pretenţios; te-ai gîndit bine cînd te-ai aşezat la masă şi ai strîns între coperţi atîtea mii de pagini? Te-ai gîndit că rişti să te pun la loc în raft? ca şi cînd ai vrea să vorbeşti cuiva şi eşti dat pe uşă afară? te-ai gîndit cît e de desagreabil? Da, ştiu, eşti un mare savant, dar eşti savant prin acumulare a ceea ce au gîndit sau trăit alţii... tu, de la tine, ce aduci? Ce-ai trăit? ce experienţă capitală te-a sguduit care m-ar putea cutremura şi pe mine?)...
Afară descopeream că totul era orbitoare lumină, chiar dacă cerul era plumburiu şi pe jos înaintam prin lapoviţă. Iar cînd fulgii de zăpadă spulberaţi de vînt mă prindeau în hora lor şi mi se topeau pe obraz îmi aminteam că am cunoscut cîndva, în altă viaţă parcă, o femeie pe care o chema Matilda, pe care o iubisem şi suferisem pentru ea şi un gînd mititel, vesel şi jucăuş mă
întreba de ce nu ne putusem noi înţelege, cînd e atît de uşor şi de simplu să te înţelegi cu cineva. Neînţelegerea e ca dansul mirific al acestor fulgi, o bucurie şi nu o suferinţă, dacă totul se petrece dincolo de spaţiu şi de timp... Aici e eroarea, coborîm în temporal... temporalul e infernul... Cine ne împiedică să trăim prin intemporalul din noi? mă întrebam stăpînit de o totală neputinţă de a înţelege neînţelegerea. Neînţelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe cu atît mai... cu cît tot ceea ce e viu în noi participă... din ochi ţîşnesc fulgere, din gură potop de cuvinte a căror violenţă smulge şi lucrurile din inerţia lor, scaunele se prăbuşesc, candelabrul se clatină, obiectele zboară prin geamuri, trupurile se încleştează, capetele ating pămîntul... jos... mai în jos... spre el, să se deschidă şi să-i înghită pe amîndoi... Ce doresc unul de la altul? Ce vrea să smulgă unul din celălalt? Nimic altceva decît ceea ce e celălalt, ceva indefinit, neclarificabil, dar care îl împiedică pe el să fie definit, clarificabil... Dar îl împiedică? O, da, tinde chiar să-l reducă în fiece clipă a neant, pe măsură ce clipă de clipă celălalt încearcă să se constituie, să ia cunoştinţă de propria sa identitate...
Ceva limitat, fragmentar, temporal... Şi după victorie?
Reîncep în alt spaţiu epic al luptei pentru fericire, încărcaţi de experienţă, nu mai multă viclenie, cu mai multă răbdare, şi cu arme mai puţin vizibile şi spectaculoase, dar mai otrăvite, mai bine ascuţite şi care rănesc mai adine şi mai nevindecabil... Dar nu e oare asta fericirea însăşi?
Această iluzie după care gonim pe vastitatea unei cîmpii pe care lăsăm, moarte, bucăţi din sufletul nostru, pînă cînd ne pierdem, istoviţi, dincolo de orizont?... Săraca mama, ar fi vrut să deschid şi eu pentru mine un nou spaţiu epic, crezîndu-mă încătuşat în celălalt, ca şi cînd astfel aşi fi putut chiar găsi fericirea. Da, ea de ce nu-şi deschisese pentru sine unul nou? Nu găsise cu cine, dar oare căutase? Pentru a găsi, lumea nu e niciodată prea mică, nici măcar uliţa în care trăieşti. Sibi îl găsise pe învăţătorul ei chiar la şcoală, unde reuşise să fie, după cum aflai, numită suplinitoare. Preda de un an, pînă ce veni titularul, care de-acolo din satul lui fugise nu de şcoală, ci de o femeie de care tocmai divorţase. Era încă proaspăt în suferinţa lui şi spre a se elibera îi povesti totul suplinitoarei, a cărei blîndă renunţare deveni speranţă. (Dar parcă mama n-ar fi putut întîlni unul care să aibă ce-i povesti şi ea să înţeleagă că un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui cu vîrf şi îndesat? Multă vreme, şi de ce nu niciodată? şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia ororii în care fusese aruncat mai înainte? să nu reînceapă să n-o păţească iar? Dar mama nu-l putuse lăsa pe-al ei, ea sperase, crezuse că nu se poate ca un bărbat, altfel bun, să nu fie în stare să pronunţe doar un singur cuvînt, unul singur care ar fi egat-o de implacabila ei hotărîre...)
