Frabato magicianul

Inapoi la Sumar

Capitolul V

În seara aceleiaşi zile, amfiteatrul Clubului Excentric era supraaglomerat. Frabato avea o conferinţă particulară cu reporteri şi oameni de ştiinţă şi numai cei invitaţi aveau dreptul să participe. Cu toate acestea, de când Loja FOGC avea reprezentanţi la nivelul fiecărei clase sociale, printre cei prezenţi erau şi câţiva membri ai acesteia.
Când conferinţa a luat sfârşit, reporterii îl înconjurară pe Frabato, atacându l cu întrebări. Primele răspunsuri fură menite să satisfacă curiozitatea celor prezenţi, aşa că Frabato se retrase împreună cu cei rămaşi într o încăpere separată, pentru discuţii într un cerc restrâns.
Printre cele discutate s a ridicat problema hipnotismului, iar Frabato a explicat că în viitor nu va mai putea realiza experimente folosind hipnoza, în public. Un inspector de poliţie a atras atenţia asupra unor noi dispoziţii legale referitoare la această chestiune, iar Frabato promise să ţină seama de ele.
Pe neaşteptate, ideea prohibiţiei hipnozei îi stârni pe cei prezenţi şi făcu ca unul dintre reporteri să se adreseze lui Frabato:
„Fac prinsoare pe 500 DM că nu veţi avea curajul să realizaţi un experiment folosind hipnoza în spectacolul dumneavoastră următor.”
Frabato se simţi oarecum încolţit. Nu era în firea lui să încalce legea. Pe de altă parte, gândea că a fi privit ca un laş îi leza demnitatea, mai ales că era insistent provocat de persoane dornice de senzaţional. Convins fiind că în cele din urmă va avea vreo idee salvatoare, Frabato făcu pariul.
Imediat după aceea, părăsi clubul şi se întoarse cu maşina sa la hotel.


În dimineaţa următoare se mai gândi o dată la cele petrecute cu o zi în urmă. Îi încolţi ideea că pariul fusese o cursă a Lojei FOGC.
Deodată, îi veni ideea cum să scape din capcană fără însă să piardă pariul. Se îmbrăcă în grabă şi plecă să se plimbe, timp în care puse la punct toate detaliile planului său. După micul dejun îşi desfăcu corespondenţa şi plecă în oraş.
Intră într un magazin de muzică din Wilhelmstrase şi întrebă pe unul dintre vânzători dacă ar fi posibil să şi imprime vocea pe un disc pe care să l poată lua imediat. Vânzătorul răspunse afirmativ şi îl conduse pe Frabato în studioul de înregistrări. Era deja după amiază, când Frabato părăsi magazinul. Bine dispus, se întoarse la hotel, încărcat cu o mulţime de discuri.

* * *

Sala mare a galeriei de artă era foarte însufleţită. Reporteri ai multor ziare din Dresda s au grăbit să nu piardă această seară. Din ce în ce mai mulţi oameni se înghesuiau în sală spre a lua parte la experimentele misteriosului Frabato.
Sala era mai mult decât supraaglomerată, când Frabato urcă pe scenă, întâmpinându şi publicul cu un zâmbet.
Când aplauzele se mai domoliră, el se adresă mulţimii:
„Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc foarte mult pentru această primire şi pentru interesul pe care îl acordaţi reprezentaţiilor mele.
Intr una din primele mele conferinţe, am subliniat faptul că există în spaţiul dintre cer şi pământ o mulţime de lucruri pe care fiinţele umane pot cu greu să le înţeleagă şi să le stăpânească. Am reuşit să vă dau câteva dovezi legate de forţa magnetismului, de influenţa sugestiei la distanţă, de clarviziune şi telepatie. La fel ca şi în spectacolele anterioare, aş vrea să vă rog din nou să mă ajutaţi astăzi în realizarea experimentelor propuse. Chiar de la început aş dori să vă fac cunoscută lumea celor ce nu mai sunt şi să vă demonstrez că, din punctul, pe care noi îl numim moarte, existenţa omului nu numai că nu se sfârşeşte, dar, dimpotrivă, de acolo începe viaţa adevărată şi că viaţa spirituală trebuie văzută ca un fel de pregătire pentru aceasta.
Nu voi face spiritisme sau altele de genul acesta, deoarece destui şarlatani îşi fac din acestea un refugiu şi sper să vă conving cu adevărat prin aducerea aici, pe această scenă, a spiritelor unor oameni care au decedat.”
Această declaraţie incredibilă stârni în sală murmure şi ele nu încetară decât în momentul când un domn se ridică de la locul său şi urcă pe scenă.
„Mă numesc Schneider”, se prezentă el. „Sunt profesor de chimie. Vorbiţi foarte convingător despre forţele spiritului a căror existenţă a fost negată atâta vreme de către ştiinţă. V aş fi recunoscător dacă îmi veţi putea da o dovadă a existenţei acestor forţe despre care vorbiţi. Ca om de ştiinţă şi sceptic cum sunt, nu voi fi uşor de convins.”
Frabato se adresă auditoriului, cerând permisiunea de a oferi un răspuns profesorului, printr o dovadă relevantă. Răspunsul la această cerere l a constituit un „da” general, însoţit de aplauze susţinute. Toţi cei prezenţi erau curioşi şi nerăbdători să vadă cu ce fel de experiment va convinge Frabato pe profesorul cel sceptic.
Frabato oferi profesorului un loc la marginea scenei şi îl rugă să aibă răbdare încă câteva minute, timp în care el va spune câteva cuvinte despre ştiinţa comunicării cu morţii.
În urma celor câteva propoziţii rostite, deodată, profesorul se schimbă vizibil.
Într un mod straniu el începu să pălească şi ochii îi deveniră sticloşi. Apoi se clătină pe scaun, se prăbuşi şi rămase întins acolo, în nemişcare.
Câţiva din sală ţipară, alţii se ridicară de la locurile lor, întinzându şi gâtul să vadă mai bine ce se întâmplase.
În tot acest timp, Frabato nu aruncase nici măcar o privire asupra profesorului. El ridică o mână cerând linişte şi spuse:
„Doamnelor şi domnilor, vă rog să păstraţi linişte! Profesorului nu i s a întâmplat nimic rău. Spre surprinderea dvs., vă voi spune că, în timpul acesta, m am desprins de propria mi personalitate şi l am golit pe profesor de cea mai mare parte a vitalităţii sale. Făcând aceasta, l am adus în starea pe care cu toţii o numim moarte. Nu mai respiră, bătăile inimii au încetat. Diagnosticul medical ar putea fi, probabil, «infarct».”
Spunând aceasta, Frabato se gândea la cei din Loja FOGC, care – cu siguranţă – erau de faţă. Probabil fierbeau în sinea lor pentru că dădea aici, în public, cea mai clară dovadă că un atac de cord ar putea fi provocat prin practici oculte.
Apoi, Frabato se întoarse către profesor, îi apropie picioarele şi îl aşeză ca pe o figurină rigidă, de ceară. Doi asistenţi îl întinseră pe două scaune, susţinându i doar gâtul şi călcâiele.
După ce îl acoperi cu o pătură, Frabato se aşeză pe abdomenul acestuia. În cele din urmă, el îi rugă pe asistenţii săi să l urmeze şi erau acum trei persoane susţinute de corpul profesorului. Acesta susţinu nemişcat întreaga povară, de parcă ar fi fost din oţel.
Aplauzele umplură sala. Asistenţii îl aşezară pe profesor din nou în picioare, susţinându l încă.
Magicianul solicită linişte deplină şi îşi fixă privirea într unui din colţurile îndepărtate ale scenei. Aproape insesizabil, aspectul profesorului se schimbă din nou complet. Masca rigidă a feţei dispăru, respiraţia îi reveni şi obrajii se colorară.
Frabato stătea acum în faţa profesorului. Îl fixă cu privirea pentru scurt timp şi acesta începu să respire normal şi să clipească.
Ca trezit dintr un somn foarte adânc, se adună şi privi în jurul său cu uimire. Îşi reveni repede în deplinătatea facultăţilor sale. Frabato îi zâmbi şi îi spuse:
„Dragă profesore, acum puteţi relata auditoriului o poveste foarte interesantă despre experienţa trăită.”
Pentru că era încă nesigur pe picioare, el se aşeză pe un scaun, ajutat de unul dintre asistenţi. Frabato îl fixă din nou cu privirea timp de câteva secunde, pentru a l face să reintre în starea în care era când urcase pe scenă. Profesorul se ridică, împinse scaunul deoparte şi dădu mâna cu Frabato.
„Nu m am aşteptat să se întâmple una ca asta! Nu voi uita câte zile voi avea. Dar tot nu mi dau seama cum aţi putut avea atâta influenţă asupra mea.”
Frabato răspunse râzând: „Această capacitate este rezultatul multor ani de experienţă şi meditaţie, l aţi testat eficacitatea pe pielea dumneavoastră. Dar n ar trebui să lăsaţi auditoriul să aştepte atât ceea ce aveţi să le povestiţi.”
Profesorul începu relatarea:
„Ascultam foarte atent cuvintele lui Frabato, dar n am băgat de seamă că eram sub influenţa cuiva. Dar deodată am simţit că mi se goleşte capul şi nu mai sunt în stare să mă mişc. Am remarcat apoi, cu un şoc groaznic, că trupul meu zăcea pe podea, pe scenă, în faţa mea. Senzaţia de răceală m a părăsit repede, fiind înlocuită de un sentiment plenar de linişte, libertate şi uşurinţă, sentiment pe care nu l am mai încercat niciodată. Mă puteam mişca în voie pe scenă, fiind legat de corpul meu doar printr un fir argintiu.
Apoi, am urmărit ce au făcut Frabato şi asistenţii săi cu trupul meu, fiind foarte uşurat când am realizat că acesta suporta experimentul fără să i se întâmple nimic rău. În timpul experienţei, unul dintre asistenţi m a cercetat într un mod aparte şi atunci am observat că nu am umbră pe scenă, în ciuda faptului că mă simţeam ca o fiinţă cu trup.
După ce asistenţii mi au pus trupul jos din nou, Frabato m a privit penetrant şi, ca atras de un magnet puternic, am început să mă deplasez în direcţia corpului meu. Deşi am încercat să rezist acestei forţe, lupta mea a fost în zadar şi mi am pierdut luciditatea. Când m am trezit, m am regăsit în corpul meu fizic. Nu mai am îndoieli asupra faptului că spiritul supravieţuieşte morţii trupului şi că acesta se poate deplasa în felul în care Frabato l a descris în cele ce a spus.”
După ce mulţumi plin de entuziasm lui Frabato, profesorul se întoarse la locul său, însoţit de aplauzele publicului încântat.
Tăcerea plină de aşteptare se spulberase din nou şi Frabato continuă:
„Doamnelor şi domnilor, sunt încântat că profesorul, ca persoană neutră, confirmă că spiritul uman există independent de corpul fizic.
Aş vrea să menţionez că o fiinţă umană lipsită de elemente magice nu va putea percepe nici o senzaţie din lumea fizică după moartea sa.
Mai mult decât atât, aş dori să accentuez că experimente ca acesta nu pot fi realizate de către neştiutori. Pentru că, dacă cineva nu deţine controlul perfect asupra elementelor, se poate întâmpla ca armonia dintre spirit, suflet şi corp să se deregleze şi subiectul sfârşeşte la azilul de nebuni. Fie ca aceste cuvinte să constituie un avertisment!
Dar acum să ne întoarcem atenţia către experienţa următoare. Cine dintre dumneavoastră doreşte să intre în legătură cu vreo cunoştinţă sau rudă decedată?”
Sala era tensionată la maximum şi nimeni nu părea îndeajuns de curajos să răspundă acestei cereri. În cele din urmă, un domn se oferi pentru experiment şi publicul aplaudă cu însufleţire.
Ajuns pe scenă, se recomandă cu numele de Muller şi spuse că este directorul unei bănci. Cu vocea vibrând de emoţie, el spuse că dorea să şi revadă sora decedată şi să înveţe câte ceva din destinul său actual.
Ca să l mai liniştească, Frabato îl rugă să ia loc pe un scaun zicând: „Vă rog să mi spuneţi numele doamnei . decedate şi data când a murit”.
„Elisabeth Muller a murit pe 16 mai 1929, într un sanatoriu din localitate.”
Frabato întrebă publicul dacă era cineva care o cunoscuse pe decedată şi, imediat, din loja domnului Muller se ridică o doamnă mai în vârstă, spunând că era mama decedatei. Doi bărbaţi din aceeaşi lojă spuseră că erau rude ale doamnei Elisabeth Muller, iar o altă doamnă din sală spuse că a fost prietena şi colega ei de şcoală.
„De ajuns”, spuse Frabato. „Cel mai mult îmi place că persoana pe care o voi chema va putea fi identificată de cât mai mulţi. Acum vă rog să fiţi foarte atenţi!”
Într o linişte deplină de aşteptare, Frabato se aşeză într un colţ al scenei, astfel încât să poată fi văzut de întregul public. După câteva secunde deveni livid şi rigid, apoi culoarea îi reveni în obraji, dar faţa îi era extraordinar de schimbată, nu mai semăna deloc cu Frabato.
Doamna de lângă lojă ţipă: „Liese!” Frabato se ridică graţios şi datorită pasului uşor şi a schimbării complete a fizionomiei dădea impresia unei tinere doamne. Fără îndoială, el îşi împrumutase propriul corp spiritului celei decedate, ca să i mijlocească un dialog cu fratele ei.
Directorul Muller, care o recunoscuse pe sora sa după trăsături, tremura din tot corpul. El dădea continuu din cap, ca şi când nu şi ar fi putut crede ochilor, până când, din trupul lui Frabato o voce caldă, binecunoscută, a surorii sale se făcu auzită.
„Will, nu m aş fi gândit niciodată că aş mai putea sta de vorbă cu tine. Ce fac cei de acasă? Ştiu că tata a murit, cu el mă întâlnesc foarte des.”
Ca vrăjit, directorul îl privea pe Frabato, prin care sora sa îi vorbea. Ea se duse să aducă un scaun şi se aşeză lângă el. Au purtat o scurtă discuţie personală, după care a cerut o bucată de hârtie şi creion să scrie lui Robert, fostul ei logodnic.
Ea dădu biletul fratelui ei, îşi luă rămas bun şi îi strânse mâna. În cele din urmă, ea transmise toate cele bune rudelor sale, se aşeză din nou pe scaunul din colţul scenei şi corpul suferi aceleaşi transformări ca la începutul reprezentaţiei. În câteva secunde, rigiditatea corpului dispăru şi reveniră pe chip trăsăturile binecunoscute ale lui Frabato. Acesta se ridică, se întoarse către director care, cu lacrimi în ochi, privea bileţelul din mâna sa.
„Imposibil şi totuşi adevărat!”, a murmurat el, „Este chiar scrisul Liesei!”
„Cred că sunteţi convins acum că sora dumneavoastră încă trăieşte. Sau vă îndoiţi de faptul că ea tocmai v a vorbit, prin intermediul meu?”
„Nu, nu mă îndoiesc”, răspunse directorul, „şi vă mulţumesc din tot sufletul pentru această mediere!”
Se întoarse spre loja sa, dar emoţia unei atât de fascinante întâmplări mai stăruia pe chipul său.
Frabato anunţă că prima parte a reprezentaţiei se terminase şi promise câteva momente de destindere în partea a doua, care urma să înceapă după pauză.
Însoţit de aplauze, Frabato reapăru pe scenă.
„Doamnelor şi domnilor”, începu el, „în ultimul meu spectacol vă promisesem un număr de demonstraţii bazate pe sugestii şi hipnoză. Din păcate, poliţia a interzis folosirea hipnozei. E cam nepotrivit, dar eu am făcut câteva pregătiri ca să vă amuz într un fel sau altul.
Voi părăsi sala cam pentru o jumătate de oră. Aş dori ca două persoane dintre dumneavoastră să mă însoţească la bufet, aşa că voi avea mai târziu doi martori autentici. Până ne vom revedea, distracţie plăcută tuturor!”
Un ofiţer de poliţie şi un alt domn din public s au oferit să meargă împreună cu Frabato la bufetul din incinta clădirii.
Toţi cei din sală îşi îndreptară ochii către scenă, fiind convinşi că Frabato lăsase în urma sa ceva interesant. Şi nu greşeau, pentru că vocea lui se făcu auzită prin staţie.
„Doamnelor şi domnilor, deşi eu nu sunt în sală, spiritul meu este cu dumneavoastră. Vă rog să mi ascultaţi comenzile.
Priviţi fără întrerupere spre mijlocul scenei ca şi cum m aş afla chiar acolo. Cei care o vor face vor putea să şi imagineze că mă văd. Acum împrăştii asupra tuturor celor prezenţi un fluid invizibil, aducător de linişte şi armonie.
Sunteţi aşa de tăcuţi şi liniştiţi acum, că asta chiar vă oboseşte. Oboseala creşte constant, ca şi cum aţi fi muncit din greu. Cu fiecare respiraţie deveniţi din ce în ce mai obosiţi. Dorinţa de a dormi este complet dominantă în gândurile dumneavoastră. Pleoapele vi se închid şi dormiţi un somn adânc, fără vise. Somnul vă este atât de profund, că nimic nu vă poate trezi. Nici un zgomot nu vă poate deranja sau trezi. Vă veţi trezi numai la comanda mea.
Acei domni şi acele doamne care n au adormit vor bate tare din palme, vor fluiera sau striga, încercând să şi trezească vecinii adormiţi. Cu toate eforturile nu vor reuşi!”
Un număr mare din cei aflaţi în sală căzură într un somn adânc şi cei care încercau să i trezească pe aceştia, prin toate mijloacele, făceau o larmă de nedescris. Cu toate acestea se dovedi imposibil de realizat.
Câteva minute mai târziu, vocea lui Frabato se auzi din nou: „Chiar dacă aţi trage cu puşca, nu veţi reuşi să i treziţi pe cei care dorm, fiindcă sunt în transă şi nu reacţionează decât la ordinul meu distinct. După ce voi număra până la trei, toţi se vor trezi. Se vor simţi odihniţi şi plini de sănătate şi nu vor putea să şi amintească ceea ce li s a întâmplat.
Unu! Oboseala şi moleşeala vor dispărea, mulţumirea şi fericirea vă vor umple întreaga existenţă.
Doi! Sănătatea este fortificată. Vă simţiţi foarte bine şi nu aveţi nici o nemulţumire.
Trei! Treziţi vă cu toţii!”
Cei ce se treziseră din transă priveau cu uimire la veselia generală iscată, neputând să creadă că fuseseră atât de repede adormiţi.
Întrerupând şirul unor lungi explicaţii, vocea din staţie rugă zece doamne şi zece domni să se aşeze pe scaunele pregătite pe scenă. Urmau să se aşeze pe perechi, câte un bărbat lângă fiecare femeie.
După o scurtă stare de consternare, pe scenă se instaura ordinea şi Frabato dădu comenzile următoare:
„Doamnelor şi domnilor de pe scenă, acum veţi asculta muzică! Se va cânta pentru dumneavoastră un vals. Veţi dori să dansaţi. Fiecare domn de pe scenă va dansa cu doamna de lângă el. Nimic nu vă va distrage atenţia, pentru că vă desparte de public un zid invizibil, care vă împiedică să vedeţi spectatorii.”
Deşi nu se auzea nici o muzică, câteva perechi s au ridicat să danseze şi se învârteau în ritm de vals. Unele dintre perechi erau foarte amuzante şi publicul râdea în hohote. Dar se pare că aceasta nu deranja în nici un fel perechile dansatoare.
„Stop!” spuse vocea din staţie, „dansul s a terminat.
Doamnele şi domnii de pe scenă să servească câte ceva înainte de a şi lua la revedere unii de la alţii. La marginea scenei este un coş cu mere, pere şi piersici şi vă puteţi servi. Vă veţi trezi imediat după prima muşcătură şi vă veţi întoarce la locurile dumneavoastră din sală cu un sentiment de fericire.”
Cei hipnotizaţi de pe scenă se întinseră imediat după fructele imaginare. Dar imediat ce luau o gură se trezeau şi bombăneau, cuprinşi de silă:
„La naiba, asta nu i o piersică, e o ceapă!” spuse unul dintre ei cu o figură chinuită, cu lacrimi în ochi. Altcineva zise: „Fir ar să fie, ăsta e un cartof crud!” şi aşa continuară lucrurile pe scenă. După ce şi ultima persoană părăsi scena, un spectator merse la bufet după Frabato şi escortele sale.
Întâmpinat cu aplauze, Frabato intră în scenă şi se adresă publicului râzând:
„După chipurile dumneavoastră, se pare că v aţi distrat bine. Îmi face, de asemenea, plăcere că v a plăcut această parte a spectacolului, deşi nu am fost prezent în sală, lucru pe care îl pot confirma şi cei doi martori ai mei extraordinari, cărora le sunt foarte îndatorat.
Acesta era sfârşitul reprezentaţiei din această seară şi vă invit cu multă plăcere la următorul spectacol, pe care îl voi susţine poimâine. Noapte bună tuturor!”
În timp ce lumea ieşea din sală, Frabato se duse spre cabina sa. Abia îşi schimbase hainele când doi domni intrară fără să fie anunţaţi.
„Dumneata eşti Frabato, nu i aşa?” întrebă unul dintre domni. Cum Frabato încuviinţă din cap, acesta îşi scoase legitimaţia:
„Departamentul Investigaţiilor Criminalistice, sunteţi arestat! Vă rog să ne urmaţi!” O maşină îi transportă la poliţie, unde Frabato fu preluat.
În dimineaţa următoare, toate ziarele scriau articole, în detaliu, despre experimentele senzaţionale ale lui Frabato şi despre arestarea sa.
Foarte devreme, Frabato fu dus în faţa poliţistului şef, care, vădit indignat, îl atacă imediat:
„Ai încălcat legea şi ai făcut experimente folosind hipnoza, în ciuda prohibiţiei! Martorii declară că mai mult de o sută de persoane au fost hipnotizate. Vei plăti din greu pentru aceasta! Şi nu îţi va fi uşor în faţa Curţii!”
Poliţistul şef era furios şi se plimba de colo colo prin încăpere. „Aşa o ruşine!”, ţipă el. „De ce tocmai aici? Cum mai apar eu în ochii oamenilor?” Frabato stătea pe un scaun fără să spună vreun cuvânt, ascultându l pe poliţist cu mult calm. Îl lăsă să şi descarce primul val de furie şi, numai când acesta se mai domoli, începu să vorbească:
„Cu siguranţă că aţi fost informat greşit, pentru că eu nu am hipnotizat pe nimeni ieri”, replică Frabato. „Chiar unul dintre ofiţerii poliţiei îmi este martor că eu eram la bufet în tot timpul despre care vorbiţi. Publicul urma să petreacă o jumătate de oră în compania discurilor mele şi nu puteţi să mi reproşaţi asta. Nimic nu i a oprit pe oamenii dumneavoastră să închidă pic up ul de pe scenă. Cum eu nu eram prezent în sală, nu mă fac vinovat de nimic.”
Poliţistul şef îl privi suspicios pe Frabato, dar îl chemă apoi pe poliţistul care petrecuse acea jumătate de oră la bufet, împreună cu Frabato. Acesta confirmă spusele lui Frabato.
Cu aceasta, poliţistul şef păru împăcat, dădu mâna cu Frabato, spunându i: „Ar fi trebuit să deveniţi diplomat, nu magician. Ştiţi foarte bine să întoarceţi lucrurile în favoarea dumneavoastră. Sunteţi liber acum şi îmi cer scuze pentru excesul de zel al oamenilor mei.”
Frabato salută şi se întoarse imediat la hotel. Înainte de toate, trebuia să se odihnească bine, pentru că o noapte în arestul poliţiei nu fusese tocmai confortabilă.
A doua zi, ziarele scriau despre eliberarea lui Frabato şi publicau anunţul următorului spectacol ce urma să aibă loc în seara aceleiaşi zile.

<Pagina anterioara                                                                                                                                                              Pagina urmatoare>