Nu-mi dădeam seama atunci (dar acum văd totul dar) că neputinţa mea de a înţelege neînţelegerea şi care îmi picura în suflet o veselă, luminoasă, stranie şi dulce melancolie, deschidea încet şi pe nesimţite uşa secretă în care stătea ascunsă întreaga mea putere de a fi fericit în singurătate. Încerc astăzi să înţeleg de ce pentru mine răul îşi pierduse sensul, de ce atît de total în această euforie stăruitoare, deloc efemeră care se instalase în mine parcă definitiv şi care mă făcea să văd totul scăldat într-o eternă lumină? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea mamei mi-o lăsase în suflet? Poate! Fiindcă adesea rămîneam ore întregi în faţa chipului ei, cu coatele pe masă, contemplînd stăruitor trăsăturile dragi, pînă ce un singur amănunt (care îmi amintea gesturile ei rituale) se detaşa şi devenea viaţă, privea tăcută şi încărcată de uimită dragoste cînd mă vedea că intru pe poartă, ea şi cînd nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor că existam şi eram al ei, mîinile întinse cu sfială de-a lungul rochiei, într-o clipă, la fotograf, să-i prindă într-o imagine fiinţa efemeră, dar atunci vie, menită să-i supravieţuiască, veşnica ei prezenţă în curte, veşnicii ei umeri aplecaţi asupra rufei, veşnicele ei braţe ridicate în sus să le întindă pe frînghie, rufe curate prin care uitîndu-mă de lîngă coapsa ei vedeam soarele în irizări albastre şi aurii... această cută pură a obrazului care cu anii se adîncise fără să devie amară, acest păr castaniu niciodată coafat, strîns pe lîngă tîmple într-un coc savant pe care nu-l văzusem niciodată desfăcut (cînd o surprindeam că şi-l spală mă gonea cu o imperioasă voce), aceşti ochi mari, negri, de o strălucire opacă, în care parcă lumea nu se reflecta, asemeni unei fintîni în care nu se zărea cerul răsturnat, ochi care erau şi ai mei, ai fi zis duşmănoşi dacă larg deschişi n-ar fi sugerat inocenţa... Şi deodată toate acestea mă cutremurau... Acum ea e în pămînt, gîndeam, şi cerul melancoliei mele se sfîşia şi izbucneam în hohote şoptindu-i numele, chemînd-o, întrebînd-o unde e ea acum... Şi atunci vedeam parcă aievea rana urîtă a mormîntului săpat care o aştepta cînd cortegiul a intrat în cimitir... încă la noi în casă, deşi era întinsă pe pat şi cu chipul de ceară, era totuşi mama, murise dar era aici, casa în care mă crescuse era încă plină de prezenţa ei, acum urma să nu mai fie deloc, groapa era gata şi alături oameni ca şi ea, însă vii, voinici şi hotărîţi, cu lopeţile în mîini, şi care n-aveau să ezite s-o îngroape... Atunci am simţit pentru întîia oară că pămîntul e hidos, că în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pămîntul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decît moartea... O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mîncat şi am băut...? o întrebam altădată ca şi cînd tot ea trebuia să-mi redea izbăvirea. Şi mi-o dădea... Nu mă mai plînge, parcă îmi spunea, eşti bărbat, trăieşte-ţi viaţa şi adu-ţi aminte de mine numai cînd eşti fericit... Atunci voi simţi că n-am murit nici eu... Ai uitat ce ţi-am spus cînd ai stat lîngă mine bolnavă? Am fost rea ca să nu-ţi topesc puterea cu moartea mea, am vrut să vă îndîrjesc pe amîndoi, şi pe tine şi pe taică-tău, şi bine am făcut şi bine aţi făcut cînd v-aţi întors acasă, că aţi putut să mîncaţi şi să beţi... Să faceţi la fel şi la şase şi la nouă luni...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Arătam eu îndurerat cînd într-o dimineaţă găsii pe biroul meu de la Oraca o floare? Nu, dar îmi smulse un surîs. Cine mi-o pusese? Poate femeia de serviciu... Ea avusese un gest cu mîna la gură (care semăna cu al mamei) în ziua cînd venisem cu semnul de doliu la haină. "Mama dumneavoastră? exclamase. Era bătrînă?" "Nu, nu era bătrînă!" "O, săraca, te pomeneşti că o fi chinuit-o vreo boală... S-a chinuit mult?" mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sînt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricîte rele am fi făcut pe acest pămînt...? (Se vedea că deşi în vîrstă, nu cunoştea şi n-ar fi crezut dacă i s-ar fi spus măcar unul dintre marile rele de pe pămînt comise de oameni şi care ne aduc o suferinţă pe care o merităm.) "Nu, i-am răspuns, nu s-a chinuit mult!" "Mama e tot ce avem mai scump...", mai spusese această fiinţă umană care răspundea la numele de... Nu, nu ca îmi pusese pe birou acea floare! Trecuseră de atunci şapte luni... Cine putea fi?
------------------------------------------

<Pagina anterioara

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa